Anul 2015
Anul 2014
Anul 2013
Anul 2012
Anul 2011
Anul 2010
Anul 2009 periodic nr. 1 | 2 | 3 | 4 | 5 | 6 | 7 | 8 | 9 | 10 |
- GRUPUL SINODAL DE REZISTENŢĂ ANTICOMUNISTĂ DIN ORTODOXIA ROMÂNĂ
SUPRIMAREA IERARHULUI SI ANIHILAREA ÎNTREGII EPARHII
FAMILIA SI PERSONALITATEA EPISCOPULUI GRIGORIE
ARTICOLUL: “EPISCOPUL MARTIR” PUBLICAT DE PATRIARHUL TEOCTIST IN REVISTA “MAGAZIN ISTORIC”1994
ARTICOLUL PĂRINTELUI GALERIU PUBLICAT ÎN “ROMANIA LIBERA” ÎN 1993
ÎNCHEIERE
ADDENDA
PROBLEME ACTUALE ALE BUNULUI COMUN CA PROPRIETATE A TUTUROR CETÃŢENILOR ROMÂNIEI ŞI UNELE DIRECŢII DE DEZVOLTARE A PRODUCŢIEI ALIMENTARE
BUGETUL CETÃŢEANULUI ŞI ABUZURILE FACTURÃRILOR MONOPOLISTE – SEMNALARE PRIVIND UNELE DIRECŢII DE BLOCARE A PIEŢII LIBERE ŞI OFERTEI CONCURENŢIALE
APEL PENTRU ÎNGRÃDIREA ORICÃREI ÎNCERCÃRI DE AGRESARE MONOPOLISTÃ A DREPTULUI DE OPŢIUNE PE O PIAŢÃ LIBERÃ
DE LA APOGEUL POETULUI, LA APOGEUL POEZIEI
40 DE POEME DIN OPERA CONSACRATĂ A LUI PETRE STOICA
Vă prezentăm: Liga scriitorilor din România
PAMFLETUL CA GEN LITERAR
NOI APARIŢII EDITORIALE
AL. PAPIU-ILARIAN
ACŢIUNI ILEGALE DE INTERZICERE A ACCESULUI IN REPUBLICA MOLDOVA
Un reportaj la Ohrid
CALVARUL ROMANILOR DIN SERBIA DINTRE TIMOC SI MORAVA
INTERVIU CU UN LINGVIST BASARABEAN DESPRE LIMBA ROMÂNĂ
Ileana Graţiana Pop ne aduce o veste bună
COVÂRŞITOAREA VALORE ROMÂNEASCĂ REPREZENTATĂ LUMII DE BRÂNCUŞI
Un interviu cu Brâncuşi luat tot de Marcel Iancu
ALBUM Brâncuşi
PAGINA INTAI

                   

EPISCOPUL MARTIR

GRIGORIE LEU
60 DE ANI DE LA SĂVÂRŞIREA
MARTIRIULUI PĂMÂNTESC
ŞI A TRECERII LUI LA DOMNUL

 

 

GRUPUL SINODAL DE REZISTENŢĂ ANTICOMUNISTĂ

DIN ORTODOXIA ROMANĂ

Există, în fibra constitutivă a marilor oameni ai neamului sensul îndatoririi lor faţă de ţară şi populaţie, mai presus decât ambiţiile puterii trecătoare. Să ne gândim la testamentul lui Ştefan cel Mare, la care nu numai pohta lui Mihai Viteazul  era, ci a ţării, la neaplecarea dinspre lumina creştină a capetelor Brâncovenilor decât sub securea călăului, la înţelepciunea celor care-şi deziceau rangurile personale când găseau calea întăririi doar prin domn străin şi la refuzul lui Antonescu de a-şi aresta adversarii politici prin celebra rezoluţie pe referatul Siguranţei prin care recunoaşte că nu el este singura soluţie, ci ţara trebuie să aibă mai multe căi, tocmai spre a fi sigură că se poate salva.La fel au gândit şi au acţionat acei membrii ai Sinodului Bisericii Autocefale Ortodoxe Române în situaţia disperată în care duşmanul ne ocupa nu numai ţara, dar încerca acelaşi lucru şi cu diaspora. şi, fiindcă o încercare prin Biserică, prin supunerea parohiilor româneşti tocmai forţelor oculte cu care duşmanul îşi regiza provocările în lumea liberă şi crea agenturi comuniste printre emigranţi, ortodoxia română a încercat salvarea prin îndatorirea misionară pe care Episcopul Grigorie a dat-o celor doi preoţi trimiţându-i la românii din lumea liberă. Tocmai spre a întări sufleteşte acolo rezistenţa, înainte ca cel rău să se poată infiltra.Cine au fost ei ? Care dintre înalţii prelaţi au consimţit la această taină pe care le-o propunea fratele lor întru hirotonire, Episcopul Grigorie al Huşilor, nu s-a aflat niciodată din gura  fiului său, preot si acesta, pe care l-a trimis în străinătate ca să alerteze parohiile diasporei romanesti spunţndu-le că guvernul comunist vrea să le aservescă direct Moscovei, adică KGB-istilor in sutană trimisi de spionajul sovietic spre a distruge comunitătile de romîni care puteau păstra nestinsă flacăra ortodoxiei lor adevărate si nu sub o SOVROMPATRIARHIE, cum numise public Episcopul Grigorie încercarea guvernului comunist si a pseudoprelatilor impusi de acesta in Sfantul Sinod. Fiul si-a făcut datoria, a ajuns a fi recunoscut drept Intaistătător al Bisericii ce-i întrunea pe toti emigrantii romani din Europa si Orientul Apropiat si si-a dus munca misionara pana ce dusmanul moscovit impotriva caruia lupta l-a rapit, l-a dus si l-a ancheta tin sediul KGB-ului de la Lubianka, apoi l-a trimis la Bucuresti cu rechizitoriul de condamnare la moarte gata făcut, pentru ca un tribunal marionetă al securitătii să hotărască această sentintă deja hotarată. Dar niciodată, in nici o anchetă, el n-a spus cine au fost cei din jurul tatălui său, cu toate că s-a încercat să I se smulgă o declaratie chiar si după rostirea sentintei,  chiar  execuţia fiindu-i amânată pentru aceasta,  anchetarea lui continuănd inuman şi antijuridic, chiar şi după ce e dată sentinţa capitală. Tăcerea lui asupra acestui subiect ca şi asupra secretelor de organizare a diasporei, a acţiunilor politicienilor importanţi şi a comunitătilor de romîni, este consemnată cu evidenţă, iar refuzul lui este declarat pe faţă tocmai ca o provocare la pedeapsa supremă pentru a se asigura cât mai repede că nu vor scoate de la el nici o informaţie prin care să fie periclitată continuarea rezistenţei.   Din submeniul de download al acestui portal internet, poate fi descărcată “Cartea episcopilor cruciati”, care descrie martiriul celui de al doilea episcop din familia Leu, cel cunoscut sub numele de Vasile-Victor. Acum revenim la personalitatea puternică a tatălui său, Episcopul Grigorie, fost vicar al Mitropoliei Moldovei, fost întăistătător la Argeş şi la Huşi,  al cărui rol de mentor naţional al unor asemenea idei de rezistenţă prin Biserică era bine cunoscut. Episcopul Grigorie al Huşilor străduise mereu pentru a închide calea dusmanoaselor idei ateiste către simtirea romţnească. El nu recunoştea limitarea eparhiei sale la Prut considerând-o o formă administrativă între state, care nu avea cum să limiteze drepturile spirituale ale Bisericii Naţionale. În tiparniţa sa de la Huşi el scotea pastorale, îndemnuri şi cărţi de rugăciune pe care călugării basarabeni adăpostiţi de el după refugiu, le treceau prin vadurile Prutului ducându-le fraţilor lor din Basarabia ai căror preoţi fuseseră deportaţi. Ca senator de drept, câtă vreme a mai avut cuvântul, el a luptat cu guvernarea împotriva cotelor puse ţăranilor şi împotriva pensionării preoţilor, modalitate prin care Guvernul Groza voia să scape de liderii spirituali pe care-i aveau satele. Iar când şi-a dat seama de forţa străină prin care se încerca deturnarea bisericilor din emigraţie, a apelat la toţi cei apropiaţi şi a devenit sufletul unei mişcări de apărare a identităţii autocefaliei noastre, pe toată extinderea ei, în ţară şi străinătate, angajându-şi chiar fiul în această misiune riscantă.Iar fiul lui a prelua misiunea, a bătutu întreaga Europă ţnfiintand atţt parohii ale romanilor cat si  emisiuni religioase in limba romana, prin care realiza pri eterul undelor radio o uniune bisericească între toti dreptcredinciosii neamului nostru. In bisericile romanilor de dincolo de Cortina de fier, el duminica de duminica oficia slujbe la care participau pe calea undelor si toti cei de dincoace, înfăptuind astfel BISERICA DIN ETER care a dat unitate simtirii crestine romanesti  în toată perioada de opresiune comunistă. Si, avea grijă ca, acolo, în încheierea fiecărei slujbe, să-si citeze tatălcare, între timp, aici, fusese ucis la 1 martie 1949 prin crimă păgană a guvernării promoscovite: Arhiepiscopul Vasile-Victor Leu işi încheia fiecare predică de la sfârşitul serviciului religios pe care-l prezenta duminica la BBC - sau la alte posturi de radio unde-l duceau drumurile sale arhiereşti: radio Paris, radio Roma, radio München (ce conţinea germenii Europei Libere), radio Salzburg, radio Istambul, radio Atena şi altele -  cu: Prin aceasta, ambii, tată şi fiu, intrau deschis şi pe faţă în lupta lor cruciată. Să încercăm, totuşi, din documentele existente, să vedem pe cât posibil, cine erau şi celelelte personalităţi împlicate. Lista este lungă şi începe cu fraţii întru ierarhie arhierească ai Episcopului Grigorie: Patriarhul Nicodim care a trăit până la începutul lui 1948, Mitropolitul Irineu Mihălcescu al Moldovei - câtă vreme a vieţuit  în retragerea pe care i-o impusese Gheorghiu Dej înlocuindu-l cu omul său care l-a găzduit la Vâlcea, apoi, Mitropolitul Nifon Criveanu obligat şi el să se retragă din scaunul de întâistătător al Olteniei şi chiar urmaşul acestuia, mai docilul mitropolit Firmilian, Mitropolitul Tit Simedrea păstrându-şi simbolic, în ţară, spre neplăcerea ocupanţilor, titlul de prelat al Bucovinei, episcopul Policarp Moruşca, titular al Bisericii misionare din America, unde nu i s-a mai dat voie să plece şi episcopul Partenie Ciopron mutat din Alba Iulia unde nu mai putea funcţiona o episcopie a armatei. Aceştia erau cei care fuseseră deja izolaţi de administraţia bisericească luânduli-se eparhiile, dar rangul arhieresc păstrându-le locul în Sfântul Sinod. Congener al lor rămas în funcţie, recunoscut de ei din trecut ca lider de iniţiativă naţională, Episcopul Grigorie a devenit pionul principal al curentului care se opunea modificării statutului Bisericii, îngrădirii drepturilor ei spirituale asupra ţării şi neamului, nerecunoaşterii jurisdicţiei ei canonice asupra românilor din afara graniţelor. Aceşti prelaţi rămaşi fără eparhie, plus doi episcopi basarabeni ale căror nume nu mi-le amintesc, puteau fi întâlniţi deseori la Huşi sau la mănăstirile eparhiale ca oaspeţi de taină ai Episcopului Grigorie iar, uneori în preajma sinoadelor, se întâlneau la casa din Bucureşti a vărului meu Vasile, care se afla chiar în preajma Patriarhiei. Tot asemenea oaspeţi de care îmi amintesc - desigur în perioadele când nu erau arestaţi vreunii - erau prietenii cărturari ai Episcopului Grigorie - Dimitrie Gusti, I.Al. Brătescu-Voineşti, Emil Gârleanu, Păstorel şi Ionel Teodoreanu, Lucian Blaga, Dr. Paulescu, Ion Marin Sadoveanu, I.D. Ştefănescu, Nicolae Lungu, Cezar Petrescu, Ion Pillat, Constantin Silvestri, Pan Halipa, George Gregorian, Ion Sân Giorgiu, Mircea Vulcănescu, Constantin Bobescu, Dimitrie Cuclin, Gala Galaction, Ion Agârbiceanu, miniştrii liberali Radu Roşculeţ, George Vântu, Bujoiu.                    Închei această listă cu Mitropolitul Nicolae Bălan al Ardealului care, nu ştiu de ce , a trăit în ultimii ani un fel de autoclaustrare în reşedinţa metropolitană de la Sibiu unde unchiul meu îl vizita, cu episcopul Chesarie al Tomisului, pe care l-am pomenit la întrevederea de la Medgidia, episcopul Valerie Moglan al Clujului, arhiereul Şarpe, locotenent în sacunul de la Curtea de Argeş după plecarea unchiului meu la Huşi şi episcopul Nicolae al Oradiei scos abuziv din scaun, încheindu-şi apoi viaţa pământească într-o mânăstire de domiciliu obligatoriu.Până aici am reconstituit din memorie şi din menţionări fără legătură cu anchetatul; dar numele prietenilor lui, chiar dacă el refuză categoric să-i implice cu ceva, sunt smulse meticulos de anchetator: vin întâi prelaţii din generaţia sa, care i-au fost colegi de seminar ori de teologie: Mitropolitul Vasile Lăzărescu al Banatului, episcopul Antim Nica al Dunării de Jos, episcopul Policarp Moruşca al Maramureşului, episcopul armean Vasile Boldian, profesorii de teologie Nichifor Crainic, preotul Ion Ravenţa, arhimandritul Laurenţiu Busuioc, şi preotul Dumitru Chirilă, preotul Gh. Vintilescu director-consilier al Sinodului, preotul Constantin Nonea directorul-consilier al Mitropoliei Moldovei, preotul dumitru Veştemeanu director în ministerul Cultelor, preoţii Victor Popescu şi Ionel Boboca de la biserica Radu Vodă, Constantin Pistol de la biserica Icoanei, Ion Hagiu de la biserica Cuţitul de Argint, Ion Constantin Sârbu din Parcul Călăraşi, Ion Gălăţeanu biserica Domenii, Ion Solomei şi diaconul Gh. Pantiru de la biserica Sf. Spiridon - Iaşi, Ilie Gheorghiţă directorul seminarului din Iaşi, Gh. Gheorghiu de la biserica Uspenia din Botoşani, Ion Popovici şi Vasile Vasiliu protopopi de Neamţ, preotul Ion Smărescu de la biserica Sf. Gheorghe - Piteşti, preotul Pavel Ginaru din Rm. Vâlcea, preotul Teodor Voineagu şi tatăl meu, avocatul Ion Leu din Medgidia, preotul Ion Mărculescu din Cuza Vodă, preoţii Dima, Popoiu şi Blănaru din Bârlad, arhimandritul Ambrozie Filiuţă, fost vicar şi ieromonahii Partenie, Mina, Silvan şi diaconul Dragoş Alexandrescu de la Huşi. Lângă aceştia apar cu caracter dubitativ numele unor miniştrii ai cultelor din guvernul Groza: Stanciu Stoian şi Mihai Ralea. Dar şi cu ei, totuşi, ca profesori universitari aparţinători de cultura română, cred că s-au putut discuta unele aspecte ale problemei. Ralea, cunoscut fiind din Huşi, avea relaţii cu vărul meu Vasile, iar Stanciu Stoian cu preotul Gâldău.  Pentru că, în ciuda interdicţiei moscovite, problema identităţii noastre spirituale îşi făcea loc indiferent de sloganurile prosovietice şi, ca dovadă că momentele pe care le evocăm noi aici au avut şi rezonanţă dar au avut şi făclieri printre cei pomeniţi mai înainte şi printre alţii care le-au urmat, este faptul că, douazeci de ani mai târziu, chiar dacă ne aflam tot sub guvernare comunistă, în revista   nr.XXV-1973, studiul al academicianului dispărut  Nestor, Mitropolitul Olteniei putea vorbi despre şi despre afirmând nestingherit faptul că şi .Se schimba, deci, ceva chiar în oficialitatea acelui regim, precum Apostolul zice despre păgânii cei fără lege. Iar asta, ca dovadă că sămânţa a încolţit la noua generaţie de prelaţi, iar  ceea ce era considerat act de trădare conducând la martiriul Episcopului Grigorie Leu şi a fiului său Vasile Victor Leu, s-a dovedit act de înaltă demnitate şi de morală cerştină, şi chiar de salvare naţională în acel moment când, cu orice chip, flacăra rezistenţei nu trebuia lăsată să se stingă. Ea a avut ecou chiar la generaţia următore, când regimul era încă puternic.. Dar simţămintele cu adevărat patriotice rânduite atuncea în taină de câţiva bărbaţi de conştiinţă care s-au simţit datori a acţiona au dat tărie şi rezistenţă Bisericii în îndatorirea ei faţă de neam şi au condus la posibilitatea de reînnodare a celor mai sfinte tradiţii chiar sub apăsarea vechii orânduiri, aflându-şi slujitori care au dus destinul românesc mai departe.Cine sunt însă ei este mai greu de aflat de vreme ce anchetatul refuză categoric să spună vreo vorbă în legătură cu aceasta. Prin actul său el i-a salvat şi de la pedeapsă, salvând şi continuitatea ideii; dar le-a adus şi dezavantajul de a nu putea fi cunoscuţi astăzi. Cunoscuţi nominal, vreau să spun, deoarece, categoric lucru, ca entitate colectivă de oameni ai unei înalte conştiinţe ei sunt, clar, unii dintre cei citaţi mai înainte. Ca animator al lor, ca făclier al lor, cum spunea un înalt ierarh, rămâne cunoscut Episcopul Grigorie care, însă, a avut de plătit cu viaţa pământească pentru această notorietate publică. Din acest motiv, dacă el tot a devenit cunoscut şi a plătit cu viaţa încheiată prin martiriu, fiul său refuză categoric a divulga numele celorlalţi, oricât de dură  ar fi fost ancheta la care a fost supus şi aici şi la Moscova din momentul răpirii lui din lumea liberă. Fapt important pentru noi, astăzi, este adevărul de necontestat că, în sânul Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Autocefale Române, a existat un grup puternic de ierarhi care s-au opus cât au putut bolşevizării ţării şi descreştinării populaţiei, unii până la sacrificiul suprem, alţii rămânând cel puţin mărturisitori neabătuţi, al căror exemplu s-a continuat la celelalte generaţii în aşa fel încât, chiar sub apăsarea dictaturii atee, conştiinţa Ortodoxiei ca  Biserică Naţională a Românilor s-a perpetuat întru salvarea Credinţei şi a tradiţiei strămoşeşti. 

 

  SUPRIMAREA IERARHULUI SI ANIHILAREA ÎNTREGII EPARHII 

La începutul anuuil 1949,  ura atee se răzbună  anihilând şi scaunul episcopal al Huşilor şi pe înaltul slujitor care stă în el şi distrugând apoi întreaga eparhie spre a nu mai putea rămâne nici o urmă, ca în vremurile când barbarii arau pe locurile  arselor cetăţi. Opunându-se cu vehemenţă Regulamentului de funcţionare impus de comunişti prin acel care, printre alte dureroase îngrădiri ateiste prevedea scoaterea la pensie a preoţilor de peste 55 de ani, adică pregătirea terenului de a se aduce la sate propăvăduitori tineri formaţi pentru colectivizare, se încearcă şi se reuşeşete în mod criminal anihilarea Episcopului Grigorie ca lider de opoziţie în Sfântul Sinod şi în întreaga lume bisericească. I se smulge în primul rând scaunul de arhipăstor adăugându-se în Decretul căruia i se opusese menţiunea desfiinţării dificilei Episcopii a Huşilor prin care el îşi pretindea jurisdicţia istorică a păstoririi şi în stânga Prutului - lucru evident şi chiar consemnat în literatura de mai târziu:<^drept măritorii creştini din Basarabia aparţinând bisericeşte de Mitropolia Moldovei de la Iaşi direct, şi indirect prin Episcopiile Huşilor şi Rădăuţilor>. (I.P.S. Nestor Vornicescu - XXVII - 1975 p. 821-851 - catedrala din Huşi fiind ctitorită ca Biserică Domnească de Ştefan cel Mare, iar Sfânta Episcopie a Huşilor fiind întărită în întinderea scaunului ei (cf. Nicolae Iorga) de Alexandru Lăpuşneanu pentru a păstori |ara de Jos a Moldovei şi |ara de Jos a Basarabiei>. Ei bine, tocmai acest asupra teritoriilor unde vieţuiesc români ortodocşi, păstrându-şi drepturile spirituale perene indiferent de trecătoarele schimbări administrative pe care întotdeauna năvălitorii le-au adus în aceste părţi ale teritoriului românesc, tocmai acest scaun episcopal îi stătea în coastă lui Stalin şi planurilor lui de desnaţionalizare. El trebuia desfiinţat, şters de pe suprafaţa ţării iar, cum întâistătătorul său, Episcopul Grigorie, ca personalitate bine cunoscută pe plan naţional şi în lumea creştină, avea încă destulă autoritate ca să se opună, trebuia şi el anihilat.În perioada aceea de la începutul anului 1949, urmând protestelor şi apelurilor publice lansate prin Sinodul din care, pentru măsuri de docilizare, fuseseră  scoşi unii dintre ierarhii pomeniţi mai înainte, rămas mai singur Episcopul Grigorie a făcut totuşi mari demersuri şi nu a cedat o clipă în eforturile de a împiedica promulgarea acelor prevederi înrobitoare din Decret, după cum relatează toţi sinodalii, colaboratorii şi membrii familiei: Tatăl meu, ca avocat a fost mereu cu el la Huşi şi Bucureşti spre a fi consilier în toate formulările juridice. Casa încă neconfiscată a lui Vasile de la Bucureşti a devenit sediu pentru cei care mai îndrăzneau să se întrunească. Iar în ultima săptămână a lui februarie, aceea în care MAN-ul prezidat din păcate de Parhon şi Sadoveanu, a votat Decretul, el a protestat la aceştia, la Patriarh şi la Primul Ministru sfidând acuzele că are fiul plecat în străinătate şi propunând ultima soluţie:<Îndepărtaţi-mă pe mine, dar lăsaţi Episcopia>. Atunci pesemne, dacă nu ar fi fost vorba de vreun cinic scenariu premeditat în manieră kaghebistă, de teama unor proteste mai mari, care prin fiul său se puteau întinde şi în străinătate, s-a hotărât şi anihilarea sa fizică. Petru Groza, căruia Episcopul i se opusese şi în 1947 cerând public guvernului să nu ia cote de cereale de la ţăranii pe care politica comunistă încerca să-i aducă la sapă de lemn şi proclamând ca un păcat pedepsit de Biserică faptul că satele Moldovei care sufereau de pe urma marii secete să mai fie supuse şi la cote - Petru Groza, deci, acest prim ministru al comuniştilor provenit dintr-o familie preoţească, a acceptat sau a fost obligat să fie complice la crimă.Pe ziua de 23 februarie a fost promulgat Decretul, pe ziua de 24 februarie s-a primit ultimul protest din partea Episcopiei Huşilor, cu argumente care se adresau şi lumii internaţionale, de la răsărit şi de la apus, pe ziua de 25 februarie Episcopul Grigorie Leu a fost invitat la guvern pentru o discuţie pe marginea a ceea ce solicitau demersurile sale.Aici s-a aplicat acelaşi tratament de asasinare a adversarilor ce nu pot fi aduşi în faţa plutonului de execuţie, pe care serviciile secrete moscovite l-au practicat de la Maxim Gorki până la Gheorghiu Dej, cu acelaşi cinism, chiar dacă tehnica s-a modificat de la otravă la iradiere. În cazul lui Gorki a fost clar otravă pusă în zugrăveala camerei lui din care tot a inhalat până a ajuns la funeralii naţionale. În cazul lui Gheorghiu Dej a fost un puternic bombardament cu radiaţii la o şedinţă a Pactului de la Varşovia. În cazul de faţă, anul fiind 1949 şi durata de trei zile până la efect fiind semnificativă şi altor cazuri, se presupune că ceea ce s-a folosit la întâlnirea de la primul ministru, sau din preajma cabinetului acestuia, a fost otrăvirea, cu toate că, e posibil să se fi folosit acest termen doar pentru că în 1949 încă nu devenise notoriu procedeul de iradiere secretă.Fapt este că, luând trenul spre Huşi după ultima sa întâlnire oficială, Episcopului Grigorie nu numai că i s-a făcut rău, dar a ştiut clar că va muri, lucru pe care l-a evidenţiat tot timpul cu seninătate creştină vreme de trei zile, obligându-se la luciditate în momentele când durerea nu-l dobora prea tare şi rânduindu-şi toate cele ale marii plecări în ordine desăvârşită de la legaţiile testamentare materiale şi mai ales morale, până la amănuntele veşmintelor şi a slujbei sale de trecere întru Domnul. Din trenul care-l aducea de la protocolul cinic al execuţiei sale, în staţia Crasna a cerut şefului de gară să telegrafieze mamei mele care era medic, să vină de urgenţă. Iar, a doua zi, când ea a ajuns, nu i-a cerut să-l trateze ci doar să-i spună cum evoluează sistemul de ucidere la care fusese supus şi cât mai avea de trăit. Conştient de termenul scurt, i-a spus mamei mele că vrea să o aibă pe ea la căpătâi ca neam, ca să-l ţină lucid până în ultima clipă pentru a se putea despovăra de toate problemele familiei şi ale bisericii, părăsind această lume cu ele clarificate. Cerea în mod expres ca însemnele arhiereşti cu care ritualul prevedea înmormântarea, să fie unele noi şi lipsite de valoare materială, cele care i-au aparţinut urmând a fi transmise fiului său, ca un simbol de continuitate a celor noua generaţii de slujitori ai ortodoxiei naţionale care se încununau în familia noastră prin rangul ierarhic care-l transmitea acum. Tatăl meu era legat cu îndeplinirea acestei voinţe ultime şi îmi amintesc cum a străduit până la sfârşitul vieţii sale, chiar înfruntând unele disensiuni din familie pentru aceasta.Conform ceasornicului metodei necruţătoare prin care fusese executat de puterea ateistă, Episcopul Grigorie a închis ochii în zorii primei zile de martie 1949 în mijlocul rudelor şi a tuturor slujitorilor episcopiei, vorbindu-le şi îmbărbătându-i el pe dânşii, subliniindu-le mereu speranţa că omenirea creştină nu ne va lăsa pentru multă vreme în mâinile anticristului şi că sacrificiul său nu trebuie plâns ci doar urmat. Avea această grijă a continuării luptei spun toţi cei care au fost lângă el în ultimele clipe din acea zi de întâi martie.În legătură cu aceasta Înalt Pra Sfinţitul Antonie întâistătătorul Transilvaniei relatează într-o scrisoare pe care o includ printre aceste documente, faptul cum târziu, într-o mânăstire, a întâlnit un călugăr tuns întru monahism cu numele de Gamaliel, care păstra cu sfinţenie o cămaşă veche (pesemne precum acelea pe care le ştiu prea bine din copilăria mea, cu ţesătură albă aspră, mănăstirească). Călugărul fusese frate tânăr, cămăraş la palatul episcopal din Huşi -palat ridicat drept curte domnească de Ştefan cel Mare. El s-a aflat printre cei care, după închiderea ochilor, i-au îndeplinit întregul serviciu religios al îmbrăcării Vlădicăi Grigorie în hainele arhiereşti cu care trecea în viaţa veşnică şi a păstrat cu sine cămaşa ultimelor lui suferinţe lumeşti. Dacă va cădea această carte în mâinile lui sau ale altora care deţin astăzi cămaşa îi rog să o aşeze undeva cu aceste rânduri de mai sus ca o inscripţie pentru muzeul neamului. Date mai ample şi documente despre viaţa, opera şi trecerea lumească a Episcopului Grigorie se pot găsi în cartea recent  editată la Episcopia Huşilor: de preot-doctor Nicolae Hurjui. În legătură cu documentele pe care le includ la acest capitol, pomenesc o scrisoare-adresă pe care mama mea a scris-o cu mână tremurândă şi caligrafie precipitată în încăperea alăturată celor unde se împlinea ritualul spălării, ungerii şi îmbrăcării vlădiceşti.Era adresată colegului ei - medicul director al spitalului din Huşi doctorul Găitulescu care, până la venirea ei şi apoi, împreună cu ea, îl îngrijise pe Episcop. Întrucât în ultimile ore rămăsese doar mama, ea îi trimitea acum probe de laborator - evident pentru confirmarea bănuielilor de diagnostic pe care , profesional, desigur că le discutaseră împreună. Mai ales că mama mea mi-a confirmat clar ca medic, faptul că Vlădica (acesta era apelativul pe care-l foloseam în familie fără a adăuga numele, deoarece el era, pentru noi, doar unul singur: - Vlădica) i-a spus că se ştie de nevindecat, dar vrea să cunoască din diagnosticul de care însuşi era sigur  evoluţia următoarelor ore, înseamnă că directorul spitalului i-a fost mamei confidentul căruia îi încredinţa acum şi probele de laborator. Călugărul Partenie care îndeplinea slujba de şofer (în orânduirea palatului episcopal erau o serie de monahi cu profesii precise: mecanici, vieri, pivniceri, bucătari conform nevoilor domeniului, dar şi tipografi, sculptori în lemn, pictori, compozitori şi chiar nişte mari cântăreţi refugiaţi de la Opera din Chişinău, pe care unchiul meu îi aduna conform preocupărilor sale culturale) - a fost trimis cu probele şi scrisoarea respectivă la spital, dar s-a întors cu ele înapoi: medicul plecase brusc din oraş sau, mai degrabă, fusese sfătuit să plece, tocmai pentru a nu parafa o asemenea confirmare.Îmi permit această bănuială, pentru că un lucru asemănător s-a petrecut şi cu o sesizare pe care tatăl meu în calitate de avocat şi împreună cu fraţii şi cumnaţii săi, au vrut să o depună la procuratura judeţului care ulterior s-a desfiinţat. În sesizarea al cărui text îl public de asemenea, ei cereau o anchetă în cazul motivelor suspecte ale morţii Episcopului. Procedeul a fost delicat şi perfid: Un personaj important de la guvern şi un reprezentatnt al Ministerului Cultelor (tata îşi aminteşte că pe unul dintre aceştia îl chema Fârşerotu), au venit imediat de la Bucureşti pentru organizarea funeraliilor. Ei l-au convocat pe tata şi pe fraţii săi şi le-au cerut să nu strice ceremonia oficială pe care guvernul avusese bunăvoinţa să o stabilească prin demersul de la procuratură care o putea întârzia. Argumentul era că nici Biserica nu permite autopsierea trupului unui prelat, deci aceasta nu poate avea loc, iar cercetările asupra altor probe se pot efectua şi după înmormântare. Promiţându-li-se chiar sprijinul ulterior, rudele au acceptat. Abia după acest accept, oficialii guvernamentali au permis venirea reprezentanţilor Bisericii. Astfel a avut loc slujba de despărţire a prelatului de enoriaşii care se adunaseră nu ca la plecarea unui muritor ci cu drama vremurilor şi mai triste pe care le prefaţa acest eveniment zguduitor oficializat de prezenţele şi cuvântările reprezentanţilor guvernamentali, dar oficializat ca un avertisment. Acest serviciu religios în care rezona durerea situaţiei grele a întregii Biserici, a fost oficiat de prietenul şi, cum ştim, confidentul său Chesarie  Păunescu, episcopul Tomisului (care nu s-a sfiit să vină cu toate că, pesemne,şi lui i s-a atras atenţia ca şi episcopului Antim de la Buzău care a fost întors din drum), episcopul Antim Nica de la Galaţi, arhimandritul Teoctist Arăpaşu -ajuns Prea Fericit Patriarh, pe atunci vicar al Mitropoliei Moldovei şi cunoscutul preot cărturar Constantin Nonea din Iaşi, singurii care nu au avut teamă să se alăture marelui sobor al preoţilor şi monahilor din eparhia proaspăt condamnată la desfiinţare pentru plăcerea ocupantului.După epuizarea unui asemenea act oficial, opinia publică a fost otrăvită cu informaţii false de la cea naivă că era bătrân şi bolnav, când toată lumea îl văzuse până atunci în plină forţă şi sănătate la cei doar 68 de ani încă neîmpliniţi, până la zvonul că s-ar fi sinucis şi că din acest motiv, el fiind ierarhul, episcopia trebuia desfiinţată. Ca să nu mai vorbim de etichete ca , şi a căror semnificaţie este, de fapt, cu totul alta decât cea din limbajul pomenit. Cât despre insistenţele în materie de justiţie ale familiei, ele au fost liniştite cât se poate de simplu: au fost arestaţi sub diverse pretexte sau chair fapte incriminabile pe atunci, atât tatăl meu cât şi unchii mei, bătuţi bine şi trimişi în lagăre în aşa fel încât preocuparea de a se salva pe ei înşişi să nu le mai dea vreme pentru demersuri întru aflarea adevărului morţii Episcopului.Tatăl meu, Ion C. Leu, avocat din Medgidia, cu dosarul aflat astăzi în Arhiva de Fond Penal cu nr. 454, a fost condamnat la cinci ani detenţie administrativă - neexistând probe pentru o condamnare penală şi fiind deţinut doi ani în lagărele Peninsula şi Capul Midia. Această metodă a condamnării administrative fiind culmea abuzului totalitar fără nici o legătură cu justiţia întrucât securiştii care te anchetau îţi hotărau şi pedeapsa fără a mai cere avizul cuiva, lucru nepermis în nici un sistem judiciar din lume. Unchiul meu, Constantin Nil Leu, fost ofiţer de roşiori, deoarece locuia în comuna natală |uţcani - Covurlui şi avea în jurul său opinia întregului sat, a fost condamnat 12 ani la temniţă grea şi a zăcut în închisoarea din Galaţi şase ani şi jumătate, conform dosarului 104.205 tot din Arhiva de Fond Penal, iar unchiul meu Şerban Onose, dat afară din funcţia de revizor şcolar, a fost şi el vreme de vreo patru ani urmărit ca şi ţinut prin lagăre. Singura iertată de batjocura securităţii prin vârsta ei, a fost sora lor cea mai mare pe care o numeam cu toţii Mama Zoiţa şi depăşea 70 de ani, fiind capul unei numeroase generaţii în care Episcopul Grigorie era al doilea, iar tatăl meu al optulea, aşa explicându-se marea diferenţă de vârstă între mine şi vărul meu. Ea a fost lăsată în pace locuind în alt sat şi numindu-se, după căsătorie, Blănaru. Astfel, prima veste din străinătate a venit pe adresa ei. Era o carte poştală ilustrată care nu atrăgea atenţia şi conţinea un text banal care numai nouă ne spunea ceva recunoscând scrisul vărului meu:. Dar spre durerea expeditorului, fratele ei, ceea ce însemna Vlădica Grigorie, nu mai era în viaţă. În schimb sanatoriul, ceea ce însemna Consiliul Mondial  Ecumenic, îi acorda ajutorul cerut de conclavul celor ce-l sprijineau de aici, spre bucuria noastră. Iar, aşa cum am spus mai înainte, numele acestora a fost salvat de la dezvăluire, prin martiriul Episcopului Grigorie şi martiriul la care avea să se supună şi el, fiul acestuia. Noua nu ne rămâne decât să-i căutăm pe cei din conclavul sprijinitor printre cei din listele anterioare.Dar, mai întâi, un amănunt de substanţă în legătură cu fotografia Episcopului Grigorie pe catafalc, pe care o deţin printre documente: Această fotografie i-a fost adusă mulţi ani mai târziu tatălui meu de către un bătrân evreu care fusese fotograf la Huşi. El nu şi-ar fi permis să se apropie de catafalc - i-a mărturisit, dar l-au adus acolo care i-au cerut să developeze repede şi să le dea fotografia care trebuia trimisă de urgenţă undeva. Dacă ne gândim la similitudinea dintre această situaţie şi filmul execuţiei lui Antonescu pe care l-a cerut Stalin drept confirmare, înseamnă că exista o practică curentă a Moscovei de a se pune la dosarul adversarilor şi documentul final. Mulţi ierarhi, dintre cei cărora nu li s-a permis sau care nu şi-au permis să ia parte la funeralii mi-au declarat în decursul vremii că ei, din primele zile. l-au pomenit în slujbele lor printre martirii Bisericii, iar în bisericile din străinătate, tot din primele zile s-au ridicat slujbe pentru martiriul său, ceea ce înseamnă că vestea a ajuns foarte repede, iar reacţia a fost promptă,chiar în acel martie 1949 prin ştirea difuzată de BBC-Londra şi agenţia de presă din Paris. Înseamnă aceasta că, în slujba ideii lui de unitate românească prin ortodoxie, atât conştiinţele din ţară cât şi cele din străinătate s-au unit pentru prima dată chiar deasupra proaspătului mormânt. La Huşi, în slujbele de taină, în închisorile unde se aflau foştii lui călugări arestaţi, la mânăstirea Cernica ale cărei chilii îi adunau pe arhiereii scoşi din funcţie înainte sau o dată cu el, ca şi la Argeş şi la Sfântul Spiridon al Iaşilor unde fusese egumen, glasurile  celor care l-au cunoscut şi l-au urmat au făcut slujbe pentru pomenirea şi mărirea martiriului său, episcopul Chesarie al Tomisului m-a chemat la el când episcopia desfiinţată i se muta la Galaţi - deci tot în 1949 - şi mi-a încredinţat un text de epitaf pentru piatra de mormânt a Vlădicăi spunându-mi că străinătatea ştie tot şi se fac slujbe. Valorile creştine şi naţionale propăvăduite de Episcopul Grigorie Leu îşi făceau loc chiar sub obrocul dictaturii ateiste. Chiar dacă nu se pomenea asasinatul, preoţii şi călugării tineri cunoşteau cu toţii sensurile şi idealul creştin al martiriului său, ca şi viaţa sa cu adevărat exemplară.

 

FAMILIA SI PERSONALITATEA

EPISCOPULUI GRIGORIE  

S-a născut la 2 mai 1881 în familia preotului Sachelar Constantin Leu, proaspăt întors din războiul de la 1877 şi uns parohul bisericii cu hramul Sfântul Ilie din comuna Ţuţcani, judeţul Covurlui. Avea în linie directă numai ascendenţi preoţi şi dascăli de ţară, până la străbunicul blagocin Mihail Leu, popă de tabără al lui Ştefan cel Mare, cu piatra de mormânt datată 1507. Alţi ascendenţi ai familiei - care-şi împart între dânşii satele sunt pomeniţi de un uric de la 26 iunie 7054 (1546), Ştefan cel Mare dă un uric la 24 noiembri 1492 lui Ivancu şi Vascu - fii lui Leu, în 1458, acest Vascu - scris Vasco Leu după grafia poloneză, se află la Cameniţa în bejenie cu Petru Aron, iar în divanele lui Alexandru cel Bun şi Iliaş, hrisoavele îi pomenesc pe postelnicii Leu la 20 iunie 1438, 24 februarie 1437, 23 mai 1436, la 10 februarie, 3 iunie şi 1 septembrie 1429, la 15 aprilie şi 16 februarie 1428, în anul de la facere 6929, adică 1421, la 1402 şi în 30 iunie 1392. Numele de Leu conjugat cu Postelnicu apare şi la generaţii mai noi, de după Mihai Blagocinul: Gorie Leu (Leoag) când postelnic şi când vornic de poartă şi şătrar, apare la 1650 şi la 1659, alte documente sunt din vremea lui Alexandru Lăpuşneanu şi a domniilor fanariote. În timpul lui Grigorie Ghica şi al lui Constantin Mihai Racoviţă, sub binecuvântarea mitropolitului Nichifor, apare în legătură cu înscrisurile mânăstirii Adam un Grigore Postelnicu Leu, iar sub Grigore Ghica, Ion Leu sin ot Postelnicu fiind dascăl al şcolii şi bisericii din comuna |uţcani face un înscris privind nişte branişti ale locuitorilor de pe valea Horincei în legătură şi cu propriile lui moşteniri de la , către prezidentul judecătoriei Covurlui care nu este altul decât Alexandru Ioan Cuza. Ceea ce înseamnă că suntem în anii 1849-1850. şi tot în legătură cu Vodă Cuza îl găsim pe Ion Leu-sin Postelnicu la Dobrovăţ pentru secularizarea averii mănăstireşti.Botezat cu numele Gheorghe de către tatăl său, viitorul episcop-martir face şcoala primară cu neamurile sale care erau dascăli, este luat la mănăstirea Neamţ de către un neam al nostru care era stareţ - ierodiaconul Teodosie Branişte, ajunge la seminarul de la Roman şi termină cursul superior al seminarului din Iaşi de unde, cu binecuvântarea mitropolitului Partenie pleacă la Kiev să studieze teologia. Se întoarce la Cancelaria Episcopiei de Galaţi, este uns preot şi păstoreşte parohia Oancea unde este şi director de şcoală, iar din 1907 îl găsim la Bucureşti ca preot Spiritual al Seminarului Central unde începe să publice lucrări privind problemele sociale ale Bisericii precum , clerului>, , ceea ce îl va duce mai târziu la proiectul unui curs la graniţa dintre doua discipline, lucru insolit pe atunci: , care-l apropie şi-l leagă cărturăreşte de Dimitrie Gusti. Războiul mondial îl aduce confesor militar şi protopop organizator al serviciilor religioase ale armatei iar, la încheierea păcii transformă un spital militar în înaltă şcoală teologică şi, cu sprijinul viitorului patriarh, episcopul de Caransebeş Elie Miron Cristea şi al Mitropolitului Pimen Georgescu pregăteşte dintre foştii rezervişti cu care s-a ajutat în confesionatele armatei, preoţi pentru numeroasele parohii care au nevoie de ei în Provinciile Alipite. Pregăteşte aici promoţiile care aveau să asigure imediat spiritualitatea naţională pe întreg teritoriul României Mari. S-a mutat apoi în Basarabia, unde arhiepiscop al locului era încă ierarhul uns de Patriarhia ţaristă-Atanasie, l-a ajutat din plin pe acesta să introducă canoanele sinodului autocefaliei române şi a organizat învăţământul teologic românesc dovenind chiar el rectorul Seminarului teologic din Ismail ceea ce îl face pe Nicolae Iorga să scrie:<În vechiul Ismail românesc, episcopul Melchisedec a adus grija întoarcerii la românism a acelui mal dunărean. Basarabia de Jos am pierdut-o şi opera trebuie luată de la capăt. Este meritul arhiereului Grigorie Leu că a făcut-o.> Şi nu fusese uşor. Ierarhii care ţineau de fosta Patriarhie ţaristă aveau înclinaţiile lor care, până la urmă, l-au făcut pe Atanasie să-i aibă sufragani doar pe ruşii albi şi să meargă după ei în occident, dar teologii rămaşi de pe urma lui confundau riturile; convulsiile ameninţau Biserica şi preotul misionar avea nevoie de multă înţelepciune. Au venit în jurul lui mulţi tineri cărturari deveniţi apoi bine cunoscuţi în viaţa publică, iar în 1926 Iorga îi recunoştea prin aceste cuvinte succesul unei strădanii de şase ani; strădanii culminând cu înfiinţarea Mitropoliei Basarabiei. La acel ceas, preotul Gheorghe Leu, fusese hirotonisit în arhiereu, uns vicar al Mitropoliei Moldovei cu numele de Grigorie Leu-Botoşăneanul şi devenea membru al Sfântului Sinod, cu care prilej rostea un cuvânt plin de premoniţia destinului său:(Revista nr.3(358) martie 1925 - Arhiereul Grigorie Leu: - discurs de recepţie la 4 februarie 1925). Rostită atunci doar ca un act de conştiinţă misionară, această dorinţă avea să-şi demonstreze retorica premoniţiei cu un sfert de veac mai târziu, prin întinderea pe cruce nu numai a mâinilor sale, ci şi ale fiului său, prin încoronarea cu spini a martiriului lor de episcopi cruciaţi. Războiul cu nevoile spirituale ale oastei, Marea Unire, cu nevoile de preoţi pe care el a trebuit să-i formeze, Basarabia având o ierarahie bisericească pe care ţarismul încercase să o înstrăineze iar bolşevismul o molipsise cu secte anarhice, l-au ţinut strâns de munca misionară, didactică şi profesorală. Acum, arhieria - prin aducerea lui la Iaşi ca vicar şi egumen al Spiridoniei, ca o mână tânără pe care se sprijină în ultimii săi ani de viaţă înţeleptul Mitropolit Pimen pe care-l ajutase  în actele Marii Uniri a Bisericii Ortodoxe române odată cu ţara -  îl reaşează şi la preocupările sale cărturăreşti. Anii de la Iaşi, ca vicar iar după trecerea lui Pimen Georgescu, chiar la cârmele Mitropoliei, sunt şi cei mai rodnici pentru opera sa preferată. Studiul teologico-social îl îndeamnă spre opere nenumărate întrunite într-un mare ciclu de studii cu o singură direcţie: Întărirea Bisericii şi prosperitatea naţională prin Ea. Multe dintre lucrări au chiar asemenea titluri iar cauzele sociale sunt adânc şi modern analizate ceea ce atrage în jurul ideilor promovate de el, cu conlucrare şi admiraţie prietenească un Iorga, un Petrovici, un Gusti, un Rădulescu-Motru, Gala Galaction, Ion Agârbiceanu, I.E.Torouţiu, Tzigara-Samurcaş, Brătescu - Voineşti, N. Tonitza, Nichifor Crainic, I.D. Ştefănescu, Iuliu Valaori, Scarlat Struţeanu, C. Tăslăoanu, George Murnu, Radu Rosseti, Geoge Voievidca, Radu Gyr, Vasile Pârvan, George Brătianu, Const. Lapedatu, Eugen Boureanul, George Topârceanu, George Lesnea. ca să nu mai vorbim de universitarii ieşeni, de teologii de la Chişinău la a căror facultate a străduit şi de cei mai importanţi politicieni - de la Duca, Titulescu şi Mihalache până la Octavian Goga care i ai neamului precum Episcopul Grigorie>. În aceste condiţii, când devine vacant scaunul de episcop al Argeşului, laolaltă liberalii Brătieni, Bălăceni şi alte familii celebre din zonă, împreună cu ţărăniştii lui Mihalache, dar şi cu casa Regală a cărei criptă este mânăstirea lui Manole, îi cer să vină aici întâistătător şi îl instalează cu mantie liliachie în 1936.Episcopia Argeşului în afara marii ei importanţe istorice o avea şi pe cea misionară - la seminariile şi şcolile ei pregătindu-se în secolele trecute preoţii şi cântăreţii de limbă română pentru parohiile ortodoxe din Transilvania, aici venind să se formeze cu duh naţional tinerii slujitori ardeleni. Episcopul Grigorie a continuat această tradiţie misionară, adaptând-o la epoca modernă când diaspora noastră avea nevoie de păstori în multe colonii din lume şi a obţinut de la Palat, de la Patriarhie şi de la Guvern burse şi întâlniri pastorale de vară pentru aceştia, devenind întâistătătorul lor duhovnicesc. Din acest motiv, desigur, în 1940, când dragostea de Moldova şi de zonele de dincolo de Prut pe care le-a păstorit, îl fac să ceară a fi înscăunat la Huşi, Patriarhul Nicodim spune:.Şi astfel a venit la Huşi <în anul 1940 când pe lume nu era pace> după cum arată inscripţia sa din pronaosul Catedralei Domneşti, fiind instalat în scaun la 28 iulie, zi înscrisă în calendar de către Episcopia de astăzi, pentru pomenirea martirului ei, martirizat prin crimă păgână a anului 1949, după cum scrie Prea Fericitul Teoctist pe care vrem să-l cităm alături de ceilalţi capi ai Bisericii noastre citaţi mai înainte

  ARTICOLUL: “EPISCOPUL MARTIR”PUBLICAT DE PATRIARHUL TEOCTIST IN REVISTA “MAGAZIN ISTORIC”1994  

<În soborul ierarhilor Bisericii noastre strămoşeşti, se găseşte şi chipul de vrednic prelat al episcopului Grigorie Leu, cel care a avut parte de un sfârşit atât de dureros.Provenind dintr-o familie de slujitori ai sfintelor altare, acest vrednic, preot mai întâi, şi apoi ierarh, a adus în câmpul misionarismului nostru ortodox, al culturii şi al cunoşterii trecutului nostru, valori de mare însemnătate.Legat de pătura de credincioşi de la sate, el a moştenit din neamul său acel duh de apropiere, acel duh de slujire a semenilor şi, mai ales, acel duh de comunicare cu moşii şi strămoşii noştri.Ajuns mai întâi arhiereu-vicar al Mitropoliei Moldovei şi Sucevei, el a desfăşurat o mare activitate misionară; poate, în vremea aceea, era singurul dintre cei care, sărbătoare de sărbătoare şi chiar zi de zi, îi plăcea să fie în mijlocul credincioşilor. Doar episcopul Aradului, Grigore Comşa, mai era înzestrat cu o asemenea vocaţie Dumnezeiască.Pe lângă exegeza teologică, Grigorie Leu a tipărit numeroase broşuri de îndrumare a credincioşilor. Pe înţelesul lor de a cunoaşte adevărurile de credinţă şi de a le apăra de multele curente care dezbinau credinţa. Şi e dureros faptul, atunci când dezbinarea se îndreaptă asupra credinţei neamului nostru, pentru că aceasta însemnează şi , cum foarte deseori sublinia Vlădica Grigorie Leu.A ajuns apoi episcop de Argeş iar, la 28 iulie 1940, a urcat în ultimul scaun episcopal, la Huşi, ca să ilustreze şi din această poziţie, aceeaşi misiune sfântă de unitate naţională, de slujire a Bisericii, cum Dumnezeu i-a înzestrat pe marii ierarhi ai neamului nostru românesc.A fost, îndeosebi, legat de latura din stânga a Moldovei, de acei credincioşi blânzi, buni, ascultători şi păstrători de tradiţie cum, numai în aceste părţi încă se păstrează până în ziua de azi.Numele episcopului Grigorie Leu rămâne adânc înscris în istoria Bisericii noastre, în istoria culturii noastre, în istoria atât de vitregă a neamului nostru românesc. El nu înceta a face apel la simţămintele de unitate naţională pretutindeni. Nu înceta a-şi exprima durerea atunci când puhoiul necredinţei şi întunericului a ocupat ţara nostră dinspre răsărit.În acest groaznic vârtej moral, acest vârtej care a ajuns apoi să dărâme şi biserici şi credinţa în Dumnezeu, el, episcopul Grigorie, a fost printre primii care a protestat. Printre primii, însă, care a şi suferit !^Pentru că, în acel început de pătrundere a comunismului în ţara nostră, el a trebuit să plătească. Să plătească şi personal şi cu desfiinţarea scaunului episcopal de la Huşi, scaun întărit şi aşezat acolo de Ştefan cel Mare şi Sfânt.Este vrednică cinstirea care i se aduce acestui mare ierarh al Bisericii Ortodoxe Române. Am avut bucuria să-l cunosc şi i-am sorbit cu admiraţie cuvântul şi chipul său care a rămas şi-n sufletul meu şi-n sufletele altora dintre cei care slujim Biserica nostră strămoşească>. 

  ARTICOLUL PĂRINTELUI GALERIU PUBLICAT ÎN “ROMANIA LIBERA” ÎN 1993 

<În a douăzecişiopta zi a lunii iulie, Episcopia Romanului şi Huşilor pomeneşte pe cel între ierarhi de vrednică cinstire Grigorie Leu. Este ziua în care a fost aşezat ca arhipăstor al istoricei Eparhii a Huşilor.S-a născut în 2.05.1881 dintr-o familie de preoţi cu mai multe generaţii atestate în comunele |uţcani, Măluşteni, Sărăţeni, jud. Covurlui (astăzi Galaţi)  ca parohi, dascăli, învăţători, până la înaintaşul Mihai Leu - blagocinul, .Se cuvine mai întâi o mică schiţă biografică: A urmat seminarul la Roman şi Iaşi, teologia la Kiev şi Bucureşti. Hirotonit, a slujit ca preot de mir în comuna Oancea, devenind apoi spiritual şi profesor la Seminarul Central din Bucureşti. Intră în rândurile clerului militar organizând protopopiate militare în timpul primului război mondial. Sfârşindu-se războiul, trece ca director al Seminarului Teologic din Ismail şi e împuternicit guvernamental pentru sudul Basarabiei, lucrând cu zel pentru întregirea spirituală a neamului. În anul 1925 este sfinţit Arhiereu Vicar al Mitropoliei Moldovei, iar în 1936 este ales Episcop de Argeş. În sfârşit este chemat de Colegiul Electoral ca Episcop de Huşi în 1940; iar în Sfântul Sinod primeşte sarcina de a conduce comisia sinodală pentru misiunea Bisericii în ţară şi a Parohiilor Ortodoxe Române din străinătate. Se săvârşeşte prin moarte martirică în anul 1949.L-a învrednicit Dumnezeu să slujească jertfelnic în atâtea plaiuri ale ţării; şi-a împlinit misiunea prin slujbă divină, prin cuvântul rostit, ca şi prin cuvântul scris. Lucrările publicate pe o arie de peste treizeci de ani începând cu 1916, cuprind teologie misionară, istorică, pastorală. Între multiplele lucrări pomenim studiile despre Sf. Ioan Damaschin, despre Mărturisirea Ortodoxă de la 1642, despre , despre , volume de predici, cuvântări şi altele.Personal, l-am privit în faţă de două ori - în 1936 când, ca Arhiereu Vicar al Iaşilor, a venit în vizită la Roman invitat de P.S. Episcop Lucian; eram seminarist. Am şi acum în imagine chipul luminos, iradiind de harul divin lăuntric. Personalitatea sa mi s-a întipărit şi mai profund în primăvara anului 1940, când a trecut ca episcop la Huşi. Alegerile se făceau pe acea vreme în Parlamentul ţării. Am mers câţiva studenţi teologi să asistăm la un asemenea eveniment. Slujirea sa în această chemare sacră era esenţializată încă din 1925  prin mărturia de la hirotonia sa ca Arhiereu: . Întrezărea el oare, în har, cu adâncă presimţire a spiritului, jertfa pe care avea să o ofere  ?!^ Pentru că, real, martiriul său s-a săvârşit în 1949. În sarcina şi calitatea pe care o avea în Sf. Sinod, de a conduce secţia misionară cuprinzând şi parohiile Ortodoxe ale românilor din emigraţia ce sporea mereu, i s-a cerut atunci de guvernul comunist aservit Uniunii Sovietice, să consimtă la intrarea acestor parohii sub jurisdicţia canonică a Patriarhiei Moscovei, pentru a se trimite de acolo . Episcopul Grigorie a apărat, deopotrivă,  o dreaptă cauză şi bisericească şi naţională şi n-a acceptat să semneze un asemenea act. Această hotărâre, pe lângă întreaga lui ţinută jertfelnică, i-a oferit cununa martiriului. În numai câteva zile se mistuia sub asasine acţiuni , trecând pe celălalt tărâm al existenţei, din întuneric la lumină, în întâmpinarea Domnului vieţii.Semnificativ, Episcopul Grigorie Leu anticipa spiritual-canonic un act devenit astăzi atât de prezent prin reactualizarea Mitropoliei Basarabiei. Pentru că, în spiritul autentic al revelaţiei, se impune tema fundamentală a relaţiei Bisericii cu neamul. În istorie, imperialismul a însumat diverse forme: politică, economică, socială, culturală; toate pentru subordonarea ţărilor mai mici. Din nefericire, printr-un fel de contagiune politică, au apărut şi forme de imperialism bisericesc. Ce tragică metamorfoză ! În loc ca biserica dintr-un stat imperialist să dea o mărturie spirituală în Hristos, împotriva oricăror tendinţe şi forme de subjugare şi asuprire totalitară imperialistă, ea suportă acte de teroare, precum martiriul acestui prelat. Se lasă ea atrasă în cursa unei asemenea atitudini străine de adevărul divin revelat ? Pentru că, fundamental, se pune întrebarea: Biserica e deasupra neamului, sau se conjugă firesc şi armonios cu neamul pe care îl slujeşte, îl sfinţeşte în limba şi sufletul lui ? În ziua Cincizecimii, Biserica odrăslită din sângele lui Hristos pe Cruce se naşte şi intră vizibil în istorie, în Duhul Sfânt prin limbile de foc ale Apostolilor, în limba şi sufletul fiecărui neam. Fiecare neam fiind chemat înaintea lui Dumnezeu la judecată . (Apoc. 21,26)

Încheiem această scurtă încercare biografică mai citând din: ,,Calvarul româniei creştine’’ de Sergiu Grosu - Edition France Empire, Paris 1987: ,,La 28 februarie 1948, Patriarhul Nicodim a murit într-un mod total misterios ca şi alţi doi demnitari ortodocşi dispăruţi, după ştirea agenţiei ,,Cortina de Fier ‘’,  ca urmare a actelor de teroare comunistă: fostul mitropolit al Moldovei Irineu Mihălcescu şi episcopul Grigorie Leu al Huşilor’'
Iar, aflându-se în Europa de uciderea sa, postul de radio BBC din Londra lua atitudine anunţând în 1949:
,,Urmare a terorii comuniste, trecerea în nefiinţă a Episcopului Grigorie Leu subliniază opiniei publice internaţionale o dublă crimă: şi fizică, prin martiriul unui înalt prelat ortodox, dar şi morală, prin anihilarea unui mare propăvăduitor al adevărurilor naţionale româneşti’’.

Îmi mai permit aici divagaţia unei amintiri în legătură cu unchiul meu, Episcopul Grigorie Leu. Era în august 1944 în timpul ofensivei ruseşti pe linia Iaşi-Chişinău. Nemţii îşi retrăseseră câteva unităţi de blindate ducându-le pe frontul de vest, armata română rămăsese descoperită, frontul aliniat la Iaşi vreme de câteva luni era spart de armata roşie înaintând spre linia Focşani-Nămoloasa-Galaţi - cea mai apropiată posibilitate de regrupare a armatelor noastre. Deci Moldova intra în întregime în mâna duşmanului.
Comandamentul militar care se retrăgea a făcut apel la retragerea generală punând un tren la dispoziţia administraţiilor judeţene şi a instituţiilor importante pentru a le duce în spatele frontului. Episcopia Huşilor a primit şi ea loc, dar Episcopul a trimis doar odoarele refuzând compartimentul care i se rezervase. şi a explicat: comandamentul nu avea posibilitatea să pună trenuri la dispoziţia întregii populaţii care era astfel obligată să rămână sub ocupaţie. Păstorul avea datoria să rămână cu turma - iar el era păstorul. Atunci, ţărani din zeci de sate moldovene pornite în bejenie cu carele lor s-au strâns în jurul lui şi au făcut o mare tabără pe dealurile Bârladului în care preoţii deveneau  popi de tabără ca pe vremea lui Ştefan cel Mare, iar Episcopul lua rostul strămoşului nostru Mihail Leu Blagocinul. Când, pe drumurile dinspre Prut au apărut avangărzile armatei roşii, Episcopul a strâns în jurul său întregul sobor de preoţi, a aşezat cântăreţii în şiruri pentru a duce cuvântul printre mulţimea de oameni şi când au ieşit la iveală tancurile a început o slujbă solemnă de încredinţare a zecilor de mii de suflete strânse pe dealurile din jururi în grija Domnului. Mulţimea ocupa un spaţiu imens părând duşmanului o întreagă armată. Dar nevăzându-se armament au fost trimişi cercetaşi să constate despre ce era vorba. Iar cercetaşii, oricât de la Comsomol, când au văzut imensa slujbă la care se rugau preoţii şi oamenii de rând au îngenunchiat şi s-au trezit în ei simţurile pravoslavnice. Acelaş lucru s-a întâmplat şi cu batalioanele şi regimentele care au venit ulterior. Au îngenunchiat cu toţii şi au ascultat slujba: De-o parte a altarului sub cerul liber miile de ţărani moldoveni, de partea cealaltă miile de ocupanţi din armata anticristului, împăcaţi pentru o clipă sub slujirea divină. Reveniţi la sufletele lor curate, soldaţii ruşi alungau diavolul leninist îngenunchind şi făcându-şi semnul crucii. Înaintarea sovietică s-a oprit acolo, pe dealurile Bârladului, evenimente grave s-au produs în toată ţara a cărei istorie avea să ia un alt mers. Dar imaginea aceea cu mulţimea în bejenie pe dealuri moldave, având în mijloc un episcop în odăjdii ce slujeşte cu soborul său iar  armata ocupantă ce înaintează pe văile Prutului, oprindu-se şi îngenunchind în străfulgerarea amintirilor curate din sufletul ei pervertit, rămâne în memoria creştină a lucrurilor.   
Am relatat aceasta tot ca argument: Tăria credinţei care dădea o hotărâre aspră şi neînduplecată tuturor gesturilor acelui om cu suflet bun şi duios de adevărat părinte, cel ce avea să fie, din nefericire, ultimul vlăstar din spiţa marilor Vlădici a căror personalitate marchează istoria Moldovei. Tăria sa perseverentă şi sinceră, cu vorba deschisă care, dacă a putut îngenunchea o armată întreagă în faţa simbolurilor Bisericii sale, oare, când a strigat anunţând pericolul bolşevizării ortodoxiei noastre, nu a găsit ascultare la fraţii săi ierarhi, inclusiv la prospătul patriarh ?!
Nu-mi vine să cred şi, tocmai din acest motiv, înclin a considera că strădania şi martiriul lui au fost lucrarea Domnului asupra unui întreg Sfânt Sinod care a putut să aibă în sânul său şi un Toma Necredinciosul şi un Iuda pe care propria-i căinţă să-l ducă la ştreang şi chiar un Petru al clipelor de lepădare, pentru că scriptura nu ne va sfinţi dintr-o dată, dar, în întregul ecleziastic pe care-l reprezintă, nu a putut decât să aprobe şi să încurajeze rezistenţa pe canoanele noastre proprii, pentru care Episcopul Grigorie îşi trimitea fiul în străinătate. Trebuia prea multă mârşăvie şi necredinţă, ca să nu înţelegi şi să nu aprobi spiritul de tradiţie al luptei lor, chiar dacă propaganda comunistă punea etichetele ei cu invective caracteristice. Sau mai mult: tocmai pentru că anticristul pune asemenea etichete cum ar fi sau , înseamnă că lucrurile stau exact invers şi conştiinţa creştină te obligă să le înţelegi ca atare. Că au existat Iude, e firesc. Dar nu pe acelea vrem să le dezvăluim deoarece în faţa Marii Judecăţi nu au cum se ascunde. Dar sufletele curate sau ajunse la curăţenie care-au gândit într-un întreg românesc, ar merita să fie stiute! Avem, întru aceasta, iesite la iveală mai recent, documentele sedintei Sfantului Sinod de la sfarsitul lunii decembrie 1946, la care se referă relatarea oficiosului”BISERICA ORTODOX{ ROMAN{“ pe ianuarie-martie 1947, sedintă in care plenul ierarhilor de atunci l-au judecat pe proaspătul lor cosinodal Iustinian Marina, ajuns vicar la Mitropolia Moldovei, pentru politizarea unor actiuni bisericesti în favoarea Partidului Comunist si a unor măsuri în acest sens luate fără binecuvantarea sefului său ierarhic, mitropolitul titular Irineu Mihălcescu. Era o perioadă încă pluripartidă, cand exprimarea nu ajunsese a fi total încătusată, iar fortele nationale încă nui pregetau să-si afirme convingerile.Ca dovadă că printre cei din prima linie se afla Episcopul Grigorie Leu, este faptul că, în acelasi an, razbunarea pentru acest act al Sinodului vine asupra lui, un deputat din noua Adunare Natională aleasă chiar în acea perioadă prin alegerile falsificate grosolan de comunisti, cerand de la  tribuna noului parlament “muncitoresc”, trimiterea acestui episcop nationalist care nu permite propovăduirea noilor idei, în judecata Tribunalului Poporului.
Dar episcopul-martir nu avea teamă de asa ceva. El continua sa trimită icoane si carti de rugaciuni dincolo de Prut, parin vadurile si la casele de romani dreptcredinciosi cunoscute numai de calugarii lui care, poposind acolo faceau si slujbe secrete. Si nu se afia sa-i spuna primului ministru al comunistilor ca il va pedepsi Dumnezeu daca lasa credinta romanească să fie dirijata de o “SOVROMPATRIARHIE”.

 

ADDENDA

la acest capitol, câteva documente lămuritoare
 Scrisoarea mamei mele - doctor Valentina Leu:
Domnule coleg,
Aşa cum v-am comunicat şi când aţi venit să constataţi decesul P.S. Episcop Grigorie, ca medic ce l-am îngrijit în ultimile două zile am constatat o evoluţie anormală, cu destule reacţii fiziologice provocate de factori necunoscuţi. Fapt care mă face să suspectez cazul, decesul putând să nu aibă la bază factori naturali. Violenţa ultimei hemoragii din care am recoltat probe, confirmă.
Din sputa recoltată rezultă la observaţie urme de arsenic. Am luat o probă pe care vă rog să mă ajutaţi să o supunem unei analize de laborator. Am discutat, cum mi-aţi sugerat, problema autopsiei, dar nu se poate face din punct de vedere religios, mai ales că sunt anunţate oficialităţi pentru înmormântarea de mâine.
Convinsă fiind că doar o analiză de laborator competent ne poate ajuta, vă trimit aceste probe, contând pe sprijinul dumneavoastră colegial şi voi mai încerca să iau şi altele, dar fără autopsie.
Cu mulţumiri (ss.) Dr.V. Leu         2.III.'49

Plângerea depusă de familie la procuratura Fălciu:
Domnule procuror,
Subsemnaţii Ioan C. Leu, avocat în oraşul Medgidia, jud. Constanţa, str. C. Brâncoveanu nr. 1, Constantin-Nil C. Leu, locotenent de rezervă, proprietar în comuna |uţcani, jud. Covurlui, Zoe Blănaru, proprietară în comuna Măluşteni, jud. Covurlui şi Elisaveta Onose, proprietară în comuna Schineni, jud. Tutova în calitate de fraţi şi surori ai decedatului Episcop Grigorie Leu al Huşilor, solicităm respectuos Parchetului deschiderea unei anchete privind decesul acestuia din ziua de 1 Martie 1949, în condiţii şi împrejurări neclare.
Prea Sfinţitul Episcop Grigorie, a cărui sănătate nu a avut nici un simptom maladiv, s-a întors de la Bucureşti unde fusese chemat pentru rezolvarea unui conflict, acuzând grave dureri abdominale şi inghinale care i-au declanşat o hemoragie acută în urma căreia, în decurs de mai puţin de 36 (treizeci şi şase) de ore, a decedat. Cazul a fost constatat de domnul Doctor Găitulescu de la Spitalul Oraş Huşi şi Doctor Valentina Leu, rudă, precum şi de Ieromonahul Ciprian de la Sfânta Episcopie a Huşilor, care l-a asistat în ultimile clipe.
Punându-ne la dispoziţiunea Dumneavostră pentru toate celelalte relaţiuni, rugăm respectuos Parchetul să ia în consideraţiune prezenta, ordonând anchetă.
Fapt pentru care semnăm astăzi 2 Martie 1949,
Ioan C. Leu, Constantin-Nil Leu, Zoe Blănaru, Elisaveta Onose
Domniei Sale Domnului Procuror, Parchetul Tribunalului Huşi.

Corneliu LEU
         – extrase din “CARTEA EPISCOPILOR CRUCIATI” 
care poate fi citita sau descărcata din meniul “download”
al Portalului
www.cartesiarte.ro

Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971