Anul 2015
Anul 2014
Anul 2013
Anul 2012
Anul 2011 periodic nr. 1 2 | 3 | 4 | 6 | 7-8 | 9-10 | -->
Anul 2010
Anul 2009
Un portret
Fragmente din Asfinţit de Europă…”
Fragmente din „Scaunul singurătăţii
Fragmente din „Frumoşii nebuni…”
Final informal despre un prieten informal
Starea naţiunii fără starea de sănătate - Articole de Prof. Dr. Sarafoleanu, Magdalena Albu,Lucian Avramescu
Viermuiala, de Gavril Cornuţiu
Două articole despre „Calul troian la Roşia Montană
Chilipirgiii şi fraierii, de Adrian Botez
Meritele prin care s-a ridicat Ludovic Spiess, de Mircea Bunea
Spicuiri din texte noi şi vechi, de George Roca
COPII NOŞTRI MAI ŞI GÂNDESC: PREMIANTE DIN VASLUI DESPRE MODUL CUM ÎŞI VĂD PROPRIA ŢARĂ
Constantin Frosin prezintă în limba franceză „Eminesciana-Dintre sute de catarge”
ULTIMA ORĂ: Apariţia unei cărţi care aruncă o altă lumină asupra istoriei noastre de după cel de al doilea război mondial
RECENZII SI PREZENTĂRI DE Sergiu GĂBUREAC, Ciprian CERHAT, Stelian GOMBOŞ, Elena M. CÎMPAN, Ioan LILĂ, Al. Florin ŢENE, Const. T. PPOPESCU, Carmen MUSAT-COMAN, Adrian BOTEZ, Angela FURTUNĂ, Antonia BODEA. DESPRE: Voluntariatul în biblioteci, revista „NOI, NU”, Ovidiu HURDUZEU, Mircea PLATON, Melania CUC, Baki YMERI, George ROCA, Aurel-Avram STĂNESCU, Ion POPESCU-BRĂDICENI, Nicolae COSTEA-TELEAJEN, Ştefan Doru DĂNCUŞ, Amita BHOSE, Dan SANDU, Rodica LĂZĂRESCU, Viorel SAVIN, Ionuţ CARAGEA, Al. Florin ŢENE- PARTEA I
PARTEA II
PARTEA III
PARTEA IV
Corneliu LEU: CU MULŢUMIRI ŞI RECUNOŞTINŢĂ confraţilor care ne-au citit - articolele scrise în răstimpul dintre cele două apariţii şi ecourile lor primite de la Dimitrie Grama, Prof.dr. Ioan Alexandru, Stelian Cinca, Ecaterina Climpean, Florian Bichir, Dan Lupescu, Lucian Oprea, Constantin Lupeanu, Teodor Damian, Mircea Bunea, Magdalena Albu, Melania Cuc, Ioan Lilă, Viorel Băetu, George Roca, Lucian Hetco, M.N.Rusu, Alexandru Cetăţeanu, Virgil Coman -PARTEA I
PARTEA II
PARTEA III
Comentarii şi ecouri la aceste articole
DIN FOLCLORUL INTERNETULUI - Partea întâi
Din folclorul internetului Partea întâi - continuare
Fine dell primo tempo din folclorul internetului
PASO DOBLE rubrica lui Ioan LILA
Rubrica lui Ionuţ CARAGEA
DIN FOLCLORUL INTERNETULUI -Partea II
Din folclorul inbternetului - continuare partea II
PAGINA INTAI
FĂNUŞ NEMURITORUL

  UN PORTRET PE CARE-L ŞTIU DE-O VIAŢĂ,
DAR ÎL REDESCOPĂR PRIN
PROPRIUL SĂU JURNAL

Un bolid vehement poematic, de o duioşie brutală, ruşinat de propriul său sentimentalism dar lipsit de complexe în faţa oricărei stări emoţionale trece, cu graţie de artilerie grea, cu impulsivă măiestrie şi monumentală migală artistică, prin istoria literaturii noastre contemporane, aruncând în noi cu bolovanii de aur şi argint ai operelor sale. Iar operele acestea nu sunt deloc rotunde, precum ghiulelele turnate la ştanţă ci, ca magmele erupte arbitrar, au colţuri şi contorsiuni pe care el le tot cizelează prin brâncuşiene mângâieri încăpăţânate, care le dezvăluie când strălucitoare, când scorburoase, când stranii, când scăpate de sub control, dar niciodată banale şi niciodată lipsite de har. Are Fănuş secretul acesta magic de a găsi întotdeauna adresă atât la cărturar cât şi la Miticii ce strigă pe stadioane! Şi prin prin persoana sa manifestată public şi prin opera aşezată în rafturi temeinice, într-o mirabilă ştiinţă a celebrităţii, el provoacă o stranie înfrăţire de sentimente între rafinaţii şi vulgarii care-l ovaţionează laolaltă, îl admiră, îl strigă pe nume şi se-nghesuie să ciocnească cu el.
Cu toţii simţindu-i sinceritatea de om şi forţa de artist, ca două energii ce se oxigenează reciproc în  trăiri şi operă. O operă plină de originalitate şi o prezenţă fizică asemenea, ambele atrăgând neapărat atenţia în aşa fel încât, admiratori şi denigratori alături, nu pot renunţa la tentaţia de a nu-şi suci gâtul după el şi a nu recunoaşte faptul că spectacolul vieţii lui de artist nu te poate lăsa indiferent.
Rareori întâlneşti un magnetism artistic atât de sincer-acaparator şi rareori îţi e dat să parcurgi fluxuri de cuvinte mai ingenios îmbinate. Cuvinte aflându-şi forţa reciprocă de atracţie ca-ntr-o prestidigitaţie de natură unică şi ca-ntr-un fenomen straniu ce se petrece în încântătoarea lui ştiinţă de a le afla expresivitate prin imponderabile apropieri. Şi, printre aceste filigrane în care el împleteşte cuvintele, te şochează când nu te-aştepţi cu câte-o surprinzătoare bijuterie de profundă analiză psihologică, prin care te face să-i înţelegi mai bine lumea personajelor multiple şi diametral opuse, ce şi le plăsmuieşte dintr-un lut muiat când cu venin, când cu miere şi, neapărat, presărat din belşug cu petale de metaforă. Revenind la acel “rareori”, pe care originalitatea lui ca om şi ca autor ne obligă să-l folosim, despre personajele sale  putem spune că, rareori, ţăranul din literatură e mai măcinat de istovirile destinului, rareori disecţia secăturii din om e făcută cu mai multă satisfacţie şi, tot rareori, golănia e mai frumoasă ca-n admiraţia pentru sufletele agitate şi contorsionate pe care Fănuş o nutreşte din adâncuri.  Exhibiţionismul lui firesc şi acaparator din viaţa de zi cu zi este şi exhibiţionismul personajelor sale de oameni fie prea deschişi prin inimile lor bune de derbedei, fie mofturoşi în parvenitismul pe care el li-l amendează brutal şi candid, ca un călău inconştient.
Chiar inegal prin diferite forme de a-şi ieşi din sine  şi de a se exprima pe sine,  Fănuş are forţa de a-i face pe oameni să simtă ce simte el şi cum simte el, condiţie pe care nu orice scriitor ajunge să o îndeplinească. Oamenii cărora le vorbeşte direct sau pentru care scrie în ceasurile lui secrete – acele ceasuri secrete, multele, nenumăratele noastre ceasuri secrete în care, răuvoitorii ce ne bârfesc chefurile publice nu ne văd nici cum străduim în insomnii, nici cum ne chinuim cuvintele şi cum ne chinuie ideile care-şi cer limpezire – oamenii aceştia sunt cititorii pe care el îi face  să simtă cât de mult simte el, să dorească să-i deguste în literatură înjurătura dulce ca un legământ de dragoste şi să-i cunoască personajele cunoscându-l ca personaj.
Sentimentele contradictorii pe care el le trezeşte sunt din sfera duioşiei sau, cel mult a pizmei colegiale. În fondul literaturii sale, ca şi-n inconfundabilul său stil literar, el poate contraria, dar nu trezi negaţie;  poate produce invidie, dar nu ură; poate incita, dar nu agresa; poate nedumeri, dar nu dezamăgi. Şi, toate acestea, tocmai datorită autenticităţii lui ca om şi autenticităţii lui ca artist. Autenticitate pe care-o revarsă fără prejudecăţi şi fără complexe, cu generozitate, în toate direcţiile existenţei umane,  având bonoma ironie de-a nu le lua în serios nici pe cele mai serioase personaje, dar găsind sentimentalisme poetice chiar şi pentru ticăloşi. Încolo, e un inimitabil creator de atmosferă, iar neliniştile sale  te conving prin neliniştile întregului univers uman pe care i-l cuprinde opera.
Desfrânându-se într-o poezie a tuturor naturilor umane, el gândeşte ideile în metafora unor ample sensibilităţi şi de-abia după aceea îşi traduce toate sentimentele în epica pe care chinuit o conferă personajelor. E un poet care se traduce pe sine însuşi în tehnica românescă a împletirii acţiunii cu sentimentele şi, astfel, ajunge la o operă de referinţă în proza românească. O demonstrează aceasta cu evidenţă recentul volum intitulat “Jurnal cu faţa ascunsă”, care nu este altceva decât caietul său de însemnări, meditaţii, explozii ideatice, înşiruire de ipoteze psiho-dramatice şi polemici cu sine însuşi sau cu lumea din jur. Adică este exact jurnalul anilor 2002 –2004 pe care l-a ţinut în perioada cât s-a flagelat, s-a străduit şi s-a învins pe sine depăşindu-se, pe când scria tot acum apărutul roman de meşteşugită inspiraţie intitulat  apocaliptic “Asfinţit de Europă, răsărit de Asie”.
Pe lângă deliciul unei lecturi în sine, acest jurnal oferă - ca un endoscop pătruns în straturile cele mai intime ale întrebărilor şi disperărilor, meditaţiilor şi chinurilor, divagaţiilor spre alte piste ale gândirii noastre şi nevoii de un autojandarm mental care să ne-ntoarcă la canalele neiertătoare ale elaborării cărţii pe care o avem în minte – oferă un fel de expresie plastică a ceea ce numim “act de creaţie” prin imaginea căutărilor cu care se confruntă un creator, a contradicţiilor care-i minează căutarea şi a fericirilor trăite în momentul depăşirii acestora. Oferă, prin sinceritatea dezinvoltă a unei notări exacte a întrebărilor esenţiale şi a fleacurilor ce ne trec prin minte, a lecturilor ce ne revin în memorie şi agăţărilor noastre de exemplul unor opere de succes sau a unor cărţi ce ne-au deschis ochii, a întâmplărilor aparent fără legătură pe care ni le amintim şi a ciorovăielilor cu nişte amintiri despre care habar n-avem cum de ne-au revenit, imaginea haosului organizat al creaţiei artistice. Şi totul, atât bâjbâielile cât şi nevoia de a polemiza, înjurăturile de nemulţumire şi frumuseţea metaforelor care ni se descoperă transcendent, deturnările de gândire de la direcţia pe care ne-o consideram consecventă şi impactul brutal al faptelor obiective din viaţa cotidiană de care nu ne putem desprinde oricât de mult am trăi viaţa personajelor noastre, totul capătă savoare prin faptul că sunt trăirile involuntare ale unui artist autentic.
De obicei, obsedat de destinul operei la care lucrează, de respectarea structurilor ei  şi a criteriilor de exprimare pe care ea i le impune pentru a-i aduce satisfacţia de a o vedea împlinită, scriitorul elimină din memoria sa  tocmai asemenea savuroase nebuloase de existenţă mentală, aparent ilogice sau, în orice caz, lipsite de legătură cu contextul operei propriu zise, dar atât de fireşti în incertitudinile pline de visare ale căutării artistice. Le elimină, le neglijează şi apoi le uită. Sau, în cel mai bun caz, jurnalul său de creaţie e un fel de selecţie bibliografică amestecată cu scheme abandonate şi fragmente de scriitură care nu şi-au găsit locul în textul finit. Fănuş, însă, a avut ingeniozitatea de a deschide o fereastră către ceea ce se petrecea în circumvoluţiunile creierului său în timp ce scria la acest roman. Şi, indiscret cu sine însuşi, a mai aşezat deasupra ei şi lupa mult măritoare a modului său fabulos de a folosi lexicul, sintaxa, morfologia şi toate imponderabilele posibile ale limbii literare. A ieşit din aceasta o carte la fel de interesantă ca şi romanul propriu zis. Carte-jurnal care, chiar dacă nici nu-l explică, nici nu-l completează, ne oferă imaginea autorului aplecat cu obligatorie şi necontrolată îndârjire asupra operei sale.
Cu acea îndârjire despre care vorbeam mai înainte, îndârjire care se petrece numai în secretul nostru, în răspunsurile pe care le căutăm chiar mai înainte de a ne fi pus întrebările, în impresia de monolog specific obligatoriu claustrării noastre, dar care, de fapt, este un veşnic dialog cu lumea înconjurătoare. Şi, în acelaşi timp, în căutarea aceea - la fel de minunată  ca aspiraţie pe cât de îngrozitoare ca trudă - de a da formă cât mai perfectă exprimării celor ce le simţim.
Sunt ceasurile de taină şi de chin care, oricât de măsurat şi de cântărit se pot ele cuantifica în cărţi care circulă pe piaţă, tot numai noi ni le ştim, hulitorilor rămânându-le doar rostul de a ne comenta infinit mai puţinele ore, acelea vizibile tuturor. Adică acelea din spaţiul public în care ieşim însetaţi, pentru a petrece şi noi câteva ore de odihnă permiţându-ne, ca răzbunare pentru îndelungul regim claustral autoimpus, comportamente mai libere sau mai libertine. Ca nişte explozii de sinceritate în candoare şi înjurătură, ce dau apa la moara bârfitorilor ce ne hulesc şi hulitorilor care-şi află stearpă satisfacţie în a ne bârfi, fără să-şi dea seama că bârfa lor nu face altceva decât să întregească legenda.
Unii dintre aceştia îl acuză pe Fănuş că e prietenos cu derbedeii, fără a se gândi la faptul că le acordă şi lor o asemenea prietenie. Alţii,  minimalizând lucrurile conform fondului meschin al propriei lor persoane, cred stereotip că Fănuş ar avea doar o gură foarte mare. Pe când, el, în realitatea sa impunătoare, este unul dintre oamenii cu cel mai plastic şi mai  expresiv limbaj din contemporaneitatea noastră. Atât de plastic şi de expresiv, încât să te ferească Dumnezeu să intri în gura lui!
Dar şi când te mângâie, cuvintele lui te umplu de o poetică imponderabilitate urcându-te în sfere celeste, pe-o scară de mătase pudrată cu pulberi de stele şi înmiresmată de ierburi divine.
Cunosc mai mulţi care, dorindu-se ca el, îl imită încercând să se transfere din poezie în proză. Scriu versuri mai mult sau mai puţin reuşite şi, la un moment dat, atacă într-o gamă falsă romanul vieţii lor, aşa cum fiecare manichiuristă sau diseuză crede că “viaţa ei e un  roman”. Ne având habar despre construcţia pe cât mai perfectă pe atât mai invizibilă a structurilor romaneşti şi nici de arhitectura alegoriei în proză, aceştia, pornind de la faptul că sunt băieţi sensibili, încearcă să-l imite fără a fi conştienţi de faptul că, uneori, chiar şi lui poezia îi joacă feste. Ei nu pricep că Fănuş este, într-adevăr, asemenea lor, un poet; dar un poet care s-a chinuit o viaţă învăţând să-şi traducă poezia în ample efluvii epice. Şi, cu marile strădanii de rigoare, strădaniile acelor ceasuri şi nopţi necunoscute altora, chiar inovând cu succes în această direcţie.

                                                                         * * *

    Scriam rândurile de mai sus la apariţia „Asfinţitului de Europă…” care le susţinea din plin afirmaţiile entuziaste. Şi tot din acelaşi motiv, îndurerat acum, extrag mai jos un fragment. Ca şi din alte două mari romane ale lui Fănuş, pe marginea cărora, la locul respectiv aştern ultimele fraze ale acestui articol care acum începe să ne despartă.
    Dar nu cum ne-a mai despărţit uneori viaţa, după veselia petrecerilor noastre de la care plecam cu sentimentul revenirii posibile oricând; ci categoric, prin acel gest cu care confirmă că ne va apropia cândva din nou. Acolo unde, împreună cu Ion Băieşu vom reface tripticul nostru ca o formaţie temeinică, perseverentă, plină de spirit, frondă şi voioşie în care, vorba poetului: „Hălăduiam pe la Cotnari”. Dar numai după ce ne aşterneam, cu asiduitate, în pagină slova, făcând rost şi de ceva „grivne-n buzunar” ca să putem proclama: „Bibamus est!”… Ne petreceam prietenia într-un frumos spiritualizat haedonism, ne bucuram de ea ca nişte copii neprihăniţi decât la zeama strugurelui, ca amoraşii cu coroniţe de viţă din basoreliefurile lui Dionisos. Şi, ştiind din plin ce-nseamnă şi înfruptarea libertină şi ascetismul hamului la scris, ciocneam ferice înjurându-ne mai voluptuos decât ne-am fi sărutat!…
    Acum, m-au mai lăsat pentru scurtă vreme aici, doar pe mine, păcătosul, ca să mă pedepsească însingurarea şi deruta când mă întreb orbecăind după ei: „Dar undi-s?…Undi-s?!”…


                                                                                                                                                                       Corneliu LEU

 A MAI CĂZUT O STEA   ( Apăsă aici  pentru a medita alături de imaginea lui)

 

 



                         FĂNUŞ SAU ARTA MARELUI ROMAN
                                                (FRAGMENTE)

                         „ASFINŢIT DE EUROPĂ - ÎNCEPUT DE ASIE”


… În Vadul Budurului mirosea a pulpă de măr. După vijelia care bântuise până spre miezul nopţii, dislocând acoperişe, rupând arbori, răvăşind grădini, ziua a doua de Paşti se deschise albastră, calmă, sigură pe sine. Dunărea, uitând ce dihanie afurisită fusese cu o zi înainte, când scufundase o barjă cu cărbuni şi opt bărci…
Doi marinari tineri, care urmau să treacă fluviul pentru a proba, fiecare, puterea unei motociclete (le şi suiseră pe podul ancorat în vad) pe drumul către grupul de vile de vacanţă de pe malul lacului Blasova, unde în joia mare se deschisese o tabără de pictură, încercau, ca doi pungaşi care lucrează în alianţă, să o ademenească pe Veturia Necşari, venită la întâlnirea cu Ţarul Grigore costumată în Scufiţa Roşie: fustă, pălărie şi cizme stacojii - cizmele ornate cu dantele negre - bluză albă, o coadă de vulpe în loc de cravată şi un coş de nuiele acoperit cu pânză de in la îndoitura bratului.
- Vulpiţă - Vulpache, râdea cel oacheş, ţinându-şi camaradul blond dincolo de bariera braţului, ca nu cumva să i-o ia înainte cu ispitele, mergi cu mine? Eşti un izvor de bucurii.
- Să nu te-ncrezi în el, goneşte ca nebunul, îl pârî blondul.
- Da' de unde, vulpiţo! Mă pricep, când e nevoie, să înaintez numai pe vârful picioarelor, ca într-un roman de dragoste...
- Priveşte-mă atent, zise celălalt - eu sunt cel sortit de firul poveştii să fie lupul ce-ţi iese-n cale. EI e lup de mare, eu sunt lupul de apă dulce.
- N-ai noroc, i-o reteză Veturia, lupul meu tocmai se apropie - şi-l arătă pe Ţarul Grigore coborând vadul, în blugi şi cu un pulover negru mulat pe gât; în mâini ţinea o vergea de alun.
- Sper să aibă hemoroizi, zise blondul, retrăgându-se.
- Du-te-n mă-ta de idiot! înjură Veturia.
- Se duce, o asigură marifiârul oacheş. Haide, mă, las-o-n pace, e minoră.
- Cretinule! Mârâi blondul.
Ţarul, când fu aproape şi descoperi că Scufiţa Roşie e Veturia Necşari, simţi pulsiuni în stomac.
- Mare trăsnită mai eşti! declară el, cuprinzând-o în iluzia unui surâs. Ochii cenuşii, visători, totdeauna colindaţi de-o tristeţe vagă ce subjuga femeile (aşa privesc numai exilaţii lipsiţi de speranţă) îi stârneau Veturiei bucurii nemaiîncercate. Adunată în mireasma de pulpă de măr înălţându-se din coşul de surcele, ea rosti veselă:
- Îti place teribil totul, nu-i aşa?
-  Astâmpără-te, zise Toporaş, e ziua iertării păcatelor.
- N-am s-o ţin niciodată. Ascultă, Ţarule, o să-ţi dau multe bătăi de cap. Seamăn cu Şerban Necşari, plătesc totul până la ultima centimă. Mama l-a părăsit ca o târfă proastă ce e pentru un profesor din Tecuci.
- Vorbeşti la fel de scârbos ca golanii din Brăiliţa.
- Pentru tata sunt oricând gata să sar la bătaie. Prin grija lui am fost botezată în cinci litri de apă aduşi din râul lordan, chiar din vadul unde Sfântul Ion l-a botezat pe lisus Christos.
- Drace! murmură Ţarul Grigore, sincer impresionat, după tot ce mi-ai spus, dacă mă însor cu tine, mai mult ca sigur că Şerban Necşari îmi va cere să facem nunta la Hotel Metropol, unde petrecea Rasputin.
În păduricea de plopi albi, cu pajişti pline de toporaşi albaştri, stăruia o linişte absolută, cu miros de tămâioasă. Arborii, iarba, păsările îmbrăcaseră, după furtună, cămaşa fericirii.
Plutea atotstăpânitor chipul nevăzut al speranţei. Boabe de rouă, mari şi arzând ca ochii copiilor treziţi din vis, scăpărau în sălcii, pale de fum neverosimil se încâlceau în tufele de răchită şi cătină dominate de cântecul jucăuş al gheluşelului de zăvoi, de ţipătul lăcarului de stuf, de cearta prundăraşilor şi ţopăitul scoicarilor. Din largul Insulei Mari suia scârtâit de osii de căruţă, în lutul umed, niciodată apă, niciodată pământ, mişuna spre razele soarelui lumea necuvântului.
În mijlocul unei mici poieni se înălţa, nevăzut de pe nici-o cărare, un adăpost primitiv, înjghebat din crengi uscate şi aşternut cu muşchi maroniu. Veturia, care împletise două coroane de toporaşi, una pentru ea, alta pentru Ţar, desfăcu coşul cu merinde. Se ospătară cu ouă roşii, pulpă de miel împănată cu usturoi, băură vin roşu. Mirosul de pelin crud al firelor frecate în palmă de Ţarul Grigore se amesteca tulburător cu cel amărui al cojii de plop şi al tufelor de ferigă rupte de furtună. Vântul adiind dinspre răsărit îşi divulga subtil obârşia. Venea din depărtările Mării Negre, fiindcă era o idee sărat şi întepat de senzualitate. Grigore îl simţea în nări ca trecut printre picioarele unui lung şir de fete abia ieşite din îmbrăţişarea valurilor gonind dinspre Asia patimilor neînfrânate, necugetate, neadormite.
- Eu, Ţarule, spuse Veturia cu voce scăzută, m-am purtat ca Scufiţa Roşie. Tu de ce nu te porţi ca un lup?
Grigore Toporaş avu o senzaţie caldă în gâtlej. Întinse mâna, înhăţă sticla cu vin din coş şi bău hulpav. Când o luă de la gură văzu că Veturia lepădase hainele. Trupul ei gol, alb, tremura de dorinţă. Un trup plăpând, neprihănit. Buricul răsărea din pântece ca mugurul de nufăr năzuind spre lumina apelor.
- Patru băieţi din Brăiliţa, încercă Ţarul o ultimă împotrivire, sunt în puşcărie fiindcă au gustat din bucăţele ca tine.
- Ţi-e frică?! Ce găgăuţă! După canoanele Brăilei orice fată de cinşpe ani e un pui de curviştină. Ia-mă, prostule, e pe degeaba.
Grigore Toporaş uită că tot ce e pe degeaba e prea scump şi în clipa următoare coliba, cerul, fluviul se sprijineau pe picioarele înălţate de Veturia, în timp ce lupul se smucea convulsiv şi intra, cu întreg pământul sau numai cu partea concesionată de diavol Balcanilor, în imersiune.
………………………………………………………………………………………………….

    Manole Mărgărit coborî de pe maşina de cusut şi crăpă oblonul, preţ de lăţimea unei pene de nagâţ. La geam, în locul Andolinei, dădu peste capul iepuşoarei Feriga, care-l salută şi se risipi în lumina extraordinară a dimineţii de iunie sau în păşunile primordiale. „Caii iniţiatici", gândi Manole Mărgărit. Dunărea dezvolta o dicţiune majestuoasă în care Manole Mărgărit desluşea o iritare subterană, o frică difuză, o pândă neconcesivă, o maladivă sete de răzbunare, ceva imposibil de anihilat. Fluviul compunea, distrugea şi recompunea itinerarii fictive pentru o persecuţie viitoare. Da, se cereau pedepsite fuga, nesupunerea, trădarea.
Manole Mărgărit lărgi încă un pic căscătura oblonului. Sub vişinii din hotar cu grădina familiei Necşari o zări pe Andolina, într-o bluză de şifon alb, fustă de doc, espadrile de sfoară. Vorbea cu doamna Ela Necşari. Întinzând mâna peste gard, bătrâna mângâia părul negru al Andolinei, parc-ar fi pieptănat un fuior de noapte. Gestul ei grăia liniştitor: „Nici o femeie nu e curvă cu adevărat, ne place să greşim, atâta tot".
Timp de-o bătaie de inimă, doamna Ela Necşari, fostă doctor veterinar, şezuse în cumpănă, nevenindu-i să-şi creadă ochilor că femeia ce-şi spăla obrajii la fântâna lui Mărgărit e Andolina. Mişcă trei scânduri în gardul sprijinit de cinci vişini şi ascuţi privirea. După o clipă, ar fi fost în stare să jure pe icoanele Sfinţilor Gheorghe şi Dumitru, militari de carieră, că femeia era Andolina şi nimeni alta. „S-a întors în câmpia aliorului şi a ciulinilor, vai de oasele ei câte o să îndure". Un vânt răcoros tremura în vişini, în lanul de orz fugind spre Dunăre, încreţea faţa micului heleşteu din capătul viei lui Mărgărit, sărea gardul şi lustruia leul de piatră adus de Şerban Necşari de la Brăila şi pus în cărarea năpădită de pelin şi umblată de şopârle. Un gărduţ de rozmarin împiedica un cârd de miei să atingă cu botul masca de măreţie nepăsătoare a bătrânului rege al savanei, acoperită de câteva fire de iarbă fragedă. „Se spală cu izmă, porumbiţa, îşi împrospătează obrazul zdruncinat de pumnii lui bărbat-su; fiecare muiere care fuge de la bărbat-su şi e nevoită să se întoarcă la el, spăşită, ar trebui să se întoarcă iarna, numai şi numai iarna, când încremeneşte Dunărea de ger; iarna, ai la îndemână câte lespezi de gheaţă pofteşti ca să domoleşti arsura cărnii vătămate, ochii umflaţi, vânătăile".
Doamna Ela zăngăni toarta căldării în care dusese cenuşa s-o verse în scorbura salciei de sub mal. Andolina înăltă ochii arzători spre şirul de vişini. Descifrând chemarea, porni spre gard, ocolind două butoaie pline cu apă şi puţind a peşte sărat. Mică, mlădie, fermecător botoasă, păşea furişat, asemenea copiilor porniţi să şterpelească nuci, struguri şi mere din podul casei. Admirăndu-i bluza albă cu altiţă neagră pe umeri şi fusta albastră, bătrâna murmură: „Frumoasă mai e, arz-o focul, frumoasă ca steaua pescarilor când se culcă-n nuferi".
-Ţi-e frică de Manole de mă chemi prin semne? întrebă Andolina, dezvelind dinţii albi şi mărunţi într-un zâmbet înfloritor.
- Nu mai am vârsta să turui din gură verzi şi uscate. S-a dus vremea când spuneam oraţii la nunţi, am răguşit şi eu, şi timpul meu.
- Femeile de la Dunăre, doamnă Ela, de la dumneata o ştiu, stau cu ţâţele pe gard până la o sută de ani şi-i fură pe bărbaţi cu coada ochiului, c-o vorbă şăgalnică.
- De nebune stau, căci după ce-mplinesc patruzeci de ani nu le mai pândeşte nici dracu' la pârleaz. De ce, lovi-l-ar ciuma, te-ai întors la el? Dacă pleci pe drumuri de ocară, nu mai faci pasul îndărăt.
- M-am întors ca să-mi cânte din muzicuţa de gură.
- Eşti nebună de legat!
- Ai spus vorbă dreaptă. E atâta beznă-n capul meu. Simţind-o abătută, doamna Ela îi mângâie ocrotitor părul negru, bogat şi medalionul cu ceasornic.
- Dacă şi tu te-ai întors pocăită, o căină bătrâna, degeaba se mai spune că floarea de furat prinde iute rădăcini în locuri străine.
Un surâs sfidător, o sprânceană încruntată.
- N-am fost furată. M-am dus de bună voie. Pesemne, mi-a fost scris să adeveresc vorba că prăsila de curvă, ca şi sturzul, ascultă numai de vorba pădurii.
- Nu de vocea pădurii, Andolino, de toanele inimii. „Ce ochi înfometaţi în capul ei! Mă priveşte cu setea, foamea şi dorul din ochii lui Petrea Mărgărit, de pe vremea când ne destrăbălam în colilia din Bărăgan, în cătina de pe grindurile bălţilor".
Ochii verzi ai Andolinei, genele ameţitor de lungi, irisul încărcat cu tristeţe aurie îţi tăiau respiraţia, ridicându-ţi un val de panică în sânge. Dar acum, îi citea bine doamna Ela, trădau uscăciunea rebelilor învinşi. „Trebuie c-a snopit-o în bătăi ticălosul de bărbat-su".
- Manole Mărgărit al tău, rosti doamna Ela şi se opri, cu obrazul străbătut de-un surâs ostil ...
- Vorbeşte mai desluşit. Ce-i cu el?
- După ce ţi-ai luat lumea în cap, a tăiat vârful celui mai mare cireş din vie ...
-Ăla din care-am cules două coşuri pline pentru a-i dărui unei mirese?
- I-a retezat vârful cu tesla şi l-a dat unor ţigani cărora li s-a înecat un copil în Dunăre, ca să-i facă pom de înmormântare. Andolina se întoarse numai cu jumătate de trup spre fluviu. Un stol de grauri plutea în bâlbâiala vântului, răzoarele cu pui de păducel tremurau înfiorate, tufele de mei tătărăsc şi trestiile de stuf răzleţe priveau cu deznădejde la pacostea ce se abătuse asupra cireşului. Andolina, arcuindu-şi sprâncenele, simţi o strângere de inimă dureroasă de parcă fluviul lovind îndărătnic în malul găurit de lăstuni i-ar fi inundat inima cu pânza vânătă a unui crepuscul nesfârşit.
- Aznoapte, spuse ea, pe întunericul de piatră, nu l-am văzut.
- Ce-ai păţit aznoapte? Te-a schingiuit?
- Am stat singură, la un foc de vreascuri, pe malul Dunării ... A dat o bură de ploaie.
- Nu te-a primit în casă?
- M-a îngăduit un singur minut, poate mai putin.
- Era de aşteptat să se poarte ca un câine. Cât ai fost plecată, a căzut, beat, într-o groapă din mal, i s-a rupt un muşchi de la picior şi doctorii i-au pus în loc un muşchi de câine. A rânjit? A lătrat?
- Nimic. Mă privea şi tăcea. Vedeam cum i se goleşte obrazul de sânge. Dar şi eu, de frică, îngheţasem sloi. Pe urmă a scăpat din mâini pălăria mea de fetru verde, pe care l-am găsit tăind-o fâşii, m-a înjurat de viforul, grijania şi tămâia mamei mele şi m-a dat afară.
- De vifor, de tămâie şi grijanie? Astea nu-s înjurături. Când te-o spurca, nemernicul, cu tot ce-i vine la gură şi-o începe să-ţi toarne la pumni cu nemiluita, ca o vijelie cu grindrină,
atunci începe greul. Doamne, ce bătaie crâncenă mi-a tras mie Alecu Necşari! M-a legat de drugii de la geam, a închis obloanele, şi dă-i buşeală. Mă juca în picioare. Tot la .cinci minute se oprea să bea o gură de rachiu amestecat cu tutun, să sugă câteva măsline şi o lua de la capăt. Mi-a rupt trei coaste, două deşte de la mâna stângă şi mi-a crestat bucile curului cu rozeta unui pinten smuls de la cizme. Juma de zi
m-a tocat. Nici dată prin moară, atârnată în cârlige, înfiptă în scoabe n-aş fi arătat mai rău. M-au cârpit babele, mi-au legat rupturile. Ai grijă, în dipa când te-o lua la scărmănat, să nu crâcneşti. Bocitul şi văicăreala îi întărâtă, îi face de două ori mai haini. Ticăloşii, ei îşi iau dreptul să se desfete cu cine apucă, noi, anafură şi corcoduşe. Îşi închipuie că suntem nişte şarlatance de doi lei şi că ne lecuiesc cu bătaia. N-au decât să se bălăcească în ideea neruşinată că, în vreme ce ne deznoadă mădularele, noi, în gând, curăţăm faţa icoanelor cu lapte dulce şi murmurăm: Sfinte tare, sfinte făr' de moarte, miluieşte-ne pe noi, poticnitele în praguri străine. Ştii ce strigam eu în gând? Strigam'măscări: Lunga poa' să fie cât de groasă, scurta să nu fie prea subţire. Râzi? E bine. Ehe, ce frumos te unge dragostea cu bărbatul cu care-ai fugit de-acasă! Te unge cu mir, cu nard. Lângă omul drag te împleteşti şi te despleteşti în bucurii şi mergi plutind până unde vrea el să te ducă. Te-ai întors, dar ceva din tine a rămas la ălălalt...
- Miron Custureanu îl cheamă. E un bărbat oacheş, neînfrânat. Casa lui de la malul Mării e făcută din lemn, prinsă-n cepuri de lemn, ca schiturile de munţi. 0 mare mai neatentă la mişcările vântului de vară, ca Marea Neagră, n-ai să vezi. Cerul fără sfârşit, pajiştea apelor fără de sfârşit şi căsuia aia de lemn gata oricând să cânte sub vânt ...
- Unde I-ai cunoscut?
- Acum un an, în marginea şoselei Brăila-Măcin, i-am vândut doi pepeni.
- Eu am fugit în două rânduri de la Alecu Necşari. De fiecare dată câte şase săptămâni. EI spunea oamenilor că sunt în delegaţie la turmele din Insula Mare a Brăilei. În braţele
bărbatului cu care fugi nelegiuit lumea se vede mai frumoasă decât e.
- Da, acceptă Andolina, simţi tot timpul că lumea e mai vie, mai veselă, altfel decât o ştiai. E plăcut să trăieşti primejdios. - Cu ce te-a încântat? Cu ce ţi-a sucit minţile?
- Ei ...
- Prima oară ... nu te uita, nu eram groasă ca acum ... Prlma oară am fugit pe la sfârşitul iernii. leşisem să pescuiesc .la copcă. Ne-am suit într-o sanie şi ne-am tot dus. A doua oară,
omul ăla, tot ăla, m-a dat gata fugărindu-mă cu ogarii.. EI pândea cu puşca un stol de raţe sălbatice şi eu, hop în luminiş, cu luntrea. leşisem să cercetez nişte cuiburi, s-adun ouă de Paşti şi i-am speriat prada. Andolina furişă o privire spre casa ei şi se zgribuli; i se părea c-o pătrund privirile lui Manole Mărgărit. Constată că era doar umbra unei crengi de măr clătinată de un sturz.
- ÎI simţi în cârcă? râse slut Ela Necşari. Ehe, micuţa mea cu ochii mari, de-acum înainte n-ai să mai fii fericită decât în ciipele când o să-I faci p-ălălalt din ochi. Azdimineaţă, dau
să mă-nchin şi rămân cu pnvirea pe strugurele de sticlă din coltul icoanei cu Maica Precista. leri era din sticlă albă, azdi-    . mirieaţă era copt, roşu, roşu. În clipa următoare I-am văzut aievea pe Petrea Mărgărit în vie, spre malul Dunării. Mânca struguri cu pâine.
- Pe Petrea Mărgărit, fratele tatălui lui Manole? se miră Andolina.
Fata rotundă i. se destinse şi începu să râdă. Cu Petrea Mărgărit ai fugit, va să zică! 0 nebunie stranie î+~ aşternu Andoine culori de miere pe chip. Simiea nevoia să gus~,te cu
buzele încântarea neaşteptatei mărturisiri. Pe frunzele vişinilor, cu toate că în fundul depărtărilor răsunau tunete;-scânteia o lumină lichidă. Femei, vişini, dragoste, ascunzişuri, lumină scumpă...
- Culegea strugurii din butucii ăia care-şi lungesc corzile pe crăcile cireşului cu creştetul tăiat. Şi purta un fular de mătase- verde, găurit în două locuri cu ţigara. De-o sută de
ori am vrut să-i ţes găurile cu arnici: „Nu, zice, vreau să ţin m-inte că eu te-am învăţat să fumezi."
- Acum un an jumătate, cu vreo câteva zile înainte de-a pleca în Ţara Loviştei, la vânătoare, unde-a murit lovit de urs, dumneata treceai, tot ca azi, cu găleata de cenuşă şi nea
Petrea mi-a zis: „Uită-te la doamna Ela, chiar dacă îmbătrâneşte, e mereu frumoasă. Îţi spun, zice, un secret pe care să-I ţii minte: e frumoasă pentru că fură somnul celor dragi şi-I doarme ea. Ela, zice, pentru că aşa-i plăcea să-ţi spună, n-a avut pereche de frumoasă."
- Şi-acum, ia-ţi inima-n dinţi şi intră-n casă, n-aştepta să vină el să te înhaţe de păr. Peste noapte, le cunosc eu năravul, în Manole Mărgărit s-a adunat un munte de năduf şi abia aşteaptă să se răcorească. Ai grijă să-ţi fereşti faţa în palme şi să nu tragi nădejde că ai scăpat nici atunci când o să simţi că stângul i s-a înmuiat mai mult decât dreptul sau că dreptul i s-a scurtat faţă de stângul. I se taie picioarele, te fărâmă cu buturii. Dacă-n zvârcolire poţi să dai jos tot ce ai pe tine, să rămâi goală şi să mai ai şi norocul să te încalce, I-ai dovedit tu.
- E mai bătrân cu douăzeci de ani, trebuia să s-aştepte s=o iau razna într-o bună zi. Eu, douăjdoi ne-mpliniţi, el, aproape de cincizeci.
- Eşti proastă ca tufa aia de trandafiri cu spuzeli galbene. 0 soră de-a mea, Călina, o gânganie cu somnu-n gene tot timpul - de câte ori merg la biserică îi sărut mâna de umbră
- a fugit într-o noapte de-acasă fiindcă i s-a năzărit că putoarea de Dunăre îi cere capul. A ajuns tocmai în orăşelul
Sfântul Gheorghe unde se varsă în Mare al treilea braţ al Dunării. Şi chiar a doua zi s-a înecat. Mă gândesc că s-o fi înecat în apele care treceau prin dreptul casei noastre când ea fugea de-acasă.
- Eu am auzit altă poveste despre Călina.
-Care?! se întunecă doamna Elena Necşari. Ochii lăcrimoşi i se rotunjiseră vehement; toarta căldării îi dârdâia în mâini. - Se spune că, spre deosebire de dumneata, era foc de urâtă şi, într-o duminică dimineaţa, întorcându-se de la un bal unde nimeni n-o invitase la dans, a izbucnit în bocete în faţa oglinzii: „Doamne-Dumnezeule, nici chiar aşa, nici chiar aşa" şi s-a azvârlit în otmătul de sub pâlcul celor şapte nuci. De-aia mergi dumneata, când te-apucă disperarea, şi boceşti pe grindurile din bălţi.
-An-do-li-na, turturica gângavă, rosti duşmănos doamna Ela Necşari. tată cui m-am găsit eu să-i ţin partea. Auzind-o pe Andolina ţipând ca o mreană, Şerban~Necşari sări gardul ce-î despărţea şi dădu buzna în casă peste lv1anole Mărgărit.
- Ce-i cu tine, rânji Mlki, ai venit să jucăm table? Şedea pe maşina de cusut, cu picioarele înfundate într-un morman de zdrenţe. Sau, lărgi el rânjetul, te-a mânat încoacd'băgăcioasa bătrână?! Sunt mai slab ca tine, dar nu uita că.ăm o puşcă, un cuţit...
Necşari nu-i răspunse. Se duse la geam şi desfăcu obloanele. Razele soarelui de iunie legară într-o singură punte de lumină icoanele iscusit zugrăvite.
- Sfinţii părinţi, reluă Miki Mărgărit, n-au mişcat nici un deşt să-mi înmoaie inima. Dorm somn adânc în fundul Timpului.    `
- Unde-i Andolina?
- Nu ştiu. Tot ce ştiu e că nu mai are nevoie de flori de lămâiţă să se înfăţişeze la altar. Ştii, curul i-a luat-o înaintea cinstei.
În grădină şi-n vie cântau cu însetare ţigănuşi, scatii, mierle. - Vara şi minunile ei expresive, adăugă Mărgărit. Vorbea primejdios de calm. Eşti alb la faiă, Necşari, nu te-a atins soarele, stai toată ziua în biroul tău de director al hotelului FC.R. şi-ţi faci siesta sub tufele de iasomie din grădină. Era un cântec vechi: Pâş, pâş pe sub tufele de iasomie. L-am uitat, poţi să mi-I îngâni?
Şerban Necşari îl înhăţă de guler şi-I smulse de pe maşina de cusut. EI nu făcu nici-un efort să scape. Doar scârţâi din gât: - Vrei să-mi arăţi cerul de iunie, Necşari? E un cer ieftin. - Vreau să ştiu unde-i Andolina.
- Crezi c-am ucis-o? Avea obrajii goliţi de culoare. Am snopit-o-n bătaie dar mi-a fost frică să duc lucrurile până la capăt. Spre deosebire de tine, eu, vara, intru sub vraja dedinului. Ţie, instanţa apelor Dunărli, vara, îţi adresează somaţijultimative. Infamia Dunărli, în dreptul Brăilei noastre ... ;in- Încă o dată, îl înghesui Necşari, unde-i Andolina~Acolo -Aznoapte, trebuie să-ţi spun, era convinsă că r~"stelelor, face să arunc la gunoi toată umilinţa pe care ,rdâră târzie mădit-o în suflet. Nu ştie că între timp am primi~ spre amuzade câine.    ,supra Dunării de De data asta părea cuprins de o mân; pe străzile dosnice sismul arborilor tineri când li se face fr~~storie stranie. Vorbele
merilor de la malul Mării când îşi scutură fructele în lumina lunii? Sau poate înnebunise pe jumătate?
Un lipăit uşor şi Andolina apăru lângă prag. Veşmintele rupte ferfeniiă, obrajii plini de vânătăi. Părul negru îi acoperea umerii ca un clopot cotropit de noapte, ochii verzi, imenşi, scăpărau de ură.
- Arată aşa cum te-aşteptai, Necşari? se interesă Miki.~ Sânge, vânătăi, julituri, tot ce trebuie. Tu vei fi crezând că-n , sângele ei se cuprind boabe de-un roşu sfânt, roşu smerit.
În cazul ăsta, te bălăceşti în văzduhuri străine. Vezi lăcrămioare de rouă pe tulpini de crini inexistenţi. Buza de jos, ~rotundă, senzuală, depozitul specific păcatelor... Ştii ceva, Necşari, ţi-o vând. Împreună cu casa, via, grădina. 0 sută cincizeci de mii de lei, bani gheaţă. Dacă n-aş fi bătut-o ca un smintit, dacă ţi-aş fi prezentat-o în plinătatea nurilor cilib~i si nu în versiune mototolită, aş fi cerut poate două sute de mii. lar dacă-i mai păstram şi bereta pe care-am~ făcut-o uvite suvi~e cu foarfeca ... Scriem chitanţa?

 

 Scaunul Singurătăţii - fragmente
 Stăpân miraculos al limbii şi metaforei, Fănuş Neagu a produs un mare eveniment literar atunci când îi apărea prima ediţie din « Scaunul singurătăţii ». Consacrat creator de personaje înţelese şi descrise cu mare artă literară, romancierul se autodepăşea începându-şi seria de cărţi cu eroi insoliţi, convulsionaţi şi controversaţi în propria lor existenţă de o asemenea natură, încât s-au consacrat ulterior ca personaje strict fănuşiene. Impuse, fără să ne temem că spunem prea mult, în continuitatea unora dostoievskiene. Delimitate, însă, faţă de respectul pe care îl merită acelea, la proporţia dintre imperialul sumbru Sankt Petersburg şi balcanic-sentimentala Brăilă. Mai ales prin duioasa umbră de umor care le face să oscileze între angoasă şi nişte inconsecvente certitudini.


 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
– EU, DOMNULE SALTAVA, MĂ NUMESC LEB Betleem şi sunt cetăţean străin...
– Înseamnă că două lucruri le ştii bine.
– Ştiu că frica linge puii mizeriei până-i face mari şi că dumneavoastră aveţi pe cineva la Departamentul orhideelor. – cu vorbe de-astea poţi să-ţi frângi foarte repede gâtul aici, mârâi gil, care umbla la aparatul de cafea. Eram la Flamingo, în faţă cu un pahar de vin şi mă simţeam minunat. Îmi place la Flamingo, pentru că acolo lucrează vărul meu gil şi pentru că nu obişnuiesc să beau vin decât dintr-o cârciumă a cărei pivniţă numără cel puţin treij de trepte, vârsta eternă a lui Hristos, iar pivniţa barului Flamingo are treijşopt. Portul alb şi pustiu în duminica de început de primăvară, Dunărea verde, cârciuma acrişoară şi cântecul pe care-1 comandasem la tonomat, plin de bucuria tristeţii din dragoste, mă plasaseră în afara lumii reale sau cu vreo trei deşte deasupra ei. Cel ce se da evreu şi bea vermut italian, servit dintr-un pahar înalt în care Gil mai aruncase două cuburi de gheaţă şi o măslină, sta în picioare, sprijinit cu o mână de tonomat şi mă privea îndrăzneţ. Solid, lat în umeri ca barcagiii, avea o faţă îngâmfat frumoasă, inflexibilă, violent bătută de soare.
Vorbind, te privea drept în ochi şi gesticula puţin – tipul de om cu mâinile înfundate în buzunarele altuia, croit să dea buzna şi să învingă. Partea lui tare erau, fără îndoială, femeile.
–Gil, băiatule, poţi să-mi spui în ce zi suntem astăzi?
Gil pricepu că n-avea chef de Leb Betleem şi răspunse cu voce subţire, artificială:
–Aprilie 5, ora regretelor şi douăjşopt de suspine.
– Îmi place oraşul Brăila, anunţă Leb Betleem, fiindcă e plin de haimanale.
Gil vărsă o-njurătură complicată. Dac-am înţeles bine era vorba despre nişte împuţiţi care vin la Brăila s-o facă pe deştepţii, despre crucea însângerată şi Sfânta Măria de busuioc.
– Domnule Saltava, atacă din nou Leb, îmi cer scuze, dar trebuie să vă spun că, exceptând lucrurile pe care le-am făcut eu, tot ceea ce se face în Israel s-a mai făcut în lume.
– Scaunul în care stau se cheamă Scaunul singurătă ţii. o poveste tristă.
– Sunt gata să plătesc cu lacrimi.
– o poveste foarte tristă.
–Prin urmare nu-mi rămâne ceva mai bun de făcut decât să mă car peste Dunăre şi să-mi adun melci pentru cină în oala de noapte?
–Mă pândeşti de două zile.
–Pentru că sunt evreu şi dumneavoastră aveţi pe cineva la Departamentul orhideelor cu ochi albaştri. – ai mai spus asta.
– Ei bine, nu sunt evreu. Sunt neamţ. –rămâi evreu. cu nemţii m-am bătut în război şi nu-i am la stomac.
–atunci e timpul să vă spun adevărul: sunt român. –cezar! izbucni gil, uită-te pe geam. repede, până nu isprăveşte ăla.
M-am răsucit în scaun. Jos, în port, doi băieţi în jur de paişpe ani. amândoi desculţi, în cămăşi colorate, una galbenă, alta neagră, confecţionate din steaguri furate de pe vapoarele în ancoră şi cu pantalonii peticiţi. ieşi seră din hala de peşte şi se târau pe lângă o garnitură de tren, spre un camion plin cu cartofi, oprit pe chei, în apropierea căpităniei. cel cu cămaşa galbenă mergea în faţă, sugând un muc de ţigară. Fumul pe care-1 ţinea mult în plămâni îi îmbărbăta limba să scuipe la ţintă şi în scârba lumii numai pe indicatoarele anunţând trecerea oprită şi pe gheretele paznicilor. cel cu cămaşă neagră, rămas puţin mai în spate, se descheiase la pantaloni şi, fără să scurteze pasul, pătruns de ideea că toţi suntem datori să sărbătorim într-un fel sosirea primăverii, se pişa din mers pe prietenul lui. tabloul ăsta, plin de-o obrăznicie cu scorţişoară, mi-a suit ziua într-un pom roşu. Îmi simţeam mădularele tros nind de fericire. –leb, – vorbele mi-au zburat singure – cum e, mă, la Betleem?
– Vreţi adevărul curat sau...?
– Foarte curat.
– la Betleem, domnule Saltava, e sfinţenie. Sfinţenie şi numai sfinţenie.
– Minţi! zise gil, incapabil să creadă ceva de la unul carel jignise.
– De ce? se miră leb. În jurul ieslei pâlpâie în aer rugăciuni rostite în toate limbile. Mai jos e aiureală cu apă rece, cum e peste tot în lume, însă ce gândeşti lângă iesle, se împlineşte. Vin muieri sterpe şi-şi desenează pe pântee, cu deştul, chip de copil şi prind copil. Eu, acolo, puteam să văd limpede în burta cui vream. uite, zic, tâmpitul ăsta de jidan bătrân cu nevastă tânără şi lacomă, bagă toţi banii în diamante, alaltăieri a cumpărat o piatră rară, n-a avut vreme s-o pună-n seif la bancă, a ascuns-o, pentru o zi, în pachetul de unt din frigider, azi dimineaţă nevastă-sa azvârlit untul la gunoi, fiindcă era vechi, şi-acum se duce să se bată cu scăfârlia de fântâna magi lor; sau: feriţi-vă de arabul ăla cu ochii gata să-i ples nească, legaţi-1, n-are haşiş, la noapte o să-nfigă pumnalul în cine s-o nimeri; sau: apropiaţi-vă, domnule, careva de iapa aia care se împiedică şi turnaţi-i lapte pe gât, are maţele otrăvite şi mânzul mort în culcuş de sânge.
– Poţi să mai încerci o dată? l-am întrebat. o sin gură probă.
– ar trebui să fiu acolo, ca să pot.
– Pune-ţi în minte că eşti acolo şi spune-mi ce are lyil în burtă. – Pentru asta nu-i nevoie să mă concentrez, l-am citit din capul locului: are-n burtă un suflet de curvă. o să vă trădeze.
– M-a trădat când te-a adus la mine.
– am venit singur, dar o să vă trădeze de-acum înainte.
Nu ştiu de ce-mi place să cred că iubeşte la nebunie chestiile alea care încep cu: stimate tovarăşe maior, subsemnatul Gil Teodorescu, barul Flamingo, cu vigilenţă revoluţionară vă aduc la cunoştinţă...
– O să-ţi smulg limba aia murdară, se supără gil, ca să mă şterg cu ea undeva.
– Ăsta, azvârli leb, fără să se sinchisească de furia lui gil, chiar dacă-1 închizi într-o ladă cu portocale, tot a prost miroase. cine locuieşte în Europa, ar trebui să fie tot timpul ameţit de bucurie. iar cine locuieşte în româ nia, cu atât mai mult. cine locuieşte în românia ar trebui obligat să se poarte-n fiecare zi ca-n ajunul crăciunului: să aştepte colindătorii cu uşile deschise.
– Că tare nu mai poţi tu de sărbătorile noastre! zise Gil.
Noi n-avem timp de petrecere. Muncim. Noi avem sărbători scurte şi puţine. apoi, voi, evreii, vă naşteţi unde puteţi şi trăiţi unde e mai bine.
– Ştii ce-ai spus acum? îl înghesui Leb Betleem. ai spus că la Frankfurt pe Main, unde trăiesc eu, e mai bine ca aici, în socialism. Dacă suflu o silabă unde trebuie, dai de dracu.
– Cezar, se învineţi Gil, spune-i porcului ăstuia să tacă până nu-i sparg un sifon în cap!
– N-o să tacă nici dacă-i spargi oasele unul câte unul, începând cu fălcile.
– De ce? se miră gil.
– Pentru că s-a născut la Brăila. Pentru că şi-a desăvârşit educaţia lângă cârciuma La plugul verde, care avea un anunţ în loc de firmă: urinatul pe zidurile localu lui strict interzis contravenienţii voi fi bătuţi cu ranga. Pariez o sută contra unu, Leb, că nevestei cârciumarului nu-i plăcea acasă, fiindcă puţea a rachiu şi beţivanii urlau măscări, ieşea pe malul Dunării, cu banjoul, îşi despletea păru’ şi-ncepea să fiarbă:
Hai, de-aş avea trăsura mea
Aş da fuga-n Dobrogea,
Să văd farul de la Tuzla
Când bărbatul este dus la
Bucureşti, în treaba sa,
Cu nevasta altuia.
Să-ţi dau marea, să-ţi dau sarea,
Ca să-ţi văd din fund mişcarea...
–I-auzi, gil, ce vremuri nemaipomenite am lăsat să ne scape printre deşte, strigă Leb. recunoşti că ne-ar fi uns beregata un dumicat ca ăsta.
Gil îi întoarse spatele şi dispăru în odaia-n care se păstrează lăzile cu băuturi străine, ţigările, sacii cu alune.
– Domnule Saltava – Leb Betleem scăzu vocea, fiindcă gil lăsase uşa deschisă şi, probabil, trăgea cu urechea – m-aţi intuit bine, sunt născut la Brăila, iar un om care nu mi-a făcut nimic zace-n închisoare, înfundat de mine – condamnat politic, dar complet nevinovat.
– rozé de Huşi! strigă gil, apărând, triumfal, cu o sticlă din vinul meu preferat. astăzi se-mplinesc doi ani de când a zburat Luiza-Maleta. Sus paharul pentru zborul Luizei-Maleta.
– Cine e pasărea asta, luiza-Maleta? întrebă leb.
– Micuţa Luiza-Maleta? Fata calendarului porc. Iniţiatoarea muzeului porc, dacă ştii cc-i aia, zise gil.
– Trebuie să fie o fată pe care ai ucis-o, lăsând, bineînţeles, să cadă năpasta pe altul.
– O să te strâng de gât, promise Gil.
– N-am nici o îndoială c-o să încerci. Dar s-o faci după ce isprăveşte domnul Saltava povestea scaunului. Spuneaţi, domnule Saltava, că cine stă în scaunul ăla... – ajunge să dezlege misterul scărilor în spirală din casele părăsite.
– Vreţi să spuneţi: din casele în care intri, noaptea, ca să transmiţi morţilor multe salutări din partea familiei.
– Eşti un băiat deştept, îl lăudă gil, căscând, n-am nici o îndoială c-o să mai auzim de tine.
– M-am şlefuit la ierusalim, unde aruncam, zilnic, o liră în pălăria unui bătrânel, ca să-mi arate o pereche de potârnichi cărora le creşteau în fiecare dimineaţă alte aripi.
– În Scaunul singurătăţii obişnuia să stea primul eunuc al ultimului mare sultan şi, mult mai târziu, Luiza-Maleta fata calendarului porc. Eunucul venea la Brăila, o dată la doi ani, ca să aleagă pentru haremul atotputernicului stăpân pe cele mai de seamă dintre fetele cumpărate sau răpite din întinderile răsăritului. Fixase Brăila ca punct al încercării frumuseţii lor, fiindcă cerul de la Brăila, asemeni celui de la Constantinopol, e bătut în sâmburi de piatră smintită, scoşi din praguri de gheaţă-n care-a asfinţit soarele unei zile glorioase şi trecuţi prin carnea cu boare de caisă a trandafirilor. timp de trei zile, de trei ori pe zi, urmând programul padişahului care-şi vizita haremul, dimineaţa, când cade moţul luceafărului, apoi în vremea cu aromă de moarte a somnului de după prânz, şi seara, când viaţa-şi scutură frunzele obosite, fetele coborau pe rând sau împreună la Dunăre, printre sălcii rotunde închipuind havuze şoptindu-şi basme, se cufundau, gâlgâind de chiot, în fluviu şi se urcau să se usuce pe-o punte de corabie, într-o învălmăşeală leneşă, tânără şi năucitoare, pomenită doar la izvoarele miraculoase, se luminau cu zâmbete de chiparos, îşi răcoreau gura, ciugulind boabe de strugure din ciorchini amestecaţi, pe tăvi, cu mandarine şi rodii despicate, iar ţâţele şi le răcoreau adăpostind între ele fir de izmă udă sau oferindu-şi una alteia sfârcurile, ca să-i fie atinse cu genele.
– Oraş fără pereche, Brăila noastră! făcu Leb, cu bucurie sinceră.
– Singurul oraş care amestecă în aluatul de pâine sămânţă de cânepă, în speranţa c-ar putea atinge măcar o scânteie din nebunia omenească. Eunucul primea lângă el, în cele trei zile de floare, zece boieri şi zece negustori bogaţi. Îi înşira, aşezaţi pe butuci de ceară, de o parte şi de alta a cărării pe care treceau fetele goale. Nimeni, în afara lor, nu mai pătrundea în grădinile din malul fluviului, ameţite de crini tămâioşi. Înfundau cu bani şi aur cuferele turcului, căpătând, în schimb, doar îngăduinţa subţire de a privi, adică de a muri şi de a învia de o sută de ori. Veneau întărâtaţi de vinuri reci, păstrate în hrubă, dar n-aveau dreptul să cheme fetele, nici să întindă mâna să le atingă. Se cloceau de poftă, iar turcul alegea şi urca pe corabia pentru Constantinopole numai fetele care, apărând pe cărare, făceau să se subţieze butucii de ceară, topiţi de fierbinţeala bolborosind în sângele ălora.
– Eu cred, ne anunţă Leb, că erau şi multe fete care se prezentau la examenul ăla de bunăvoie şi nesilite da nimeni. că doar nu-i de colea gândul să te gâdili pe buric şi pe la părţile mai înnoptate cu împăratul turcilor.
– Dacă familia ta e veche în Brăila, zise gil, n-am nici o îndoială c-au existat şi fete ce veneau de bunăvoie.
– Pe cuvântul meu, îl aprobă Leb, să nu-ţi închipui c-ai trântit o prostie. Puteţi fi siguri că străbunica mea s-a fandosit pe sub nasul turcului, hâţânând două mere coapte. Faptul că na înhăţat nimic, că nu i-au făcut ăia casă, bătând fiecare cui printr-un ochi de creştin, dovedeşte că trebuie să fi fost al dracului de slută... treceţi la Luiza-Maleta. când porţi un asemenea nume, mergi plutind şi te uiţi la lume ca dintr-o fântână cu struguri.
– luiza-Maleta a stat şapte ani în scaunul ăsta şi n-a mers niciodată pe picioarele ei. Prietena mea, irina, pictoriţă, plecând sau întorcându-se de la atelier, o găsea stând neclintită în veranda cu geamlâc şi privind strada. Şi de fiecare dată avea impresia că un peşte uriaş muşcase peste noapte din trupul ei. Şedea acolo ca după un mal de zăpadă subţire, aşteptând sau pândind o înnoire, o minune ce nu se arăta, poate tot un mal subţire de zăpadă înapoia căruia să se aprindă o lampă sau o perdea de iederă roşie. o creangă de măceş doldora de ghimpi atârna pe perete, între panglici de legat părul, parcă pusă acolo ca să-i aducă aminte că trebuie să urască lumea. Scaunul ăsta uriaş o micşora, o întuneca, scoţându-i în evidenţă un craniu de vacă.
– Să mă ia dracu, zise Leb, dacă uneori nu ţi se face scârbă de ziua care vine şi de toate zilele în general. Gil, du-te şi mai adu un vermut italian şi pe urmă du-te şi te îneacă. Domnule Saltava, pramatia asta are mutra unuia care ţine pe piaţă, şi-i stoarce de bani, zece vânzători de seminţe de floarea soarelui şi zece vânzători de dovleac copt.
M-am oprit să-1 privesc lung în ochi, ca să-i creez un moment de stinghereală, şi i-am zis:
– răscoleşti Dunărea c-un pai.
– Eu?! făcu el, uluit. Dunărea?!
– Dunărea cea adevărată, jugulara Europei, în care goneşte un sânge triumfal. luă vermutul, îl expedie pe gil c-un şuierat scurt, de greaţă fizică şi bău paharul dintr-o răsuflare.
– omul ăla trebuie scos de acolo, să trăiască liber.
– Şi mai departe?
– Mai departe vă ascult pe dumneavoastră.
– Mai departe, trebuie să o luăm de la început.
Şi o luară. Dar într-altfel. Mai aproape de adevăr şi ticăloşie. Deci: un pescar avea o fată, fata avea şaişpe ani, se numea Luiza-Maleta, nu putea să mişte picioarele, o boală cumplită i le uscase, lâncezea la fereastră, într-un scaun larg, cu spătar înalt, voievodal, cioplit cu dalta, şiruri de cruci mărunte, adăpostind sori luminoşi ca într-o viaţă pierdută şi apoi regăsită, cu ochii fixaţi pe poarta întunericului, slabă, cojită, mestecând în fălcile osoase şi năruite duşmănie costelivă împotriva lui Dumnezeu, bles teme neputincioase împotriva omenirii şi dorind nebu neşte să-şi poată înfige cangea deştelor, dimineaţa, în beregata zilei, pentru că fiecare zi nouă mai trecuse o dată pe la ea şi pentru că timpul era complicele lui
Dumnezeu, neîndurător în eternitate. Vara, asculta bolbocirile firului de Dunăre răsucit de taică-su printre cei doi roşcovi sălbatici din curte, pe care se clătina o luntre cu două felinare. Estuarul bufniţei! luntrea aia, amestec de fugă ruptă şi de dor fără speranţă, concepută să înscrie suferinţa fetei în orizontul bârfit, dar nu şi ofensat, de ploi şi de fulgere, se scufunda singură în câmpul amăgirilor. luiza-Maleta de mult cedase altora voluptatea exaltărilor nevinovate, ca să se depraveze, pe o pajişte de gând, cu parteneri smulşi din locuri unde oi behăitoare propagă virtutea, sau din drumuri hieratice, de o sută de mii de ori mai devoratoare decât cele coapte sub paşii mulţimilor. ieşea luna deasupra bălţilor, fata îşi spunea: „eu sunt acolo; m-am scăldat în apă purpurie şi m-am suit goală în fereastra chiliei unui căluşar.“ Şi se muta în bălţi. totdeauna cu două fete din vecini, cu irina şi cu Doina Poloneza, dansatoare la clubul marinarilor străini. În noaptea clocotind de stele violete (deasupra Dunării, fiecare stea e un lotus întrun pahar plin cu amurg), prin tufişurile dese înfloreau pisici negre, care sâsâiau, scuipând ghemotoace de frunze, dar lor nu le era frică, înotând până la brâu într-un roi de scântei, înaintau spre un perete de stuf ascunzând o casă de lut, tăcută. Polo - neza, mergând în frunte, purta pe creştet o diademă de măzăriche pe care i-o dăruise luiza-Maleta, în semn de preţuire că avusese curajul şi puterea să-1 suie într-o birjă furată pe primarul oraşului, mort în patul ei în clipe de gâfâială, să-1 ducă acasă la el, să-1 aşeze în picioare lângă uşă, să apese pe butonul soneriei pentru a trezi familia şi să dispară apoi, nevăzută de nimeni, dar de toţi ştiută şi admirată. la pârleazul astupat cu două scânduri prinse-n cureluşe, fetele se opreau tropăind, şi Poloneza spunea subţire, ca din biblie: înfrigurate buzele voastre. De dincolo răspundea un glas tânăr, cu modulaţii calde, vesele: „Fericiţi cei ce cred doar ceea ce le convine, fiindcă a lor e împărăţia pe pământ“. Se îmbrăţişau cu un călugăr tânăr, fugit de la mănăstire, după ce schimbase pe bău tură patru caise de argint şi cinşpe albine de aur smulse dintr-o tunică de ierarh, şi cu doi prieteni ai lui, necunos cuţi, dezertori din armată sau puşcăriaşi scăpaţi de sub escortă, se înfundau în case mirosind întotdeauna a scrumbii păstrate în oţet şi ceapă, a măsline şi, foarte depărtat, a creangă de ienupăr, călugărul scormonea cu ghearele în barba uriaşă şi în plete, alegând şuviţe pe care le răsucea şi le înnoda în hârtii de o sută de lei, încordând grumazul şi mugind şi împungând cu coarnele, ele se dezbrăcau, aruncând încălţămintea pe fereastră, iar cămăşile în capul călugărului, care le primea suflând zgomotos, făcându-le să plutească sub grinzile joase ca nişte năluci, cei doi dezertori sau puşcăriaşi îngenuncheau unul intra cu foarfecele în părul fetelor de sub pântece, şi ele simţeau ca şi cum peşti răcoroşi le-ar fi supt din piele lumina pârguită a lunii, ălălalt aduna într-o cutie de lemn lustruit, împodobită cu scoici, părul tuns, pentru ca mai târziu trecutul să i se pară o bucată de fagure, pe urmă se-nlănţuiau să facă dragoste, şi-n încleştarea aia furioasă, copleşitoare, s-auzea numai şoapta femeilor, fiindcă bărba ţii, neavând voie, prin consemn, să le sfâşie umerii cu dinţii, frângeau şi mestecau hălci de pâine caldă, ceea ce înseamnă că gustul pâinii stă scris în toate întâmplările pământului. lucrurile astea, luiza-Maleta i le-a mărturisit numai Polonezei, irinei niciodată; cu irina se simţea legată doar prin stigmatul păcatului săvârşit în nopţile alea cu temelie de Dunăre orientală, nu şi printr-un flux de simpatie. irina, cu zâmbetul ei de ploaie înfrântă, şi mai ales cu devoţiunea ei ipocrită pentru cei suferinzi, o făcea pe luiza- Maleta să spumege de furie.
–cămila asta nenorocită, i se plângea Doinei, crede că mor să mă înfrupt din mila ei. când s-apleacă să mă sărute, parcă-mi suflă smoală topită în crăpăturile doage lor. De obicei, se apăra de vorbele sidefii, trădând mai mult curiozitate hulpavă decât compătimirea sinceră, punând între ea şi restul lumii o perdea cu arbori pictaţi, pentru ca lumea să rămână cu privirile atârnate în frunziş sau pe fructe. Dar când lumea vroia cu orice preţ să-şi vâre deştul în mierea păgână ceo secretă o fiinţă veşnic stând la fereastră, luiza-Maleta începea să respire bolborosit şi-şi pierdea minţile. Într-un ajun de an Nou, când întreaga Brăilă capătă o pulsaţie dogoritoare, o ceată de copii din şirul de case acoperite cu carton gudronat ce-i închidea vederea spre fluviu, a venit să-i ureze, purtând în braţe miei albi, care sunt semnul norocului. luiza-Maleta i-a îndopat pe copii cu mâncare şi cu vin şi i-a convins să-i vândă toţi mieii – şi i-a înjunghiat chiar acolo, pe verandă. Pe urmă i-a expediat pe copii în stradă şi le-a aruncat pe geam capetele mieilor. chiote şi fluierături. o haită de câini, năvălind din ninsoare, se repezi să lingă sângele aburind şi să fărâme în fălci căpăţânele fragede, încă mirosind a lapte. o femeie spori hărmălaia, vărsând peste ei o oală cu apă clocotită. chelălăitul câinilor şi strigătele copiilor, care se vroiau vesele, dar erau numai isterie josnică, scoaseră bărbaţii din case. toţi începură să arunce cu bolovani îngheţaţi. un zevzec de copil... – Pot să jur că idiotul era gil teodorescu, zise leb. – Poate că era gil teodorescu, recunoscu Saltava. –un doctor spune că o pauză de respiraţie e ca un fulger ce se sparge în capul unui cocoş; îl năuceşte şi mai mult p-ăla de-ascultă. un zevzec de copil, care poate era gil teodorescu, ţâşni de undeva numai în picioarele goale. Înhaţă o căpăţână de miel, o aruncă dibaci în felinarul din colţul străzii şi dispăru, smulgând manşonul unei bătrâne, care începu să ţipe: hoţii!, miliţia! tatăl luizei-Maleta, beat, apăru din curte, mătăhăind şi ţinând în fiecare mână un miel fără cap, se înfipse în mijlocul unui troian şi se porni să înjure, ameninţând c-o să răstoarne cu umărul în Dunăre toată mahalaua aia puturoasă şi plină de lindini. cineva rupse un par din gard şi-1 pocni peste genunchi; el se aruncă înainte, mugind, şi se rostogoli în zăpada, dar cu încă doi oameni. ăia-1 buşiră cu bocancii şi cu pumnii, iar când să se ridice în capul oaselor, ca să se cureţe de povară, o sanie urcând de la Dunăre trecu în goană peste ei, rupându-i unuia mâna şi spărgând burţile mieilor. În urmă, vântul împroşcă ninsoarea cu o zeamă jilavă. tatăl luizei-Maleta se ridică, agitând o jumătate de potcoavă desprinsă de pe copitele cailor şi chemând toţi vecinii, dacă nu li se sleise măduva în noadă, să vină să se bată cu el. un ţigan îmbrăcat fudul, cu scurtă şi pantaloni de piele, înaintă îndrăzneţ şi-1 dădu gata, izbindu-1 vârtos în ceafă cu o traistă cu făină. Îl târâră pe braţe în casă. urla şi gemea înfundat. Îi puseră o pungă cu gheaţă pe frunte. alături, nevastă-sa prăjea carne pe un primus, iar luiza- Maleta, în faţa ochiului de geam prin care aruncase lumii, ca o provocare stranie, căpăţânile de miel, rodea cuişoare, ascultând clinchetele argintii ale clopoţeilor şi colindele cu care copiii din oraş şi din satele din bălţi împresurau Dunărea, înnobilând-o cu destinul fluviilor ce vestesc o nouă naştere şi un nou Dumnezeu... Seara, fiindcă pesca rul nu se liniştise, nevasta şi fata îi dădură să sugă încă doi litri de vin, îl înfăşurară într-o pătură pe care o cusură strâns pe el, aşa cum se obişnuieşte cu morţii de pe vapoare, înainte de-a fi aruncaţi în ocean, şi nevastă-sa vru să-1 rostogolească cu piciorul în micul ocean de sub patul din bucătărie, dar luiza-Maleta o opri: „întoarcel spre mine“ şi-1 pocni între ochi, pentru că fusese învins în stradă. apoi îl lovi şi nevasta. Mizeria, scârba, eşecul devin mai suportabile, probabil, dacă poţi să dai un pumn. Bătându-1 pe pescar poate-şi închipuiau că încep anul ţinând in dinţi o crenguţă înmugurită. Baţi un beţiv, îl linguşeşti pe Dumnezeu, spun cei de la malul Mării Negre. Bătrâna a adormit încredinţată că cineva aprinsese, pentru ea, un mac într-o candelă. luiza-Maleta a stat trează, ca şi vântul din cercevcle, pândind-o pe Doina Poloneza, care s-a întors acasă cu irina şi cu Saltava, ca să-i spună:
– Doina, aznoapte, când se sfârşea anul vechi şi înce pea ăsta nou, luna s-a schimbat în ţigancă codoaşă, a scos din bălţi cinci iepe şi le-a dat puşcăriaşilor din închisoarea oraşului, săi bucure cu carne muierească. Saltava a fluierat în coiful de hârtie poleită pe care-1 purtase toată noaptea şi i-a zis: – luiza-Maleta, ca să te plăteşti de vorbele alea urâte, aprinde o ramură de vâsc şi roagă-te la brazi să te schimbe, timp de zece nopţi, în veveriţă. – irina, i-a aruncat luiza-Maleta irinei, prietenul tău e foarte solid, foarte agresiv şi foarte sigur pe el.
– Îl iubesc, a râs irina, în zori m-a trecut Dunărea pe gheaţă, ca să căutăm la cherhana crapul roşu pe care l-au zărit unii, la copca năvoadelor, şi despre care se zice că e jumătate peşte de argint, jumătate cal de aramă, un centaur al Dunării. luiza-Maleta i-a poftit în verandă, le-a dat pulpă de miel, plăcintă cu vişine şi vin ulb, iar Doina şi irina, în rochii de catifea lungi, şi-au învelit umerii cu acelaşi şal şi-au început să cânte. Ziua aia de întâi ianuarie a fost ca un prolog nelegiuit al întregului an. cezar s-a pilit, s-a pilit şi luiza-Maleta, cezar i-a cerut făină, a presărat-o pe podele şi le-a arătat fetelor, lucrând cu degetele de la mână, tiparul labei de lup, al labei de vulpe şi de iepure – o dată când ies la vânătoare, o dată când sunt în nuntă. – uite, se lăuda Saltava, dac-aş pune mâna pe crapul ăla roşu, jumătate peşte de argint, jumătate cal de aramă, ţi-aş face, luiza-Maleta, o noapte de primăvară, cu pâclă verde, cu puţină vrajă şi abur subţire, aş pune în ea un râu, peste râu un pod de lemn cu cai de bronz la amândouă capetele, descântat să se poată ridica în văzduh şi să se mute din vad în vad, te-aş sui pe el şi te-aş trece într-o livadă ca să înfloreşti cu prunii, cu merii şi cu piersicii. Sau ţi-aş construi podul bisericii de la râuri.
– Nu, izbucni irina şi sări în picioare, smulgînd cu umărul butucul de vâsc legat de-un stâlp sculptat. ăla-i numai podul meu.
– Jumătate e şi-al meu, anunţă Doina Poloneza.
– Dunăre, D mare de tipar, D mare de mână, d mic de mână, d. d. d...
Saltava, fragmentând Dunărea în litere, îşi acoperi, râzând, capul cu palmele ca să se apere de grindina de pumni cărăbăniţi de irina.
– Măceş prost, biserica de la râuri e numai poves tea noastră.
– orice poveste cu isus este biblică, prin urmare este a tuturor, o contrazise luiza-Maleta.
– acum trei ani mergeam prin câmpie, năucit de soare, de pârjolul lui iulie, cu buzele uscate, cu plămânii dogorind. Nici o adiere de vânt, nici un petic de umbră. Şi deodată, biserica...
– Şi eu, înăuntru, sus pe schele, îndrăgostită de isus, se dezvălui irina.
– o dragoste inspirată, urmă cezar, iarba seducţiei, boarea unor taine ce nu se vor descifrate.
– Poate eram îndrăgostită mai mult de umilinţa latentă din ochii lui. tu ai intrat şi eu, sus pe schele, mă frecam cu ţâţele de chipul lui isus, pe care-1 descoperisem în mijlocul cupolei, sub patru straturi de tencuială.
– Întâi am auzit un foşnet, parc-ar fi nins prin ferestrele turlei, pe urmă şoapte înlănţuite...
– isus de la râuri, spre deosebire de cei din toate bisericile la restaurarea picturilor cărora am lucrat, nu suferea de obişnuinţa închistată a spaimei de moarte şi nici de prea senina şi tâmpita dragoste de oameni. Se vedea că-i e poftă să iubească o femeie. Şi fiindcă eu îl descoperisem, curăţind locul cu migală, pe mine trebuia să mă iubească. Şi m-a iubit. Pe când îi ştergeam fumul de pe chip cu ţâţele, El, mistuit dintr-odată de patimă, mă lumină albastru, îşi adună risipirea, dreptatea, crima, suspiciunea şi dezordinea iubirii în carnea mea. când a început să-mi muşte sfârcurile...
– Dumnezeule! făcu luiza-Maleta.
– Eu, irina, nu El, zise cezar Saltava.
– ...Mărire ţie, Doamne ! am strigat, spuse irina. iar cezar m-a ridicat în braţe şi m-a dus în mica livadă din spatele bisericii.
– Dar mai întâi am trecut printr-un fel de seră cu multe geamuri sparte, m-am tăiat la picior şi mi-am rupt pantalonii.
 – iar eu, se amestecă Doina Poloneza, am strigat, uimită, din tinda bisericii: irina, l-ai dat jos pe isus din cupolă? Nu mi-ai răspuns, cădeaţi în iarba coaptă de sub vişin...
– irina, zise luiza-Maleta, să muţi vişinul ăla în grădina casei tale, aşa cum se mută brazii din munţi în parcurile oraşelor. cine-a făcut minunea să aplece ramu rile vişinului peste voi, cezar, tu sau isus?
– amândoi, nu-i aşa? făcu irina şi, lipindu-se cu ţâţele de Saltava, îl sărută lung, un fel de ţipăt convulsiv, tenace, chemând întinderea verii, anulând abjecţia ierni lor. Doina, ştiu bine că şi tu ţi-ai poleit sfârcurile cu bronzul lui isus de la râuri. la vară s-o ducem acolo şi pe luiza-Maleta, căci mai sunt prin preajmă şi nişte plopi albi, tei pitici, căpiţe de fân.
– oh, ştiu – o voce lălâie, descărnată, parcă atunci stată din fiert şi fiartă în aceeaşi apă cu craniul ăla ca de oaie, sau de vacă neîmplinită – ţi-e milă de mine, ai vrea să mă vezi umblând. Dar tu, în calitate de activist comunist, trebuie, cezar Saltava, să ai grijă de toată lumea (irina şi Doina cântau despre un butuc, un satâr şi luna plină) şi în primul rând de statul nostru democrat-popular. Eu pot să-ţi spun, chiar fără să mă schimb în veveriţă şi să mă sui în fagi, că pe strada tulnici 66,
Dumitru tase roşioru ţine un pistol, ascuns într-o roată de tutun din magazie, peste care a aşezat doi căţei de porţelan. la învăţătorul Nicolae Breazu, transilvaniei 42 bis, au venit, noaptea, patru inşi ca să le descifreze la vioară melodia unui cântec care mai apoi s-a dovedit a fi legio nar şi învăţătorul n-a anunţat organele în drept (irina şi Doina şi o puşlama din San- Francisco mâncau sandvi şuri cu îngeri), Marin alexandru, lotusului 4, a scos din casă şi din oraş, în coarnele a doi ţapi, aurul nedeclarat...
– Frumoasă lovitură, domnule Saltava, zise leb Betleem. calculată perfect, al naibii să fiu. lighioana ştia totul despre dumneavoastră, şi probabil încă ceva pe deasupra.
– Era mai bine să nu mă cauţi, leb. Era mult mai bine să fi rămas la ierusalim, să arunci în fiecare dimineaţă o liră în pălăria bătrânului cu potârnichile. – trebuia să-mi iau catrafusele, fiindcă locul devenise jegos, într-o zi am primit un colet conţinând o viperă vie.
– ai apucat spre mine pe o cale greşită.
– Nu-nţeleg.
– Eu sunt calea greşită, strigă gil teodorescu, venind din camera unde se păstrează băuturile străine.
– Nu te-ai înecat? se încruntă leb Betleem, de parcă ar fi fost de la sine înţeles că gil, dacă el îi spusese, trebuia să se fi dus să moară. ţine minte, gil, cine se amestecă în treburile mele... – ăsta-i defectul meu, răspunse gil, nu pot să ţin minte nimic.
– atunci caută şi ia de nevastă o muiere cu ţâte moi şi uriaşe pe care s-o pui să şi le îndoaie ori de câte ori va fi nevoie să ţii minte că ai de încasat două picioare-n fund. Domnule Saltava, când spun că nu-nţeleg, înseamnă pur şi simplu că nu înţeleg şi nu că vreau să jumulesc gâşte sălbatice ca să le iau fulgii în batistă.
– luiza-Maleta mi-a dat informaţiile alea vrând să sădească în mine frica. Deoarece frica linge puii mizeriei şi-i face mari.
– Vi le-a dat ca să le duceţi mai departe, completă leb. E clar, oricărui om i s-ar fi făcut frică şi s-ar fi dus mai departe. cine nu denunţă duşmanii regimului, pică el. Sau cel puţin aşa era pe vremea aia.
– luiza-Maleta m-a somat prin trei scrisori ca să merg 20
mai departe. Înseamnă că era cu totul de nepotolit. Se vede că cei ce stau în Scaunul singurătăţii sunt cu totul de nepotolit.
– luiza-Maleta n-a stat niciodată în scaunul ăsta.
– oho, se miră leb, şi povestea aia bezmetică?!
– E cât se poate de adevărată. Mai adevărată chiar decât rahatul care eşti.
– Domnule Saltava, vorbiţi cu mine ca şi cum v-aş fi jefuit.–
Fraza aia blestemată, leb.
– cu ce fel de flegmă mai vreţi să mă scuipaţi? am jucat în multe tripouri şi peste tot mi se spunea Leb cel tăcut.
– Spune tu, gil, fraza aia. Numai tu poţi s-o redai în toată măreţia ei băloasă.
– Nătărăul ăsta, zise leb, frate cu stafia peştelui pe care l-am mâncat ieri!
– ascult-aici, rânji gil, umezindu-şi buzele: subsem nata Luiza-Maleta, cu vigilenţă revoluţionară vă aduc la cunoştinţă că tovarăşul Cezar Saltava, activist al comi tetului raional, iar a încălcat Constituţia. Sursa Betleem informează... – cunoşti fraza asta, leb?
– Da, zise el, da – şi faţa i se schimbă ca sub o pudră murdară. turbata aia, deci, nu s-a putut stăpâni! ticăloasa! cu revoluţionară vigilenţă vă aduc la cunoş tinţă că tovarăşul Cezar Saltava...
–gil, am zis, uite banii pentru sticla de rozé de Huşi. am plătit şi am ieşit. De pe terasă l-am auzit pe leb Betleem strigând:
–gil, trimite după copiii ăia cu acordeoanele. M-am întors la scumpa noastră Dunăre şi trebuie să mă bălăcesc în toate noroaiele. Şampanie şi acordeoane! ieşind de la Flamingo am pornit-o spre Doina Poloneza şi pe drum am descoperit că norii au simţul perfecţiunii foarte dezvoltat, caută necontenit forme ideale şi nu întârzie în nici una. Fluxul de forţă al primăverii încurajează sufletul spre bucurii neîncercate, vroiam să văd balcoane în care oamenii stau cu picioarele atârnate şi ascultam cum vântul trage pe geamuri cu o sârmă subţire: ăsta-i bun să-1 bată furtunile din mai cu piatră, ăstuia o să-i spun la noapte o poveste. o zi de primăvară e o sabie de aur, o ţii în mână şi te ia ameţeala, ţi-o atârni la şold şi porneşti la război. Vântu-mi îndesa în nări aromă sănătoasă de bere proaspătă, de colţ de iarbă şi de pământ orgolios; toată neliniştea răscolitoare de la începutul lui aprilie, care-mi da sentimentul că un lup stă la uşă în sângele meu şi aşteaptă. casa Polonezei, mică şi cu brâie albastre, era închisă. Deasupra ei, un nor lua chip de biserică şi un cal intra în altar, lăsându-şi şaua afară. M-am strecurat în livadă. Pruni şi caişi pitici, cu trunchiurile văruite şi bătuţi de floare, tufe de trandafir, de coacăz şi de izmă, cuiburi de zambile şi garoafe, un canal prelungindu-se din jgheabul fântânii în Dunăre, un tei cu crengi groase şi, atârnat de ele, un hamac din care se revărsa un snop de păr negru. Poloneză cu sânge ţigan, Doina se scălda la soare şi se juca, pe nevăzute, cu doi copii din vecini. Vârând două deşte în gură, fluiera, imitând cântecul mierlei şi dincolo de gardul de scândură susţinând un val de viţă de vie, cei doi copii, înarmaţi cu praştii, dădeau ocol unui nuc uriaş, cu paşi furişaţi, căutând pasărea s-o ia la ochi. Îmi zări umbra şi rosti leneş, fără să coboare:
–Eşti cu irina? roag-o să închidă poarta, azi dimi neaţă au omorât pe-aici un câine turbat.
–am venit singur.
–ah, singur, făcu Doina şi sări, cu picioarele goale, pe pământul uscat, răcoros, plină de mirosul amar al scoarţei de cais.
Purta o rochie albă ce-i scotea în evidenţă exube ranţa şoldurilor şi sânii mari, ieşiţi pe jumătate în lumină. Sfârcurile, licărind sub pânza străvezie, anunţau ziua împărţirii darurilor.
– E minunat că te-ai gândit să mă vezi – şi un zâmbet ca o literă necunoscută îi tremură pe buzele groase, îi pulsă în ochii negri şi-i tipări un zvâcnet în nările subţiri – surâsul elegant al păcatului, îndemnul, abia perceptibil, la reflecţii voluptuoase.
– Mi-ar fi făcut plăcere să fiu fată, i-am zis, în loc de salut.
– Nu cunoşti dezavantajele. un băiat e mult mai liber.
– liber să-şi înceapă primăvara cu un pahar de vin roşu şi liber să-1 suporte în ceafă pe leb Betleem.
– cine-i leb Betleem?
– un provocator foarte sigur pe el.
– un provocator foarte sigur pe el e un provocator foarte prost plătit. ce otravă foloseşte?
– otrava luizei-Maleta. amestecată cu niţel adevăr clocit.
– V-aţi bătut?
– l-am înjurat. Dar simt că trebuia să-i rup fălcile.
– trăieşti cele mai importante evenimente cu o întârziere de-a dreptul captivantă. Spune, chiar nu faci niciodată un lucru la timpul potrivit?
– Mi-ar fi plăcut să fiu fată şi să am dreptul la o fericire mică.
– la fel zicea o fată nemângâiată şi cu gheaţă acră în oasele bolnave.
– Va trebui s-o iert. În spatele ei şedea leb Betleem.
– Dar în spatele lui leb Betleem?
– N-am o intuiţie prea ascuţită.
– atunci o să sfârşeşti rău.
– Miroase a ploaie vântul ăsta de pe Dunăre.
– Vrei să ies în stradă şi să strig la oamenii care au iezi să-şi închidă iezii în casă?
– Vreau să-mi împrumuţi un pic păunii ăia ai tăi, să cobor cu ei pe plajă.
avea doi păuni, unul alb, i-a chemat, strigându-i ca pe curci: bii, bii, bii! – le-a petrecut pe după gât câte-un şir de mărgele şi mi-a dat în mână capetele celor două şiraguri. am ieşit pe plajă. Vântul îmbobocind pe fluviu spul bera uşor nisipul greblat de ghearele păsărilor. Doina a rămas în muchea malului, călare pe o poliţă de piatră – una din pietrele lângă care începe lumea, mai ales dacă e noapte şi pe Dunăre trece un vapor.
–Mi-ar fi plăcut să fiu fată şi să se îndrăgos tească de mine unul din păunii tăi. trebuie să fie nemai pomenit să-ţi petreci nopţile de iarnă cu un păun şi să faci ouă pistruiate.
–ce e asta? se miră Doina. intoxicaţie Betleem? alde cap-de-şarpe-mic şi sec şedeau nemişcaţi la dreapta şi la stânga mea.
–ţanţoşi ai dracului, dacă stai să te uiţi la ei. tâmpiţi cum sunt îşi închipuie cu siguranţă că vântul se umflă-n pieptul lor ca să-i roage să-i caute de păduchi.
– Fă-i să danseze şi-ţi dau un bulgăraş cu icre negre să i-1 duci irinei. Mi-a adus cineva doi bulgări de icre negre.
– Nu primesc.
– De ce?
– Fata care trimite un dar altei fete umple coşul cu oase moarte.
– ieftin, se strâmbă Poloneza.
Păunii se aplecară să ciugulească viermi din nisip – un vierme de lămâie, păunul alb, un vierme curcubeu, păunul colorat.
–Da, am recunoscut, ieftin şi acrişor ca vinul dat în vânzare, primăvara. Fii atentă! Sus, pe dunga malului, se mai vedeau două femei – una toca buruieni cu o secure care putea foarte bine să fie o sabie, ailaltă jumulea o găină. M-am înfipt pe nisip, aproape de apă, mi-am pipăit mijlocul, ca să mă asigur că petalele, frunzele, solzii şi rapănul sunt la locul lor, am scuturat din umeri şi am pornit-o în fugă pe nisipul cafeniu, cu mâinile înălţate rotund deasupra capului, ca şi cum l-aş fi săltat pe leb Betleem, să-1 arunc în Dunăre. am ocolit o buturugă, alţi câţiva paşi şi m-am 24
închinat păunilor. ăştia, iritaţi de prostia mea, sau fascinaţi de snopul de păr negru pe care Doina îl adusese de pe spinare pe sâni, se scuturară, făcând să zornăie mărgelele, cloco tiră şi-şi desfăşurară cozile în largi evantaie fierbând electric. –ui, mă! chiui Doina, bucuroasă.
iar eu:
– Dacă vreau. îi pot face să scoată coarne de căpri oară. lear sta frumos cu coarne de căprioară pe capetele astea nătânge.
– Şi de ce nu vrei?
– Fiindcă am o groază de treburi. Fiindcă sunt aştep tat în douăj de locuri deodată.
– atunci, cară-te! strigă Doina, mânioasă.
– Mulţumesc. cezar e numele meu. Îl poartă cu aceeaşi mândrie împăraţii, caii şi câinii.
Şi, iscălindu-mă în aer cu o pană de păun, am pornit-o la vale, prin marginea Dunării, spre un pâlc de sălcii păzit de-un soldat dc scândură, inamicul veşnic găurit în tâmple de toţi recruţii lumii. Mă simţeam uşor, mândru şi-mi venea să nechez. apoi îmi trecu prin gând că cerul albastru, străbătut de reflexe de-un vioriu întunecat, de parcă fierbeau cazane de miere şi se topeau sigilii de ceară roşie în munţii Măcinului, e cu capul plin de tot balamucul primăverii şi mă crede un copac umblând pe lângă apă, dornic să înfrunzească înaintea ălorlalţi. atârnaţi în ştreang de mărgele, păunii veneau după mine, aripă lângă aripă. i-am înhămat la o trăsură încărcată cu pale de vânt răsucite pe sub braţele Doinei. În colţurile trăsurii am înfipt patru nuiele de plop şi în vârful lor patru păsări: un sturz cu trup de cireşe, o vrabie cu trupul de caise, un pescăruş cu trupul de mure, o ciocăni-toare cu trupul de măr – şi toate patru cu ochi de afine, guşă dc miez de nucă şi cântecul din boabe de orz coapte pe vatră şi păstrate-n lapte cald. În vadul unde vin cei din mahala să spele preşurile şi covoarele, am intrat în Dunăre şi am răsturnat trăsura.
–iată, doamnă, minunile care din mila ta rodesc. Vreau să dau în frunze şi nu pot până nu mi s-arată cen taurul ce-ţi colindă valurile – jumătate peşte de argint, jumătate cal de aramă înroşită cu ciocanul. Sunt un copac însemnat, port ascunse-n trunchi, învelite-n pânză de mătase, două sute de piese de aur; hoţul care a scobit ascunzătoarea şi m-a oblojit cu buruieni până s-a închis rana şi s-a învelit din nou cu scoarţă şi a dat lăstari, a pierit de bubă neagră. Vreau să-ţi văd centaurul, chiar dac-o fi ca fulgerul să-mi aprindă aşchiile... Draci bălţaţi! N-ai nimic de arătat. centaurul tău nu-i decât un peşte bastard! am scuipat furios şi m-am întors la Doina.
– Schimbă-i pe-o pereche de găini, am mârâit, trecândui păunii. Sau schimbă-i pe o gaură în gard când fac vecinii nuntă şi nu te invită. Sau pe o nouă întâlnire cu lipoveanul cuprian.
– Dac-ai fi fost fată...
– N-am vrut niciodată să fiu fată. Pentru că fetele pierd totdeauna. chiar şi când au o armă-n mână.
– Suferi c-ai pierdut în faţa lui cuprian?! cuprian avea douăjdoi de ani, luntre, lopeţi, prostovol. frunte înaltă, plete risipite pe umeri, ochi mici, tulburi şi o barbă aurie parcă bătută de-un vânt albastru. locuia într-o cabină de şlep părăsit, în cimitirul vapoarelor, pe Dunărea moartă, cânta până la leşin din armonică şi nu-ngăduia femeilor din satul ghecet, întins de-a lun gul unei singure uliţe, să-1 viziteze şi când vreuna mai îndrăzneaţă, care-1 pândea tot timpul cu speranţă lacomă, spăla rufe şi urca să le atârne la uscat pe vapoarele pără site, ca şi cum ar fi încercat să îmbrace fantome sau să toarne sânge în nefiinţa celor rămaşi pe fundul mărilor, cuprian simţea şuier de funie lângă beregată şi dispărea în Brăila, unde răspundea de-un atelier fotografic. Sau, prea sătul de oraş, se înfunda în bălţi, pe canale singu - ratice şi înguste, ca s-asculte mirat cum bâiguie tăcerea-n stuf  şi să-njure soarele, de mânia căruia se apăra vârându-şi capul într-o coroană de nuiele şi de frunze ude. Îl urmărea norocul, oriîncotro ar fi apucat-o, pentru că pecetea frunţii lui – după cum desluşise cezar Saltava – era luna răsărind între cinci ghinde de aur, într-o seară calmă şi caldă, în care se aude cum picură firea în univers. Din zodia ghindelor ies raţele sălbatice, gâlgâind, pe hotarul unde Dunărea moartă, zisă şi Dunărea lină, se uneşte cu Dunărea vie, mai purtând şi numele de gremenea, şi pe dunga aia, unde eternitatea neagră capătă din nou suflet, vijelie, putere, forţă virilă şi voluptatea de a legăna sturioni, cea mai frumoasă dintre ele, aleasă în soborul vrăjitoarelor de pe Nil să se schimbe în flaming şi să conducă migraţiile, depune într-un culcuş, împletit numai din fire de apă trecute prin două mii de scorburi căptuşite cu izmă şi stânjenei, oul pe care să-1 bea cen taurul Dunării ca să-şi cureţe solzii. Şi chiar pe locul ăla unde moartea aduce ca ofrandă o coasă ruptă, Saltava fusese învins de cuprian, fără ca lipoveanul să mişte un deşt. Fierbea în sălcii şi pe ape deznădejdea toamnei. Mult prea devreme. Pe puntea bacului legând Brăila cu cher hanaua corotişca, aşezaţi pe un cufăr înalt, cu pereţii zugrăviţi – dealuri de umbră, castel cu turnuri pe un vârf de stâncă, prinţesă captivă la fereastră cu zăbrele, vale străbătută de-un pârâiaş, porc mistreţ gonind cu lancea înfiptă în spinare, cavaler pe cal înspumat – cezar şi Doina priveau alene în miezul zilei domoale, scrisă de la sud spre celelalte zări cu fraze din Biblie şi din coran. căci, septembrie, la Brăila, are imaginaţia boabelor de chihlimbar uitate în fereastră însorită şi mania filigranelor. chiar pătrunsă de melancolie, Poloneza era caldă ca o mirişte în iulie, şi Saltava, prinzând-o de umeri, îi şopti în ureche:
–lasă-mă să te sărut o dată. o singură dată şi-ai să te risipeşti în văzduh.
– Şi pe urmă ce poveste o să iasă?
– Poate una tristă, dar merită să-ncercăm.
– Mie-mi plac numai poveştile fără pereche.
– Păi să-ţi spun una care s-a-ntâmplat ieri, aici, pe malul Dunării. ieri, pe undeva prin comorofca, un şarpe a ieşit din bălării şi s-a încolăcit pe picioarele unui băie ţel care aţipise pe mal. când s-a trezit, ăla micu a-nceput să urle: dă-mi drumu, mă, să plec la şcoală sau ai draci pe capu’ tău!?
– Poveşti frumoase, oftă Doina, se-ntâmplă numai în decembrie.
–ai dreptate. anul trecut, în decembrie...
Doi bătrâni cu pălării de pai, unul ţinând în lesă un câine alb, altul strângând între picioare un săculeţ cu prune uscate, îl salutară pe Saltava, înclinându-se. Şedeau cocoţaţi într-o căruţă, rezemaţi de un gard încărcat cu zorele (se mutau sub ploi?), între cuşti cu găini, o scară de lemn, coşuri cu struguri şi nişte sculuri dc lână. cezar le zâmbi searbăd şi bătrânul cu câinele mârâi-n barbă.
– ăştia de-au ajuns la putere în Brăila murdăresc timpul când surâd.
– Într-o zi, tot or să se ducă dracului, răspunse sacul cu prune.
– Şi?! ce te-ncălzeşte pe tine?! tu tot n-ai să mai fii de faţă!
– ... înainte de crăciun, urmă Saltava (şi ştia că ăia-1 înjură şi turba), o sanie cu coviltir, trasă de doi ofiţeri împuşcaţi, a trecut Siretul, venind de la galaţi, a intrat în Brăila, şi un fir de trandafir, care călătorise într-un pahar căptuşit cu vată, a sărit jos şi-a-nceput să-mpartă flori: o garoafă fiecărui trecător, două picături din sângele ofiţerilor fiecărei umbre. – Şi tot aşa din stradă-n stradă, râse Doina cu dispreţ moale, până i-a ieşit în cale o foarfecă de argint care i-a tăiat gâtul. ai treijşunu de ani şi nu ştii decât basme de lepădat fetele.
– am mai mulţi.
– Îi ţii bine ascunşi.
Şi se sculă să coboare. Mii de cireşe dădură în copt, se înnegriră, se sparseră şi-şi răspândiră mustul în camera ei. Sări pe o buturugă (cineva, în pădurea de plopi, înjura un cârd de lişiţe), în cer fierbeau samovare şi se clătinau desene lascive, iar de pe canalul acoperit cu tufe de gherghin şi de ienupăr suiau, trosnind, arome tari. Parcă umblau prin aer, ca să se îndoape cu funigei, sute de boboci de smirnă şi Doina, stăpână pe păşunele ei în care cai sălbatici sug ugerul iepelor, pentru ca să ia din lapte urletul haitelor de lupi şi hălci de cer având culoarea cucu tei din cimitir, verde închis, verde gras, verde placid, verde înfricoşat, ocoli podul de lemn care duce în cherhana şi intră în cornul de fagi, plin de seve galbene, care scutura schi turi de frunză şi miros de ciuperci peste un val de trestii înalte.
– Încotro? strigă Saltava, muindu-şi buzele, nările şi sângele în asfinţitul unui smoc de frunze fărâmat în palme. Ea se întoarse numai pe jumătate, ca o secure preves tind dezastre şi, femeie din Nord, mai degrabă ţigancă din Nord, sortită să fie logodnica tuturor copacilor cu scoarţa albă, să-şi împletească privirile cu ei, să cheme împreună ruina, îngheţul, orizontul căzut şi plin de-o suferinţă latentă, strângea sub braţ trupul unui plop tânăr, ca pe un bărbat întors din trădare. –chiar vrei să ştii unde merg? – vorbe rele şi provocare aurită în ochii largi, vicleni şi miraţi, care-l cuprindeau în adâncul lor pe cezar Saltava, întemniţat într-o depărtare mult prea străină şi difuză, proiectat doar ca o creangă de pelin dincolo de luntrea cu pânze – „ea nu e altceva, cezar, decât o scoică din lună care-a căzut pe pământ şi-a lunecat pe ape, nu-i aşa? “ – legănându-se pe locul unde Dunărea vie şi Dunărea moartă se amestecau ca să alcătuiască Dunărea primordială. Şi când el înţelese că nu era nici măcar izvor de ţărână lângă vârtejul vorbind cu zeii apelor sau cu toţi regii trecând cu caravana de cămile prin castelele ce le înălţau norii deasupra timpului învietor al fluviului, o auzi spunând:
–Merg să întâlnesc pe cineva care trăieşte basmele. acolo unde se aşază el, la cârciumă, la femeia pe care-o vrea, în pădure sau la furat, se aşază şi un mal de sticlă.
Se întoarse smucit, rupere nervoasă a şoldurilor exu - berante şi se înfundă pe cărare, în desişul de plopi neclintiţi, ireali, parcă şi ei crescuţi într-un mal de sticlă. cezar intră singur pe podul de lemn, pătruns de sentimentul cleios al unei pierderi buboase. ţinuse în palmă o ramură cu muguri oacheşi şi i-o smulsese, sfidându-l cu expresia nepăsării, cu aroganţa celui care împrumută, ştiind că nu i se va mai cere nimic înapoi, băiatul ăla care putea, dac-ar fi vrut, să-l aducă şi pe Dumnezeu pe ape şi despre care el fusese informat că poate umbla cu mâna în cuibul de la streaşina tuturor caselor din cartierul Pisc şi că are acolo drept de fată mare, căci, stai niţel... stai, cine spusese că pe lângă secolul nostru, al douăzecelea, Evul Mediu a fost timpul căsătoriilor din dragoste!? Ei, nu, netrebnicul va trebui aruncat la mama dracului! Saltava se opri. Dunărea mirosea şi a lături şi a lămâie. un individ bărbos trecu pe lângă el, cu nişte vintire pe umăr şi zise, arătând cu capul spre via din spatele cherhanalei, de unde s-auzea urlând un copil:
–corcitura aia şi-a înfipt o undiţă în buză, ca să simtă pe pielea lui ce simt peştii când îi prinzi şi-acum zbiară-n braţele mă-si. Poate că-s idiot, da-mi place, fiindcă într-o zi numai un caraghios ca ăsta o să schimbe lumea.
„Dar ea şi nu el m-a prădat, el e sclavul lor“, se despică gândul adevărat în Saltava. Scuipă cu greaţă pe un pâlc de cârciumărese sau crizanteme noroioase şi luă loc la o masă, potrivită lângă stâlpul cerdacului deschis spre Dunăre.
–Bună ziua, doriţi ciorbă de peşte? îl întrebă o fată plăpândă, în rochie albastră. Părea suptă de ape şi de nesomn, o pasăre copleşită de ivirea neaşteptată a toamnei.
Saltava brodă un zâmbet prietenos şi aruncă fraza lui enigmatică, menită să deruteze.
–călcat de tren, dar netăiat, zise el.
– am impresia, râse fata, că toţi clienţii noştri s-au înţeles astăzi între ei să se poarte şi să vorbească numai aiurea.
– Eu vorbesc serios, o lămuri Saltava. cunosc un om pe care 1-a călcat trenul, în gară la Făurei, dar fără să-1 taie. Norocul lui că locomotiva n-avea grătar. De ce poartă oamenii ăia benzi de mitralieră pe umeri?
– ideea şefului restaurantului. toate despărţiturile pentru gloanţe sunt pline de peştişori săraţi. Mănânci întruna şi ceri băutură. Vreţi să-ncercaţi?
– Vreau să iei loc la masă, aici, lângă mine.
– ca să mă calce un tren fără să mă taie?
– adă vin şi două pahare. Până te-ntorci, eu o să mă gândesc cum te cheamă.
– E un nume greu de ghicit. l-a adus tata din munţii Buzăului. Zice c-a dat pe el o priocă de cai furaţi. Dar nu merita să dea nici măcar un iepure omorât de ciori. – cuprian e cel mai urât nume. Nume de cloncan afurisit. Şi, pentru că intrase cu palmele într-o vatră goală, o înjură şi pe Doina. o înjura, fiindcă-i descurajase încer cările, „îşi închipuie c-o apără pe irina... sau se răzbuna pentru că am fost întâi al irinei!?“ Se cufundă într-o tristeţe prietenoasă, depărtată de pământ, ca atunci când uitase portocalul pe terasa casei şi peste noapte ninsese. o zi eşuată! Şi asta tocmai când esenţele Dunării, ale bălţii, ale toamnei chemau la o întâlnire a dorinţelor aspre. Dunărea moartă, plină de peşti orbi, monştri atemporali şi Dunărea vie, pe care visul umblă în chip de luntre cu pânze, ca un vultur ieşit să vâneze mierle, îmbrăcate amândouă, jumătate în purpură, jumătate în ceaţă de oase zdrobite – căci în fluvii nu încetează niciodată vânătoarea şi asasinatul, călătoria primejdioasă, pânda făcută numai cu ghearele şi colţii, spaima, goana, ceasul rău, clipa dezastrului
– unite într-o Dunăre vehementă, amestec vrăjit de nemurire preţioasă şi moarte dărăpănată, turna cu carafa otravă subţire peste înfrângerea lui cezar Sal tava. respins, cezar nu ajunse, totuşi, să capete respiraţia mândriei şi a răzbunării. Îl întoarse din bătălie fata în rochie albastră.
–V-am adus vin grecesc, care miroase a răşină. retsina se cheamă. auzind-o, simţi cum se stinge în el înverşunarea şi devine flexibil. la urma urmelor, Poloneza nu-i datora nimic şi nici el nu datora nimic nimănui.
– Havalica te cheamă, anunţă Saltava şi fata ţipă in pumn, mirată, şi apoi strigă, scuturându-se de ape şi lasând să-i curgă printre deştele subţiri ţipătul ucis:
– cine v-a spus ? Bucătarul?
– Nimeni. o dată, de mult, am fost şi eu fată şi mă pricep.
Havalica bătu din palme. la spatele ei, între nişte buturugi acoperite de iederă, un măceş înflorea a doua oară.
– Fată ! ? Minunat – şi bău pe nerăsuflate jumătate de pahar cu vin. E frumos c-aţi fost femeie, dumnea voastră, un bărbat de doi metri, cu carnea pe el bătută şi afumată...
– Nu, nu, cu carnea păstrată sub şeile tătarilor şi-ale hunilor. Va să zică nu-ţi place că sunt înalt şi slab.
– Nu ştiu ce să zic. aveţi obrajii mai luminoşi decât ochii. – Poate că sunt ioan gură de aur şi ţin între fălci o poveste roşie, gata să-mi ţâşnească prin obraji. E un măceş imprudent măceşul ăla.
– E greu să fii fată, nu-i aşa ? toţi încearcă să te sărute sau să te ciupească de fund. Şi cel mai mult bărbaţii însuraţi.
– al naibii să fiu dacă n-ai dreptate, râse cezar. uite, eram ca tine de tânăr şi mă întorceam acasă, aici, în bălţi. Veneam de departe. Şi când să trec Dunărea, a trebuit să aştept un ceas, poate mai bine.
Şi pe când aştepta, patru rânduri de plopi, ieşiţi din insula mică, aleşi prin tragere la sorţi ca să se mute de-a lungul şoselei Brăila-Buzău, treceau în marş pe mijlocul Dunării, numai pe val de argint, intrau în port şi urcau în oraş ca să primească bonuri de ordine, câte-o raţie de unsoare cu care să-şi ungă rănile, iarna, şi ca să vadă, înainte de-a intra şi de-a rămâne de santinelă timp de o viaţă de copac, pe marginea şoselei, un film la cinema Passalacqua. Pentru că deveneau torţe ale câmpiei, cei dintâi vestitori ai furtunii, năluci şi speranţă ochilor oricărui chinuit amestecat în ţărână, veghe îndreptată spre cer, refuzând orii p formulă ultimativă, primăria se gândise să-i înveselească o clipă, dar mai bine i-ar fi dus să le dea o bere la Papacanaris, fiindcă la Passalacqua rula un film de primant.
– Vorbiţi prea complicat pentru mine, zise Havalica, dar înţeleg că v-a fost tare milă de plopii ăia. Vi se răsuceau măruntaiele de milă şi-atunci v-aţi schimbat în femeie. Mila are darul ăsta.
– ai înţeles esenţialul.
– Pentru că şi eu am fost o dată bărbat, declară, cu glasul chircit, Havalica – şi de aici şi convingerea tremurând în roua cuvintelor ei. – ce-i asta ? ! zâmbi cezar. te-ai luat după mine. iţi place să te joci distins ? – am fost bărbat nu pentru că bărbaţii sunt nişte măgari cu M, am fost bărbat într-un ceas de inimă rea.
– Spune.
...După amiază, întunericul coborî mult, semn de nin soare – întuneric cu fiinţă albastră, cum trebuie să fie numai întunericul din capul unui cal sfârşit de sete – vântul se opri, generos şi luă făptură sticloasă un pui de ger, aşteptând în suflet făgăduială de brad. Salcâmul de la colţul casei, care priveşte numai în miazănoapte (scoarţa lui, plină de crăpături în formă de ochi încărcaţi de aştep tare!), îşi lustruia crengile joase pe gardul vânăt, lemn viu, cu sevele speriate de prevestiri sumbre, dând de veste din toate inelele că religia iernii se deschide cu doişpe lupi înălţând capul din văgăuni. „căci ei sunt blestemul”, îşi spunea mama tinca, scormonind cu ochi neliniştiţi curtea. alexandru, băiatul cel mic (mai avea un an până să plece la armată) amesteca pietriş pe cărarea dintre grajd şi căpiţele de paie. lucra de la prânz, umblînd aplecat, parc-ar fi fost la vânătoare de potârnichi sau n-ar fi încăput, înalt subţire şi mlădios, sub orizontul închis, bătut în piroane. De jos, de la gârlă, fiindcă apele, ca şi femeile tinere, se agită necontenit, provoacă, întărâtă, sugerează, strecoară îndemnuri ascunse, deschid prăpăstii, încâlcesc buruieni, împletesc linii pe care umblă moartea şi le distrug sau numai le retrag cu smucituri insesizabile, vântul mai ridica din când în când un umăr şi azvârlea în ogradă un şuvoi de cenuşă luată din râpi. Pânze subţiri, sângerând negru. izbit în plină faţă de pulberea necăcioasă, mirosind stins a dezastru vegetal şi foarte iscusit a viscol intrat pe drumuri largi, alexandru scoase din raniţa veche, atârnată la streaşina grajdului, un fular de lână, roşu cu dungi albe, în care-şi înveli obrazul bălan, uscăţiv şi lat, de animal gonind spre nopţile împerecherii. Scăpate din nod, cape tele fularului i se zbăteau pe braţe, pe spate, imense aripi ale unui liliac ce se va roti, hohotind, printre acoperişe, începând cu prima dezlegare a zăpezilor, şi mama tinca, la fereastra odăii, cu sticla pârguită în tonuri verzi de flacăra din candelă, îl şi văzu trecând în zbor pe deasupra râului, înaintând cu gâfâieli şi sufocări, cu carnea aprinsă de o bucurie nestăpânită, trecând prin toate spânzurătorile îndoielii, către satul Bisoca, unde mai întâi fusese tudor, tatăl lui, şi unde se mistuise, târziu, într-o seară de pri măvară, Vasile, fratele lui mai mare. tinca ştiuse de mult că şi alexandru va pleca, fără s-o anunţe, dar făcându-şi pregătirile oarecum la vedere, abandonând-o în mucegaiul milei, cu supărare şi dezgust de sine, cum abandonezi nişte bocanci vechi în noroaiele ce te-au încleştat până la genunchi: raniţa de la streaşină, îndesată să crape, cu catarămile reparate şi lustruite, cu curelele cârpite, arăta că primejdia prinsese chip şi trecuse pragul, din casă în curte, lăsând locul gol şi rece, o mică peşteră unde urâtul, de atâta urât, îşi sfâşie beregata, că păianjenul, în acord cu sughiţul ce-1 naşte singurătatea înfricoşătoare, urcase pe bra ţele lui alexandru, luase sânge, se înfipsese în cer, coborâse şi ţesea acum pânză într-o casă din bârne, la Bisoca, foindu-se ca să se facă zărit şi astfel cei ce aşteaptă să afle că aşteptarea şi-a ros prânzişorul, prânzul, cina şi toate mar ginile. „l-am pierdut şi pe el“, gândi mama tinca, şi duse mâna în dreptul gurii, fără s-o lipească de buze, ca şi cum ar fi ţinut în ea un ciorchine de strugure îndelung dorit şi din care nu se îndura să aleagă o boabă, s-o fărâme în dinţi. alexandru se mişcă spre muchea malului, lângă şopro nul care acoperea meliţa pentru zdrobit inul şi cânepa şi un morman de buturugi nedespicate, se propti cu şoldul stâng în stâlpul de la intrare, împodobit de sus până jos cu potcoave, apucă un mâner şi se porni să-l învârtă vije lios, cu mâna dreaptă, de-ai fi zis că vrea să scape de ea, că trage s-o smulgă din umăr, şi când era gata să se azvârle în aer şi el, adunat colac pe spiţele roţii scăpărând în pere tele şopronului, se opri, stând în genunchi, smuci o pedală, patru scânduri se desfăcură şi din şopron ieşi, plutind, o colivie de pânză din care se iscau, printro ruptură, po rumbei de hârtie colorată. Patru, şase, opt – îi tăvăli, îi sparse şi-i doborî repede o pală de vânt amestecat cu cenuşă – dar mamei tinca i se păreau a fi o puzderie de păsări ieşite din vis. „aşa a venit tat-tu tudor, el m-a îndulcit cu porumbei de hârtie“. trăise cu tudor cinşpe ani – înşirare de zile vesele, presărate cu câteva duşmănii, scurte ca ploile cu negură, care bagă tăciune-n spic. El cumpăra şi tăia vite, sâmbătă după amiază şi duminică dimineaţa, în curtea lor mirosea a sânge gros, roiuri de muşte verzi, mari cât greierii de câmp. s-aruncau din râpe, ca şi cum duhul gunoaielor s-ar fi năpustit, cu poalele-n cap, să se mânjească pe bot cu mana scursă din vinele boilor, duhoarea înnobilată de lemnul jugului, praful câmpiilor şi nesfârşirea desperată a drumurilor; o ceată de ţigani spoitori, desculţi, răpănoşi, puţind acru – fum şi năduşeală de bivoliţă – băteau aerul cu mărăcini, cu mături de pelin şi tudor îi plătea cu o albie de maţe; uneori le arunca şi burta vitei sacrificate, clocotind de ierburi nerumegate; dacă treburile nu-i mergeau, umplea cu lumânări aprinse cele şase gratare de mititei, se suia călare pe hornul unuia din ele şi-i silea pe ţigani să-i cânte de pagubă; „lele, lele şi iar lele, puneţi petice pe ţâţe...Vă promit, urla la ţigani, pulpă de cerb, uger dublu de ursoaică şi buză de căprioară.“ Mugind şi urlând fără glas în el, a intrat în munţi, ajungând până la Bisoca şi peste un an şi jumătate umbla numai noaptea, timpu-i mirosea a pădure, îşi lăsase barbă, fir mărunt, răsucit, culcuş pentru suspinele neîntoarse în inimă, pentru aromele tutunului regal şi tulburătoare ispită pentru o mână dornică să mângâie; nu-i mai populau gândurile viţei ce trebuie despicaţi pe ascuns, vaci lăsate în pogoanele de lucernă, ca să mănânce până le plesneşte splina şi ficatul, oi smulse din copca primelor două săptămâni de toamnă, ca să le arunce în groapa cu jar şi apoi pe mesele cu vin năsprit; vorbea acum mult, cu încordare senină, căci se luptase şi pierduse, despre trecătorile în transilvania; le colinda apele limpezi, bându-le şoapta; sub vântul sunând în geamuri desluşea corn de vânătoare; lăstarii de nuc îl învăluiau, simţea el, în răşină de brad. ajunse să se încurce, să se încâlcească şi în stare de trezie şi în stare de somn. Într-o zi, cumpără un butoi de bere şi-l sparse cu toporul; nepotolindu-se, jumuli de vii două duzini de gâşte şi le aruncă goale pe gârlă. apoi, flatat de câtă sufe rinţă putea să îndure şi nu s-o provoace, fiindcă, drept din pornire, epuiza repede resursele de a deschide răni în oameni, deveni complet incoerent. Zăcu o săptămână, bolborosind cuvinte fără şir. Pe urmă se sculă. „gata, hotărî, voi curăţi terenul“. Plecând în munţi, la Bisoca, spusese adio tuturor convenien ţelor, – legea pe care mintea, pentru ca să nu lunece în prăpastie, şi-o instituie singură, fără a mai invoca tradiţia, ruşinea faţă de familie, spaima de lume – şi se întoarse cu un copil de un an, un an şi câteva luni. Îl puse, adormit, pe patul din odaie, fierse o căldare de apă şi-l dezbrăcă de costumul de lânică, să-1 îmbăieze. tinca i-1 luă din mâini şi-1 scufundă ea în albie.
– Îl cheamă Vasile, zise tudor.
– Şi pe mă-sa?
– Pe fata aia o cheamă Biciola. Dacă-1 mai lăsam acolo, i-l omorau ăia şi se omora şi ea. tinca spălă copilul, vătămându-se, tămăduindu-se şi iar vătămându-se. Era un copil năvalnic, carne rotundă învelită-n piele roz, scos din oglinzi în care s-au privit, rânduri-rânduri, odrasle de prinţi, pajişti de călţunaşi, nuiele de salcie încingând coapsa Floriilor; lovea apa cu picioruşe scurte şi dolofane şi pocnea din vârful limbii, încercând să imite măcăitul bobocilor de raţă care forfoteau pe duşu melele odăii. tinca îl uscă în prosoape moi, pufoase şi, îna inte de a-1 îmbrăca, îl sărută pe ochii imenşi, pe gropiţele din obrajii mirosind a fân răscolit, pe mâinile bucălate, şi în adâncul făpturii ei primi umilinţa, îngenunchind şi o încuviinţă – Fiul Dulgherului pe care fusese aleasă să-l ducă în cârcă şi în buzunarele şorţului – şi până să-şi scuture praful de pe genunchi şi să-şi înveţe mâna să apuce prin somn marginea leagănului, iar copilul să îngâne cel dintâi cuvânt, tudor îi puse în braţe al doilea ţânc.
– P-ăsta, anunţă el, convins că-i face femeii o favoare, îl cheamă alexandru... tudor murise de mult...
Vasile plecase în munţi, lăsând vorbă că se va întoarce după ce se însoară. Dar nu mai venise. Vara, lucra la un joagăr, la un cioplitor în lemn; făcea draniţă, cruci, porţi, paturi din lemn de tei pentru icoane, podoabe din lemn de măr pentru streaşină. Petre grama, vecin cu mama tinca, urcând la Bisoca, îl găsise plin de rumeguş de măr din cap până-n picioare. „Poate şi copiii o să-i facă tot din rume guş, Doamne-fereşte! “iar acum pleca şi alexandru. ieri încă, pe când se mai lupta să ia o hotărâre, înveşmântat în îndoieli, stabilindu-şi preţul, dând dragostea la scăzământ, scormonind în spuza speranţei, râcâind cu unghia sigiliul ofertelor în chise în viitorul nerespirat decât cu prelungirile hiperexcitate ale nervilor, se mişca stăpânit şi prudent; după ce îndopase cărarea cu pietriş şi lansase porumbei de hârtie devenise intolerant şi agresiv, dovadă parul aruncat în haita de câini învălmăşită pe nişte oase, în uliţă. urmărindu-1 cum se pregăteşte ca să dispară în adâncul inson dabil al întunericului de iarnă, mama tinca simţea că o înhaţă moartea. ar fi vrut să-1 strige sau să spargă geamul şi să-1 cheme să-i pună altul, dar nu găsi în ea destulă putere. „astupă-l c-o cârpă, i-ar fi răspuns, căci nu mai avea cum să dea îndărăt. Bate-l în scânduri, umple-l cu bolovani, îndeasă-l cu perne şi cu aşternuturi, dărâmă casa, dă-i foc, prea puţin îmi pasă“. Ştia că şi chemarea ăleilalte, a femeii care 1- a rodit, e de mii de ori mai înaltă şi mai pătrunzătoare; mamele adevărate, care cheamă de pe mări de veacuri: cărora nu le poţi înfrânge glasul, pentru că din ţipătul lor te-ai plămădit; chinul deznădejdii lor, purificat în rugăciuni, în aşteptări, în puroaiele blestemelor, în gemete; dreptul lor de-a alăpta timpul necunoscut, de a-i hrăni orgoliul, de a-1 lepăda de povara tuturor uneltirilor şi de a-1 dărui, cu toate rănile cusute, celor aleşi să îl spintece – cu bocancul, cu spada, cu foamea, cu frigul, cu prăbuşirea iubirii. copilului care s-a săturat să păzească vitele şi care, rupând ciomagul în coarnele lor, a semnat declaraţia de război adresată lumii. gling, glang, gloria! Pentru că nu timpul e cel ce trece peste noi în anii tinereţii, plini de curaj şi bunăcredinţă, ci noi ne repezim în partea lui cea mai îngâmfată şi înşe lătoare, ireală şi profesând asasinatul cu dinţi fragezi. timp proaspăt şi vanitos şi puternic ca minciuna caldă. Dacă ne-am trage atunci măcar cu un pas în timpul dus – dar de unde atâta virtute? – n-am mai îmbătrâni poate atât de repede, căci timpul vechi şi ostenit e moale şi odihnitor, fără săgeţi, fără topoare, fără pofta de-a mai ucide, doar toţi servitorii crimei i-au murit şi e sătul de câtă moarte a împrăştiat pe drumuri. aruncând raniţa în spinare, alexandru trecu din curte în livadă. la portiţa legată în curele se opri să mai arunce o privire spre casă, ultima picătură de lapte pe care-o mai bea, scheunând, puiandrul de lup – şi pe urmă dispăru în genunea atribuită tuturor visătorilor, cu pasul calm şi ferm, necuprins de remuşcări şi primind ca pe-o ofrandă cei dintâi fulgi de zăpadă. Ningea uşor şi liniştit, aşezare de domnie lungă, pământul îngheţat primea cu supunere resemnată prăvălirea albă şi fastuoasă, gârla deschidea mii de pliscuri, să soarbă firimituri din somnul lui Dumnezeu, inima aerului tremura, parcă strânsă în ghearele corbului albastru ce se rotea în arcada cerului, spartă numai atât cât să cuprindă acea imagine nobilă, prefigurând şi măreţie şi mormane de stârvuri. atunci se îngrămădiră în geam porumbeii de hârtie şi prinseră să gângurească din vechime: Biciola... Biciola. Mama tinca se retrase înspăimântată pe marginea patului, cocoşul de porţelan, pus pe aparatul de radio, bătu scurt din aripi (avea ochi mari, gălbui şi holbaţi, cocoşul, ca de ţigan care nu şi-a vândut pieptenii şi lingurile şi n-are putere să creadă că va mai zări vreodată un ban în palma murdară), iar în pod trosniră, buşite cu călcâiul, un pumn de nuci. tudor le mânca presărate cu sare, ca să poată să bea două oale de vin roşu. – tudore, zise mama tinca, eu nu-nţeleg ce fel de om oi fi tu. ai prăpădit un sac de nuci, acum te-ai legat şi de-al doilea
– ce-o să le mai dau copiilor în noaptea de moş ajun?! gândeşte-te că sunt şi eu o biată femeie sin gură, tu ai murit, băieţii au plecat...
– cică ăla care vorbeşte singur bea lapte negru, lap tele nebunilor.
– He, Petre grama! Nici n-am simţit când ai intrat. S-a dus şi alexandru, Petre. acuma chiar că sunt singură, ca hârbul cu tămâie uitat pe-un mormânt.
– Poţi să-mi dai câteva fire de arnici roşu? – Pot să-ţi dau şi cinci jurubiţe.
– Fata e cinstită – vorbesc de a mare, că de a mică nici nu se pune problema – dar nu strică să încâlcesc semn pe clanţa uşilor, noaptea. Paştele mamii lui de derbedeu care mi-a aruncat bostani sparţi în dreptul casei şi mi-a mânjit poarta cu păcură!
– unde se duce lumea asta, Petre? întrebă mama tinca, arătând spre uliţă – „Petre e un prost, mereu se va azvârli cu bostani sparţi în curtea cu fete de măritat şi mereu vor fi porţi mânjite cu păcură, mereu deşte flâmânde de sare şi de sânge“.
– Păi, la groapa hoţilor, zise Petre grama. am uitat să-ţi spun, azi, în zori, pădurarul a trecut pe-acolo, în drum spre câmpia căprioarelor şi, cică, ia să trag eu un foc în groapa asta, să-1 împuşc pe regele strigoilor. Bum! Bum! – şi-năuntru era nevastă-sa cu unu’...
– Doamne-fereşte! ...
– uite că n-a ferit. acum i-au luat puşca şi-1 păzeşte juma’de sat. trebuie să vină de la procuratură să ridice morţii şi să-1 ridice şi pe el. Nu e voie să vorbeşti cu el, poruncă, dar vorbeşte el pentru toţi. „Măi fraţilor, zice, procurorul e dator să facă reconstituirea faptei – şi e dator! – cu ocazia asta, zice, o să mai bag o litră de alice în morţii ăia care se giugiulesc de azi înainte prin gră dina raiului.”
– Vai de capul lui ăla fără minte! ca şi cum nu era lumea plină de lacrimi amare şi fără sângele vărsat de el. Petre, vorbeşte cu nevastă-ta şi trimiteţi-mi-o pe fata aia mică. o s-o-nvăţ să mănânce şi să doarmă la mine. un suflet de copil risipeşte urâtul numai cu răsuflarea lui...
... – M-am dus acolo aproape în fiecare zi, toată iarna, sfârşi Havalica. Dar numai în ziua plecării lui alexandru m-am închipuit băiat. Mama tinca dormea, şi eu, încălţaţă cu nişte bocanci vechi, tropăiam pe podele, ca să viseze bătrâna că alexandru e în odaie, se plimbă şi se gândeşte cum o să-l joace pe irod împărat, la crăciun. Sunt băiat, ziceam, şi mă cheamă Nuş, mă cheamă Naum, mă cheamă claudiu. Numele-mi veneau singure în minte. Dar, oricât de mică, îmi dau seama că nu mă prinde figura să fiu băiat. Nu-mi surâde viaţa de băiat. Dumnevoastră v-a plăcut să fiţi femeie?
– Nu mai ştiu. De altfel n-am întârziat în gândul ăsta decât o clipă. atât cât au trecut plopii ăia pe Dunăre.
– Soldaţii de plop, specifică Havalica. Eu cred că oamenii se schimbă în ceea ce nu sunt doar când vor să pedepsească. o colegă de-a mea, când vrea să-şi pedep sească bărbatul, se duce şi se sărută c-un barcagiu, unu’ frumos, cuprian îi zice, dar eu zic că aşa ceva nu se cuvine să fie făcut.
– De ce? întrebă cezar Saltava, năpădit de-o duşmă nie stufoasă. Dreptul ei să-1 repudieze şi dreptul lui s-o urască.
–N-am înţeles cuvântul...
Dreptul ei să-1 respingă şi dreptul lui să se pră buşească şi dreptul tuturora la rătăcire.
– Vorbiţi ca-ntr-o taină, râse Havalica. Vorbiţi ca şi cum aţi privi Dunărea de pe un pod de icoane.
– a fost cândva un pod de icoane peste Dunăre. Nu neapărat icoane cu Dumnezeu, sau şi cu Dumnezeu, dacă vrei,
dar în primul rând cu păsări stând în iarbă şi cu un băiat
mâncând pepeni, în răsăritul soarelui.
„Portocalul nins şi mirosul eterat al vinului grecesc“,
zâmbi Saltava şi lângă el nu mai vorbea Havalica, vorbea irina
Devechi: „Nu poţi să dormi, cezar. ţi-e silă că am părul lung şi te
împiedici în el prin somn?!“
„Eşti stupidă să mă trezeşti mereu“.
„Erai treaz. De mult nu mai poţi dormi lângă mine.“
„Ba, adorm foarte repede. Mă aşez cu faţa în jos, iau în mâini o mitralieră, pun nişte inşi la zid, încep să trag şi când se termină banda sunt gata adormit“.
„M-ai împuşcat de multe ori? “
–Eşti o boroboaţă, Havalica, spune cezar ridicându-se.
– Numai atât? se răsfăţă fata.
– a, vrei mai mult? atunci află că eşti o boroboaţă îndrăgostită de alexandru din Bisoca.
– Nu! strigă ea, rupând apele nesomnului în care i se scălda faţa, dar cezar trecuse în cărarea mărginită de crizanteme slute şi urca puntea de scândură spre şalupa de traversare, privind din rădăcina mizeriei vâltoarea dând în spice albe de pe linia unde Dunărea moartă se uneşte cu Dunărea vie. Nu mai era nici o luntre care să lege, învârtindu-se, spicele în
snopi...
Puii mizeriei nu ies totdeauna din buboaie de ouă; ştiu să scoată capul tremurând sau frângându-se-n plecă ciuni chiar din ouă pline cu nopţi de borangic. aşa cum leşul ignoranţei va învia mereu, stropit cu sângele incan descent al mieilor, tulburea sămânţă a fricii va prinde rădăcini şi va da colţ până şi-n locul cel mai lipsit de imaginaţie. Frica, la femei ca Doina Poloneza, să zicem, sparge osul şi-şi plantează caseta în abisinia şoldului, la indivizii de croiala mea, emotivi, neîndrăzneţi în sub stanţă, destul de curajoşi că s-au născut, trăind cu îndă rătnicia iederii de-a fi prezentă pe toate ruinele, se mani festă ciudat, prin convulsii de veselie, ceea ce înseamnă că suntem mediul ei privilegiat, mâlul unde gestează scoi cile prin care-şi detună vuietul. Pentru că mă obseda fraza lui neîmblânzită, leb Betleem putea să se considere un jucător de noroc cu o lovitură în plin la activ. Douăjpatru de gălbenuşuri într-un pahar crainicului strigând din tur nul comisarilor: „conducători la start, întindeţi benzile, încetaţi jocurile!“ în vocea căruia nu vibrează măcar un capăt de sârmă ruptă, nici cel mai mic semn că va câştiga cursa un cal şleampăt, lipsit de orice valoare, că tot ceea ce pare efort nobil, încordare, patimă, durere, tropot flu vial, coame smintindu-se în vânt nu e altceva decât măsluiala care-a îmbrâncit în şanţ adevărul, demoniacă şi mai delirantă decât adevărată. aş fi putut să merg să-i spun lui Pavel ibriş, care răs - pundea de probleme speciale în cadrul comitetului raio nal, că sunt urmărit de-un străin vorbind ceremonios, dar evaluându-şi cuvintele la un preţ mai mare decât preţul pieţii, însă ibriş ar fi pus să fie golite de umbră toate heleşteiele, şi nu vroiam, apa prea curată n-are gust, ceea ce e străveziu până la a zecea brazdă în adâncime nu e credibil. toţi, sau aproape toţi ne temeam de lbriş, şi el, mic şi ascuţit, ca o vergea de alamă, o vergea care nu dă măcar frunze de cocleală în atingere cu aerul, dar adulmecă şi curăţă puşca aleasă pentru execuţie, râdea subţirel şi zicea: nimeni, dar nimeni nu mai e şic în oraşul ăsta. Era bolnav de piatră limpede Pavel ibriş, toate gândurile celorlalţi se reflectau în el zgribulite, şi el, vesel, calm, încântat de expresia, descoperită într-un mare scriitor, că luceafărul de ziuă se mai numeşte şi steaua porcului, arunca pe nări, cum arunci fumul de ţigară, două şuviţe de cântec negru:
...cădea guvern după guvern
numai Ibriş era etern...
tăind prin nişte străzi scorburoase am ieşit în centru: primăvara plesnea de zugrăveli naive. cufundari aurii, nagâţi, călifari albi şi roşii se legănau deasupra Dunării, prin cer treceau viori de trestie, strecurând sunete aromind de dor, undeva, poate în spatele casei ăleia galbene, o parte din cer schimbase poziţia cu a pământului, fiindcă între luna care nu se stinsese şi soarele cu coada-n vânt, plutea un rând de magazii, doi salcâmi şi o movilă de scânduri vechi sau aşa ceva şi fiecare clipă o proslăvea pe cea de dinaintea ei şi se căznea să prindă plod şi să-l nască băiat – şi unele-i năşteau scânteietori, altele, cabotini, altele daţi în stambă – virginitatea pământului îndelung torturată de dorinţe şi violenta ei descătuşare – şi lumea, încercând rotiri fără noimă pe trotuare – vorbea tare, larg, mult şi nefiresc. ai fi zis că aşteptau cu toţii sosirea unei caravane cicliste, şi caravana întârzia sau, voind să pedepsească oraşul, apucase alt drum. Fotografii lui cuprian, plantaţi în cel mai dulce unghi – cafenea, vitrină cu bijuterii, vânzătoare cu coşurile pline de violete – furau din ochi siluete fragile, luminându-le cu fulgere scurte. unul dintre ei, dornic probabil să răstoarne sau să restabilească un echilibru între arbori şi fântânile încă mute, ca nişte berze împăiate, mă fotografie şi pe mine şi neavând să-i arunc în cap o cofă cu vin îmbâcsit de muşiţă – e absurd, dar nu-mi place să mă fotografiez, refuz să fraternizez cu imaginea mea pe hârtie: cine-i ăla despuiat de gânduri, dezmoştenit de el însuşi, golit de foame, de vorbe, de vise! ? – m-am mulţumit să-1 împroşc în minte cu cea mai cumplită înjurătură.
–Biserica mă-ti, aia făcută numai din oase, isus de oase,
Maica Domnului de oase, rugăciuni de oase, jude cători de oase, numai cei ce primesc sentinţa sau mâhnirea fiind umbre pe botul câinilor care le-au înghiţit oasele.
Nişte copii scoşi dintr-un lagăr de concentrare din austria dăruiseră companiei noastre o biserică de-asta, dar de ce-mi venise-n gând din nou darul ăla fonf, trădând mistica oaselor alea flămânde şi rahitice! ? Desigur, leb Betleem, îmi spusei şi zgâlţâindu-1 de umăr pe fotograf, mârâii la urechea lui: – Vreau să le am peste-o oră. Şi vreau să fie şi cuprian acolo, ai înţeles?
– am înţeles, ce dracu, doar nu duc pe umeri o căpăţână de varză!
Mă purtam ca un somnambul, când cei ce-1 urmăresc umblând pe acoperiş dublează miza tăcerii, convinşi că suprimă timpul. Pentru că în această zi bună de prăsilă, cu forme cărnoase şi pieptul întărâtat, trebuia, după cum îmi poruncise primul-secretar olmazu, să salvez un arbore cu 44 înfăţişare şi lemnul de misionar (are daruri de irodiadă olmazu! ) sau să devin complice la tăierea lui.
–Fă cum te duce capul mai bine, Saltava, însă te previn...
–Ştiu, să am grijă să nu vi se taie vouă capul.
–Prudent ca găina de alun – şi-mi întoarse spatele şi din clipa aia devenisem secătura care, înrolându-se într-o expediţie de jaf, scoate din trompetă numai sunete prefăcute, simulând decadenţă şi un protest mic; pentru cei ascunşi de frică în dosul uşilor, sau în crăpăturile lor, umiliţi ca gândacii, el e în coloană, dar nu şi în ideea ei, fiindcă, iată-1, el batjocoreşte cu două note de jale piţigăiată descreierata furtună a fanfarei. casa e pe Strada de frunză arsă. Faţadă sprijinită pe coloane, verandă largă, geamlâc care se deschide. În curte, o magnolie se pregătea să aprindă candele viorii. arborele misionar, o plută de două sute de ani, tremura stins la poale (cântec pentru inimile de argint desenate în trunchi?). ramurile din vârf, degete întorcând foile din cartea facerii, modelau bulgăraşi de ceară solară şi azvârleau provocări timpului, mai vulnerabil decât ele, căci ele se nasc ca să primească în pridvoare pojarul răsăritului de lună şi abjecţia sculpturală a cârdurilor de copii visând pogoane de mărgăritar, închipuind răpiri din seraiuri şi deşertându-şi, fără sfială, bărbăţia sau burţile pline de struguri în frunzişul bogat. am sunat, şi-n ploaia din mine un fulger s-a pornit să cânte cu multă vâlvă:
...din cocoş nu faci găină
nici din curvă gospodină
din cocoş nu faci sarmale
nici din curvă fată mare...
urma să mă logodesc cu dracul, eu, cel iniţiat în taina ceremoniilor viclene sau? ...
În locul unui ospăţ cu muguri, se ivi o bătrână. ,,Săru mâna“, şi ceea ce mă izbi la ea, parcă m-aş fi fript cu ţigara-n colţul gurii, n-a fost înfăţişarea de scrumbie cu gheb – chiar mirosea a sare şi niţel a urină de pisică – capul ţinându-se numai în două zgârciuri, privirea foarte pătrunzătoare şi inteligentă, căutând solzii de şarpe din sufletul ăluia de-1 avea în faţă, ci picioarele, şi nici fusele alea înfăşurate într-o pieliţă opărită, ci labele: erau ca doi peşti culcaţi pe burtă faţă-n faţă, căutându-se cu cape tele, cu cozile retezate şi cu deşerturile scobite de orice urmă de viaţă: „Vei pierde, cezar Saltava“ şi-am intrat, înalt, liniştit, aşteptând să izbesc cu fruntea o cupă din candelabru şi s-o sparg, căci acum ea avea să poruncească şi eu să execut, dar mai întâi avea să-mi spună cine e fiul ei. Şi chiar aşa începu:
– Ştii cine e fiul meu?...
– cum să nu! tovarăşu care smălţuieşte tot ceea ce trebuie smălţuit în paişpe regiuni ale româniei socialiste. – Şi are să mai urce. E încă tânăr. Şi foarte instruit.
Dumneata, tovarăşe, ce limbi străine vorbeşti?
– Păi, exceptând româna, cele două limbi pe care le mai vorbesc, germana şi franceza, le vorbesc destul de peltic, lemnos... ştiţi, germana am învăţat-o păzind pri zonieri, în lagăre improvizate, iar franceza, într-un spital, rănit, o rană uşoară.
–Vrei un pahar de vin? Eva!
ciocăni c-o gheară de scărpinat într-un talger de aramă, puzderia de sunete muri în perdeaua de pluş greu trasă pe uşă şi nu se produse nici o mişcare, probabil că Eva, dincolo, se-ngâna cu şarpele – clipă ideală pentru declan şat atacul...
–Dacă vreţi o femeie de serviciu mai devotată...
– Vei tăia pluta, mă sufocă valurile de scamă care-mi inundă bucătăria şi dormitoarele.
– cum doriţi. Dar să vă spun un caz. Săptămâna tre cută, tot aşa, am fost trimis să ridic un stup de albine nenorocite care atacau casa mamei tovarăşului Prim de la regiune. Stupul era peste drum, într-un loc încercuit cu gard de sârmă. Poarta – ferecată în lanţuri şi cu lacăt pe burtă. trebuie o comisie specială să spargi lacătul: pri mărie, miliţie, doi martori de pe stradă. Şi până la urmă, stupul era sec.
– Putea să fie viu.
– Ştiu o poveste teribilă cu albine vii. În copilărie... – Mama e bătrână, dar nu e bolnavă de evocări.
– le camarade parle le français, Eva.
– Să trăiţi!
– Pretind că n-am fost niciodată mai prost ca atunci. Prostpur- sânge-şi-legat-la-ţăruş.
Eva coborâse din cartea facerii pe care-o răsfoiau deştele arborelui misionar. Înaltă, blondă, cu părul lung, plină de zvâcnituri neadormite. Strânsă într-un capot roşu, moale.
„Jertfind o fâşie din capot ca s-o schimbe în vinul promis mie de maică-sa“. cu picioarele goale, în centrul unui mic soare de ceramică. Pe o farfurie, ridicată în dreptul umărului, un căţel de mărimea unui guzgan şi cam din aceeaşi culoare scotea limba la Dumnezeul care-şi treieră grâul cu împăraţi desculţi. grâul se treiera pe aria din capul meu şi doi îngeri bătrâni, ajunşi de corvoadă, plesneau din bice din maţe de peşte numai pe bucile împărăteselor. Împarte, Doamne, averile tale! ...
– Fă-mi loc, Eva, aduc eu un pahar cu vin.
– Mama dumneavoastră, descleştai fălcile...
– la belle-mere, surâse Eva. iar eu, nora cea mică, de la Sibiu.
– oh! am rostit (şi-n gând: „fata asta, neextenuată de miraje, în capotul ei roşu ca sub un clopot de vin, plină la greaţa de-a se trezi în târşâitul labelor semănând cu doi peşti...“)
– ...e destul de în vârstă, are loc de veci?
– Nu cred.
– un loc de veci în parcela cea mai de vază a cimi tirului
Sfântul constantin, plus douăj de saci de ciment, o lucrare trebuie pornită doar, şi asta în schimbul unei scurte declaraţii scrise de mâna ei: nu dau şi nu voi da dreptul nimănui să-mi taie pluta din faţa casei... gura Evei, ca o potcoavă de mânz, se deschise să-mi spună scurt:
– N-ai să te-neci într-un lighean cu apă.
– Primul adevăr pe care l-aţi rostit în viaţă.
Dispăru. Şi se întoarse singură, cu hârtia şi cu câinele tot în farfurie. la uşă, muşcând dintr-un biscuit, deveni curioasă:
– Nu eşti băiatul ăla care mi-a luminat drumul cu felinarul, într-o noapte, la Mamaia-sat?
Şi mi-a trântit uşa-n nas, înainte de-a o putea anunţa că avem şi-n Brăila un cartier neelectrificat. Mă salutai cu arborele misionar (visase oare peste noapte pânză de fierăstrău şi daltă ţigănească scormonindu-1 de ălbii? ), iar un bătrân c-o mustaţă groasă, cu pantaloni din blană de oaie şi vesel ca-n paradisul tâmpiţilor, mă opri la colţul străzii.
– ai fost la vipera bătrână? Bărbat-su a murit mâncând broaşte prăjite. Ptiu! te-am văzut când ai intrat, dar n-am apucat să-ţi spun că azi n-o scoţi la capăt cu scorpia. Mâine trebuia s-o fi căutat, azi are jocuri olimpice, partidă de rummy, cu alte trei babe de câte-o sută de ani. Stau ciotcă pe terasă patru veacuri de obraji fleşcăiţi şi care nu trage piatra norocoasă, zvârle un scuipat în mutra ălorlalte. Vrei să faci avere, mormane de bani? te iei de mână cu mine. Eu fac cel mai bun borş de lobodă din lume. am patru cazane uriaşe, am ideea, dar n-am asociat. Eu pun borşul, loboda, sarea, cazanele, tu, lemnele şi treij de mii, patruj de mii de cutii de conserve în care să-nchidem borşul. Porţii de trei sute de grame, zece lei cutia. Nu există beţiv pe faţa pământului care, când se trezeşte dimineaţa, plin de cucuie şi de rugină şi de năduşeală de lipitoare să nu dea şi cămaşa de pe el pe două cutii de-astea ţinute la rece. Hai?
– iov pe gunoaie, i-am răspuns.
– Hă!
–Eu sunt ăla. Pentru că zis-a Pavel: iar de zideşte cineva pe această temelie: aur, argint, pietre scumpe, lemne, fân, trestie... Noroc, m-aşteaptă cuprian.
Salvasem arborele misionar şi-mi era bine şi cald, parcă mă plimbam printr-un uger cu lapte destinat cozo nacilor de Paşti – cele trei zile lipsite de echivoc şi aver siune. cuprian mă aştepta, stând sprijinit de muchea vitrinei, cu braţele încrucişate. Purta o cămaşă gorkiană, cingă toare azurie şi, aplicate pe buzunarele pantalonilor, câte două zale de lanţ. cei osândiţi să fie iubiţi şi să întine rească moartea, mă gândii. Furând, el se lăsa prădat. cei frumoşi. cei ce, ca o biserică, în iulie, înălţându-se cu o palmă dintr-un lan de floarea-soarelui, prevestesc făgă duieli şi nu strâng decât părăsire. – am la tine patru fotografii.
– N-au ieşit, s-a voalat filmul. Vă dăm banii înapoi.
– Nu. Prefer altceva.
– De exemplu?
– De exemplu, să-mi cânţi la armonică!
–Poftiţi înăuntru. Şi mie-mi era dor să cânt. De-aia m-am şi gătit cu cazaca.
o cameră masivă. carne multă pe oase late. Zeci de fotografii în culori înfăţişând femei frumoase, cu gene lungi şi zâmbete promiţătoare (Zaraza, fulger despicat, ramona, sabie păgână); reiser-Kamera, cu burduf uriaş şi husa neagră atârnând într-un şurub desfăcut; cele trei trepte de lemn pe care urcă operatorul; draperie de mărgele mascând intrarea în camera obscură (dinăuntru, pe bandă de magnetofon, răzbătea melodia unui cântec jerpelit); machetă de carton reprezentând un cal şi un soldat – zona cazărmilor! – în mărime naturală, soldatul, fără cap, dar cu grade de sergent („vei şti scumpa mea iubită că în ziua de luni m-au avansat sergent“); cuier cu cârlige; oglinda pentru a se aranja clienţii; şase coloane de carton străjuind lacul cu lebede şi aleea cu zarzări înfloriţi, trase cu pensula pe peretele din fund; plafon ticsit cu sute de bancnote: dolari, ruble, lei, toate imitaţii şi tremurând la orice adiere.
–Drăgănescule! strigă cuprian spre camera obscură. Nici un răspuns, ceea ce-1 sili pe cuprian să adopte o poziţie de conciliere.
– auzi, băiatule, pe muzica asta o să învăţ să jumu lesc bufniţe. Va să zică, iau pasărea, o sugrum cu două deşte, bag briceagu-n ea...
– Şi pe urmă te-arunci îmbrăcat într-o ladă cu bere la gheaţă.
–cum, ai bere? întrebă cuprian, cu lacrimi în glas. Prin perdeaua de mărgele zbură o sticlă, cuprian o prinse cu îndemânare, o desfăcu în dinţi, bău şi:
–Drăgănescule, mă băiatule, tu trebuia să te naşti departe de aici.
–unde? miorlăi ăla, gâdilat pe suflet.
–la Polul Nord, idiotule, ca să înveţi ce e aia gheaţă. Mă juca şi mă lăsam jucat: „bună ziua, cuprian...
– ...bună ziua, cezar Saltava şi la mulţi ani pe colivă.“
– caut, zise el, râzând şi nu găsesc în mine povaţă mai bătrână decât: lasă-te de băutură, cuprian, că te ne noroceşti. adică să nu existe leac pentru beţie?
– topeşti un morman de zăpadă, pui apa în două ghiulele golite de explozibil...
– oh, jefuim în gunoaie! mă întrerupse el, nervos. obrajii palizi i se învineţiseră, rupţi parcă dintr-un bolovan de sare.
– Hai să ieşim pe acoperiş. Sus, lumea e mai dichi sită. Drăgănescule, dacă vrei s-ajungi la puşcărie mai devreme decât meriţi, te duci la tipul ăla tuberculos şi ţicnit. Ştiţi, a venit aici, cu nevasta, unu bolnav de tuberculoză în ultimul hal, că plăteşte cât cerem ca să-i fotogra fiem la ei acasă când fac dragoste. El o să moară curând şi vrea să-i lase amintire nevesti-si poze cu ei doi, sur prinşi în clipele cele mai pătimaşe ale vieţii – „altfel mă uită nevasta după moarte, dar la pozele astea o să se în toarcă mereu, chiar şi când o fi bătrână.“ la ce foloseşte chestia asta, dracu ştie... Vă supără dac-o iau înainte? urcarăm scara construită abrupt, cuprian zvârli ca pacul, fără să se slujească de mâini, împingându-1 cu creş tetul, pătruns de-o duşmănie posomorâtă, care naşte lovi turi, nu cântece, şi ne trezirăm dintr-odată în jumătatea de sus a contemporaneităţii, jumătatea cea fără zăbală. la nivelul acoperişurilor, oraşul e o lume neverosimilă, toţi cei ce-şi modelează expresia, prin imitaţie, în jumă tatea de jos, istovită, târându-se către o întâlnire cu pro misiunile îmbobocite în vântul de la Dunăre, subţire în crengi, dar scârţâind vioriu, par întorşi dintr-un refugiu sau din prizonierat. Sus, sub norii albi şi rari şi narcotizaţi, primăvara umbla cu beregata tăiată şi din rană-i hoho teau flori: caişii purtând pe braţe mii de urme de iepure însângerate, pruni scuturând spumă spre înalturi, frâie smulse din capul hergheliilor sosite în galop din funduri de asie, fete pârguindu-şi trupul la soare, întinse pe divane, pe rogojini. Jos, coconi de fluture, sus, un oraş ieşit din timp, urându-1 pe celălalt, punea gura pe cer, muşca din el, lacom –mai mult, băga cuţitu-n el şi-1 căuta de icre, de isus şi de morminte: voi, cei cu tălpile pe foiţe de aramă unde vă ţineţi cimitirele? cuprian, cu armonica de gât, cânta încet – forfotea în burduful armonicii un fel de tocană rea, sfârcuri de ţâţă de purcele în buruiană amară, şi, la intervale ciudat de egale şi de lustruite, un bob de ploaie speriat mi se strecura sub cămaşă, lunecând pe mătăniile spinării.
– cuprian, – el s-a oprit, cu umerii rupţi, – spu ne-mi pe litere, sunt oameni care se urcă pe acoperiş ca să moară?
– V-am aşteptat cu frică, răspunse cuprian, şi-mi e din ce în ce mai frică. Mi se zbârcesc deştele pe butoane, de frică. ochii lui albaştri, de o mie sau de zece mii de ani ne - clintit albaştri – capcane în care femeile intrau c-o uşoară bătaie de vâslă, lăsându-se înghiţite, ruinate sau ucise într-un peisaj bucolic – străluceau înfiorat, ape proaspete încălecând mereu ape vechi, larg şi rotund. Deştele lui nu se logodeau cu ochii; deştele trăiau frica murdar, cu pământ sub unghii, cu spini; ochii, însă, tră iau frica în mod esenţial. În cazul că nu era cel mai min cinos om de pe toate fluviile, cuprian era troiţa şi extazul fricii, dovedindu-mi că nimic în lume nu e mai real ca frica. Şi mai fascinant. Ştiam că într-o zi, Pavel ibriş îi confiscase un film în care se repeta la nesfârşit o icoană înfăţişând-o pe Maica Domnului cu pruncul în braţe, după care îl bătuse un ceas întreg cu o lumânare de cununie, lăsată amintire la atelier de o mireasă care trăise, mai de mult, două săptămâni, în luntrea lipoveanului; în nega tivul filmului, cuprian executase cu un ac câte trei puncte, dispuse în triunghi, pe fruntea Preacuratei şi dacă priveai, timp de un minut, fără să clipeşti şirul de imagini şi pe urmă, încet, înălţai fruntea spre cer, icoana se proiecta fantastică în univers. Îndurarea deschizând cerurile şi un strop de lapte, prelins de pe buzele copilului sfânt, căzând să sature câmpiile sterpe şi flămânzii pământului, un fel de datorie de onoare plătită integral creditorului, dar mult prea târziu. i-am apucat în pumn barba scurtă şi aurie – cuprian nu s-a tras îndărăt, s-a îndreptat numai din umeri şi, parcă împunsă în frunte din nevăzut, umbra i s-a culcat pe cortul mic, ridicat pe acoperişul de-alături, fruct cofleşit, prin colţurile căruia răzbăteau seminţe de fum (se ardeau frunze vechi şi tămâie) şi i-am zis:
– cântă-mi povestea fricii, cuprian. – Parcă nu ştiţi ce mă sfârtecă!
– ce?
– toată tărăşenia asta care-o credeam îngropată.
– adică porţia de jumări numită leb Betleem.
– El întâi. Şi pe urmă dumneavoastră.
– oho! Sunt, va să zică, prologul nelegiuirii. Ziua când toate satele de pe Dunăre îneacă pisici şi câini, ves tind potopul. Dă jos jegul de pe tine, cuprian, am să te ascult ca un porumbel cuibărit sub guşa lunii. Poţi să tai şi piroane, nu contează, eu am să-nţeleg ce e de-nţeles. De la leb Betleem trebuie să fi aflat că evreii au des coperit adevărul, vechii greci frumosul, iar românii arta de a se strecura tiptil prin crăpături. tu ce stigmat porţi?
– icoanele din lemn de tei, vechiul calendar, lun trea, muierile, spirtul, armonica. Şi ca şi cum astea n-ar fi de ajuns, îmi place, când sunt în oraş, să stau aici pe acoperiş, să mănânc ouă de pământ, cum le zicem noi la cartofi, şi să fiu liber ca un Me Ne, muncitor necalificat.Pe acoperişe e stăpân un Dumnezeu cu sânul mai larg, ca să-şi găsească fiecare un loc călduros. Dar ori de câte ori Dumnezeul acoperişelor e nevoit să coboare în oraş, vine să se aşeze în scaunul lui... – Iisus Pantocrator. Isus, împăratul lumii, dar el se arată numai pe bolta patriarhilor.
– Nu, aici vine un scelerat purtând galoane poleite cu argint stropit cu aur, iar la un semn al ăstuia, dacă i-ai căzut în dizgraţie, poţi oricând fi snopit în bătăi, ridicat şi dus să nu ţi se mai dea de urmă. Sunt oameni care se suie să moară pe acoperiş (cred că-n cherhanul ăla negru chiar trage unul să moară), dar cei mai mulţi bătrâni urcă pe casă din motive senile, de pildă ca să se hârjonească cu aerul respirat de fete, aş putea să vă spun mai multe, ţelul meu, însă, e să fiu câine singuratic, străin de haită; e o greşeală de neiertat aia să umbli după hrană în doi, haita e neregula triumfului, pe când singurătatea, oasele, muşchii şi raţiunea singu rătăţii reprezintă făclia oricărui bolnav de prea multă frică, vărul meu lazăr Mantora cunoştea foarte bine lecţia, avea nouă, unşpe şi paişpe ani când s-a degajat de turmă, provocând-o cu neînchipuită răbdare; considerându-se victima familiei noastre şi pe noi duşmanii lui se nin de proşti şi prea puţin prevăzători, odată pe zi, la prânz sau la cină, uneori şi la prânz şi la cină, venea şi se aşeza pe pragul casei noastre, adunat acolo pe vine ca o momâie de lut, şi ne privea ţintă cum hăpăiam şi îmbucam, teribil de încredinţat că tata, frate mai mare al maică-si, o să sfârşească prin a înnebuni, din cauza unei nedreptăţi la împărţirea moştenirii. (El îşi lingea în tăcere portretul lui de zahăr, noi portretul nostru de sare şi se mai gândea că poate
într-o zi o să mă cumpere şi o să fiu câinele lui de alaska) 53
mama se ruga, plină de ură, hai lazăre, rupe îmbucă cu noi, el refuza cu îndârjire, nu mănânc niciodată în străini, şi când isprăveam de mâncat, pleca şi totdeauna se oprea după colţul grajdului, ca să verse fiere, aţe verzi, poate chiar şi jumătate de kilogram de maţe, iar mama se repezea la tata, plângând şi ţipând: nu mai pot lisov, îi simt limba şi ochii de şarpe în lingură, dacă-i mai văd balele şi mâine, mor; uite, azi iau cu braţul şi duc la bise rica din Brăiliţa tot ce zice sor-ta că era al ei, du-le, zice tata, şi pe urmă-i rup picioarele nemernicului. Nu izbutea să fie niciodată prea furios, tata, se umplea cel mult de-o furie hodorogită, un rumeguş al furiei. Şi în ziua când mama a dus cu braţul ştergare şi scoarţe, împodobind icoane şi punând tăvi cu fructe în faţa altarului şi rugându-se cu cruci mari, lazăr a venit la noi (luasem masa de seară) şi n-a mai intrat în casă, a zgrepţănat la geam cu deştul, eu am ieşit să-1 întreb unde mă cheamă, el mi-a dat mere şi nuci şterpelite de pe tăvile mamei: „îţi omori tinereţea sub plapumă, iar ţiganca aia pe care-au tăvălit-o şapte inşi, şi ea, la judecată, tirliliu, onorată curte, să mă măritaţi cu al treilea şi ăilalţi să ne facă zestre, m-aşteaptă să-i ducem peşte, bărbat-su e în armată, şi orice ţi gancă tirlilie mănâncă peşte ca pisicile, pentru o saramură-şi smulg cerceii şi-şi joacă ţâţele, pentru un sac de peşte îşi vând inelele şi-şi dezvelesc pulpele, haidem la fu rat, la Dunăre, au tăiat pescarii lespedea gheţii cu topoarele şi-au înecat năvodul în copci.” am coborât c-o sanie mică, ne-am răsturnat în mormanele de brazi uscaţi, sorcove stricate şi tot felul de hârtii poleite răsturnate acolo de dubele salubrităţii. „Suntem plini de sfinţenie, a râs lazăr, ne merge, scuipă burniţa aia de stele chioare de pe bot, uite cum străluceşte movila de peşte sub lună, p-alea două muieri deşelale de fătări, care stau şi păzesc prada, le ameţesc eu, una-i bolnavă de dropică, pentru ea cel mai bun leac e pământul galben dintr-o râpă din muchea galaţilor, la fiecare masă câte doi bulgăraşi topiţi în aghiazmă, o să mă descoasă şi pe faţă şi pe dos, îngroapă-te în zăpadă, târăşte-te pe burtă şi umple coşul săniei.” l-am umplut, vulpe nocturnă, dar am pierdut un gumar, mi-am tăiat laba într-o tablă şi urlând clinul malului, un rotocol de piele din talpă mi-a rămas lipit în gheaţă, mă frigea durerea, mă ustura de mă seca la inimă. lazăr, luptându-se să lege din mers gura sacului, mă înjura: „nu-ţi mai adu aminte, mă, că eşti desculţ şi că ţi s-a ju - puit pielea, sângele e poveste scumpă numai la ortodocşii de rit nou, ca mine, nu şi la voi, la starâiobreaţî, care ar deţi băligi în jurul bisericilor ca să nu-i ciupească ţânţarii de fălci pe sfinţii părinţi cei scobiţi de vărsat până-n ha muri şi ştreang, stai, uite o prăvălie închisă, tocmai ce ne trebuia, nu-i nici dracu peaproape.” a spart geamul cu pumnul înfăşurat în curea şi, hai, intră, m-a săltat pe umăr, umfli o sticlă de spirt ca să-ţi spăl piciorul şontorog şi încă una s-o bem la ţigancă? M-a aruncat în mlaştină şi nu-mi era frică, ştia să poruncească, isus Pan - tocrator, scoală-te, intră pe ape şi aruncă-ţi mrejele tale sau ceva tot atât de alandala, Petre, apostolul meu cel mai iubit. cei ce îndrăznesc n-au simţul primejdiei. În prăvălie miro sea a turtă dulce. ah, spicul meu legănat! am stat o clipă nemişcat, să mă conving dacă totul e în regulă. Buf nituri îndesate, cineva tăia lemne într-o pivniţă, departe şi vântul rotea funii pe sub poalele pereţilor, vârtejuri de calicie. am început să bâjbâi pe perete, să dibuiesc raf turile. M-am împiedicat de spătarul unui scaun şi m-am oprit. urechile-mi vuiau. Mi-am muşcat buzele – afu risit să fiu, m-a tăiat un gând, când pleci la furat, trebuie să iei în gură o bucată de cretă, ca să n-ai scuipat sub limbă, să nu poţi să ţipi, şi-am vrut să mut scaunul. Sfo răia. Da, scaunul sforăia. am intuit asta fulgerător şi-n clipa aia mi s-a spart ceva în cap, râsul năduşit de furtună al unei fete pe care-o văzusem albind într-o secundă (în faţa noastră taică-su urcase pe ghizdele fântânii, se privise într-o oglindă de buzunar şi se aruncase cu capul înainte în fundul pământului), am ridicat braţele şi mi-am înfipt deştele în gâtul omului adormit sau ghemuit la pândă. l-am simţit zvâcnind şi-am strâns mai tare, o pu tere necunoscută, frica, disperarea aşternându-se fără speranţă în părul fetei ăleia, mă schimbaseră în zece căngi încleştate pe nodul unde se întâlnesc toate căile vieţii. un horcăit, un suspin şi apoi nimic. omorâsem. afară am băut cu lazăr o sticlă de spirt, el a luat sania cu peşte şi s-a dus la ţigancă, eu m-am dus să mă predau. Bagă-ţi deştele pe gât, mi-a zis ofiţerul căruia i-am întins mâinile să mi le încalţe în cătuşe, dar până la urmă a che mat o patrulă şi-am pornit-o la locul faptei. au forţat uşa, au aprins luminile şi, mă blegule! mi-a strigat loco tenentul, smucindu-mă de guler, ţintuieşte-te cu urechea de-un salcâm, eşti plin de noroc: ai sucit capul unei statui de ceară, atâta tot. cei din patrulă râdeau sticlos, le era bine şi-ar fi vrut să mă pocnească. a făcut-o locotenentul. Marş acasă, nemernicule! şi mi-a trăsnit o labă peste bot, apoi un pumn în stomac, de mi-a vârât oasele-n burtă. am rupt-o la fugă, şchiopătând şi chelălăind de fericire. Statuia o lăsase sculptorul răcaru, amanet pentru băutură, dimpreună cu o colecţie de ghioage ciobăneşti, adunată de el din munţii Buzăului. rupsesem beregata primarului de-acum jumătate de secol al Brăilei, şi jumă tate de an am cumpărat zilnic o lumânare şi modelam ceara în pumn, îndrugând rugăciuni. Dar hoitul ăla de ceară tot o să-mi ţină carnea în cârlige până la moarte: ucigaş, puteam să fiu ucigaş...
– Mi-ai turnat în urechi o poveste decrepită, băiatule. Eu vreau, aştept cântecul adevărat. (cuprian zâmbi pe cuţit.) Ştiu cine eşti tu. Ştiam acum cine e, şi-1 înjuram în gând: „Eşti din rândul celor ce nu pot bea aerul decât smuls din ţâţele oilor păscute în staulul unde s-a zămislit Pătimirea. lu mea de pe acoperişe, lumea de pe puntea corăbiilor de piatră, profesând tăcerea şi lepădarea, lume ermetică şi enigmatică sub coviltirele ei de pânză, dar în acord cu clovnii de pe întreg pământul, cei bolnavi de delict de opinie netrâmbiţată, cei înclinaţi să apuce capătul de funie ţinută în dinţii de aur de un Dumnezeu necoborât vreodată în stradă, legiunile din care se recrutează oas peţii tulburi, măsura pe dos, vârful bocancului în deschizătura uşii, vă rog frumos, inclusiv risipirea în deşert, dacă viaţa e dulce.“
– am prăjit slănină la flacăra lumânării...
– Exact.
–Vreţi ailaltă crimă? atunci eram plin de pofte, de spaimă şi de Mesia, dacă asta vă convine?
– Îmi convine. Vârsta?
–lazăr, optuşpe spre nouşpe, eu şaişpe neîncheiaţi, unu biruieşte, altul îngheaţă. Venise în cartierul Pisc o brigadă ştiinţifică, pentru propagandă ateistă, să ne tocim genunchii făcând sport, nu bătând mătănii, să schimbăm bisericile în terenuri de baschet. lazăr puncta vorbele ălora izbind o minge de podele şi ţinându-mă lângă umă rul lui, ca să dea vina pe mine în caz de război mondial, el era student la facultatea de chimie alimentară din ga laţi, pe mine de unde să mă dea afară, fugisem de la şcoala pedagogică de limbă rusă, populaţia cu pricina să-şi lumineze cărarea cu licurici dacă are chef să se cu reţe de gărgăuni. cumpărasem gutui din piaţă şi-un bă iat pe care nu-1 cunoşteam îi zice lui lazăr, dă-mi şi mie una, poftim, zice lazăr şi iar bate mingea, eu arunc bereta de marinar peste rândurile din faţă, şi tot eu strig, mă, lăsaţi-vă de prostii, răcesc la cap, pe scenă vorbea o fată, nu există Dumnezeu, i-au înfipt ghimpe în inima timpului cei bogaţi, la Brăila, de exemplu, pe vremuri, domnul Soare Petrescu, atelier de reparat şi închiriat biciclete, punea, în noaptea de Înviere, şaptezeci de tineri să ţârâie din soneriile bicicletelor în faţa bisericii Sfinţii arhan - gheli, ei sunau, domnul Soare Petrescu le aprindea lumânările şi-i trimitea în convoi pe regală... Fraţilor, oameni buni, a ţipat deodată lazăr, săriţi, ăsta de lângă mine moare, Dumnezeu e o himeră, a strigat şi mai tare decât el fata de pe scenă, cap de leu, trup de capră, coadă de balaur, moare măi fraţilor, zice lazăr, i-am dat o gutuie, o fi înghiţit fără să mestece, îmbucătura a luat-o razna pe trahee şi nu mai are aer, voi de lângă uşă, daţi fuga după un doctor. Douăj de inşi se îmbulzesc peste ăla de trăgea să moară, cară-i pumni în ceafă, înhaţă-1 şi întoarce-1 cu cracii în sus, ca pe înecaţi, dar când soseşte doctorul îl găseşte
57 negru şi nu găseşte să spună decât domnule, umblă moartea
prin gura omului tocmai când el se credea-n livadă şi se legăna pe-o creangă. Du-te şi te călugăreşte, urlă unu la fata de pe scenă, o muiere începe să plângă, alta înge nunchează la căpătâiul mortului, sfânt, sfânt e numele tău!, iar lazăr, hai, zice, înhamăte la armonică, fiecare să mănânce din farfuria pictată cu chipul său, mergem cu vaporul la galaţi să ne-mbătăm (şi-am plecat cu va porul), dacă-i vorba că poate să ne ia dracu chiar din nimic, ce rost mai are să urmez chimia alimentară, rahat kaki!, o să beau până m-oţi declara laureat al Pomului de iarnă, bate-mi haina-n cuie pe şira spinării şi coase-mi izmenele de şolduri, altfel le dau pe spirt. Dacă tot e să ne-nrămeze cu-ntuneric care cum vrea, atunci s-o facem lată, surioară Dunăre (eram pe vapor), curvă hrăpăreaţă, tu nu avertizezi, tu ne înhaţi brutal, tu ne preţuieşti leşul la adevărata lui valoare, ne plăteşti anticipat, cu bani lustruiţi impecabil, hoaşcă invincibilă şi arogantă, putoare frenetică, guiţi după porcul care se coace pe grătarul lunii, te sărut chiar dacă te superi, fiindcă te pricepi să curgi frumos în Marea Neagră, domnule căpitan, ştiţi mai bine ca mine, Dunărea e Marele timp creditor, cel ce răpune şi nu suferă (cuprian, dă-i înainte la armonică, fii curajos, o să te răsplătesc c-un butuc de vie), dincolo de Sulina, când îşi aşază toate odoarele şi-şi pune piatră de coralină în urechi, se înalţă dintr-odată cu una, două, trei palme mai mult decât malurile, dar nu dă peste margini, se duce să se închine destinului cu toată măreţia şi jegul Europei şi numai după ce şi-a rupt nările în dezastrul sărilor oceanice se dă îndărăt şi hrăneşte Delta.
– trebuia, se bucură căpitanul să fi trăit când grecii din Brăila îşi serbau Paştele în bise rici de scândură legate una lângă alta pe fluviu, luai foc cu siguranţă.
– M-am născut să trăiesc inutil.
– uitaţi-vă la luntrile alea două, zice căpitanul, are loc în ele o petrecere mai ingenioasă decât a voastră... Vă închipuiţi ce era acolo?
– cei din satele de pe grind îşi plimbau morţii prin coridorul liniştii. credinţa că oamenii din locurile alea trebuie înmormântaţi cu mâinile vopsite în roşu şi numiţi cu nume de arbori. Purtaţi pe sub sălcii ruginite ei devin, mai fiind încă pe pământ şi nefiind, arbori care fixează Dunărea, Dunărea, in - solvabilă, devastatoare...
– greşiţi total, râse cuprian, la rame trăgeau copiii pe care cei mari îi învăţau ce e frica, părinţii lor prădaseră un vapor şi muriseră când mai aveau în faţă încă multe zile căprui şi albastre. Frica e o noapte lungă, dar şi o meserie pe care trebuie s-o înveţi temeinic, merită, cei fricoşi trăiesc mult. Eu sunt paiaţa fricii, eu şi ziua merg c-o lumânare în pumn. toţi suntem supuşi necunoscutului şi trebuie să pierdem, dar în special cei tineri au dreptul şi datoria să le clăn ţănească oasele de frică, cei cu familii trebuie să-şi hră nească nevestele şi copiii, frica nu naşte eroi şi de aia numai cei singuri sunt datori să dea un exemplu prost.
– Mă-nvârţi în gol, cuprian.
– Nu, vreau să vă spun că ştiu ce-i frica. E un cap de om fără trup sau un cap de câine retezat cu barda, care merge în acelaşi pas cu mine, tâmplă lângă tâmplă, şi sângele i se scurge în buzunarele mele.
– Pogorârea din cer şi lupta mangustei cu un şarpe exaltat.
Sau lazăr înviind şi îndrugând cântece obscene. Pot să-ţi înşir şi eu, cuprian, două mii de bazaconii de-astea!
– Pornisem neputincioşi şi intimidaţi şi-n ceaţa din capul nostru plutea tulbure o cârciumă unde, pe vre muri, un marinar arab, aruncând briciul de la o distanţă de douăj de metri, retezase capul unui marinar olandez, ca pe-un pepene. Pe strada Portului, înclinată, înghesuită între ruini şi butoaie goale, îngrămădite încă în zilele femeilor neruşinate, linguşitoare şi fărâmicioase, o stradă ca un dezertor prăbuşit de rachiu amestecat cu praf de puşcă, am desluşit în crângurile din dedesubtul pământului un cântec bun, domol.
– cântă cimitirele adunate să-şi serbeze morţii dăruiţi de Dunăre, a urlat lazăr.
– Hei, întreci măsura! a mârâit căpitanul.
Însă lazăr era de neoprit.
–iată, cei sugrumaţi de Dunăre, vestesc apropierea crăciunului – şi, îngenunchind în mijlocul străzii, lazăr a lipit urechea de pământ (nişte ăia care duceau un clo pot într-o căruţă, împingând-o cu mâinile, s-au oprit să miroasă: glumă? nebunie? beţivi?) iar lazăr, rupând din nuielele crângului risipit în adâncuri, a reluat cântecul, strigând:
– Noi, de deasupra avem dreptul la raţii duble şi onor la general. cântecul răsuna acum desluşit;
– „câte flori sunt pe pământ,
toate merg la jurământ,
numai floarea soarelui,
şade-n poarta raiului...“
– cântă hoţii din arestul miliţiei, a explicat o femeie c-un copil în cârcă, împrăştiaţi-vă până nu daţi de dracu!
– Nu doamnă, a strigat lazăr, dedesubt cântă, într-o biserică atacată la baio netă, zece miliţieni, care sunt primii creştini ai lumii noi.
În secunda următoare, primul, al doilea sau al treilea creştin al lumii noi îl puse în picioare, trăgându-1 de fălci: –te-a dat gata corul hoţilor? Hai să te pun o noapte cu ei la beci, ca să rămâi toată viaţa cu urechile pline de vuietul Dunării când se rupe din gheţuri.
– Pentru ce?! s-a mirat lazăr. N-am făcut nimic, am auzit cântecul şi, ia te uită, zic, ce distracţie mare sub pământ şi-am vrut s-arunc o privire prin gaura cheii, trebuie să fie o cheie pe-aici, dar plec, nu mă interesează colindele, fiindcă eu...
– Drepţi! Stânga-mprejur! a răcnit scurt ofiţerul şi lazăr a executat şnur, linie dreaptă, unghi ascuţit, linie dreaptă.
– Eu nu sunt român. Eu sunt evreu. Nu mă loviţi, nu sunt român sunt evreu, o să daţi de dracu’. am scăpat din ghearele fascismului şi-acum mă-nhăţaţi voi!? icnind, ofiţerul îl izbi cu cisma-n noadă, azvârlindu-1 în braţele unui sergent.
– Va să zică, atunci i-a răsărit în minte numele pe care-1 poartă. atunci s-a suit el, cu părul vâlvoi, în şaua unde stă şi azi. – cu părul ca o moviliţă de arici.
– cuprian, strigă o fată de pe acoperişul vecin, ţi-am spălat cămăşile, le-am pus să se usuce pe doi pruni în floriţi, ai văzut?
– Îmbracă-te şi du-te-n casă, c-o să fie furtună, îi răspunse cuprian, peste umăr.
– Şi-acum s-a întors la Brăila ca să stea din nou faţă-n faţă cu frica?
– S-a întors ca să stea faţă-n faţă cu dumneavoastră. lui n-are de ce să-i mai fie frică aici, el este acum cineva, este leb Betleem, frenetic şi violent, însă n-o să îndrepte ni mic şi mai cu seamă înfrângerea lui lazăr Mantora. V-a jucat o festă urâtă, dar trebuie să-1 ascultaţi. Hei, tu, proasto cu gură bogată, să-mi duci armonica în atelier – şi o luă la vale pe acoperişul ce se isprăvea la nivelul pământului, într-o curte dosnică. Fata care-i spălase cămăşile lui cuprian şi-şi legăna lenea, trăgând în nări boarea de floare vânătă, se ridică în picioare, ondulând un lujer de fantomă şi din şuvoiul ei de dra goste păcătoasă se despleti, într-o ruptură de blestem, o creangă eretică: fulgeră-1, Doamne, că-i bestie! iar eu, ducând blestemul mai departe şi cu el odată pe toţi cei nepăsători şi teribili, înfundându-se mereu în hăţişuri necunoscute, pe toţi cei cu ferestrele bătute-n scânduri, ca să nu se vadă din stradă frânghiile atârnând de grinzile odăilor şi desenând cu ochiuri de opal feţele lor de brumă... eu m-am pornit să înjur ca un descreierat.
În clipa aia, tunetul se sparse, precipitat, deasupra Dunării şi fulgerul căzu pe pământ ca un os aruncat la câini.
Ştiind că la limita apelor se încheie desfrâul imagi naţiei, vijelia răscoli marginea din miazănoapte a ora şului, lunecând repede peste Dunăre, în Dobrogea. În urmă se deschise un imens crin albastru, întors spre pământ, având scrisă în carnea petalelor hipnoza lunii, a stelelor şi a primăverii în chip de rană în care moare timpul, scuturând pe toate lucrurile un strat subţire de sare fină, făcându-le astfel şi mai ireale decât le-ar fi împins în nefiinţă. oamenii se strecurau pe străzi, pri goniţi parcă de-o suferinţă căzută pe umerii lor din alpii lunii. Fiecare lăsa impresia că se grăbeşte să înmâneze, acolo unde trebuie, un mic denunţ şi toţi la un loc un denunţ de talie europeană. Săptămâna vigilenţei şi a lă sării de sânge! o forţă necunoscută, impenetrabilă se insinua în fiinţa oraşului, picurând miere neagră în vi traliile bisericilor, vestind înfrăţirea spitalelor cu puşcăria şi apropierea unei nopţi care se scărpina pe spinare cu o coadă de solzi şi-şi rupea cu unghiile bubele pline de lâncezeală sexuală. Se juca, prin ganguri obscure, come dia fricii cu măşti furate, se puneau la cale glume de speţă joasă, care-ar fi putut să se încheie la curtea mar ţială, dar sfârşeau şi mai scârbos, într-o invazie de scrisori anonime, devoratoare ca o invazie de furnici. arborele în care atârnă sabia ce pedepseşte nu se zărea pe orizont, totuşi părea tangibil. „Ştiu ce-i asta, îmi spuneam, starea de beatitudine a fricii. când timpul se acoperă cu piele omenească şi se schimbă-n târfă“. În strada galaţi, o fată, cu un snop de vergi de vâsc în spinare, ca o pasăre cu aripile înnodate, trecu printre mine şi cuprian, bâiguind vorbe de neîn ţeles: singură... pleacă... În lumina împresurată de-o în serare pripită şi de bubuitul tunetelor în piatra Dobrogei, făptura fetei mă ului: prin nu ştiu ce întâmplare stranie, gura i se mutase pe gât şi pe frunte... Sau nu, avea o gură la locul ei dar mai avea una pe gât şi alta pe frunte. Moartea căutând cu trei guri în imperiul nomad al fricii, în bezna simţurilor noastre. copleşit de această imagine de coşmar, dacă nu cumva mă scrântisem la minte, mă azvârlii după cuprian, în tramvaiul ce ducea-n Brăiliţa. tremuram. Şi-mi părea rău că berăriile, din cauza furtunii (şi prioritară fusese numai ameninţarea) ridicaseră mesele de pe trotuar; altfel aş fi înhăţat din mers o halbă, aş fi dat-o pe gât dintr-o înghiţitură şi m-aş fi liniştit. Şedeam în picioare pe platformă (tramvaiele vechi, făcute pentru bucuria plimbării!) în vagon, un bătrân, ţinând între buze ca pe-o ţigară, biletul de călătorie, lucra cu cârligele o mănuşă de lână, două fete de liceu (ochi dilataţi spre câinii ce-i latră numai pe ţigani, care, la Brăila, sunt, totuşi, cei mai de încredere purtători ai mesajelor secrete de dragoste), îi blestemau pe olmazu şi ibriş, fiindcă înlocuiseră salcâmii noduroşi de pe Bulevardul republicii cu alţii tineri, urmând să dea floare peste trei ani. oraşul salcâmilor, trei ani fără floare de salcâm!? coci bubă neagră-n subţiorile tovarăşilor cu munci de răspundere. orice fată din Brăila, când ajunge femeie şi-şi vede frumuseţea fugind în umbră neiertătoare, scoate din timpul pierdut sărutul dăruit sau furat în seara şi în toate nopţile înfloririi salcâmilor, iar cele două fete de liceu intuiau, stăpânite de miracolul vârstei, că vor fi femei, care-au trecut ca fete, printr-un râu băut de şerpi, pierzând nopţile neui-tării, dar, mai ales, degetele care ştiu să mângâie. la intersecţia cu strada Karl Marx, vatmanul opri, sări pe trotuar şi ne strigă vesel: – Fraţilor, puteţi să mă reclamaţi, să mă bateţi, să mă opăriţi, nu merg un metru mai departe. Hai, veniţi cu mine, să ne zgâim un pic la nebunia ăstora şi pe urmă ne-mpăcăm noi. Pe Karl Marx, cea mai lată stradă a Brăilei, curgând ca două râuri de piatră de o parte şi de alta a unei alei împodobite din loc în loc cu arcade de fier incendiate, vara, de cascade de trandafiri căţărători, treceau în trapul cailor, urmărite de-o mulţime lacomă oricând să bea din vinul îngâmfărilor, un şir de docare negre, parcă venind dintr-o sărbătoare de prinţi pe care timpul n-o astupase definitiv, nu putuse sau nu îndrăznise şi o purta acum ca pe o fluturare a dezastrului şi a puterii lui de a nimici emfaza clipei prezente, de-a o goli de cristalul de apă vie înscris în coroana ei. caii, gătiţi cu hamuri ferecate în argint, docarele căptuşite cu catifea neguroasă şi satin violet, oamenii din ele, căptuşiţi cu ideea că pot şi chiar sunt boieri, ei, care nu erau decât lemnari, şi fetele lor, lucrătoare în atelierele de împletit covoare, trăiau o legendă cabotină, şi nu erau decât corupţia morţii. cel mai îndârjit dintre ei, jucând o sticlă de rachiu din care bea şi apoi chiuia gâlgâit, tânjise poate să fie boier şi nu ajunsese şi când cei ce scoteau docarele la vânzare îl sui seră pe pernele moi, ca să se vânture cu docarele prin faţa cumpărătorilor, ţărani veniţi din zonele necolecti vizate, Făgăraş, Muscel, Braşov, Semenic, el îşi spusese: ,,hei, iată-mă boier! “ şi printr-o sugestie hipnotică îi făcuse şi pe ceilalţi să se simtă boieri, gonind în docarele ca nişte lebede cu gâtul întins spre locurile unde nu tri umfă fericirea. Erau în trăsuri ingenios lucrate chiar de ei înşişi, dar goneau suiţi pe spinări de dragoni şi delfini, cocoţaţi pe mişcătoarele peluze ale raiului şi nu ştiau, nici nu le păsa – leagănă-le dracul îndoiala, lanţurile de ocnaş, zilele zgâriate cu pironul în carne – că se duceau mereu îndărăt, fiindcă mărire cu adevărat nu există nici odată înainte, înainte e numai speranţa care, împlinindu-se, se schimbă în desperare, apoi în măreţie apusă, singura vrednică de admiraţie. Mirosea a copaci smulşi greoi din iarnă şi foarte vag a trăsnet, dar celor din do care, ca şi cum în felinarele lor ar fi ars smirnă şi tămâie din prăvălia grecilor care plecaseră de mult spre atena cea nemuritoare – comunismul îi decimase,
– luând cu ei şi miresmele şi legenda unei Brăile cufundate în orient, timpul le duhnea nu a înfrângere, ci a chemare către un vis generos. Murind în astfel de clipe, oamenii nu se schimbă în pământ, ci în timp, care nu înseamnă uitare, ci colind în nemărginire rodnică, fiindcă timpul cu timp se mai poate întâlni, pe când pământul cu pământ numai sub ape şi sub viforul vântului.
– Safon, urlă cuprian, la un vizitiu îmbrăcat în manta neagră, opreşte! şi Safon, înţelegând mai mult din semne ce vrea prietenul lui, opri docarul lângă trotuar, un minut, cât să ne căţărăm sub coşul de muşama vânătă, apoi pocni din biciul de nuiele de salcie împletite după ce-au fost ţinute în saramură, şi intrarăm în Brăiliţa, prin strada Brătianu şi colectorului, către vadul de trecere spre ghecet, prin partea cea mai turbată a oraşului care, văzută din râpele din afara lui, de la cărămidării, seamănă-n suflet scârbă, plictiseală, lene, câini morţi, maluri jefuite, gunoaie, prag scormonit de haitele de copii dez lănţuite în expediţii de pedepsire. imensul crin albastru, între timp lăsase să izvorască în mijlocul lui un crin por tocaliu, ca şi cum cerul, înainte de-a se dărâma în noapte, ar fi ţinut să le probeze oamenilor cât de inutilă, degradată şi bătrână e puterea lor de imaginaţie în ceea ce priveşte împerecherea culorilor. Douăj de izvoare galbene – galben vizionar, galben generos, galben fatalist – se împleteau să semene îndoială, dar luminile nu se rupeau, se asociau, născând punţi indigo, tremurătoare, sceptice, somnoroase la capete şi vesele la mijloc, ca Maica Domnului a doua zi după Bunavestire. Deasupra, departe, o brazdă roşie se răzvrătea obscur, încercând să-şi taie teritoriu victorios spre trupul celorlalte, apoi spre munţii Măcinului, în pământul renăscând, peste caii în galop epuizat şi peste do carul nostru, care se scutura din toate încheieturile, ca şi cum am fi gonit spre o piaţă din cer, unde singur Dum nezeu fixează preţurile. Jos, Dunărea ardea în supărări aplecate, parcă o mie de preoţi în odăjdii, purtând în spi nare luna şi un soare ostil, băteau mătănii, nu de împli nire, ci de blestem: Doamne, fă să nu-şi dea în petic că - ţeaua apelor, că, uite, Doamne, cum se topeşte de plăcere, putoarea! Eu şi cuprian eram veseli şi goi ca nişte pahare vărsate. Îmi venea tot timpul să strig: aici, în apostazia Dunării de jos! ...mai departe nu ştiam ce urmează. Şi doar un singur solz din mine, ascuţit de vânt şi neaiurit de darurile primăverii, plutea scurt într-o altă primăvară, deasupra Dunării de la Budapesta, într-o seară la fel de docilă viselor ce pustiesc pântecele lumii şi deopotrivă încărcată de nebunie, de-o ordine netemătoare şi o pe deapsă implacabilă. În seara aia împuşcasem, pentru prima oară de aproape, un neamţ, un subofiţer, şi îngrozit nu de faptul că omorâsem, ci pentru că-i văzusem ochii vii, dăruindu-mă irevocabil morţii şi intrând ei apoi, dez nădăjduiţi, în moarte şi refuzând să creadă adevărul că mâna-l trădase printr-o mişcare prea lungă, m-am ghe muit cu spinarea într-un zid şi-am tras două încărcătoare în asfinţitul întins ca o foamete de-a latul Dunării, am înjurat şi-am vărsat lături şi-am ridicat mortul şi l-am suit în luntre şi, înainte de-a împinge luntrea în larg, două aşchii din cerul crâncen de galben s-au înfipt în ochii ăia albaştri sticloşi, parc-ar fi vrut să-l iniţieze în coborâtul treptelor spre întunericul desăvârşit şiatunci a urlat în mine cel ce nu rabdă înfrăţirea viilor cu morţii sau poate nici o înfrăţire, am împins luntrea cu piciorul şi când a fost la zece paşi pe buza curentului, am ciuruit-o cu cel din urmă încărcător şi mortul meu s-a acoperit încet de două ape galbene!
– gata, zise cuprian, de ce nu coborâţi, vine podul.
– Prin două ape galbene.
–uuu! ce mai goneşte Safon ăsta! E un drac. la fiecare zintâi cheamă un vânător şi-1 plăteşte să tragă cu puşca pe sub urechile cailor, ca să-i smintească. Ştiusem instinctiv că vom ajunge pe şlepul din cimi tirul vapoarelor, în sălbăticia fierului prăbuşit, aproape de onoarea pădurilor scufundate, locul apoteozei lui cuprian, acolo unde el nu acordă credit, oricât de slăbănog, nici unei târfe, dar nu presimţisem nici înainte şi nici chiar după ce suirăm pe punte şi cuprian ridică scândura ce leagă pământul cu universul lui jignitor, că în cabina lu minată de-un bec, încălzită de-o sobă de tuci, căldură fără expresie, cum răspândesc numai lemnele păstrate în nămolul bălţilor, o voi găsi alături de leb Betleem, care şedea răsturnat pe o canapea, cu o sticlă de vodcă rusească proptită pe unul din genunchi şi cu o farfurie plină de felioare de pepene galben de seră la îndemână, şi pe irina Devechi, legănându-şi umerii uşor, pe un scău nel, istovită de personalitate, pe buze cu veşnicul zâmbet de ploaie înfrântă. –Ei, da, i-am zis lui leb Betleem în loc de bună seara, trebuia să-mi închipui că ceasul nu-ţi merge decât înconjurat de lumânări şi de falduri de rochie...
–greşiţi, răspunse el.
Şi irina:
–leb Betleem e fratele meu.
Şi cuprian:
–Mă duc să curăţ cabina ailaltă. acolo am lampă cu gaz, numai aici am tras un fir de pe mal.
–Dincolo te aşteaptă Doina, anunţă irina.
–o azvârl în apă, mârâi cuprian. Să se ducă dra cului! trânti uşa, creasta cabinei se cutremură vehement, parc-ar fi intrat vântul în arboradă, leb umplu un pahar, sorbi, faţa lui cea îngâmfat frumoasă se scutură parcă în afara realităţii şi imediat greşi:
– Sunteţi inapt pentru bucurii sincere? o să-i tri mit irinei nişte fântâni arteziene de cameră, merg cu cu rent electric, foşnetul lor calmează nervii.
– Strici totul, leb, s-a rugat sau a gândit, scâncind, irina..
– lasă-l, a luat avans şi acum îşi încearcă puterile. torsadele fântânilor...
– N-am zis aşa, dar sună mai frumos, să ştiţi...
– Sunt aici şi nişte sticle de vin rozé...
– Dă-mi, i-am cerut irinei.
S-a sculat şi mi-a adus. irina cea blondă, subţire şi mirosind amar. Mirosul ăla cules parcă dintr-o trecere în turcia pe sub apa Mării mă atârnase de ea. Şi aerul că vine mereu de departe, nu din timp şi nici din orizont, ci din ea însăşi, din nisipurile mişcătoare ale râurilor ei, premergătoare naşterii ei şi unduindu-se numai pe nopţile ei eşuate. Vine aducând de mâncare un peşte şi un coş cu fructe, şi un buchet de flori de câmp, maci roşii, cu petalele atinse de insomnie doar pe distanţă de o lacrimă. Negrul intens al unei supravieţuiri incoerente. Vine, uită pentru ce-a venit, se dezbracă şi facem dragoste şi-n timpul ăsta macii se sting, rămâne din ei numai răbdarea lor nopta tecă, moartea care urmează, sau cel mult deruta, umilinţa, ruşinea, abandonul. Ea vine cu uşa deschisă, plecată de mult de sub un felinar de aramă păstrat pe mal de fluviu, subţire (nu Dunărea), învinsă de ploaie şi ştiind să po - vestească, mult mai mult decât se cuvine, despre peşte, coşul de fructe şi macii în haină de moarte – că peştele poate fi sărutat înainte de-a-1 arunca pe plită, fructele – descântate în trestii, macii închinaţi, şiragurile de scoici culese de pe fundul mării şi purtate la îndoitura cotului, nu ca să fie vândute, ci să sune şi să scâncească, repudiind curajul, aurind supunerea. Şi pentru că tăceam, leb Betleem greşi a doua oară:
–N-a fost prudent din partea ei să mărturisească faptul că suntem fraţi. Sună ca şi cum v-aş forţa mâna. De altfel suntem fraţi vitregi.
–Poate că era mai bine să îngheţi în alaska, leb.
–Văd, domnule Saltava, că-mi cunoaşteţi bine dru murile.
Firesc, sunteţi Prinţul de rouă al irinei.
–Mai degrabă inepţia ei.
– oroarea noastră, nu-i aşa, fetele care ne iubesc prea mult.
– leb, avem amândoi cam aceeaşi vârstă, îţi aduci aminte de hanul lui ceapâru? refugiul revoluţionarilor bulgari Vasil levski, ivan Vazov, Hristo Botev. cea mai frumoasă generaţie a Bulgariei. Hanul fusese construit peste o biserică năruită şi Salcia Vifor, bunicul meu, luînd loc la masă, striga la băiatul de prăvălie: băiete, o juma’ de vin de sub altar! Ei bine, plătesc tot vinul păstrat la ră coare sub altar dacă-mi spui că nu eşti trup şi arbore şi clopot de oaie şi cu Doina Poloneza. Împreună aţi pus la cale să mă aduceţi în cimitirul vapoarelor, nu-i aşa?
– Domnule Saltava, în israel, dacă vrei să faci rost de haşiş, trebuie să te strecori în liban, pe sub gardurile de sârmă ghimpată şi să-1 furi. irina, du-te în cabina ai laltă. Fii fără grijă, cuprian n-a sugrumat-o şi nici n-a aruncat-o în Dunăre pe Doina, stă cu capul pe genunchii ei rotunzi şi-i spune poveşti. Fiecare-i dăm cezarului ce-i al lui şi el ne trimite la spălat closetele.
irina, ascultătoare, se sculă să iasă. Făcu un pas spre uşa verde pe care un înger, zgâriat cu cuiul, dormea to lănit pe un nor, se împiedică în rogojina ruptă şi fu cât pe-aci să cadă. leb întinse mâna şi-o sprijini, ea-1 mângâie, înfundându-şi degetele lungi în părul lui ondulat, umed sau numai strălucitor, coborî palma, atingându-i pleoapele grele, obrajii încinşi şi buzele groase. leb râse pierdut şi vinovat, arătându-şi dinţii albi, puternici, spălaţi parcă în sânge tânăr şi-i sărută apăsat podul palmei.
–tragi cu încăpăţânare să fii seducător şi obraznic şi vulgar, îl certă irina.
–totdeauna, fata asta m-a crezut excesiv de nătăfleţ, se alintă fratele. uită că eu i-am încurcat zilele cum îl încurcă ciuma bălţii pe înecat. asemănarea lor ţi se impunea numai ştiindu-i fraţi, alt fel n-aveau comun decât ochii: imenşi, căprui, lunecând spre albastru, goliţi cu căldarea de toate semnele capabile să trădeze gândul, plini până spre revărsare de-o patimă grea, de-o beţie întunecată, a cărei otravă se azvârlea şi-n cearcăne, umbrindule c-o adiere abia perceptibilă de desfrâu şi de pătimire. Femeia care-i născuse, din doi băr baţi diferiţi, le lăsase moştenire sârguinţa de-a nu întârzia în aşteptări – dacă doreşti, întinde mâna şi rupe!
– Du-te, irina, o îndemnai şi eu, spune-i Doinei că intoxicaţia
leb Betleem se tratează cu fumigaţii leb Betleem.
– inspăimântător de adevărat, aprobă leb, serios. Şi continuă. M-am întors aici, fiindcă am învăţat că nu pe
Dumnezeul milei trebuie să-1 aştept, ci să-1 provoc pe Dumnezeul judecăţii. Mă chema, batjocorindu-mă, o forţă oarbă: Pământul. la începutul lui martie am cumpărat din românia două sute de vagoane de cernoziom gras, bine structurat şi afânat, pentru un fermier olandez. Vindeţi pământ, sau cretinii acestei ţări îl vând şi o să vă bles temaţi necugetarea! S-a nimerit să fiu acolo când îl împrăştiau pe câmp. Era spre seară, când se adună pâclele ostile, pâclele mărilor frigide. câştigasem bani buni cu tranzancţia, dar nu ştiu de ce simţeam sub coastă o risipire, o pândă, un dor sumbru şi lipsit de eroism. Mă durea ceva întunecat şi amar, ceva cunoscut, inofensiv urca în mine de departe, un avertisment blând şi vechi, suferinţă fragilă, un păcat, o îngenunchiere. Stam pe dig, în crucea de umbră a unei mori de vânt şi dintrodată mi s-au deschis toate porţile trupului, pătrunse de-o mireasmă din sud, vară bântuită de pelin, pământul de acasă, plin de argumentele copilăriei; m-am azvârlit şi m-am tăvălit prin el, neînfrânat: „mă, tu mă cunoşti? “ toţi anii mei de absenţă se încărcau cu dove zile unei origini dure. Eu, leb Betleem, sunt un rebel greu de pus la punct; în beci, la galaţi, unde descoperiseră că furasem cândva un butoi cu măsline, mă ţineau în picioare câte optuşpe ore – de-atunci, ori de câte ori vreau să mă pedepsesc, repet figura, pot să stau până la douăj de ore nemişcat, după aia vomez, vomez până leşin, o tâmpenie jilavă! – dar pământul de-acasă e tot ce nu poate fi ig norat. Pământul de-acasă e ca o poveste cu patru sau zece inşi îndrăgostiţi de aceeaşi femeie. turbăciunea vântului nostru lua foc şi intra cu câinii în hoitul mărilor nordice. ulterior, vrând să refac conturul acelei seri, m-a podidit tristeţea. Bucuriile degenerează rapid. Priviţi prin hublou: plutim într-un univers de zăltaţi, cu Dunăre exuberantă, pruni înfloriţi, în imensa pauză de dinaintea răsăritului de lună – mai încolo, o fată în rochie roşie va trece printr-o pajişte verde, foşnindu-şi paşii – însă cele două pi cături de căinţă, pe care vreau să vi le strecor în suflet, ne vor schimba în fiare. tenebrele primăverii, demenţa so noră a Dunării mă împing să vă spun că eu am fost în rai. ţinutul ăla atât de renegat se numeşte astăzi Qurna, 70 kilometri depărtare de oraşul Bashrah. acolo unde tigrul se uneşte cu Eufratul şi merg să se verse împreună în golful Persic sub numele de Shatt-El-arab, se întinde vechea grădină a raiului, zece pogoane de lămâi, porto cali, curmali, despărţiţi prin brazde lungi de cârciumărese. (Dacă ăla-i paradisul pe care l-am pierdut, atunci merita să fie pierdut. cum vom încăpea cu toţii pe cărările lui, rămâne să vedem după moarte.) În margine, un motel, garden-of-Eden, un poliţist şi, lângă şoldul lui, parcă în prelungirea pistolului închis în toc de rafie împletită, două morminte, al lui adam şi-al Evei, străjuite de câte o cruce de fier şi având între ele un măr cu coroana îngustă, stri vit de arşiţă şi cu trunchiul petrecut printr-un buştean pe jumătate putred, care nu e altceva decât trupul măru lui prin care ne-am prăbuşit în păcatul cunoaşterii, în blestem, grosolănie, ridicol, nesiguranţă, imbecilitate, or bire şi moarte. Şi poate chiar în Scaunul singurătăţii. Pe osia raiului, care nu mai e atât de ţeapănă ca altădată, căci s-au rezemat în ea, cu umerii pudraţi sau cu sânii leoarcă de năduşeală şi de pofte, atâtea generaţii de muieri păcătoase, nu se mai roteşte ispititor, mincinos, leneş şi viclean şarpele, ci scorpionul galben, greierele veninului; şarpele s-a mulat în fiicele Evei, temniţă senină în care va locui la nesfârşit, zvârcolindu-se, murmurând şi chemând în robie. Pământul făgăduinţii de la Qurna îl găseşti adâncit de umbră şi miresme, în camerele răcoroase ale motelului garden-of-Eden. acolo mi s-a întâmplat o poveste mai poveste decât povestea raiului.
–Mărul şi consecinţele ruperii lui?
– ascultaţi-mă şi veţi vedea că sunt adam impos torul. cel prezent în inima tuturor povestirilor rele. Eu, de obicei, trezesc simpatie, sau aşa mi se spune, dar de-atunci sunt stăpânit de-o impetuoasă pornire spre rău.luă o felioară de pepene şi, înainte de-a o vârî în gură, suflă încet asupra ei.
– o vorbesc. Mă doare un dinte şi-o rog să fie atentă, să- 1 ocolească. la fel fac şi pescarii din delta lui Shatt-El-arab când îi muşcă un şarpe sau un scorpion, vorbesc în şoaptă cu piciorul şi le trece. la garden-of-Eden am cunoscut o fată. Fluture din familia Bombyx. urcam în cameră şi m-am împiedicat de-o treaptă.
– Paştele mă-ti, am scrâşnit, lemnului din rai îi stă bine ca uşă de altar, nu să rupă picioarele oamenilor.
– Vezi, aluna, s-a auzit un glas de la picioarele scării, ţi-am zis că-n rai se vorbeşte limba română şi tu clătinai din cap a îndoială?!
– Stăpâna glasului, o fată de vreo douăj de ani, arsă de vânt, de soare şi de furtuni de nisip, ca o călăuză a deşer tului, şi îmbrăcată ca un soldat întors dintr-o expediţie de jaf, mă privea sau mai bine zis mă rodea cu doi ochi ţinuţi numai în izmă verde şi măslină crudă. Sub privirea lor simţeai că te faci vin vechi şi bun de băut. „lipovean bezmetic, prăbuşeşte-te în braţele ei! “ aş fi făcut-o, dar între noi doi se interpusese aluna, un buldog de-o sută de kilograme. Ne-am înghesuit la barul de sub scară, unde-am băut cu paiul (numai noi doi) coniac franţuzesc, ascuns în pere uriaşe, băuturile spirtoase fiind interzise, şi-am mâncat (toţi trei) somn prăjit, peşte pe care nu-l consumă decât creştinii şi care e privit cu scârbă, dispreţ, şi aversiune de către musulmani, pentru că 1-a muşcat de călcâi pe Profet în vreme ce se scălda. o chema lotemize. Nu ne-am pretat, bineînţeles, decât la vorbe frumoase, aşa cum fac toţi oamenii când îl ştiu pe Dumnezeu în grădina din faţa casei, jucându-se cu fulgerele şi scărpinându-se, de plictiseală, c-un pui de trăsnet în podul palmei. Surprinzător, eu am simţit nevoia să-i mărturisesc că am o soţie cu douăjcinci de ani mai în vârstă decât mine, în israel, care-i deprimată de legătura noastră, cu toate că, de-a lungul timpului, a mai avut câteva legături tot atât de solide. Nici un vis scrântit, nici o eroare, numai precauţiune rafinată şi doar două boabe de nostalgie când mi-am întors gândul spre Dunăre şi o întrebare retorică: – De ce Dunărea se extaziază numai de întâlnirea cu Marea? adică numai sfârşitul să fie somnul regal al măreţiei? Ea râdea, tâmpita, vedea Dunărea scobindu-se-n nări, sau spălându-se pe picioare, plină de căinţă, lângă zidul plângerii sau cine ştie ce alte bazaconii care încap într-o tărtăcuţă sfrijită, pentru că nu ştia despre Dunăre decât faptul că taică-su pierduse aici cinci vapoare, avariate de unul şi acelaşi pilot (vă daţi seama cu ce mână de maestru le scotea băiatul din şenal şi le punea cu burta-n sus pe-un boţ de prund! nici o concesie valurilor mocofane!) Încălzită la focul aprins de mine şi hrănit mereu cu buşteni de cedru libanez, fata şi-a dezlegat şi ea limba; o femeie confesându-se e fascinantă ca o acqua non pota bile, incorigibil vrăjitoare şi tăvălită în toate sosurile. Spunea de-o trăsură (eu, în genunchi, sub gardul genunchilor ei, cu ochii la lună), cum taică-su, de ziua lui, se plimbă în trăsură, pe străzile celui mai violent oraş american şi mai spunea despre nişte ţigări. Eu, domnule Saltava, nu fumez, mă înec, mai repede jupoi un câine şi nu mi se face rău, dar la închisoare, pentru un pachet de ţigări furat am văzut un om ucis. i-au zdrobit ţeasta cu pietro iul, după ce l-au judecat şi condamnat, o justiţie rudimen tară, sălbatică, terifiantă, a singurătăţii şanţurilor cu noroaie, a norilor de praf de calcar, a ciulinilor, a bra ţelor care, ca să nu înţepenească străpunse de ger, să nu se lepede din umeri de atâta nemâncare, strângeau pisici moarte la subţioară. taică-su avusese ideea fantastică să umple o sută de valize cu ţigări si să se ducă în ger mania imediat după război, în fortăreţele îngâmfării pul verizate, la geamul cu ochii scoşi al bestialităţii nimicite şi să le vândă numai pe acţiuni de-ale marilor uzine dis truse de bombardament. Înţelesese bine că americanii, după ce-au ucis hitlerismul vor reconstitui uzinele şi fa bricile. intuiţia 1-a dus la punctul de fierbere al aurului, unde-a curăţat terenul la concurenţă cu miliardarul claust Sarkis gulbenkian, supranumit Domnul cinci la sută. a cucerit indiile de vest ale Europei cu un fum de ţigară şi s-a botezat milionar. iar frumoasa lui fată, aşa cum numai evreicile ştiu să fie frumoase, deschidea flori de plantă carnivoră în colţuri de lume biblică.
– Vreau să te miros de drumuri, lotemize, de hai manale, de virtute, de dans şi descântece, vino la mine în cameră.
– Nu, vino tu la mine, zice, din patul meu se vede mărul lui adam şi-al Evei. Îi auzi chiar şi foşnetul. N-am făcut niciodată dragoste privind peste umărul par tenerului, dar de data asta vreau să agonizez cu ochii în coroana mărului spre care-aţi întins mâna, lacomi, că să n-o mai simţiţi a voastră în veşnicie. Vino peste zece minute.
–N-am să pierd diligenţa, lotemize, fii sigură.
Între timp am mai cerut o porţie de coniac ascuns în perele alea cât un clopot de oaie şi-n timp ce-1 sorbeam pe îndelete, ca să-mi otrăvească vinele, îl auzeam pe Dumnezeu vorbind c-un păstor de capre. Şi îngânam, visând:
–Părinte eponim, am căzut într-o capcană de mătase. Încă trei minute, încă două, încă unu – şi-o să se-ntindă la nesfârşit luna ta aprilie.
–Sorocul de vanilie a lunii aprilie, am râs eu...
– Mă bucuram şi râdeam de la coadă la cap şi de la cap la
coadă. apoi mi-am frecat buzele cu lămâie, să nu mai miros a peşte, şi-am luat-o pe scări în sus. „Doamne, cântam în gând, raiul n-are decât două încăperi, una de spirt, alta de făcut dragoste“. Printr-o spărtură de geam vedeam în stânga raiul de demult. curmalii înţepeniseră, dar fredonau nisipurile, ca un val de văzduh albastru răs turnat, în mintea mea erau şi nişte zăpezi, o încununare de vârtej, o spaimă, o deznădejde. Botoasă mică, am strigat din prag, tu vei înălţa o statuie de marmură albă lui adam, iar eu una de fildeş mesianic Evei. M-am oprit. lotemize, trântită pe pat, într-o rână, mă aştepta, goală, ţinând mâna dreaptă sub cap şi cu stânga limpezindu-şi şoldul, cu adieri leneşe de evantai şi răsfirând cârlionţii aurii de sub pântecele rotund, ca o anaforiţă. În ochii ei, răbdare apatică, nici un adevăr şi nici o amăgire. Mi-a arătat baia unde să mă dezbrac. Erau acolo numai ramuri de dafin înfrunzit, ca apa să curgă prin victorii şi ramuri de piper în floare, care mi-au zăpăcit mintea ca fumul ridicat din vechile jertfel nice de lemn din bisericile noastre, căci i-auziţi ce tocană sleită-i serveam în timp ce-mi smulgeam cămaşa: –lotemize, botoasă mică, mi-am dat seama, azi, că luna-şi ţine întotdeauna o faţă ascunsă, fiindcă n-ar vrea să i se stingă, de invidie, când te vede, amândouă rândurile de ochi.
Şi dă-i înainte:
–În românia am făcut închisoare. În cele mai scurte nopţi de vară, un nemernic de cartaboi ne scotea pe cei mai tineri, între mitraliere, la rambleul căii ferate, ne ţinea ceasuri întregi şi o locomotivă mişca la nesfârşit prin faţa noastră vagoane pline cu puşcăriaşe tinere, toate cu ţâţele revărsate peste marginea ferestrelor şi când înebuneam, un vagon bascula crabi vii, pe distanţă de două sute de metri, paznicii ne alintau cu vârful bocancului ca să-i culegem şi să-i încărcăm în alt vagon, garat pe linia moartă, crabii ne sfârtecau mâinile, iar trenul ăla, cu sălbatica, torenţiala lui sfruntare, continua să lunece într-o parte şi-n alta, şi femeile gemeau, scânceau, şopteau, mugeau, plângeau, che mau. Nici atunci, lotemize, botoasă mică, n-am dorit pe cineva mai mult decât pe tine, azi vom urca împreună în cele opt raiuri. Şi m-am întors în odaie. Şi-am dat să mă apropii de pat. Domnule Saltava, aflaţi de la mine, crima începe acolo unde te-aştepţi mai puţin. abia am făcut un pas şi dintr-un salt, aluna, monstru-ăla de-o sută de kilograme, s-a aruncat între noi, rânjindu-şi colţii. –trimite-o, iubirea mea, să măture primele mor minte ale omenirii şi să dea foc gunoaielor chiar în gura raiului.
–Învinge-o şi apropie-te. Sau ţi-e frică? De douăj de ori am încercat să ucid distanţa aia de ură compactă, bale şi ameninţare neînfrântă şi tot de atâtea ori am fost pus la punct şi silit să mă retrag în ungherul meu veninos, din ce în ce mai sleit de pofte, şi mai plin de pucioasă, nedorind altceva decât să crap ţeasta bestiei de câine şi ţeasta curvei. curvă de liziera raiului! Dac-o fi s-o mai întâlnesc o dată, mă rog lui Dum nezeu să se întâmple pe lângă un muşuroi de furnici roşii, pe care s-o aşez cu fundul gol.
– leb Betleem, puteam să jur că eşti adulat de femei.
– Şi eu, când eram mic, puteam să jur că toate fe meile care aţipesc între brazde de regina nopţii prind plod fermecat.
– Desăvârşirea şi neprihănirea, i-am zis. Probabil că în preajma mormântului Evei, femeile se gândesc in tens la răzbunare şi îngroaşă până la grotesc jocul de-a prinde-mă, schimbându-1 în nesăbuinţă şi uitând că la urma urmelor sunt numai jumătate de măr. Degeaba te-a făcut închisoarea lup, dacă atunci când a fost la o adică te-a învins un câine. – câinii m-au şi îmbogăţit. cumpăr din alaska piei de câine, le transport cu avionul în românia, la timişoara, unde le prelucrez ieftin, şi le vând scump în germania fe derală... Majoritatea oamenilor care-au stat la închisoare ca deţinuţi politici scot în toate împrejurările o notă mică şi ţeapănă: suferinţa... am suferit mult, mult, şi nu mai spun un cuvinţel. ca şi cum suferinţa are o singură di mensiune şi un singur autor. toţi cei ce-au trecut prin colcăiala aia de vaiete, bă tuţi, înfometaţi, zăvoriţi...
– ...aşteptând vehement nu desfrâul imposibil de în chipuit de-a umbla neîncolonat şi nepăzit, nu libertatea...
– ...toţi cei ce vând câte-o felie de poveste care se poate vinde fără să te mai întorci acolo...
...toţi depozitarii ăia de păduchi, de scârbă, de coşma ruri şi de greaţă, mai puţin importanţi decât un cartuş tras, căci ăsta trebuie decontat, nu-i aşa, aşteptând numai polonicul de zoaie şi sfertul de pâine cleioasă din care rupeau două îmbucături şi pe urmă-1 închideau într-o ladă de lemn, fiecare făcând alt semn cu dinţii, ca să aibă două înghiţituri mai mult la cină, cu toţii au sorbit, până la ultimul bob măduva din oasele fricii. când leb Betleem era numai lazăr Mantora şi nu se gândea că va fi vreodată leb Betleem şi îngenunchease pe strada Portului din galaţi, strigând că dedesubt defilează trupe aeropurtate şi că aude cântate rugăciuni într-o biserică atacată cu baioneta la armă, pe primii zece creştini ai lumii noi, deranjând astfel ordinea prestabilită şi pulsaţia mierii socialismului, nu-i fusese frică, sau, dacă-i fusese, trăise un soi de frică necioplită, rudimentară, unsoare de jug, terci scăzut, încasezi zece vine de bou pe spinare, dormi două săptămâni pe burtă şi gata, te ridici zdravăn, şi după un timp chiar poţi s-o iei de la capăt, repetând ciclul şi unii chiar o iau. Frica adevărată e un ospăţ rafinat, cel din noaptea nunţii, la care iei parte închis în oglindă, cu mireasa aşezată între lumânările arzând alb în oase. – Frica asta, domnule Saltava, strecurată otrăvit, abil şi minuţios în tot sufletul, nelăsând o singură cută neatinsă, ca o dragoste inundându-te pe neaşteptate, sea mănă cu clipa de dinaintea morţii, despre care se spune că e plină numai de întoarcerea în copilărie. Vorbă în doi peri, fiindcă eu cred că moartea e abandonul şi nu apolo gia fiinţei. Frica, acceptată total, ucide repede şi necru ţător, iar victimele ei sunt tocmai trufandalele, adică deţi nuţii fără stagiu. rezistă cei stăpâni pe jungher şi cei învăţaţi să aştepte. Şi mai cu seamă laşii. Eu am stat un an ca să-mi vină rândul la judecată. Eram destul de mulţi cei consideraţi plantatori de belele în tapiseria solemn muribundă a anului 1957 şi, ca să se evite o împietrire sau o sinucidere colectivă, Bucureştii au recurs la o deriziune: caravana justiţiei. Judecătorii au fost trimişi să dezbată procesele şi să pronunţe sentinţele chiar în penitenciare. Procesul meu a durat cinci minute şi-am primit patru ani şi opt luni. În ziua aia s-au împărţit 4012 ani de deten ţiune. Seara, ne-au scos şi ne-au trecut în Dobrogea, cu ca mioanele, peste Dunărea îngheţată. luna, mare cât un cap de urs, vărsa incredibile provizii de tihnă nepăsătoare peste mutrele noastre slute, chircite şi totuşi active, dovadă rotogoalele de aburi care suiau în gerul nopţii, iar stelele toate atârnau patru câte patru, dispuse în cruce, urmând parcă aşezarea închinărilor noastre – ne închinam pentru că scăpasem vii şi pentru că, în sfârşit, fusesem osândiţi, pentru că gheaţa nu plesnea sub greutatea convoiului şi pentru că spaimei i se fixase o limită, indiferent că aceasta avea să se dilate penibil pentru unii sau să ia, travestită, forma comprimată a unui glonţ. Dar s-o luăm de la început: astăzi eu sunt evreu şi dumneavoastră aveţi pe cineva la Direcţia orhideelor şi pe altcineva condamnat fără vină. Mai luaţi o sticlă de vin? luaţi? (Scormoni într-un coş şi dădu la iveală o nouă sticlă cu vin rozé). E inutil să vă spun că, bând, îmi întăriţi curajul ca să rup gâtul mizeriei. Noroc. Înghiţi o duşcă de vodcă şi încă o felie de pepene gal ben. apoi bătu cu deştul îndoit în hublou:
– luna, ce puzderie albastră aşterne ea pe zăvoaiele cu plopi! e o noapte când îţi vine să umbli prin piatra somnului şi să fii Prinţul de rouă…

 
FĂNUŞ NEAGU
FRUMOŞII NEBUNI AI MARILOR ORAŞE


Deţinător absolut al locului prim printre prozatorii români contemporani, Fănuş Neagu
defilează fastuos cu opera sa de îndelungă referinţă
şi glorie: “Frumoşii nebuni ai marilor oraşe”. Autor dăruit cu taina autodepăşirii
propriei sale arte, precum o dovedeşte în recentul roman “Asfinţit de Europă, început de Asie”
pe care l-am găzdui de asemenea aici, Fănuş Neagu nu reprezintă doar un mit
în beletristica românească actuală, ci este cel care a legat la
modul modern publicistica de literatură prin unicitatea stilului metaforic
al rubricilor sale din presă. Înălţând prin aceasta actul cultural al cotidianului
mai mult decât publicaţiile similare din alte limbi şi producând o mulţime de imitatori
sau continuatori, el a impus şi a înnobilat genul literar al articolului de ziar scriind
la modul cotidian despre „aceşti  nebuni” care, împreună cu el însuşi
devenit personaj au trecut în roman ajungând atât de „frumoşi”
încât au devenit sintagmă pentru vorbirea curentă



                                                                                                                                                                   (fragment)



PARTEA -NTÂI

SE TREZI DIN SOMN, URLÂND:

— Într-o zi, doamna mea, ai sa ma cunosti!
Izbi cu pumnul în stinghia mesei si se strâmba de durere. Urlase cu  glas spart, degradat în toate patru punctele cardinale: la miazanoapte si la  miazazi, degradat de vin, la rasarit si la apus, degradat de femei fara moarte,  fara prejudecati si fara servici. Bause pâna la trei dimineata si mirosea de  sus pâna jos a alcool dospit.
 — Învinsa domnita, cred ca azi-noapte am înghitit un câine degerat.
Vorbea singur, adânc încredintat ca mania asta îl va salva de  spânzuratoare.
Lua o para din fructiera si musca din ea lacom. În cerul gurii lui se  aprinse, cu miresme, un vânt subtire si cu luna, o livada din Arges. Fulgerator  si numai la extremitatea simturilor, zari spre fundul livezii o fântâna veche  si, pe marginea ei, o fata cu sânii goi, probabil avida de dragoste. Treaz si  bine odihnit, ar fi retinut imaginea pâna ce fata ar fi capatat contur, fiindca  avea o dexteritate uimitoare de-a aduce cu fata spre lumina si adevar siluetele  de ceata care ne apar pe retina în clipa descântata când iesim din somn.  Excelent dresor sau sarlatan rafinat, îsi concentra întreaga fiinta ca sa le  poarte din drumul nesigur al închipuirii pâna-n zona acoperita de memorie.  Si când ele puneau piciorul aici si din umbre se schimbau în desene  însufletite, cu identitate precisa, el respira larg, zâmbea razbunator si posesiv  si fixa ziua executiei, totul în baza legii: nici o femeie pâna la 30 de ani nu-si  va purta fotografia prin domeniile subconstientului meu fara a fi pedepsita.
 Dar în ziua aceea — „21 decembrie, anul una mie noua sute saizeci si  opt de lei si 50 de bani datorie la braseria Athénée Palace” — nu recepta  silueta fetei de la fântâna. Muscând din para galbena si rece, destinata sa-i  risipeasca mirosul de alcool din gura si sa astâmpere agitatia câinelui pe  eare-1 purta în stomac, ocoli masa si apuca acordeonul. Îl întinse,  sprijinindu-1 cu burta. Clapele de sidef si de ebonita scoasera scântei de  tipete. El tresari neplacut.
 — Când încep sa cânt, îmi tradez sufletul! Iar noaptea târziu, culcânduse,  închisese în oase, ca în niste tuburi secrete, averea murdara si  insuportabila a unei zile grele: vorbe care ucid, gânduri care nu se pot rosti.
Apoi, spre 10 dimineata visase ca Asta Dragomirescu doarme în  acordeonul lui si trebuia sa verifice.
„Sunt nebun!„ îi trecu prin minte, si un râu de spaima, ca o explozie  de maracini, îi scutura maduva din sira spinarii.
Trânti acordeonul pe scaun si striga:
 — Scumpa doamna, m-am culcat cu capul pe o scoarta de caruta de  Braila, si iata, m-am trezit pe tâmpla cu un porumbel verde, în ceafa cu un  trandafir rosu si cu buzunarele pline de greieri.  Se opri si ochii lui negri fixara intens lozinca din perete, scrisa cu  cerneala densa: Munca înnobileaza pe om (Karl Marx), dar nici Lenea n-a  ucis pe nimeni (Radu Zavoianu).

Ceasul desteptator, asezat într-o cutie din solzi de sindrila — panglici  de hârtie colorata fumegau ca o barba de poet futurist sub podetul cutiei —  suna ora 11. La aceasta ora înalta din zi, garsoniera lui Radu Zavoianu,  situata la etajul III, într-un bloc din strada Brezoianu, construit cu fata spre  gradina Cismigiu, plutea în lumina trandafirie — efectul lustrei de cristal  roz de Venetia.

— Ora unsprezece, doamna mea, ora la care se scoala frumosii nebuni  ai marilor orase, ora la care Dumnezeu intra calare în Cismigiu si împarte  alune veveritelor.
Lepada pijamaua de matase, cu doua miscari din umeri si o rasucire  vulgara a bazinului. Oglinda imensa — 2,0 x 1,30 m — atârnând pe perete,  în stânga divanului, în patru cordoane împletite si învelite în plus auriu,  fiecare ispravindu-se într-un canaf bogat si moale, fura în apele ei limpezi  
— creasta de val oceanic în zi de iulie — un trup tânar, marturisit la aproape  toate balerinele angajate în programul barului de noapte „Lanterna
piratului”. Radu Zavoianu masura 1,80 m, avea muschi lungi, întarâtati în  bazinul de înot al clubului Dinamo, pieptul si pântecele acoperite cu par  negru, marunt si des si fin, ca al catelelor care fata mult. Fata prelunga si  obosita, cu semne de varsat sub barbia puternica — în anotimpurile reci  purta fulare largi, cu capetele aruncate pe umeri, iar vara înnoda la gât un  batic colorat, lasând impresia ca-i copiaza pe artistii americani din filmele  western —, fata prelunga si nasul putin coroiat semanau neliniste sau  repulsie în oamenii cu care venea pentru prima data în contact. Îl salvau  ochii negri, mari, melancolici si flamânzi, ochi de soldat dintr-o garnizoana  araba. Daca ochii sunt ferestrele sufletului, atunci ochii lui, mereu umezi,  batând în verde fosforescent în clipele de extrema emo tie, exprimau spaima,   o spaima întinsa peste treizeci de ani de viata.  Tinând picioarele pe mocheta de culoarea paiului în perioada  secerisului, trecu în baie. Izgoni câinele din stomac si se atârna de lantul de  bronz care deschidea dusurile. Apa fierbinte îl izbi în ceafa ca o ploaie  salbatica. Desfacu o punga cu saruri aromate, o varsa pe umeri si, excitat,  turmentat de mirosurile alea ametitoare ca un voiaj în coloniile engleze,  începu sa danseze.

— La tropice, la tropice, domnule Zavoianu, cu nuci de cocos la  subtiori!  
Si din nou, obsesiv:
 Ah, doamna mea... îti voi împodobi casa cu liliac alb. Închise apa calda.  
„Raff panoramic!” striga, si aduse peste el o ploaie rece. O primi în fata,   naucit, ca un boxer care receptioneaza o avalansa de pumni la figura. Înjura  scârbos, batând cu calcâiele în ciment. Era pe Strada Mare din R., gonea  congestionat, izbindu-se cu fruntea de muchea ferestrelor deschise. Fetele  care-1 aplaudasera, seara, la concert si-1 silisera sa repete pâna la epuizare  slagarele la moda îl priveau mirate si amuzate — el nu le vedea, alerga spre  Comitetul orasenesc de partid, sa protesteze pentru Asta Dragomirescu,  amendata de militie cu 500 — cinci sute — lei, findca tulburase linistea  singurului restaurant din localitate. Lânga el, gâfâind, un procuror schiop,  fost coleg de liceu, sau asa ceva — nu si-1 amintea din scoala — încerca sa-1  linisteasca, repetând la nesfârsit aceeasi expresie:  
— Radule, voi plecati, eu ramân!
Se întoarse în camera, înfasurat în prosopul de baie.
 — Ce imbecil! spuse el, cu adresa la procurorul cel schiop. Orasul  întreg era pe picior de duca, sc suia la munte, elibera terenul pentru lacul de  acumulare al Hidrocentralei de la R., si el, boul, striga mereu: voi plecati,  eu ramân!...
Fusese un concert frumos, totusi. În ultimele rânduri, oamenii ascultau  calari si Asta râdea:  
— Radule, e prima data când cânti în fata magarilor, uite colo, spre  dreapta, un grup de tineri calari pe magari, sa-i în trebam daca n-au de  vânzare dulceata de smochine, ei, în insula lor de pe Dunare, Ada-Kaleh,  cultiva smochini si portocali...
Îsi îndrepta spinarea si racni:  
— Da, scumpa doamna, cresteau tot felul de pomi pe acolo, dar mai  cresteau si vipere!  Se extinse pâna la marginea puterilor si scuipa:
 — Du-te dracului!
Extenuat, desfacu perdelele si ridica storurile, apasând cu toata  greutatea trupului pe mânerele de alama neunse la timp. Brusc, pleoapele i  sc zbatura mirate si sufletul i se deschise de bucurie: afara ningea! În clipa  aceea se simti împacat cu toata lumea si cu Dumnezeu. Arunca prosopul pe  masuta joasa din colt, sub care se afla o tava de tinichea, cu sleite resturi de  mâncare — felii de sunca uscate, un borcan de castraveti murati, cu enibahar  si piper, o gramajoara de mustar sleit, coji de pâine —, îmbraca precipitat  pantalonii, trase peste umeri un pulover de bumbac alb, cu guler înalt —  atentie la urmele varsatului!,— scoase din dulap o sticla de visinata, îsi turna  un paharel si veni cu el în fata ferestrei.  
— Bun sosit!
În onoarea zapezii arunca bautura pe gât. Iarna si zapada îl fascinau.  Trupul lui de lup se ascutea acum pentru o lupta dura. Radu Zavoianu intra  în noaptea vânata a iernii, asemeni neamului lui de tarani, framântat de  impulsuri primare. Iarna, pe pamântul României — ultima etapa spre  Septentrion — are gust de praf de pusca, e ca un halou al tuturor razboaielor  purtate si câstigate sau pierdute, dar în primul rând purtate.  
Iarna, în România, suntem irigati de-o nebunie furtunoasa.  
– Jos frâiele si rasturnati cadelnita mizeriei! striga Radu Zavoianu,  inundat de puterea iernii si îngenunche, tragând spre el acordeonul.  În pozitia asta, ochii lui distingeau prin fereastra doar vârfurile  copacilor din Cismigiu peste care se scutura zapada. Ninsoare enigmatica —  se strângeau în ea noptile toamnei, reci si dureros de singure, se stingea fata  pamântului si se deschideau nopti plantate cu naluci: noptile iernii, tiganci  cu trup de taina si inele de aur dansând pe strazile orasului, nopti în care  inima lemnelor potrivite în cruce pe focul din vatra se schimba în trandafir  înalt, nopti stropite cu vin si luminate de lampi cu abajurul verde, nopti  coborâte din bob de margean, nopti în care purceii prajiti înviaza si se  fugaresc cu iepurii, nopti în care melancolia, aceasta patima a Orientului,  ajunge la apogeu, lerui-ler, si se schimba în colind si în desfrâu al simturilor,  nopti magice în care înfloresc lamâi în odaile femeilor abandonate.  
— Doamne, rosti Radu Zavoianu, plimbând degetele pe clapele  acordeonului, binecuvântcaza-1 pe bunicul meu în toata saptamâna  Craciunului! Timp de cincizeci de ani, în toate noptile Craciunului, el îti  ridica, cu lovituri de topor, în baltile Dunarii, biserici din ciolane de cal mort  si biserici din gheata. Erau musuroaiele tale sfinte, altar si cruce pentru sfintii  nerânduiti în calendar, si-n noaptea nasterii Fiului Tau punea în fiecare  bisericuta un bob de tamâie si aprindea o lumânare. Lumea iesea pe maluri  si se închina: Petre Zavoianu îl supara pe Dumnezeu, vezi-1, Doamne, si-l  pedepseste! Si tu i-ai ascultat si l-ai adormit între bisericile lui. La Bethleem  era lumina si el se schimbase în stâlp de gheata si doua ciori tipau pe umerii  lui. Do, re, mi, fa, sol, la, si, do, trebuia sa vezi ca altarul din urma ti-1  construise pe obrazul toporului. Tu esti Petre si pe piatra vei construi biserica  mea si-ti voi da tie cheile împaratiei ceresti. Dar cel ce construieste pe  gheata? El ce primeste?  Se scula în picioare — acordeonul scâncea —, se închina în fata   zapezilor curgând mereu si zâmbi. Doua pasari — porumbei? — trecura prin  dreptul ferestrelor, pierzându-se spre strada Stirbei Voda. Se înfurie  împotriva lor:
 — Lesuri cu fulgi! Nu permit nimanui sa murdareasca prima zapada.  Trebuie sa ne rugam sa ninga pâna diseara si pâna mâine... Ninge la timp  potrivit peste consumatii neachitate, ninge binecuvântat peste idei fara  acoperire, ninge turbulent peste monezile de trei lei, ninge cu zahar emailat  peste masinile care leaga periferiile de centrul orasului, ninge, cu foarte  multa atentie, peste patrula calare a Militiei care face rondul între Cartierul  Baneasa si Restaurantul „Doi cocosi” ninge cu sictir peste tipii care m-au  respins de la Opereta, ninge fara pic de jena pe caciula din cozi de vulpe a  Astei Dragomirescu (opt sute de lei m-a costat!), si ninge, ninge ca-n povesti  peste orasul Bucuresti, construit între lacuri cu peste — lipsa la apel pestelepiatra  si pestele-leu, prezenta, cu surplus de contingent, scorpia —, construit  pe pamânturi atârnând de vii nobile si îngrasate cu capete de boieri scurtate  cu multa vrednicie de toti voievozii, turciti sau ne. Garsoniera mea pluteste  pe un râu de sânge si de vin, si-n mediul asta umed, trebuia — dar n-am  facut-o, am fost prost! — sa-i plantez Astei Dragomirescu câte-un bob de  fasole în urechi. Fasolea ar fi dat cercei, tufele — floare...  
Se opri încântat. Afara, peste orasul pierdut sub zapezi subtiri, se  pornira sa bata clopotele. Tunetul lor de bronz. îndoia ninsoarea, iar vibratiile  se repercutau în peretii cladirilor. Radu Zavoianu simti cum încep sa-i  tremure genunchii. Oboseala în carcerata în oasele lui, rascolita de melodia  îngânata a clopotelor, se exprima straniu si neasteptat în punctul de  articulatie cel mai savant al picioarelor — si pentru început i se facu frica —  „cum adica sa-mi râda genunchii?!” — dar, uite, râdeau, senzatie pe care n  o putea anula cu nici un argument, si-atunci se gândi ca-n istoria omenirii,  în începuturile ei fragile si lunecoase, barbatul trebuie sa fi purtat, în clipele  de cumpana, de retragere din fata mortii, copiii legati de picioarele sale si,  fara îndoiala, râsul lor îi atacase pentru milenii genunchiul. Si la fel plânsul  si disperarea lor, fiindca orice nenorocire genunchii ni-i îndoaie întâi.
Clopotele bateau mereu, dar nu despicau vazduhul, îl stratificau, îl împarteau  în etaje. Sus, în turnuri si în mansardele biruite de frig, cântau clopotele  Patriarhiei, si de pe planseul acesta de rasfat solid, cu insule de saracie  compacta (mansardele), sunetele urcau viguroase spre cer, întru sanatate si  vesnicie. În zona etajelor de mijloc, acoperite cu iedera si unde ochiul nu  gaseste câmp liber, rasunau clopotele Bisericii Domnesti — cel putin la asta  se gândea Radu Zavoianu — încercând parca sa topeasca drugii obloanelor,  iar jos, prin dreptul usilor de lemn sau de sticla, cântau înfundat clopotele  de la toate bisericile mici si nerestaurate.
— Tu esti Petru si clopotul tau va fi de gheata! spuse Radu, cufundat  în ploaia de bronz prin care s-auzea si matasea zapezii curgând cu dor de  sanii. Sau va fi un clopot la gâtul turmelor în drum spre abatoare.  Desfacu bratele, exact ca la lectiile de gimnastica din liceu, si începu  sa se legene, clopot închipuit, peste o lume de umbre. Si din toate clopotele   care incendiau orasul, el singur nu vestea nici o sarbatoare — era un clopot  de zapada, cu limba din funie de borangic terminata într-un bulb de margele  colorate, si se legana într-un pridvor deschis la vânt si alaturi, pe o funie de  cânepa, se uscau rufe prinse în cârlige de lemn, patru gaini jumulite atârnau  cu picioarele legate de un belciug îngropat în gura unui sfânt zugravit.
 Se rasuci pe calcâie — zapezi si oglinzi si din nou zapezi — si dintr-o  data toate margelele sc risipira luminoase în sângele lui: îl vazu la fereastra,  catarat în platanul urias din fata blocului, pe Eduard Valdara, jucator de  fotbal în echipa Dinamo.
 — Sanie cu zurgalai! striga Valdara, înaintând spre fereastra, cu pasi  largi, pe o craca groasa.
Când ajunse la fereastra si Radu-i întinse mâna, pe craca ramasesera  sase urme de pasi, ca sase catei negri.  Era ora 12,30, ningea ca în muntii Tirolului sau ca în padurile  Transilvaniei si doi din nebunii frumosi ai marelui oras se întâlnisera.  Cel de-al treilea înca nu se culcase.   *   Eduard Valdara — 25 de ani, cracanat si blond, mai mult roib decât  blond, „flegmatic si indesirabil” (asa-1 definise Ramintki, conducatorul  ncdeclarat al grupului sau, daca vreti, ideologul lui), subtire si parfumat ca  tigarile americane — refuza ostentativ sa apuce mâna lui Radu Zavoianu.
Calca pervazul si se arunca în mijlocul camerei, respirând agitat, cu gura  întredeschisa. Dintii lui albi si sanatosi formau o coroana scânteietoare.  Caninii, razvratiti, lasau totusi impresia de pietre false.
 Radu Zavoianu, aflat în relatii proaste cu administratia blocului, îl  înhata de piept si-1 zvârli pe pat. Valdara purta suba de castor, un costum  elegant de culoarea otelului si vesta galbena ca haimanalele care populeaza,  la 11 seara, strazile înguste din spatele teatrelor, pândind usa prin care se  retrag actritele. Vesta din material ieftin plesni pe burta si Valdara aproape  ca izbucni în lacrimi.
 — Imbecilule! îl apostrofa Radu Zavoianu, vrei sa fiu evacuat din bloc?!
— Da, raspunse Valdara, ridicându-se si deschizându-si suba, vreau.  Blana de castor, inundata de lumina filtrata prin cristale scumpe, râdea  în ape de plumb.
 — Ai merita sa te cârpesc, spuse Radu Zavoianu, cu mânie retinuta.
— Atinge-ma si te arestez imediat pentru ultragiu.
— Bei o visinata? întreba Radu. Ninge prea frumos ca sa facem varsare  de sânge.  Valdara refuza, scuturând capul roib.  
— Ce-i cu tine? se mira Radu. Esti bolnav?
Valdara arunca suba pe covor si se trânti într-un fotoliu, frecându-si  ceafa de plusul moale si odihnitor.
 — M-au scos din echipa, disciplinar, pe timp de zece zile.
— Stai, îl opri Radu Zavoianu, povestea trebuie spusa pe fond muzical.
Înveselit, lua acordeonul si ataca un cântec lautaresc, alterându-1 cu  masuri de vals, fox si rock, o aiureala iritanta, bocete si bufonada de circ de  provincie si jale falsa.
 — Tenor castrat! îl înjura Valdara.
Radu Zavoianu râse în dusmanie si nu se opri. Cu tâmpla culcata pe  umar împerechea notele într-un vârtej delirant. Era un virtuoz al  acordeonului, asemeni cântaretilor de jazz din New-Orleans, care  improvizasera pe o tema ore în sir, fara sa urmeze o linie consacrata. Uitase  de Valdara, uitase ca n-a vrut altceva decât sa-1 enerveze si sa-1 împace în  acelasi timp, cânta sau lega segmente de cântec, însutindu-le valoarea sau  ucigându-lc, pentru ca afara se aseza iarna, lumea se clatina în matase alba,  pe poduri închipuite, ridicate deasupra orasului, se perindau paduri pline cu  vulpi, si fotografi ambulanti, cu picioarele învelite în jambiere verzi,  prindeau pe pelicula zborul pasarilor nascute sub degetele lui. Uite, între  hotarele Cismigiului intrau valuri de pasari si toate luau foc în zbor si se  schimbau în ninsoare, în frig aspru, în iarna — si peste iarna adânca, peste  saniile ei de gheata lunecând cu batai de clopot spre toate porturile lumii,  plutea o bucurie intensa, haite de câini trageau sanii, latrând vesel si mai era  si o suparare usoara, a lui Eduard Valdara, dar nu era o suparare adevarata,  caci n-avea punte de atingere cu pamântul, era o suparare pierduta pe copaci,  pe crengile lor suflate cu sticla adusa din Turingia sau din Padurea Neagra.  
— Pauza, striga Valdara, trebuie sa plec!  Radu Zavoianu strânse acordeonul si-1 depuse pe masuta joasa. Rosti  scurt, frângându-se din trunchi:
 — Adio!
Si cu dragoste prefacuta:
— Sa stii, Ed, ca lasi în urma numai suspine. Dar unde pleci?
— Într-o ora trebuie sa ma prezint la Directia Militiei Capitalei. Timp  de zece zile, cât sunt suspendat din echipa, voi baga groaza în hoti si-n  golanii din barurile de noapte.  Se scula si porni spre sifonier. Umbla clatinat. Mers de calaret mongol.   — Spune-mi, se întoarse spre Radu Zavoianu, uniforma mea se mai  afla pe-aici?
— Nu. A fost transformata, vopsita si daruita unei rude din provincie  contra doua sute de lei.
Uniforma albastra si eleganta atârna între costumele de concert ale lui  Radu Zavoianu, toate având reverele din matase si încarcate cu fluturi de  sticla si paiete.
 — Al dracului, tare mai pute-a naftalina!
— Levantica! preciza Radu Zavoianu.
— De-un lucru-mi pare rau, zise Valdara, chinuindu-se sa-si înfiga  picioarele în cizme, ca nu mai pot sa plec cu Ramintki la frate-su la  Constanta. Ma invitase sa petrecem acolo sarbatorile de iarna.
— N-o sa se duca nici el. Nu-ndrazneste sa intre în Dobrogea fara garda  de corp.
— Nu v-ati vazut de aproape doi ani, dar esti la curent cu tot ce i se  întâmpla. Îl tii sub observatie?
— N-o sa se duca la Constanta, fiindca începând de la Vadu-Oii si pâna-n  buza Marii Negre, Ramintki e dator peste zece mii de lei, iar persoanele care  l-au împrumutat au început sa-si piarda rabdarea.
— Ca sa vezi ce suflete de piatra! zise Valdara cu dispret, în timp ce-si  aranja diagonala.
— Ed, întreba Radu Zavoianu, când te vezi pus în hamuri, nu simti  nevoia sa nechezi?
— Ba da, raspunse Ed, si parul lui era o tufa de iarba cuprinsa de flacari  de miere.
— Da-i drumul, îl pofti Radu Zavoianu. Pe cuvântul meu, chiar ai bot  de cal.
 În clipa aceea, un val de ninsoare, împins de vânt, patrunse în odaie,  acoperindu-i. Polen de decembrie fecundând bucuria. Valdara ramase  nemiscat. Radu Zavoianu desfacu bratele, fericit ca dupa o noapte de betie  fiecare fibra din trupul lui primea o portie de vis curat.
 — Necheaza! striga el. Vreau s-o faci pe nebunul pâna la capat. Nu-i  nici o smecherie sa intri pe fereastra fara sa nechezi.
— Încep, anunta Valdara.
Pauza scurta, pauza de efect!
— Acum cinci zile — în aceeasi secunda Radu Zavoianu regreta ca-1  provocase — m-am întâlnit pe strada cu Asta Dragomirescu.
Radu încerca sa pareze:
 — E o târfa! zise el, si buzele-i tremurau.
— N-o mai cauta. Uita ca ti-a fost nevasta.
— Am visat ca era bolnava...
— Te porti ca un idiot...
— Te rog sa pleci imediat.
— Te porti ca ultimul idiot din România.
— Mi-a telefonat ca sa-mi spuna ca saptamâna asta vom petrece o zi  împreuna.
— Nu-nteleg ce urmareste, spuse Ed.
— Mars afara! Mars la Ramintki!
— Singurul dintre noi, zise Ed, care stie sa traiasca primejdios. Sa  traiasca adevarat.
— Pentru ca nu-i pasa de ceilalti. Pentru ca nu-i pasa pe cine distruge.
— Numai cine traieste adevarat lasa amintiri. Ceilalti mor definitiv în  clipa-n care-si dau sufletul.
— Cara-te la Ramintki! urla Radu.
— Si pe el 1-a sunat Asta, ca sa petreaca o zi împreuna.
— Mars, îti spun!
Ed, pus la distanta, deveni si el distant. Gura i se strâmba într-un rânjet  arogant, iar în ochii lui mici, albastri, cu reflexe aurii, se aprinse scânteia  batjocurii. Acum semana cu taica-su, un personaj foarte important din  Ministerul urii. Nu mai spuse o vorba, îsi înfunda chipiul pe cap, cu miscari  studiate, se întoarse brusc si parasi camera, trântind usa cu putere. O lovi  tura  de tun se înscrise pentru cinci minute în peretii blocului.
 — Fotbalist bou! Trebuia sa-i rup un picior! spuse Radu Zavoianu,  fierbând de furie. Pentru ei, Asta Dragomirescu nu e decât o caldare de  foliculina.
Peste o clipa Ed Valdara navali cu umarul în usa, strigând:  
— Cine naiba te crezi de ma înjuri în spate? Stii ca pot sa te arestez?
— Pune-mi catuse, zise Radu Zavoianu, întinzând mâinile în fata. Hai,  fa-mi pocinogul asta si închide-ma apoi în hrubele pivnitelor palatului  Stirbei. E la vreo doua sute de metri distanta.  Ed cauta cu ochii o litografie înfatisându-l pe papa Rodrigo Borgia,  schita semnul crucii catolice si asculta încordat. Ochii lui, picaturi limpezi,  ascundeau vag umbre din taina Divinitatii.
 — Am sarutat în gând, vorbi el, inelul cu sigiliul papal, Pescatoria, si-am  primit raspuns ca esti o muhaia. Urmaresti sa te îmbeti pâna la nesimtire  sine perunia*. Scoate-ti din cap aceste gânduri albastre ca ouale de sturz si  libereaza linia pâna nu te fac una cu pamântul, pramatie costeliva.  Parasi odaia, trântind din nou usa sa sparga zidurile.
 Radu Zavoianu ramase mult timp pe loc, cu bratele atârnându-i înalte si capul gol de gânduri.  
Zapada curgea mereu înauntru — afara, din burta cerului spintecata  curgeau si corbi —, pe oglinda larga pulberea alba se schimba în picuri de  apa lunecând întregi spre rama în montura de plumb, asa cum luneca  gândacii pe capacul smaltuit al unei casete. Radu se scutura, armasar care  nu suporta capastrul si cu creierul înlantuit de ura, se repezi sa închida  fereastra. Dupa trei pasi se opri, cu ochii holbati, nauc, si-si pipai puloverul  alb. Pulover murdar de sânge, de la piept pâna la poale. Sânge cald, mirosind  a fier si înca a ceva nedefinit, puroi sau gaz metan. Duse mâna dreapta la  nari si strânse, astupând suvoiul. Apoi înainta încet pâna la rama ferestrei,  mai mult ametit decât înfricosat, si când lungi gâtul sa înghita aer proaspat,  îl vazu pe Ed Valdara trecând printre copacii din Cismigiu, cu mâinile în  buzunarele mantalei, si nu vru ca Ed sa-l observe; mândria sau poate rusinea,  care, la el, spre deosebire de majoritatea oamenilor, era o fateta a egoismului,  îl sili sa se întoarca cu spatele la gradina. Rasturnat pe tocul ferestrei, cu  soldurile zdrobite în ungherul consolei de marmura care acoperea caloriferul  si servea în acelasi timp si de scrumiera, dovada sutele de pete galbene de  pe suprafata ei, îsi descoperi în oglinda trupul ravasit de spaima prabusirii.  Si pentru ca-si traia viata adulat de lumea convulsiva a barurilor de noapte,  în care totul e provizoriu, inteligenta, cântecul, veselia, lanternele de hârtie,  freza tobosarului, betele lui lustruite cu fosfor, zâmbetul serviabil al fetelor  vesnic în cautare de straini bogati, o lume unde si desfrâul umbla pe picioare  subtiri, fiindca desfrâul autentic e un galop prin fata tribunei unde prezideaza  moartea, primul gând ce-i strabatu mintea fu acela ca dintre toti artistii pe  care îi cunoscuse, în viata sau pe ecran, el singur se afla într-o pozitie  complet netrucata pe marginea mormântului si ca nimeni nu filma scena.  
— Scuip pe filmele lor. Toti mor fals, repetitiile nesfârsite, succesul si  banii le sugruma orice chef de-a se apropia de adevar.
Strigatul unui îngrijitor din Cismigiu — „astia nu-s lupi ca toti lupii,  trebuie sa bea apa la ora fixa, de-aia stau închisi în custi” — îl readuse între  peretii reali ai zilei. Se ridica gemând, ars de dureri în coaste si se misca  spre oglinda, ca si cum ar fi vrut sa intre sa se culce în lumina ei calma si  inflexibila, si atunci vazu ca sângele se asternuse în tesatura puloverului sub  forma unei trompete.
 — Trompeta Astei Dragomirescu! îsi spuse Radu si se apleca s-o  sarute, sperând sa trezeasca în ea raza cântecului pe care Asta Dragomirescu  îl intonase pentru el, pe tarmul Marii Negre, într-o noapte cu luna...
Când luna era urechea lui Van Gogh.  
Pierzând sare, pierzând sânge.
 Si era atunci în iunie. Zilele ieseau din lemn de tei. La barul ..Lanterna  piratului” fusese instalata o moara a sarutului. Functiona în trei  compartimente despartite prin pereti de trestie rosie, trestie rara — cu destul  noroc gasesti o suta de fire în doua hectare de Delta. Platind o taxa de o suta  de lei, intrai ca sa servesti masa într-unul din cele trei compartimente —  prima despartitura se mai chema si camera berbecilor, pentru ca se aflau în  ea doi berbeci de piatra — a doua, camera iezilor —, se afla aici un singur  ied de piatra, purtând în spinare, capriciu de sculptor nebun, un cos de cirese,  tot de piatra — iar a treia se numea camera viorilor, pentru ca în trestiile  rosii plângea un cântec de iubire si, de sus, printr-un sistem de ventilatie  foarte simplu, rudimentar chiar, ploua cu petale de trandafir. Surpriza, ieftina  poate în alte parti ale lumii, le ametea pe fetele tinere. Sub petalele din care  fumegau arome se abandonau sarutului si îmbratisarilor. Staruia în cele trei  compartimente un miros de ciorapi de matase, de bani si de bluze sfâsiate —  amestec descreierat de senzualitate peste care plutea spaima de moarte, unita  cu dragostea de moarte, findca sub moara norocului murisera, înghitind  otrava, un doctor pediatru si o actrita, si moartea spectaculoasa a celor doi
îndragostiti plantase arbori de mister în jurul meselor de lemn afumat
ascunse între pereti de trestie.
În acest colt al barului, regat al melodramei, îl gasise pe Radu Zavoianu  telegrama expediata de primaria satului Maracineni, amplasat pe un  promontoriu al Marii Negre. „Cu mult respect va rugam sa veniti sa mutati  moastele parintilor dvs. în noul cimitir.” Era o somatie, nu o rugaminte. Radu  îsi simti dintr-o data carnea grea, o împinse de la el pe fata din balet pe care  încerca de-o saptamâna s-o fure sefului de orchestra, trimise vorba  directorului ca nu-si mai poate sustine programul si fugi, prada unei stari  vecine cu nebunia, la Ed Valdara. Ed se oferi sa-l duca imediat la Maracineni  cu masina lui, si tot Ed, findca Radu, îndobitocit parca de amintirea parintilor  morti în detentiune la Canal, parea incapabil sa actioneze, îi telefona lui  Ramintki, propunându-i sa-i însoteasca.  
— Ed, raspunse Ramintki, primul dintr-un sir de oameni, bunicul mort  pe gheata, si niste parinti morti, cu nimic vino vat de moartea lor, precum si  ei cu nimic vinovati de moartea lor, totusi mai vinovati decât el... dac-ai  murit, înseamna c-ai fost dator c-o moarte, si când esti dator înseamna c-ai  risipit, c-ai trait fara capatâi... El e primul din neam care se rastoarna în  desfrâu. Aur.
— Bun, am înteles, esti beat, lasa usa deschisa, venim sa te luam.  Parasira Bucurestii noaptea, în jurul orei 2,30 — ora la care felinarele  vomeaza lumina searbada —, în zori trecura Dunarea cu podul plutitor, si  dimineata — era duminica — parasira soseaua principala si se angajara pe  un drum nenorocit deasupra caruia mai staruia înca întunericul, ca o  vegetatie saraca. Ed, la volan, mesteca guma mentolata si din când în când  îi venea sa guite, pentru ca simtea — mama ma-sii! — ca-n ziua aia o sa  calce un porc, în dreapta lui, Ramintki dormea, respirând cu suspine prin  coltul buzelor vinete si vântul de pe întinsul Dobrogei — vânt tânar mirosind  a alge fermen tate si a sare — îi umfla pletele castanii, iar Radu Zavoianu,  întepenit pe bancheta din spate, înregistra tacut peisajul: grâu, clopotnitele  ireale ale salcâmilor, porumbei stingheri, ceata fumurie pe marginea  orizontului si, departe, în nevazut, strapunsa de fulgere, fântâna iluziilor,  Marea. Radu nu scosese un cuvânt de la Bucuresti, si Ed, impresionat de  tacerea asta semanând a deznadejde, tacea si el.  
Dar calcula gresit. Radu Zavoianu îsi facuse din tacere o arma  îndreptata chiar împotriva lui, a lui Ed.  
„Ed, judeca Radu, e un fel de câine de primavara, daca i-as vorbi, ar  baga masina în grâu si s-ar apuca sa faca tumbe.”

Ajunsera la Maracineni, sat pe jumatate tatarasc, imediat dupa rasaritul  soarelui si Ed opri masina pe ulita principala, în fata primariei. Miros de  izma fierbea în gradini, doi pusti în camasi zoioase, cocotati pe gardul de  piatra calcaroasa al bise ricii, se pisau pe spinarea unui cal priponit de zid,  straduindu-se sa-l nimereasca în ureche, iar pe treptele primariei, lipit de  ele, un negru de faianta care tinea în spate o cutie de scrisori – fara îndoiala,  negrisorul provenea de la o curte de mosier – fuma si râdea, privind  osteneala pustanilor de pe gardul bisericii un barbat tânar, robust, tuns perie.  
Radu Zavoianu coborî în drum, botit, cu obrajii de culoarea fierului.
Barbatul robust înfipse tigara arzând în gura puiului de negru si începu sa aplaude:  
— Sa traiti, bine-ati venit, va cunosc de la televizor. Baieti! striga catre copii.
— Ordonati, tovarasut’ primar! raspunse unul.
— Veniti sa-1 vedeti pe Radu Zavoianu.
Si catre Radu, continuând sa aplaude, dar fara sa pocneasca palmele:  — Suntem mândri c-ati venit. Ma, se întoarse catre copii facând o
gluma tâmpita, taiati gâtul calului si furati-i clopotul.
Si din nou catre Radu, strângându-i mâna si scuturându-i-o cu putere.
 — Îmi place de dumneavoastra ca sunteti popular.
— Si pe deasupra harnic si modest, adauga ironic Ed Valdara.
— Ah! tipa primarul, deselat de placere, ca un vânator pe care l-ar  împusca în calcâi un cocos de munte, dumneata esti Maori de la Dinamo.
— Da, domnule.
— Esti fotbalistul meu preferat, continua primarul frenetic. E o zi mare  pentru mine. Sunt fericit, tovarase Zavoianu, ca l-ati adus aici pe Maori.  Nu se stie de ce pe Ed îl tutuia, probabil ca sportul risipeste distantele  si apropie sufletele mai mult decât muzica usoara.
 — Vreau sa-ti fac cadou un frâu tatarasc, sa-i legi la iesle pe toti portarii.
Dar asta mai târziu, când ne-om fotografia. Chem si-un om care vrea sa-ti  sarute ghetele. Domnule, îi zise lui Radu, ce placere, pe cuvântul meu! Sa  mergem sa regulam afacerea cu oasele parintilor si pe urma sa intram într-un  loc cu umbra deasa. Mortii cu mortii, Dumnezeu sa-i ierte, si viii cu viii.  — Evohe! se auzi în clipa acea strigatul lui Ramintki, si-i vazura trupul  strecurându-se afara din masina, cu sezutul înainte.
— Sus mâinile! spuse Ed, vesel, înfigându-i doua degete în coaste.
— Ma, detectiv de plosnite, o sa sfârsesti prost, zise lenes Ramintki.
— Stiu, la munca bruta, la cusut de saci.
— Nu, zise Ramintki, la batut tarusi cu curu‘. Ramintki îsi scutura  pletele, îsi freca ochii galbejiti, înghiti aerul curat ca pe-un pahar de vin baut  în vie si, când nimeni nu se astepta, izbucni iar:
— Evohe, evohe!
Latrat în lant.
Radu si Ed se uitara unul la altul, nedumeriti: Ramintki vroia sa- l  cucereasca pe primar sau sa-1 provoace?  
— Eu marturisesc sarbatoarea, zise Ramintki. Scoateti covoarele si  atârnati-le pe garduri.
— Noi, îl contra primarul, avem numai covoare de iuta si presuri de  zdrente.
— Esti dat dracului! facu Ramintki.
Ed Valdara îl apuca de brat si-i arata patru parasute portocalii plutind  calm, dar complet nelalocul lor, în cerul ala beat de ceata fumurie.  Ramintki ridica spre cer o carabina imaginara si-i curata pe cei patru  parasutisti.
 — Jos, în grâu, somn de veci.
— De ce-i secerati? Sunt frumosi, zise primarul.
— Eu sunt frumos, raspunse Ramintki. Si trebuia sa vin aici calare pe
un cal de lemn... iar voi doi — cei doi erau Zavoianu si Valdara — pe jos,  sa tineti calul de capastru si cu mâna libera sa ma aparati de muste.
Înecându-se de râs — îi gâlgâia carnea pe burta si la subtiori de-atâta  placere — primarul îl întreba pe Radu:
 — Unde... unde ati gasit cârciumi deschise, noaptea?
— Sunt peste tot, raspunse Radu. Dar hai sa mergem la cimitir, sau dami  un om sa ma duca acolo.
— Merg eu, nu va las pe alte mâini. Poftiti... E aproape, mergem pe  jos. Cu care ocazie puteti sa vedeti si o parte din sat. Lumea de la tara s-a  schimbat foarte mult, va asigur. Revolutia socialista.
Pornira în grup — dimineata si lumina ei violeta, furata parca din narile  cailor tatarasti, atârna pe crengile salcâmilor si la streasina caselor de zid —  primarul mergea la o jumatate de metru în fata si cosea cu picioarele, dând   impresia ca joaca în gluma niste mingi imaginare, iar cei trei veniti din  Bucuresti mergeau aliniati, Ramintki, cu capul împins înainte, aspirând sasi  aseze barbia pe umarul primarului, Ed Valdara, rotindu-si capul si scriind  cu ochii aurii pe pridvoare: frumos, frumos, se aproba, Radu Zavoianu  mestecând doua boabe de cafea scoase din buzunarul de la piept. Nervii lui  tremurau, supraexcitati, era în pragul unei explozii, simtea ca în spatele lor  cei doi copii coborâsera de pe gard, luasera tigara uitata de primar în gura  negrului de tuci si fumau, în timpane îi vibrau acut zgomotele marunte ale  zilei si, ca sa înabuse explozia, dialoga cu un alt Radu Zavoianu, mult mai  calm decât el, cel de acum.  
— Mie de ce nu-mi dati ciocolata, domnule?
— Sunt simple boabe de cafea.
— Scuzati. De Pasti am câstigat la tombola un ou de ciocolata, mare  cât un cap de învatator... mie, când îmi miroase ceva amar, cred ca-i  ciocolata.
— Era legat cu funda rosie?
— Oul? Sigur ca da. Dar si-au batut joc. Stiti ce era înauntrul lui?
— Bomboane.
— Agrafe pentru par! Cred ca domnul cofetar era femeie si s-a apucat  sa faca bancuri proaste.   Într-un pridvor cu margini joase, un batrân chel, cu mustati uriase, în  camasa larga si cu pantaloni soldatesti, facea gargara cu ceai de musetel.
Apa pocnea în gâtlejul lui si pocnetele alea ca de arma veche se amestecau  cu sforaituri groase. Zarind grupul condus de primar, batrânul azvârli ceaiul  printre dinti în crestetul unui mar cu frunzisul asudat si striga hârâit:  
— Cine-a murit la Canal s-a dus direct în rai. E scris ca toti mortii de la  Canal sunt acum în rai, la fân proaspat si la o litra de tuiculita batuta cu zahar.
— Alo, facu primarul, amenintându-1 cu degetul, într-o zi o sa te declar  reactionar batrân.  La coltul ulitei se întâlnira cu o fata în halat alb, cu sânii mari, pietrosi,  punctati cu alunite. Par blond, împletit într-o coada groasa. Fata purta pe  umar un cos din material plastic în care dormeau trei copii dolofani.  
Ramintki râse spre copii — cel din mijloc tocmai casca prin somn —  si-i spuse fetei cu toata sinceritatea:  
— Esti foarte frumoasa. Sunt convins ca te hranesti cu îngeri si cu  parasute luminoase.
Fata înclina capul zâmbind si trecu mai departe. Ed rosti visator:  
— Dac-ar vrea, fata asta m-ar întoarce la credinta în Dumnezeu.
Primarul încetini pasul, ca sa fie lânga Radu Zavoianu. Cerul se schimbase,  era acum un paienjenis balos, numai ochii primarului ramasesera vioi.  
— Parintii dumneavoastra au fost vinovati?
— Numele! ceru Ramintki, si primarul tresari.
— Artur, raspunse el. Nume rar pe la noi.
— Artur e steaua furtunii, zise Ramintki, înaintând cu parul cazut în ochi.
— Mortii de la Canal nu sunt vinovati. Tata n-a înteles revolutia, era  împotriva revolutiei si l-au arestat. Mama a capatat autorizatia sa-1 vada, a  venit aici si-n trei zile au murit amândoi.
— Trebuie ca s-au iubit mult, zise primarul.
— Ed , zise Ramintki, si se opri, încovoiat ca un gât de barza. Uita-te,  continua el nervos.
Ed se opri si se opri si Radu. Primarul, brusc stingherit, se apleca si  culese o maciulie de scaiete, rupând-o între doua degete. Erau în marginea  satului, patru plopi umezi, cu înfatisare funerara, se clatinau în vântul  diminetii, în fund, printre lanurile de grâu galben trecea un tren alcatuit din  patru vagoane viciate de somn. Era un fel de jucarie rulând prin grâu, pauza  dulce în viata monotona a garilor din stepa. Si stepa toata parea incendiata  de lumina grâului, si în margine unde grâul se înfratise cu un perete de maci  si altul de palamida, se înalta — aparitie brutala, incredibila, stupefianta —   o movila de oase descarnate. Doua blani de stejar, vechi, murdare de balegar,  fixate cu scoabe în doi pari îngropati, opreau alunecarea oaselor într-o albie  rupta de torenti. În marginea râpii, o femeie mânca prune, cu ochii la niste  corbi de mare plutind cu aripile întinse în vântul diminetii. Femeia tinea  între doua degete un dinte de aur — trupul ei, încovoiat, parea ca poarta în  spinare movila aia de oase — si ochii lui Radu Zavoianu ramasera o clipa  ficsi pe dintele ala pe care femeia începu sa-1 frece de rochie ca sa-i redea  stralucirea. Auzind pasi si scârtâit de roata se întoarse si saluta, înclinând  capul, masinal, patru oameni care se apropiau pe cararea dintre plopi,  împingând fiecare câte o roaba încarcata cu sicrie de scândura galbena legate  cu frânghii — cel din fruntea sirului purta o vesta pe gustul lui Ed Valdara,  având în buzunarul de la piept o floare culeasa din grâu — saluta si vru sa  spuna si-o vorba, cu convingerea pe care ti-o asterne în suflet pacea câmpiei,  dar în secunda aia intui întelesul movilei de oase si rosti altceva.
— Sfinte Dumnezeule! rosti el, apucând bratul lui Ramintki si izbucni  în lacrimi.
— Radule, fii cuminte! striga Ed Valdara si se repezi sa-1 sprijine, iar  primarul striga vânat spre cei cu roabele:
— Toadere!... Marine!... Doua schelete frumoase pentru tovarasul Radu  Zavoianu. Cele mai frumoase. Si cel mai bun sicriu.
— Artur, zise Ramintki, disperat, taci! Pastele ma-sii de treaba! Pe  vorbele astea, Radu Zavoianu simti spargându-se în el un obuz, fiecare bob  de carne si de sânge se încarca fulgerator cu fier, cu foc si cu otrava. Se  rasuci greoi, cu umerii frânti, si o porni spre sat tinând în spinare negrul ala  de faianta cu tigara arzându-i între buze, corbii de mare si doua schelete  frumoase, cu ghearele înfipte în gâtul lui.
— Du-te dupa dânsul, îi ordona primarul omului cu vesta pe gustul lui  Ed Valdara. Si ai grija sa nu se întâmple vreo prostie. Te fac raspunzator, sa  stii. Îmi pare rau ca si-a pierdut cumpatul, continua el spre Ramintki si  Valdara. Dar n-am nicio vina. Se face o sosea care sa lege doua judete cu  minunatul nostru litoral, soseaua trece peste cimitirul vechi, cei de la santier  au desfundat toate mormintele, putin le pasa lor de durerea de fiu, de mama  sau tata, si-au îngramadit aici muntele ala de oase. N-am fost în sat sa-i  împiedic, am avut sedinta la Constanta, eu le-am zis sa facem totul dupa  datina, dar s-au purtat ca niste porci si vor plati, lua-i-ar mama dracului.   Tatal inginerului care n-a vrut sa ne asculte a fost un bandit, tovarasi, în  timpul primului razboi mondial s-a îmbogatit facând contrabanda cu  prezervative si cu injectii contra bolilor lumesti. Le cumpara de la Istanbul  si le vindea la Odessa si la Constanta. Marine! striga din nou, tulburat de  accesul de isteric al lui Radu Zavoianu si de tacerea amenintatoare a lui  Ramintki, ce-am zis eu, Marine?! Am zis, Marine, sa asezi într-un sicriu  doua schelete frumoase, cele mai frumoase, sa spalam oasele de mucegai  cu otet, sa le ungem cu untdelemn...  — Poftiti batista mea, se oferi Ed Valdara, idiot. Eu nu pot, fug dupa  Radu. Uite, i s-a facut rau, trebuie dus la dispensar.  Radu Zavoianu se oprise cu bratele rastignite pe gardul unei casc. Omul  cu vesta pe gustul lui Ed Valdara sta lânga el, mirosind linistit un fir de izma  rupt din stepa.  
— Ramâi pe loc, îi spuse Ramintki lui Valdara. Acum n-are nevoie de  nimeni sa-l calce pe coada. Plânge pe gard sau vorbeste cu câinii. E dreptul  lui. Artur, îi zise primarului, aici trebuia sa fie si-un preot.
— Asteapta îmbracat gata la cimitirul nou. Azi îngropam toate oasele, nu  le mai putem tine, cheama cineva Inspectoratul sanitar si ne amendeaza. Deaia  va rog sa alegeti sicriul. Situatia ne obliga. Sau sa aveti încredere în mine.
— E prima oara în viata mea când vad atâtia oameni morti, spuse Ed,  tremurând.
— Oase de oameni morti, îl corecta Ramintki. Artur — nu te supara  ca-ti zic pe nume, suntem de-o seama —, sa-i spui preotului sa plece. Peste  mortii aruncati în groapa comuna merita sa fie rostite numai blesteme. Nici  o rugaciune. Si le voi rosti eu, Artur. Cu genunchii în tarâna.
— N-o sa-ti dau voie.
— Doua schelete frumoase, repeta Ramintki, rar. E o vorba mare, Artur.  Hai sa le gasim. Ed, vino cu noi.  *  
Radu Zavoianu se oprise lânga gardul de piatra cenusie, gard plin de  praf si de însemne facute cu creta colorata — se repeta, obsedant, silueta  masiv stilizata a lui Roger Moore —, sufocat de durere si de rusine, o rusine  vecina cu lesinul, rusinea ca ani întregi amintirea parintilor nu mai strabatuse  pâna sub fruntea lui. Si iata ca acum, moartea, care latra pierdut în fiecare  om fara ca urechea sa înregistreze necontenita ei biruinta, se ridica în el, vie  si apasatoare, fara trup, idee a dezastrului în succesiune. Moartea, si o putere  mai mare poate decât moartea, care e putere definitiva, lovise nemilos în tot  ce avusese mai drag pe lume, pentru ca întâi sunt parintii si apoi copiii, care  vor fi si ei parinti, moartea se unea acum cu o stea necunoscuta, si lovea a  doua oara, mai cumplit si mai înfiorator, aruncându-i în suflet osemintele  parintilor. Caci parintii devenind uitare, trebuia ca fiul sa le poarte  osemintele în el, în oasele lui, ca sa le îngroape când va veni vremea sub  acelasi stânjen de pamânt —si pedeapsa aceasta era nemeritata si era dreapta.  Simtea acest lucru si nu-1 punea în cumpana. Platesti pentru tine, si platesti  si taina nedezlegata a nasterii si mai platesti si asfintitul nepronuntat de  moarte, stapâna lui în legile lumii, ci pronuntat de oameni, care n-au fost  învestiti sa dea acest edict, ci numai sa-1 suporte. Durerea si rusinea ca nu  mutase singur osemintele parintilor, înainte ca niste insi straini sa desfunde  mormintele — si într-o primavara, când baltile Brailei deschid spre cer ochi  de nufar, chiar se gândise sa-i mute în pamântul de-acasa — îi rupeau inima.  Nu stia sa plânga, socotea, ca si femeile tinere, ca plânsul te transforma în   bot de maimuta si pe urma tristetea lui era prea adânca, prea ascutita ca s-o  ude cu lacrimi. Încordat ca o sabie, ridica ochii scaparând fosforescent spre  omul cu vesta pe gustul lui Ed Valdara si-1 întreba scurt:  
— Poti sa ma duci la o cârciuma?
— Toate drumurile sunt unse cu suparari, raspunse omul cu vesta,  numai ala spre cârciuma e maturat de îngeri.
Si-1 duse, taind drumul prin stepa — pe o muchie de gorgan o familie  de tatari cioplea iarba cu coasa pentru cai — la un restaurant, pe malul Marii.  Nu era propriu-zis un restaurant, era un motel sau un fel de cabana de  vânatoare acoperita cu stuf, înconjurata cu pridvor de lemn si având atârnat  în loc de firma un carburator de automobil. Omul cu vesta ramase jos, lânga  tonomatul în vitrina caruia Radu Zavoianu descoperi o fotografie de-a lui,  în culori, iar Radu, strigând în treacat spre barman: Whisky! urca în  pridvorul scaldat de soare si se aseza la una din cele trei mese goale, se  sprijini cu ceafa de spatarul înalt si astepta. O fata în costum national,  îmbujorata de placerea de a-1 servi pe cântaretul ci preferat — omul cu vesta  pe gustul lui Ed Valdara trancanise — îi puse dinainte, cu miscari timide,  vorbind ele singure despre fericirea cazuta pe neasteptate într-un suflet  simplu, o sticla de whisky si una de apa minerala.  
— Luati cât doriti, zise ea, ragusita de emotie.  — Multumesc. Am venit c-un om din sat, va rog dati-i de baut. Ce vrea el.
— Rachiu de cirese.
Fata purta papuci brodati cu margele si gândacei de catifea.  Radu turna în pahar, bau, strângând pleoapele, si se sterse la gura cu  capetele baticului înfasurat în jurul gâtului. Bautura aurie, cu pigment de  ierburi salbatice si parfum de ceara curata si de grâu copt, destepta în el  gândul ca din clipa când îi murisera parintii — clipa oarba, amestecata cu  cenusa, dar si clipa a descatusarii, a eliberarii din imperiul fricii, findca  moartea parintilor indiferent ca se produsese într-o zona a violentei, anula  din dreptul numelui sau stigmatul: fiu de detinut politic — se aruncase într-o  viata lacoma si absurda. Zile falcoase si rotunde ca valetii de cupa. Pentru  care simtea acum numai dusmanie. Dar nu o dusmanie crâncena, ci o  dusmanie dezordonata si supla, o dusmanie capabila sa ucida numai  fantome. Si când ridica al doilea pahar, pe care-1 goli cu rasuflari scurte,  încercând cristalul cu unghia — sunet cuceritor, os de miel, unghie de înger —  vru sa-1 vada, si îl vazu pe Radu Zavoianu iesind din vârtejul zilelor falcoase  si rotunde ca valetii de cupa si intrând pe plaja... Uite-1 colo jos, îmbracat   în frac, cu papion negru —- umbrela deschisa îl apara de soare — calca cu  pasi mari nisipul gros ca tarâta, deasupra lui, cerul ciugulit de pescarusi si  de înca doua pasari albastre, se leagana, înflorit de briza, cerul e o camasa,  Dumnezeu, care s-a scaldat în Mare, sta gol deasupra apelor si da din mâini  ca sa-si îmbrace camasa, si camasa nu-1 încape, a plesnit la subtiori, si prin  crapaturi ies fulgere. Jos la bar, fata care 1-a servit cu whisky a deschis  tonomatul. Spune-mi — cânta Radu Zavoianu —, spune-mi care-i pretul  dragostei, si peste vocea lui înalta si unduioasa urca vocea omului cu vesta  pe gustul lui Ed Valdara:  
— Calare pe calul altuia îti da mâna sa sari toate gardurile. Eu nu vreau  sa am de-a face cu unul care se preface ca e al doilea si de fapt nu-1 vede  pe-al treilea. Conform cu situatia, când eram mic ziceam ca sunt urs de la  Polul Nord, mâncam scrumbie, cu fratii mei, si deodata casa se transforma  într-o vaca, si noi calare pe spatele ei lingeam sare. Conform cu situatia,  daca sunt suparat si vreau sa ma barbieresc, ma duc la oglinda si vad ca în  loc de barba am fulgi de gâsca...  Dragostea mea-nfloreste sub ochii tai. Esti visul meu din noptile de mai...  
Înalt si distant, strângând puternic mânerul umbrelei, Radu Zavoianu,  cel din zilele falcoase si rotunde ca valetii de cupa, trece prin prundul de  scoici aruncate de valuri si intra în apa. Pâna la genunchi. Pâna la brâu. Fara  sa priveasca înapoi. Din cer, pe o mâneca a camasii lui Dumnezeu, curg  bani. Ploaie de hârtii colorate. Si el se duce mai departe. A scapat umbrela.  Geamandura neagra care se scufunda. Se înabusa. Smulge de la gât fluturele  de cârpa si-1 arunca. îl vor culege cu plasa pescarii de creveti. Si se duce  mai departe. Si pe când înain teaza spre fundul Marii, fata de la tonomat pune  a doua placa si de pe ea urca vocea lui Ramintki:  
— Eram închis de trei zile, trebuia sa ma cheme sus si evreul din celula  cu mine mi-a zis: asa ca nu stii de ce te-au luat?
— Stiu, stiu.
— Te vor chema sus, te vor bate, si pe urma-ti vor da drumul.
— Sunt nevinovat. Daca unul se atinge de mine, îi sucesc gâtul.
— Domnule-domnule, tare esti matale tânar si prost! Ce meserie ai?
— Scriitor.
— Domnule scriitor, ai o mama, trebuie sa te gândesti la ea. Or sa te  bata — jos, în bar, cântecul lui Radu Zavoianu se desfasura încet, melodios,  ca ploaia pe un perete de iedera — dar n-or sa te bata degeaba. Întâi or sa te  împinga, si dumneata o sa spui, de ce ma împingeti, si ei or sa zica, aha, urli  la noi, cine-ajunge aici, nu mai are drept la vorba. Si unul o sa-ti dea o palma.  Rabzi. Ce-i o palma? Un fleac. Om nu-i ala care o da, om e ala care o  primeste. Si daca-ai rabdat o palma, merita sa te revolti pentru a doua? A  treia vine singura. Si nu mai conteaza. Conteaza ca pe urma o sa dea cu  pumnul. Dar asta dintr-o data schimba situatia. Când te izbesc cu pumnul  înseamna ca esti cineva. Esti om...  
— Domnisoara! striga Radu Zavoianu, sarind lânga balustrada de lemn.  Opreste, te rog, placa aia.
— Dar am oprit-o, domnule, raspunse omul cu vesta pe gustul lui Ed  Valdara. Noi stim ce-i durerea, am oprit-o când trecea camionul cu oasele mortilor.
— Când? întreba Radu, cu glasul scazut.
— Adineauri. Ne-am descoperit, am oprit placa, si prietenul ala al  dumneavoastra a zis: scoala-te în picioare, dar nu veni cu noi, si dumneavoastra ati  zis, nu viu, Dumnezeu sa-i ierte, si el a zis, o sa ma îmbat azi ca un porc de Mare.
— Da, spuse Radu, mai ia un rachiu.
Si ridicând ochii pe zarea în care începusera sa fiarba nori albi, prevestitori  de furtuna, descoperi patru zmeie, patru pogoane de carton colorat, zbatându-se  sa urce în cer. Cozile, suvoaie de panglici, plesneau în vânt, ca steagurile sfâsiate.  
— E o fata din Bucuresti, îl lamuri barmanul. Vine aproape în fiecare  duminica si se joaca mult cu zmeiele.
Radu Zavoianu îsi încheie haina, coborî tacut scarile, strabatu curtea  motelului si iesi în stepa. Mirosul ierburilor încinse de soare, batute de vântul  marin, plutea peste întinderi ca un suflet viu. Pamântul, aromat ca tutunul de  pipa, îsi legana apele verzi la distanta de doua sute de metri de Mare. Radu  descoperi, uimit, ca plaja sau ceea ce trebuia sa se numeasca plaja era un câmp  de sare, roca dura, compacta, strabatuta de despicaturi galbene. Scoicile, având  forma portmoneelor pentru copii, lunecau zuruind peste aceasta câmpie stranie.  Coborî în albia secata a unui torent — lemne putrede, smocuri de iarba moarta  si bulgari de balegar se dospeau împrastiate printre bucati de plasa rupte din  navoade, bucati de pluta si schelete de pesti —si dintr-o data îsi simti sufletul  batut în placi nestemate. Durerea zbura din el. Si inima lui, dezlantuita din  robia durerii, implora iertarea, desfrâul sau pieirea. La fel ca si trupul Marii,  care arunca pe plaja coifuri verzi smulse din capul delfinilor.  
Prudent ca un ogar, Radu mai facu zece pasi si vazu într-o râpa o fata  înalta, bruneta. Îmbracata în costum de pilot, fata sta în genunchi între peretii
 de sare si scutura, cu bratele întinse, sforile care sustineau cele patru zmeie.  Miscarile o dezgoleau mai mult decât daca si-ar fi dezbracat rochia — un  arbore al sperantei tradându-se singur unui izvor de blesteme.  
Buna ziua! spuse Radu, si fata întoarse spre cl o fata rotunda, carnoasa,  în care râdeau doi ochi negri, imensi, umbriti de sprâncene groase.  
— Ma cunosti? întreba ea, apropiindu-se. Asta Dragomirescu de la  Teatrul S. Tu esti Radu Zavoianu.
Radu îi strânse mâna — „ce de nenorociri vor veni” — si pentru ca  Asta Dragomirescu avea buzele umede, o apuca de umeri, îi rasturna capul  în îndoitura bratului si o saruta lung si ea nu se zbatu, se lipi cu tot trupul ei  subtire de trupul lui si cu mâna ca de figurina îl mângâie pe par.  
Zgomotul unei masini care se apropia de stepa îi desprinse din  îmbratisare.  
— Ed! Ramintki! striga Radu, întunecat.
Ed si Ramintki fumau, opriti în buza malului înalt de doi stânjeni.
— Am calcat un porc cu masina, spuse Ed. I-am despicat râtul, mama
ma-sii!
— Evohe! urla Ramintki.
Asta Dragomirescu ridica de jos o trompeta, o duse la gura, înveselita  de mutra lui Ed, si începu sa cânte. Ed si Ramintki, care, asemeni lui Radu  Zavoianu, nu stiau si nu puteau sa traiasca durerea pâna la marginile ei,  înhatara sfoara unui zmeu si se rostogolira în râpa, si-n hainele lor, firele de  pamânt din noul cimitir se amestecau cu boabe de sare.  
— Asta Dragomirescu, ce naiba cauti tu aici, fetito?! striga Ramintki.
Sterge-o, Ed — sc întoarse spre Ed, boxându-1 în plex —, în râpa asta numai  tu nu esti de la Braila. Noi doi ne-am iubit.  Asta Dragomirescu nega, scuturând vesela bratul stâng.  
— Oricum, sunt primul barbat care te-a sarutat. Prima poezie pentru  tine am scris-o.
— Si mai pastrezi aberatiile alea de iepure juganit? îl întreba Radu  printre dinti.
— Cred ca spuneam lucruri frumoase, zise Ramintki, cu voce anemica,  dorind ca Asta sa-1 confirme.  
Dar ea tacu.
 Sus, între norii dusmanosi, luna era urechea lui Van Gogh — sânge si   oase de mort — iar trompeta Astei Dragomirescu, de care atârna un snur de   matase împletita, cânta clipa întâlnirii cu Radu Zavoianu, si Radu Zavoianu  vroia sa înceapa ploaia si el s-o poarte pe Asta Dragomirescu pe umeri pâna  la motel si s-o culce între ierburi extatice.  
Ramintki, sprijinindu-si greutatea trupului pe un singur picior, asculta  înnegurat viscolul izbucnind din trompeta si colindând apele Marii.
 *
 Banuia, inconstient, ca va învinge. Dar nu stia, si ar fi trebuit, ca e o  latura acra în victorie. Învingatoare definitiva se dovedi vara cu ierburile ei,  pline de arome, sarutate de vânturi stâr nite din senin. Imensa vara, lunga,  nesfintita de ploi, cu poalele date peste cap, imuna în fata oricaror gânduri  urâte sau sfruntându-le, asemeni vaduvelor tinere din mahalale. Praful  galben al grâului tocat de seceratori în Baragan si praful verde, dulceag si  aproape toxic, al arborilor fierti de vânt, se rasucea pe strazi. Radu se însura.  Fara invitati, ideea Astei Dragomirescu, într-o zi de joi. Si pe urma, ei doi si  cu Ramintki — Ed juca sau înnebunea în cantonamente nesfârsite, doar o  singura data pe saptamâna, luni, putea sa-i însoteasca — evadau, zilnic, din  marele oras înghesuiti în Volkswagen-ul ca o broasca al Astei Dragomirescu.  În iulie, la strandul mic din Mogosoaia, lânga Palatul brâncovenesc — fatada  de caramida rosie, loggia, stâlpi de marmura imitând lemnul împletit al  pridvoarelor de sub munte, parc englezesc, tufe de lemn câinesc închizând  patrate de flori exotice, o ghetarie cu turn medieval, debarcader cu barci  libelula. Teren artificial, pe margini supus paraginii. Populat de tigani tineri,  musculosi si obraznici, lingusitori cu autoritatile. Toti pescuiau, cu precadere  în sezoanele intrate sub interdictie: stiuca, biban, lin, rosioara, plasau  capeane cu momeala otravita în drumul câinilor de paza din livada Palatului  si stiau, linie îndarat pe trei sute de ani, sa organizeze, în loc ascuns, un chef  cu lautari, târfe si batai. Ramintki îi iubea.  
— Îmi place, ma, sa ma balacesc în apa murdara. Când eram mic,  împreuna c-un tigan, faceam mascari deasupra ceaunului cu lapte al unui  sergent de la-nchisoare, vecinul nostru din fundul curtii. Doctori honoris  cauza în laba fizica, dupa cum zice înaintemergatorul Jarri.  Dar în august, în tipul carnavalului de doua zile organizat de o uzina  din Bucuresti — sute de barci, cele mai multe de cauciuc, împodobite cu   crini de sticla luminati din interior cu lanterne, mori de hârtie colorata, jucând  tremurat în jurul insulei din fata Palatului, mici restaurante plutitoare —, când  un tigan îi gauri luntrea, iar un altul îi fura doua caldari cu bere germana  pusa la gheata si se batu cu ei, încasând pumni si picioare în burta, nu vru  sa mai paraseasca orasul. Asta Dragomirescu — îsi pastrase numele de fata  si dupa casatorie — se îndârji sa-1 cheme cu ei — si avea numai o luna de  la casatoria cu Radu — la Mogosoaia sau în alta parte. S-ar fi zis ca se temea  de-o unire prea lunga cu Radu, sau poate ca Ramintki era martorul unei lumi  de care trebuia sa se desparta si de care nu se putea desparti fara s-o vada  mereu, câte putin, pâna se topeste si se schimba la fata, capatând pe nesimtite  chipul celeilalte lumi.  
„Iata, îsi zicea Radu, ele se întorc speriate, neîmblânzite, cu un curaj  vrednic de plâns, spre o iluzie. Toate se întorc înapoi, spre tara fetelor, de  unde vor sa fuga când împlinesc zece ani, si unele fug la doisprezece.”  
Lasa-l sa lucreze, îi zise. Ramintki lucreaza si asa destul de rar.  
— Doar nu lucreaza zi si noapte?! Lucrezi zi si noapte? îl întreba Asta  pe Ramintki. Înseamna ca scârtâie ceva pe undeva.
— Ce întrebare! Si ce concluzie stupida! Elaborez greu, caci viata nu  merge în fiecare moment în picioare, cade, merge si de-a busilea, e rea,  artagoasa, nesuferita, mincinoasa, plina de praf, tavalita prin gunoaie...  Doamne, Dumnezeule, dar într-o zi o vezi din nou atât de frageda si duioasa,  ca un ied iesit dintr-un râu. Si-atunci te-ntrebi, sau numai o parte a sufletului  crede ca se-ntreaba: unde sunt gunoaiele? Sau au fost ele? Când viata e  frumoasa e cu mult mai napraznica decât în clipele ei murdare. Mergi,  respiri, suspini, rupi o frunza — si esti mai puternic decât Dumnezeu. Viata  e mai apocaliptica decât moartea. Nasterea este ignoranta si inocenta, dar  moartea este numai ignoranta... Merg cu voi, însa nu azi, mâine...  Seara, ascultând muzica, Asta Dragomirescu îi zise lui Radu, si pentru  el vorbele astea aveau sa se constituie în obsesie:
 — Ori ma iubeste, ori e o fiinta invulnerabila.  Radu tresari, ochii i se înverzira. Calul care simte ca i s-a dat funie, si  i s-a dat ca sa fie pus la încercare. „Iata, mâinile ei vor sa stie când trebuie  sa strânga funia.” În semiîntunericul odaii, mai ales ca ea sedea cu fata  aplecata asupra placii de patefon, ca un strop de ploaie gata sa se rupa, sa se  prelinga de pe vârful unei frunze, nu-i vedea ochii, dar îi simtea plini de   vazduhul întemnitat de dorinta de risipire înca nemarturisita si nedibuita,  însa vie si periculoasa.  
— Invulnerabil, el? zise Radu. Mai degraba zapacit de situatia noastra.  Ne iubim când este lânga noi si asta poate sa-1 fascineze, da, chiar îl  fascineaza, dar într-o zi o sa-1 înfurie. Deocamdata observa, se preface ca  ne este indispensabil, dar într-o zi o sa izbucneasca, o sa vezi.
— Mi-ar placea sa-1 vad furios.
— Îl iubesti?
— O, nu! Ce vorbe sunt astea? Esti gelos?
— În ziua când ai intrat aici am sarutat clanta usii.
— Da-mi o para, ceru ea, neluând în seama amenintarea. Radu cauta  si nu gasi. În frigider erau prune, sifon, compot de piersici, struguri timpurii.
— Nu-i nimic, spuse Asta. O doresc si-i simt gustul. Mult mai  pronuntat decât daca as mânca-o.  A doua zi, foarte devreme, îi suna Ramintki si plecara împreuna în  Padurea Pustnicul. O pânza de apa melancolica, poate duhul unui râu vechi,  si pâlcuri de fagi, pe zeci de hectare, sunând sub vânt plini de seva, în  armonie cu toaca sunând în declin de la manastirea de peste lac —  calugaritele vând tot anul un vin ieftin, rosu, acrisor, pastrat în butoaie de  lemn amar — si o cabana ascunsa între siruri de brazi, nepretentioasa, cu  camere în forma de chilii, dar fara aspectul batrânesc si jalnic al acestora. O  carare îngusta se izbeste cu fruntea în apa numai la câtiva pasi de prag —  pe marginile ei, tufe de leustean si de stevie, ultimele pentru iepurii de casa  ai cabanierului. Locul sângera de pofta de bine, si ei închiriasera doua, pe  urma trei chilii — una pentru Ed, la propunerea lui Ramintki — si  ramasesera acolo zile la rând, era vara, concediu, nu se numara zilele în  august. Triumviratul izbânzii, dar mai mult al îndoielii. Deasupra casei  zbârnâiau în vazduhul limpede cinci zmeie înaltate de Asta Dragomirescu.  Semnul prezentei regale. Dar Radu si Asta nu dormeau în camere, lânga  cabana era un sopron, scândura afumata de vreme, rupta, putreda, plin de  ierburi proaspat cosite, se culcau pe ierburi, punând deasupra doua paturi  de lâna. Ramintki nu-i încurca, aducea vin de la manastire, se îmbata, se  scalda, tinându-se cu mâinile de pletele salciilor si izbind zgomotos apa cu  picioarele. Însa barbia lui, mica si transpirata, ca un dumicat de pâine mânjit  cu unt, trada o nervozitate obtuza. Privindu-1, la masa, sau când sedeau   tolaniti pe terasa îngusta, ascultând bâzâitul cuibarelor de viespi de la  streasina sau tipatul de hârtie al zmeielor, Radu îl astepta sa emita un edict:  ei, nu, nu aici si nu lânga mine! Dar Ramintki tacea, îl ghicise si-1 fuma.  
— Eu sunt fumator batrân, încarnarea ideii de fumator. Tacerea  întelenita se prelungea în ofensa, e adevarat, degajata si impersonala, dar  actionând asupra lui Radu mai profund decât injuria. Si asta pentru ca  Ramintki îsi tiparea gândurile pe obrazul rontait de oboseala trainica:
— Eu fumez pentru placerea pura a fumatului, eu reprezint viciul pur,  când sunt eu de fata, legea credintei în bine nu exista, eu sunt verificarea  impulsului de rau (îsi batea joc sau credea cu adevarat?), eu sunt viciul, talpa  lui josnica si sângele lui albastru, amestecat cu apa mortilor, viciul, sublimul  sigiliu al vietii, rasucit în ceara topita pe fruntea indignarii. Care nu e fruntea  Astei Dragomirescu, nu-i asa? Asta umbla toata ziua în costum de baie si  papuci de pâsla si toata povestea e o pornire improprie spre rasfat, pentru ca  si pasii ei sunt de pâsla, gemeni cu iarba, indignati pâna la caderea unghiilor  de atingerea cu pamântul, cu frunzele.
— Dracu’ sa te ia, înjura Radu, dar fara a îndrazni sa-l atace.
Între ei, în mod sigur, îsi zicea, pâna acum n-a fost nimic, nu e, si totusi  si el si ea încearca necontenit. Ea cauta ziua de post în luna de miere, el  certifica regulile jocului.   Limpede: Asta Dragomirescu îsi ordona ziua si fiecare clipa pentru a-l  fulgera pe Ramintki. Trecea pe lânga el ca întorcându-sc de la o rasplata si  mergând în întâmpinarea unei sperante, lasând în urma dâre de uimire si de  pofte, de provocare chibzuita cu venin dulce, si nici un indiciu ca te mai poti  salva.   Într-o noapte, dupa ce Radu o iubise, ea intra goala în apa, ca sa lepede
acolo atingerea, în râul scaparând înviere, la întoarcere se opri în carare, sub  un mar rotund cu crengi groase si rare, spoite cu var, înalta fata spre luna si  rosti un fragment de rugaciune:  
— Da-mi banii tai, luna, sa-i încalzesc între sâni si sa-i schimb în  diamante.
Si Radu Zavoianu, care o pândea de sub sopron, întelese totul. „Acum  se naste pentru el, îsi zise. Si nici nu e pre vazatoare”, si se apleca sa-i adune  rochia atârnata pe movila de iarba. „Fugi de la geam, Ramintki!” vru sa urle,  dar uita imediat sa se schimbe în lup: sub marul cu fructele aprinse de luna   si de apele stelelor cazatoare, Asta Dragomirescu era fata vesnic tânara din  picturile naive de pe lazile de zestre ale bunicelor. Asemeni acelor fete  zugravite sub un cer de nunta, se atârnase c-o mâna de una din cele  douasprezece crengi ale copacului cu zodii, paru-i curgea ud pe umeri si pe  spate, adunat în coama groasa si de subtioara adânca a bratului ridicat se  apropia cu puii la culcare pasarea paradisului. Si era în ace lasi timp zeita  din fir de matase galbena de pe cortina de azur a unui circ mic, intrând  învaluit de buclele asfintitului, pe strazile unui oras de provincie, orasul unic  al mizeriei balcanice.    Rasturnând în cale o lopata de lemn pe care fumega o colonie de  gândaci rosii, Radu se duse cu rochia pâna sub mar.
 Asta îl privi surâzând. Îndaratul ferestrei cât un pod de palma,  Ramintki trânti o înjuratura grea. Apoi, Asta Dragomirescu se strecura în  rochie, mult prea supusa, parând mai degraba ca se prabuseste într-o piele  straina.
 „Asa se arunca un animal dornic de moarte în vârful cutitului!” se  gândi Ramintki. „Asa intra viermele într-o rana deschisa. Mititica, draga  de ea!” încheie el cu voce scazuta, complet nelalocul lui.  
Porni pe usa din dos a cabanei, spre restaurantul aflat la distanta deun  kilometru, ca sa-i telefoneze lui Ed Valdara.   — Vino aici, dar vino repede.
— Ce sa fac acolo? mârâi Ed, neprietenos.
— Pai ne cocotam amândoi pe acoperis, ducem câte-un picior la gura  si cântam cucurigu. Interesant ar fi sa aduci si o fata. Pentru mine.
— Stiu una pe-aproape, dar nu e destul de prudenta.
— Doar n-o aduci sa construim biserici.
— E mult prea libera. Nu face, cred eu, sa i-o aratam Astei
Dragomirescu, care abia a dezbracat rochia de mireasa.
— Lasa tu chestiile astea cu jena si asa mai departe!
— Bine, zise Ed, miros ca pe-acolo flutura steagul scandalului. O sa  vin sa-mi rotesc sabia.
Ed Valdara sosi dimineata, claxonând demential — muzica, tobele,  lancierii la atac! Cu Dumnezeu înainte si diseara vom dormi pe un pat de  oase frânte.  
Opri masina în poiana din care doi fazani clocotind zgomotos si  multicolor din aripi îsi luara zborul, arunca pe geam cinci guri de ham,   sfoara noua, împletita temeinic, si-i striga lui Radu Zavoianu, iesit sa  prajeasca felii de pâine pentru micul dejun pe gratarul cu carbuni:  
— Salut, Johnny Halliday, îti clatesti maselele cu fum? Ce camforu’  ma-sii v-ati înfundat tocmai la mama dracului?! Am prins trei bariere pânaici.  Am belit ochii la o suta saizeci si opt de vagoane de marfa.
Drept raspuns, Radu îsi smulse sapca de doc kaki si o arunca în el.
 — Cotonogar nenorocit! Picior de lemn. Ai venit sa-mputi locul.
— Te declar nul si fara valoare, zise Ed. Îl vezi, Delia? se întoarse Ed  spre fata de lânga el. Incomparabilul Radu Zavoianu. Fudul si prost ca un  articol despre timpul probabil.
Asta Dragomirescu rasari din sopron, într-un halat visiniu, cu dungi  albe, cu parul în dezordine.  
— Ed, întreba Asta prefacut revoltata, cum îti permiti sa-mi jignesti  barbatul?! Da-i un pumn, Radule. Drept în mutra.
— Dragoste si betie, betie si dragoste, în vecii vecilor, amin, spuse Ed.  Sunteti cea mai nastrusnica pereche de porumbei. Asta, din rasa lux polonez,  Radu, jucator motat de Braila. Ce-ati facut toata noaptea?  În clipa aceea aparu si Ramintki pe terasa. Era într-un costum alb, de  vara, moda tenisului. Dar hainele astea nu-1 prindeau. Tot ceea ce nu era  neglijent nu cadea bine pe el.  
— Evohe! striga Ramintki, ca un apas navalind în taverna. A fost o  noapte foarte grea, Ed. Dar mai întâi a fost o seara de caprifoi.
— O seara a sângelui de floare, daca pot sa ma exprim asa, îl lua Ed  peste picior.
— Exact. Dar care s-a schimbat repede într-o noapte dureroasa si  pierduta ca sa ia din noi clipele care-i lipseau sa sature moartea si sa intre în  noaptea adânca a vesniciei.
— Stai! îl opri Ed. Sper ca n-ati baut si ultima picatura de vin, sper ca  mi-ati lasat si mie ceva.
Ed închise usa si coborî în poiana, mergând în genunchi, în brate cu o  chitara batuta în margele verzi, solzi de peste de la tropice, de gâtul careia  atârnau doua cozi de par blond, pieptanate fuior, pe care o fata smintita de  fotbal si le taiase si i le daruise lui Ed în ziua când Ed a înscris trei goluri în  poarta unei echipe straine. Lovi corzile cu degetele rasfirate, facu o  plecaciune schioapa spre Asta Dragomirescu, si, dând cu ochii de capra   cabanierului, care rupea frunze dintr-o tufa de salcâm, lasa chitara, facu un  salt, prinse capra de coarne, o trânti la pamânt si-si îndesa gura în ugerul ei:  
— Mama, eu sunt iedul tau. Cel mai sarman si mai însetat, nu ma  alungaaa, hraneste-ma.
— Bravo, baiatule! zise Ramintki. Tu-mi dovedesti de fiecare data ca  cel mai usor lucru pe lume e sa fii prost. Ca sa calci în strachini nu trebuie  nici macar sa misti piciorul.  Si pe urma începu ziua lor în cinci. O zi poate avea o mie de înfatisari.  Radu o aseza imediat sub semnul culorii liliacului din cauza ca mari brazde  liliachii zvâcneau, întretaindu-se, în partea rasaritului. „Prezenta lui Ed  împiedica jaful. Ed e norocul neasteptat.” În fund, departe, pe zarea care  devenea de alpaca, ziua traia intens si zvârcolit în doi nori; unul înfatisa un  profet flamând, al doilea un betiv care se caznea sa smulga haina profetului.  Ciupit de niste cufundari si de rândunele de apa, lacul parea bolnav de varsat.  Vântul nu misca. Zacea cu aripile desfacute pe maluri, vultur ranit, Radu  aproape ca-1 si vedea, ciocul mai dur ca spada, ghearele lustruite în spinari  de pesti si pastrând înca apoteoza si scânteia de fulger a celui care stie sa  loveasca. Dar pentru ca legea profetului chiar proiectat pe cer, eu va aduc  pacea, sa nu se împlineasca, fata carata pentru Ramintki nu-1 înhata pe  Ramintki, iar la rândul lui Ramintki nu încerca sa si-o apropie. Delia era  înalta, alcatuita parca numai din oase si zgârciuri, cu tâtele lungi pâna-n  umeri, si tot ce era carne pe ea tremura nervos, ai fi zis ca pulpele si bratele  si pântecele ei sunt trei cordoane de furnici agitate: furnica lânga furnica  împingând iluzii scunde spre muschii obrazului, ca odata ajunse acolo sa  încremeneasca într-o expresie calma si placida. Dar asta numai pâna se  îmbata. Caci Ramintki, dând chix în asteptari, desfacu sticle de votca  ruseasca si Delia bau cot la cot cu el. Bau, îndulcind votca cu sirop de  mesteacan si scobi cu briceagul, transformându-i în felinare, patru pepeni.  Înfipse în ei lumânari si planta felinarele pe meterezele unui castel de nisip  de la piciorul debarcaderului. Iar dupa prânz, când se turti, dadu prima  lovitura de tun: vru sa faca dragoste cu Ed sau cu Radu.  
— Si eu? întreba Asta Dragomirescu, râzând.
— Tu? Cu asta galbejitu’. Cu Ramintki. De când am venit aici, te-a  înviat si te-a ucis de trei ori din priviri.
— Încearca sa fii cuviincioasa, o invita Radu, înca nescandalizat.  Iar Ed îi zise lui Ramintki:  
— Nu e numai imprudenta, e si bezmetica.
— Ed, îl repezi ea, sa versi tu cotetul ala cu iepuri la alta usa. Aici  miroase a turba arsa si m-ai adus pe mine s-o sting. E-he!  Smucind din cap, arunca val spre stânga parul de culoarea cetii. Cu  jumatate de fata îngropata în ceata, cu cealalta plesnita de lumina ca de lemn  despicat a zilei care coborâse în îndoiala, ea continua sa bata cu sabotii întrun  perete si asa destul de subred:  
— Eu nu-s nici verde, nici albastra. Dar când îmi înfig ochii în cineva,
Dumnezeu închide stingherit poarta casei, trage obloanele la fereastra si  scoala câinii.
— Când îl mai vezi pe Dumnezeu, o sfatui Ramintki, roaga-1 din partea  mea s-arunce un altar de carne pe tine.
— Du-te dracului!
Si Delia reveni la Asta Dragomirescu.
— Te cheama Asta, mie sa-mi zici Aia. Asta si Aia! Sa ne tinem de  mâini si sa ne rotim pâna cadem. O, se lasa ea în voce, ce-mi spune fata ta  rotunda si frumoasa? Îmi spune ca întelegi prea târziu ceea ce ai facut prea  devreme. Daca ai tacut, si ai facut, trebuie sa ai îndrazneala sa fii împotriva  tuturor.
— Opreste-te! îi ceru Ed. Daca taci, diseara tragem amândoi cu arcul,  la semn, în tântari.
— Sunt beata, scânci ea, strângându-se în el cu umerii mult cazuti, ca  si cum ar fi carat galeti de apa.
— Lasa, zise Ed, n-o sa te spânzuram de picioare.
— Închide-o în casa sa doarma, se enerva Ramintki. Pui de târfa sluta!
— Hei, ce neam de guster esti tu, ofticosule!
Si începu sa plânga si, pentru prima oara, furnicile alea din care parea  construita i se miscara si-n muschii fetei.
Ed o împinse spre cabana. Ea se împotrivea usor, încordând picioarele,  nu pentru ca n-ar fi vrut sa mearga, ci ca sa câstige un pic de independenta  pe care s-o risipeasca mângâindu-1 moale pe ceafa, cu degetele lungi,  nesarutate si arzând de patima sarutului.  
— Sa ne punem lânga pat o brazda de brânduse, sa cadem în flori când  ne sculam.
Lânga usa se opri, îsi sterse lacrimile cu bratul si striga peste umar:  
— Doamna si domnilor, iertati-ma, dar duceti în spinare o ranita cu pasari  moarte. Toata lumea vede.
— E teribila! zise Asta Dragomirescu, în urma. Spune tot ce-i trece prin  cap. Spune chiar mai mult decât gândeste.
— Puhoi de laturi, sc strâmba Ramintki.
— Tu i-ai cerut lui Ed s-o aduca! îl învinui Radu.
— Da, recunoscu Ramintki. Ca sa desertam în apa ranita aia cu pasari  moarte si sa prindem raci.
— Atunci s-o desertam. De mult am chef sa-ti tai o ureche si s-o bat în  cuie pe un par.
— Ispraviti odata! zise Asta, plictisita. Când bocaniti din copite sunteti  batrâni si urâti. O, Doamne, ce aiureala!
Si findca ochii lui Radu, fixând-o, devenisera fosforescenti, se scandaliza:  
— Te uiti la mine ca si cum as pluti la doua palme deasupra pamântului!  Ce vrei? Ce vrei? Ce vrei?
— Nimic, raspunse el, cu glas ruinat. Absolut nimic.
Si Asta Dragomirescu nu vazu ca vorbele se desfac de pe întelesul lor si se  dau un pas îndarat.
 — Du-te si smulge marul ala, zise. Marul ala te înnebuneste. Tacut, Radu  se întoarse cu spatele la ea si la Ramintki, refugiindu-se într-o înfrângere
provizorie. „Eu sunt marul.”  Si el era marul. Sucindu-si pasnic frunzele pe care Asta Dragomirescu le  încarcase cu seva violentei si tot ea le uscase. Tacând desavârsit si întunecat,  Radu intra în cabana, în odaia vecina cu a lui Ed, si sezu închis acolo pâna seara.  
„El si ea si ceilalti doi, toti patru închisi într-un pepene urias, si eu deasupra,  în creasta, cu tesla, cu toporul, cu ferastraul, cu joagarul, dar cu labele sfâsiate  în sârma... care-i felia mea de pepene si ce fel de seminte sunt în ea?...”   Seara, când soarele se stinse în lac, strângându-se ca un bulb de sânge  închegat pe crucea manastirii rasfrânta în ape, vesnica închinare muta la trei  pesti care-au saturat un popor, Radu iesi din nou în poiana si Ramintki îl  întâmpina, framântând în palme pâine de secara pentru doua gaini.  
— Pacat ca nu te-ai sculat mai devreme sa vezi luna ra sarind! Era ca un  sarpe încolacit pe un os aruncat de Dumnezeu la câini.
— Dumnezeu ia masa de seara deasupra manastirii de vizavi? îl întreba  Radu.
— Bineînteles, zise Ramintki. Ed si fetele se dau în leagane.
— Care leagane?
— Alea cinci guri de ham aduse de Ed. Le-am legat de craca fagului  de lânga debarcader.
Se dusera la lac. Ed si Delia, urcati în acelasi leagan, se balansau  galagiosi. Delia se trezise si era de-o veselie nenaturala, vrând, probabil, sa  stearga impresia penibila întiparita în ceilalti.    „Ce podoaba de soi, ce gluma proasta”, se gândi Radu. „Târâie si tot  târâie.”
Pentru el, în clipa aia, Delia era o funie lunga pe care cineva a însirat   o multime de greieri descreierati. Daca i-ar fi stiut gândul, poate ca Delia s-ar  fi oprit înfricosata. Dar nestiindu-1, chiuia scurt si gutural, ca si cum ar fi  avut plamânii îndopati cu ceata, si când leaganul se apropia de pamânt,  proptea picioarele într-o vâna din radacina fagului, si Ed, cu chica lui  roscovana, gata oricând sa se transforme într-o flacara, îi cadea, icnind, în  spinare, ea striga: „Hu, hu, tin-te bine!”,îsi lua vânt si zburau amândoi,  forfecând aerul si fantasmele ridicate din lac în frunzisul bogat de deasupra,  intrând în el pâna la genunchi si pâna la coapse. Un fel de dor de-a te pierde  si de-a te mistui, botezul ideii de-a te urca la cer, repetat mereu, cu  înversunare crescânda.  Asta Dragomircscu, în leaganul din marginea sirului, purta pe cap o  coroana de nuferi si de irisi. Îmbracase o fusta-pantalon, foarte scurta, în  nuanta serii, si o bluza de batic alb, ispravita la spate în doua capete de  esarfa. Trupul ei zvelt, bun de purtat în brate, lung si lacom de lene, luneca  usor, înainte si înapoi, peste castelul de nisip, luminat palid-portocaliu de  felinarele facute de Delia.  
Radu se urca în leaganul gol de lânga Asta, o cuprinse cu bratul stâng,  ea se pleca cu tâmpla, zâmbind stins, si el o saruta. Pe tâmpla si pe fata ca o  superba, imensa picatura de luna neagra în care ochii ei lungi si frumosi  sedeau sa se sparga de pacostea unei dorinti pustiitoare.  
— M-am închis în odaie ca sa nu te bat, îi zise în soapta. Dar într-o zi...
— Bine, conveni ea, de departe, într-o zi o sa ma bati.
Si continua spre Ramintki, suit în picioare în leagan, dincolo de Radu:
— Ramintki, tu care le stii pe toate, ce se afla pe fata nevazuta a lunii?
— N-am fost la nici un bal acolo, zise Ramintki.
 — N-ai fost, dar ce crezi ca se afla?
— Poate sa fie un perete plin cu tapiserii înfatisând berbecii, taurii si  leii din azur.
— Si bube coapte pe farfurii de portelan! arunca Ed, care se oprise,  nadusit, sa rasufle. Pe fata nevazuta a lunii sar rusii si americanii cu parasuta  la loc fix, si mai încolo...
— Nu, îl întrerupse Asta. Pe fata nevazuta a lunii e Suzi, pisica mea cu  capul taiat.
— Cine i l-a taiat? întreba Delia.
Imprudenta scormonea cu un deget în buturuga de ceara de pe fundul  unui pepene-felinar.
 — Astâmpara-te, zise Asta, o sa te frigi si-o sa urli. Doctorul M. e  autorul. El m-a adus la Bucuresti de la Teatrul din Piatra Neamt. Socotind  platile încheiate, dupa doua luni si-a luat trusa si s-a mutat. Iubea pisicile si  într-o zi i-am trimis în dar o pisica, o negresa mustacioasa, foc de întepata,  umbla mereu încordata, ca pe tocuri cui. Noaptea l-am sunat la telefon: „îti  place Suzi?” „Seamana cu tine, m-a zgâriat.” „Da? Atunci ma consider  multumita. Toata ziua de ieri s-a lins pe bot cu o pisica turbata.”  Asta Dragomirescu împunse pamântul, usor, cu vârful pantofului si  începu sa se legene iar. Frunzele fagului, misterioasa ninsoare de sidef,  formau cadranul ceasului acela de exasperanta tacere. Sub ele, lunecând  înainte si înapoi, dar nu la mijlocul boltii, unde timpul îsi roade axul  devorându-se fara contenire, ci în marginea de întuneric fluid, Asta  Dragomirescu înghitea aerul sterp si paraginit de pe fata nevazuta a lunii,  cu coroana de flori încingându-i fruntea si cu capul înaltat spre fata lunii cea  expusa pamântului.
 „Scuipatul ala ceresc, îsi zise Radu, pe care ea mi 1-a trântit în suflet  ca sa se elibereze, iar ceilalti taceau stânjeniti. Bivolul de Ed ar putea sa  arunce o gluma, chiar nesarata!” si Radu se opri, coborî din ham, se dadu  doi pasi îndarat si o împinse încet pe Asta, atingându-i umerii.  
Nod al distrugerii sau al desperecherii, Asta Dragomirescu se legana  lin, întâlnindu-se cu el la intervale scurte. Umbra trupului ci, perfect  decupata si lunga atât cât ar fi dorit sa fie ea în realitate în clipele de mânie  trecatoare ale copilariei, oscila peste flacara felinarelor, flacara miorlaita,  revarsata strâmb prin ochi de monstru vegetal. Brusc, Radu se apleca si o  înhata pe Asta de solduri — si umbra Astei se ghemui speriata, adunând   bratele si desfacându-lc, si iar adunându-le, ca sa piara unita cu trupul lung  si plapând, în apele lacului, între alte dihanii de umbra, azvârlita de Radu.  
— Idiotule! zise Ramintki.
— De ce?! se mira Radu. Tu ai zis sa desertam ranita. Ramintki înainta  pe debarcader si de acolo în apa, drept, teapan chiar, ca si cum si-ar fi pus  în gând sa traverseze lacul pe dedesubt. Dar Radu, tinând în mâini leaganul  gol, îi zise lui Ed:  — Ea se astepta s-o fac de ieri. Poate de-alaltaieri.  — Cred ca nu trebuia sa vin aici, raspunse Ed.
— Nu se mai întoarce, spuse Radu. Uite-o, înoata spre malul celalalt.  Ramintki, urla el, iesi afara.
În apa pâna la subtiori si cu picioarele în mâl, Ramintki se opri. Dârdâia  si-i clantaneau dintii. Asta Dragomirescu se departa spre malul potopit de  macesi, de vii si de mirosul fânului, intrând în stratul de umbra groasa al  turlelor de la manastire. Umbra si malul ei imponderabil, chin mistuit de  ardoarea noptii. Când zburase prin aer, coroana îi cazuse, plutea cu candelele  florilor învapaiate în ochiuri de apa vânata. Ramintki o culese si, când urca  pe scândurile debarcaderului, si-o potrivi pe crestet.  
— Colanul reginei, îi zise Delia, s-a schimbat în zgarda pe gâtul  câinelui. Acum te-as lua cu mine, Ramintki.
— Cine are dinti pentru o portie de rasol ca tine? Poate un tigru sau  alta fiara salbatica.
Si, balabanind bratele de sperietoare, intra în poiana, pe lânga marul  cu craci varuite, dezbraca hainele, ramânând numai în chiloti, si-i zise lui  Radu, care-1 astepta, rezemat de stâlpul cioplit din dreapta terasei.
 — Vino sa ne cautam mortii prin iarba. Uite, ai mei sunt de sticla. Ai
tai sunt din maciulii de mac.
— Ed, îl chema Radu pe Valdara, care desfacuse capota masinii, ai o  lama sau ceva de genul asta?  Ed îi aduse o bucata de fier ascutita si Radu taie sfoara zmeielor înaltate  de Asta.  Plutind la o cota între 50-70 de metri, cele cinci zmeie, purtând  desenate cu fosfor, o icoana, un cal de Mare, chipul Astei Dragomirescu,  zugravit din profil, un cap de zimbru si un soarece stând în doua labute în  fata unui aparat de fotografiat, zvâcnira spre înalturi si vântul le purta în  grup, fluturându-le cozile, spre nesfârsirea câmpiei sau, poate, catre fata  nevazuta a lunii.

 

…şi încheiem cu gândul lui despre această carte, ca gând premonitoriu spre metafora iernii:

O carte ca Frumoşii nebuni... se scrie când eşti tânăr sau mai eşti încă tânăr, zurliu, pus pe petreceri, fulgerat de un potop de spe ranţe, vesel şi predestinat, măcar în închipuire, izbânzilor. Eram încă tânăr. Şi iubeam zăpezile. Mateiu Caragiale, când a scris Craii de Curtea veche, era pe corzile razachii ale aventurii. De altminteri n-a ajuns niciodată bătrân. François Villon, care-şi scria poemele cu pumnalul în cârciumi logodite cu perdiţia, n-a fost nici el vreodată bătrân. Zăpezile dintotdeauna şi mai cu seamă cele din alţi ani! Frumuseţe, nebunie, sete de viaţă. Când eşti tânăr eşti dincolo de moarte şi în adevăruri care nu se mai repetă.
Pe atunci intram sau eram la poarta ultimului pătrar magic al secolului XX şi toate fetele răsăreau odată cu luna numai din izvoarele umbrite de brazi, ienuperi, veveriţe. Izvoare care nasc fete. Pe uliţele Brăilei şi ale Bucureştilor ardeau (încă!) nopţi din Fanar şi mirodenii cu suspin de veche măreţie valahă.
Lunile anului, după cum veţi vedea în litera cărţii, purtau nume de femeie: Iunia, Iulia, Augusta. Zodiile se răsturnau în fântâni cu noroc. Şi cu toate că ne luptam cu cenzura (instituţia care ţine de cumplita decădere a spiritului), eram fericiţi să scriem şi să purtăm bătălii. N-am făcut schimb de populaţie cu iadul. Ne-am fript degetele, nc-am ars fruntea, am sângerat şi am apărat cântecul vocalelor. Am apărat ceea ce era în noi iubire şi speranţă. Ovidiu, poetul care zace în mormânt necunoscut sub cea de a şaptea poartă a Tomisului, spune că proza e scriere cu „cuvinte-n slobod mers„. Răsucind cadenţa frazei şi luminând-o din părţile ei noptatice cu alte dimensiuni ale gândului, am trecut în destinul celor ce merg mereu mai departe.
Frumoşii nebuni cântă dragostea, libertatea şi răzvrătirea. Adică viaţa. Paginile scrise atunci se păstrează ca fumul în crestătura icoanelor potrivite sub candela Timpului. Sunt de zăpadă albastră, de Dunăre neistovită şi umblă-n ele sănii alungite de crivăţ, duhul legendelor şi al gerului care încleştează Bucureştii la margini de Orient şi lângă inima binecuvântată a tinereţii şi a femeilor. Mă opresc. Aud cum vine iarna (o aud în mine şi în vuietul arborilor din gradină) şi vreau s-o întâmpin în răscruce de drumuri. Singur.
                                                                                                                                                            FĂNUŞ NEAGU


    FINAL INFORMAL:
   MESAJE DE ULTIMĂ ORĂ ÎN LEGĂTURĂ CU EDITORUL
  ZIARULUI „ULTIMA ORĂ”

 


Draga maestre,
Ieri, la Romexpo, Ion Marin si-a lansat a doua sa carte: Moartea unui biet corector, scoasa la Editura SemnE . Asa cum se obisnuieste, au vorbit multi, dar, ca un facut, nu despre cartea lui Marin, ci, cu deosebire, despre moartea lui Fanus, despre dispretul afisat de conducerile U.S. si Academiei Romane, care n-au trimis pe nimeni la Belu ca sa zica doua vorbe despre marele disparut. Ceea ce voiam sa stiti e ca acolo, la standul acelei edituri, mai toti participantii si-au notat impresiile intr-un catastif. [ Cele doua institutii au fost injurate birjareste, Fanus a fost laudat asa cum merita...] Ma gandeam ca odata si odata, daca puneti mana pe catastiful ala, dati lovitura la Carte si arte!
           Sa va dea Dumnezeu sanatate si sa va mearga bine!

                                                                                                                                                                 Mircea BUNEA 


Dragă Mircea Bunea,
Marele nostru prieten informal care a fost Fănuş, va înţelege un asemenea final informal pentru pagina pe care, cu durere şi pioşenie,   i-am dedicat-o.
Sunt convins că, plecând dincolo, a fost sigur că nu el va fi aici preferatul culturii urmaşilor noştri din presă, în concurenţa cu marii dispăruţi din lumea manelelor şi a şlagărelor cu versuri tembele. El a fost cel care, la dispariţia savantului Virgil Cândea, la vremea lui cel mai mare medievalist european şi vicepresedinte al Academiei Române, mi-a atrasa atenţia asupra ştirii de trei quadraţi care o consemna în ziarele cu pagini întregi de fotografii la catafalcul unei diseuze, continuate luni întregi de penibilul scandal lăsat în urmă. Aşa că, ce să-ţi mai spun cum, de săptămâna trecută răsfoiec ziarele cu teama de a nu mai găsi nici un ecou despre Fănuş. Teamă care mi se confirmă cu fiecare zi şi cu fiecare număr de ziar, zile şi ziare ce trec ţinându-mă la curent cu suferinţele Columbenilor şi aventurile altor interlopi.
Fănuş nu este nici măcar acum considerat a avea importanţa acestora. El a fost doar un magnific condei care a scris magic despre asemenea interlopi, conferindu-le propria lui poezie. Fără el şi viziunea lui romanţioasă, ei nicidecum n-ar avea-o, rămânând în noroiul cu care ne mânjesc pestilenţial prezentul. Dar crezi că asemenea orduri flagrant mediatizate ar putea înţelege asta, măcar la nivelul semenilor lor academicieni şi demnitari culturali?!… Că, despre urmaşii noştri ajunşi a redacta o asemenea degradantă presă, numai de bine!
                                                                                                                                                                 Corneliu LEU


 DISCLAIMER:
Toate părerile, punctele de vedere, afirmaţiile, atitudinile şi detaliile informative reprezintă angajarea fiecărui autor în parte. Portalul nostru nu îşi însuşeşte responsabilitatea pentru conţinutul articolelor publicate. Fiecare link şi articol pe care îl prezentăm are propriul copyright © şi răspundere personală pentru conţinut.


 

Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971