Anul 2015 periodic nr. 1-3 4-6 |
Anul 2014
Anul 2013
Anul 2012
Anul 2011
Anul 2010
Anul 2009
„ DESPRE ANUMITE VICII DE SISTEM ÎN GUVERNAREA ROMÂNIEI” - Caietul grupului de reflecție nr 12- Colaborează: Adrian Severin, Corneliu LEU,Mihnea Maruță, Sylvain Timsit, ILIE ȘERBĂNESCU, Horațiu Pepine
Ecumenismul și o nouă vizită papală în România- de Viorel Roman
SUPLIMENTUL REVISTEI NOASTRE: CONCURS PERMANENT DE POEZIE PE TEMATICĂ SOCIAL-PATRIOTICĂ
Actualitatea culturală, literară, editorială și artistică Semnează: Acad. Gheorghe PĂUN, Bedros HORASANGHIAN, Melania RUSU-CARAGIOIU, Dorina ȘIȘU, Nicoleta MILEA, Ioan MICLĂU, Gabriela CĂLUȚIU-SONNENBERG, Elena TRIFAN Articole și recenzii despre: Paolo MELE, Teodora STANCIU, Theodor RĂPAN, Adrian BOTEZ, William BLACKER, Ștefan DUMITRESCU.
„ Bruntea sferelor înalte” prima parte dintr-o tragicomedie de Corneliu LEU
DIN FOLCLORUL INTERNETULUI- partea I
DIN FOLCLORUL INTERNETULUI- partea II
DIN FOLCLORUL INTERNETULUI- partea III
PAGINA INTAI

„ DESPRE ANUMITE VICII DE SISTEM ÎN GUVERNAREA ROMÂNIEI” -
Caietul grupului de reflecție nr 12

 

 
GRUPUL DE REFLECȚIE
                                                  PRIVIND

                                                   DEMOCRAŢIA REALĂ 


caiet de dezbateri, opinii și considerente referitoare la nevoile României
                                                       Nr. 12  anul  2015
                                           
                                                    
                                          COLECȚIA PERSONALISTĂ
                                        SUB ÎNGRIJIREA LUI CORNELIU LEU
 
MODERATORII DEZBATERILOR GRUPULUI DE REFLECȚIE PRIVIND DEMOCRATIA REALĂ:

             Prof. Dr. Ioan ALEXANDRU
             Prof. Dr. Mihai BERCA
             Dr. Daniela GÎFU
              Prof. Dr. Adrian SEVERIN
 
 

 

                                  1.













Adrian SEVERIN
                                       Sindromul „Dreyfus” sau de ce nu poate
                                    trinomul „SRI-DNA-ICCJ” înfrânge corupția

                  
                       

I. De la „afacerea Dreyfus” la „scandalul Dumbrava”


1. Capitanul Alfred Dreyfus a fost un ofiter francez acuzat si condamnat la ani grei de temnita pe Insula Diavolului (Guyana franceza), sub invinuirea de tradare in favoarea Germaniei, pe baza unor probe neconcludente („probe indirecte”, in limbajul judecatorilor romani de azi) si/sau false, furnizate de serviciile secrete ale armatei. Intamplarea s-a petrecut in 1894 iar scandalul pe care l-a amorsat a durat pana in 1906. Sechelele lui s-au resimtit insa mult timp dupa aceea, fiind probabil partial responsabile si pentru catastrofa natiunii franceze din 1940.
Pe motiv ca declasificarea informatiilor primite de la serviciul de contra-spionaj (un echivalent al SRI in Romania contemporana) ar pune in pericol securitatea nationala, „probele” au fost transmise doar judecatorilor fara a fi aduse la cunostinta inculpatului si a avocatilor. Ulterior s-a putut constata ca tribunalul a comis o erare judiciara grava pornind de la speculatii si documente contrafacute. Lucrul a fost posibil in contextul creat de alianta dintre presa de dreapta – xenofoba, antisemita, militarista si clericalista – care a isterizat opinia publica franceza in legatura cu pericolul german, pe de o parte, si armata (in speta serviciile secrete si tribunalele militare) care sub cuvant ca apara natiunea s-au sustras controlului ei, pe de alta parte.
Germanofobia, instalata in psihicul national francez puternic zdruncinat dupa infrangerea in razboiul franco-prusac din 1870-1871, in asociere cu teama ca inamicul extern beneficiaza de sprijinul inamicului intern, reprezentat de cetatenii francezi (in special alogeni) gata sa se lase corupti si sa actioneze impotriva patriei, i-a condus pe multi la concluzia ca spre binele national justitia trebuie subordonata institutiilor de forta ale puterii executive. Desi in cele din urma erorarea judiciara (mai degraba abuzul judiciar) in cazul Dreyfus a devenit evidenta si unanim acceptata, institutiile vinovate (justitia militara si serviciile secrete) au refuzat sa admita realitatea, continuand chiar sa o mistifice prin alte falsuri. Argumentul era ca recunoasterea ar face poporul sa isi piarda increderea in stalpii de rezistenta ai statului subrezindu-i astfel capacitatea de aparare. Sentinta de condamnare a capitanului Alfred Dreyfus nu a fost niciodata revizuita iar el nu a fost achitat; in schimb a fost gratiat, dreptatea fiind astfel confiscata.
Otravita cu asemenea idei si practici opinia publica – cel putin o mare parte a ei si cel putin initial – a salutat condamnarile justitiei astfel politizate. Rezultatul a fost, dincolo de distrugerea unor destine individuale, subminarea ideii de justitie, decredibilizarea puterii judecatoresti, a armatei si a serviciilor secrete, fracturarea societatii franceze si ascensiunea radicalismului politic. Sub o atare povara, adaugata altora, cea de a treia Republica franceza, afectata de „sindromul Dreyfus”, s-a prabusit in cele din urma.
2. Din aceasta istorie romanii au multe de invatat astazi cand statul lor de drept a fost inlocuit de statul politienesc iar democratia de o oligarhie oculta (transnationala) tentata sa isi impuna ordinea prin teroare si minciuna utilizand ca „brat inarmat” trinomul SRI-DNA-ICCJ. Caci, intr-adevar, nu este vorba despre un binom ci despre un trinom iar pe locul intai al acestuia nu trebuie asezata DNA ci SRI.
Asupra aspectului din urma nu mai este nici un dubiu. Proba de baza este recunoasterea generalului SRI (de ce oare sunt militarizate serviciile de securitate ale Romaniei?) Dumitru Dumbrava precum si cea a Presedintei ICCJ Lidia Stanciu.
Cel dintai a afirmat public ca SRI intervine in procesele judiciare atat prin furnizarea unor informatii catre parchet (DNA) cat si ulterior pana la pronuntarea sentintei judecatoresti, pentru a se asigura ca „nu apar devieri” in actiunea de combatere a amenintarilor la adresa securitatii nationale identificate de agentii de contra-spionaj. Cu alte cuvinte spre a fi sigur ca decizia justitiei coincide cu opinia SRI, confirmand atat informatiile acestuia cat si interpretarea data lor de acesta. Mai limpede de atat nu se poate.
Aceasta recunoastere se coroboreaza cu prezenta documentata a sefilor SRI la reuniunile de bilant si instructaj ale judecatorilor si procurorilor, precum si cu actele de urmarire penala a judecatorilor care nu au acceptat sa valideze automat alegatiile binomului SRI-DNA. De asemenea, ea este intarita de marturiile mai multor demnitari carora in timp diversi ofiteri SRI le-au facut confidente in legatura cu pedepsele ce urmau a fi pronuntate impotriva unor inculpati celebri. Aceste informatii au fost validate de realitate la milimetru.
In acelasi timp, declarand ca ICCJ functioneaza in conditiile „colaborarii stranse si ireprosabile” cu DNA, dna Lidia Stanciu a recunoscut ca in fapt judecatorii sunt un fel de „procurori sub acoperire”. Recunoasterea este confirmata de imprejurarea ca procurorii intra in salile de judecata pe aceleasi usi, interzise avocatilor, cu judecatorii, ca isi au locul pe acelasi podium cu judecatorii iar nu pe parchet (de unde se trage si numele institutiei) unde stau inghesuiti claie peste gramada avocatii, ca impart cu judecatorii birouri si trasee de deplasare prin tribunale la care „publicul” nu are acces, „publicului” fiindu-i asimilati si avocatii.
Daca spusele Presedintei ICCJ sunt crezute – si nu este nici un motiv pentru a nu da crezare deplina declaratiilor unuia dintre cei mai inalti magistrati ai tarii – inseamna ca exista o deplina coniventa intre judecatori si procurori (de altfel cu totii inclusi, printr-o ratacire constitutionala, in categoria magistratilor) in instrumentarea cauzelor. Aceasta inseamna ca principiile unui proces corect si al „egalitatii armelor” intre acuzare si aparare sunt aruncate in aer. In asemenea circumstante dreptul la aparare – drept care tine de ordinea publica a statului in sistemul democratic – devine o fictiune.
3. Oprindu-ne o clipa asupra „probelor” pe care serviciile de specialitate le pun la dipozitia magistratilor, trebuie sa facem o distinctie, adesea ignorata in opinia publica, intre „probele informative” si „probele judiciare”. Cele dintai sunt probe ce nu pot fi prezentate in instanta din doua motive: pe de o parte, intrucat prezentarea lor ar deconspira sursa prejudiciind sistemul informativ; pe de alta parte, pentru ca ele nu indeplinesc conditiile legale de forma si de fond spre a fi admise in procesul judiciar. Acestea sunt probe utile ofiteriilor de contra-informatii spre a-si forma o impresie asupra a cine ce face si pe cine trebuie sa tina sub observatie dar nu si probe care sa stea la baza unei condamnari. Cele din urma, adica probele judiciare, sunt probe care pot fi aratate in instanta si care intrunesc toate elementele necesare stabilirii unei concluzii dincolo de orice dubiu rezonabil, concluzie atat de sigura incat sa justifice limitarea drepturilor fundamentale ale acuzatului (dreptul la libertate, la avere, la imagine, la desfasurarea de activitatii publice etc.)
Nu este greu de imaginat ca spre a nu „lasa procesul sa devieze” contra-spionii ii aprovizioneaza pe judecatori si procurori cu probe informative, deci lipsite de caracter judiciar, formandu-le astfel convingeri conforme cu cele ale culegatorului de informatii. Asemenea probe intra in constiita magistratilor fara a fi cunoscute insa de acuzati. In consecinta acestia nu se pot apara si nu pot demonta acuzatiile aduse lor. Asa se explica atitudinile aparent ilogice ale judecatorilor fata de cererile sau apararile inculpatilor. Judecatorii stiu ceea ce inculpatii nu stiu.
Sa ne mai imaginam, insa, ca prin cine stie ce imprejurare apar elemente care pun sub semnul dubiilor fie continutul „probei informative” fie interpretarea data ei de cei care au cules-o. Este omensete ca acestia din urma sa se opuna din toate puterile la infirmarea parerilor si muncii lor. In consecinta, nestiuti si necontrolati de nimeni, ei vor produce, ca si in „afacerea Dreyfus”, alte „probe” sau vor folosi informatiile (compromitatoare) pe care le au in legatura cu magistratii implicati in proces ori vor apela la autoritatea pe care o au asupra unor terti influenti, pentru a impune decizia dorita.
Aceasta infecteaza de coruptie procesul judiciar insusi. Odata pornit pe atare cale bulgarele de zapada nu se mai opreste pana la provocarea avalansei care distruge totul. De aceea, in ciuda spectacolului oferit de DNA sub indrumarea ferma a SRI si cu colaborarea totala a ICCJ, coruptia reala nu scade.
4. Este corect sa subliniem totusi ca autorii acestui sistem nu sunt neaparat animati de intentii rele. Personal admit ca multi sunt sinceri in dorinta de a starpi coruptia, vazand in ea o reala amenintare la adresa securitatii nationale. Din atare punct de vedere nu sunt intrutotul de acord ca includerea coruptiei printre amenintarile la adresa securitatii nationale a fost o greseala. Poate doar definirea actelor de coruptie care reprezinta asemenea amenintari si diviziunea muncii intre diferitele institutii care ar trebui sa le combata (caci nu numai SRI si nu numai aparatul represiv trebuie implicate) lasa de dorit. Aici ar trebui umblat de urgenta.
Daca pana nu demult se spunea ca in Romania exista coruptie dar nu exista corupti (caci nici un corupt nu era incriminat si condamnat), acum putem spune, in ciuda prezumtiei de nevinovatie, ca multi dintre cei care defileaza incatusati miros a coruptie de la o posta. De aici si satisfactia populara, din pacate prea grabita si prea imprudenta. Tot de aici si sentimentele amestecate de aprobare si de dezaprobare, de speranta si de teama ale celor mai lucizi si mai bine informati; printre care ma numar si eu. Componenta pesimista a acestui amestec decurge si din observatia potrivit careia in Romania de azi sunt combatuti coruptii dar nu este combatuta coruptia. Explicatia paradoxului sta in aceea ca insasi lupta impotriva coruptiei a fost corupta; ca asistam la o lupta a coruptilor intre ei, lupta care nu poate afecta decat persoane (vinovate si nevinovate de-a valma, caci intr-un razboi fara principii „pierderile colaterale” sunt numeroase) dar nu si fenomenul.
Cu certitudine SRI are mijloacele de a culege informatii in legatura cu fapte de mare coruptie susceptibile sa duca la destabilizarea statului. Sa lasam deoparte posibilitatea tentatiei ca asemenea informatii sa fie folosite pentru promovarea afacerilor private ale celor care le detin sau pentru consolidarea puterii lor politice si statutului lor social; al lor sau al patronilor lor. Asemenea situatii privindu-i pe „luptatorii anti-coruptie corupti” sunt probabil marginale si se intalnesc mai pretutindeni.
Problema sistemica se pune atunci cand din evaluarea informatiilor agentii SRI ajung la concluzia ca atacarea unei retele sau a alteia ar arunca in aer linistea interna, dependenta de anumite increngaturi de putere fie ele si ilegale. Feudalizarea Romaniei si dependenta unor comunitati umane de functionarea sistemului de protectie creat in jurul unor potentati locali este o realitate. De asemenea apar dileme atunci cand destructurarea unei anumite constructii ilicite compromite un proiect national important de care sunt legate atingerea unor tinte de dezvoltare sau mentinerea unui numar important de locuri de munca. Este, de pilda, situatia in care scandalul starnit de actele de combatere a coruptiei blocheaza investitiile, creditarea sau absorbtia de fonduri europene. In fine, nu trebuie exclus faptul ca o confruntare totala cu anumite mecanisme generatoare de coruptie implica relatiile externe ale Romaniei putand pune statul intr-o situatie de criza geo-politica. Ce se poate intampla in astfel de cazuri?
O conducere „patriotica si responsabila” a SRI, urmata de magistrati „patrioti si responsabili”, ar putea decide sa procedeze doar la dereglarea sistemului mafiot atacand numai anumite verigi ale lantului; de regula cele mai slabe ori cele aflate in puncte strategice. Acestea sunt „taiate” pe motive secundare sau chiar inventate, cu probe pe masura. Restul ramane intact. Asa se explica misterul inculparii „marilor corupti” pentru fapte minore sau al condamnarii lor pentru infractiuni pe care nu le-au comis. Secretul operatiunii este pastrat in interiorului triunghiului SRI-DNA-ICCJ. Participantii la operatiune stiu ca folosesc mijloace rele dar se consoleaza zicandu-si ca scopul este bun.
Din pacate, independent de bunele intentii, cu care de altfel si drumul spre iad este pavat, o asemenea abordare este sortita esecului intrucat mecanismul folosit – complicat, arbitrar, netransparent si lipsit de mijloace de corectare – se deregleaza rapid – admitand ca pentru o vreme ar putea functiona – impingand crucisatorul anti-coruptiei in stancile abuzului si al coruptiei absolute. Este o iluzie desarta aceea de a crede ca statul de drept poate fi salvat prin nedreptati, ca justitia poate triumfa prin injustitie, ca independenta magistratilor poate fi aparata prin abuz, ca moartea coruptiei se obtine prin coruptie. In acest caz cu un cui nu poti scoate un alt cui ci doar strica lemnul in care bati cuie in nestire.


II. De la abuzul inamovibililor la rasturnarea ordinii constitutionale


5. Puse cap la cap declaratiile (recunoasterile) generalului Dumbrava si presedintei Stanciu decredibilizeaza justitia in ansamblul ei. De acum nici un membru al ICCJ sau al DNA nu se mai bucura de credibilitate, de prezumtia de impartialitate, neutralitate si obiectivitate. Roba fiecarui judecator poate fi de acum banuita cu indreptatire ca ascunde un procuror DNA sau un ofiter de informatii. La fel in spatele gesturilor oricarui procuror DNA se vor cauta firele care il leaga de SRI. Aceste declaratii au afectat imaginea si prin aceasta eficaciteatea justitiei cu mult mai  mult, mai grav si mai durabil decat criticile presei sau ale oamenilor politici. Este de mirare de aceea ca CSM si inspectia judiciara nu s-au sesizat inca.
Mai rau decat atat, insa, este faptul ca daca declaratiile respective spun adevarul – si de ce nu l-ar spune?! – inseamna ca toti dar absolut toti magistratii ICCJ se afla in conflict de interese, ca judecatori si acuzatori in acelasi timp. Recunoasterea este in acest sens un auto-denunt. Cine oare mai poate crede in justetea hotararilor pronuntate in asemenea conditii?!
In 1994 Adunarea Parlamentara a Consiliului Europei mi-a incredintat mandatul de a intocmi un raport privind controlul civil asupra serviciilor de securitate. (Am ales sa ma asiste la documentare in calitate de expert o doamna pe nume Monica Macovei. Atunci a facut o treaba foarte buna. Ulterior a abandonat si principiile si patria.) Ideea centrala a raportului era ca serviciile de securitate trebuie sa functioneze sub control civil si nu institutiile civile, adica cele alese de cetateni, sa functioneze sub controlul serviciilor de securitate. Un asemenea principiu trebuia sa fie si este asezat la baza ordinii constitutionale a tuturor statelor europene. El face parte si dintre criteriile documentului de la Copenhaga.
Sefii SRI, DNA si ICCJ afirma ca au schimbat fara nici o legitimitate o asemenea ordine subordonand puterea judecatoreasca si actul de justitie nu doar executivului ci unei institutii a executivului netransparenta si in consecinta aflata in afara controlului popular direct. Cat priveste controlul indirect, prin intermediul Parlamentului, din aceleasi auto-denunturi rezulta ca structurile parlamentare de supraveghere nu au fost informate si nu si-au dat acordul asupra acestei devieri de la ordinea constitutionala a Romaniei.
La prima vedere avem de a face cu un act de obstructionare a justitiei in forma continuata. Din partea judecatorilor se poate vorbi si despre un „abuz de inamovibilitate” care ar indreptati Parlamentul la adoptarea urgenta a unei hotarari de suspendare – premergatoare demiterii – a tuturor „judecatorilor-procurori” care „colaboreaza” cu DNA. Lucrurile nu pot ramane in nici un caz asa cum sunt caci justitia este blocata.
Ceva este insa mult mai grav de atat. Schimbarea fara drept a ordinii constitutionale se defineste ca lovitura de stat. Or, asta recunosc cei inainte amintiti ca s-a produs: o lovitura de stat, fie ea si silentioasa, intr-o tara membra NATO si UE, la doar cateva sute de kilometri distanta de o zona de conflict cu relevanta strategica globala. Ceea ce ar impune ca prima masura arestarea preventiva a faptasilor si restabilirea imediata a Constitutiei.
Nu spun ca asa se va intampla. Spun, insa, ca asa este logic sa se intample. Din pacate nu tot ceea ce este logic este si fezabil. O formula alternativa la scara mai mica trebuie totusi adoptata.
6. In tarile civilizate asemenea crize se rezolva cu cateva declaratii politice, cateva demisii sau demiteri, dupa caz, si cateva clarificari legislative. Romania trebuie sa demonstreze si ea ca este un stat civilizat.
Presedintele trebuie sa intervina, in calitatea sa de mediator intre stat si societate dar si de conducator al CSAT, cu o declaratie de pozitie care sa se dezica de triada SRI-DNA-ICCJ, de statul politienesc si de coruperea luptei impotriva coruptiei. La nevoie deciziile CSAT care ar fi aprobat refacerea de facto a vechii politii politice a statului totalitar prin articularea structurala a SRI, DNA si ICCJ, se impune a fi anulate. In siajul unor asemenea delimitari din partea sefului statului, cei legati de constituirea si functionarea amintitei triade trebuie sa demisioneze sau la nevoie sa fie demisi. Actualul sef al SRI, proaspat numit, ar trebui la randul sau sa anunte ca a dat instuctiuni pentru retragerea imediata si totala a contra-spionajului din activitatea autoritatii judecatoresti. Parlamentul, in fine, este obligat sa adopte o legislatie care sa garanteze mai eficient separarea puterilor statului, independenta justitiei in relatiile cu serviciile de informatii, dreptul la un proces corect si la aparare, precum si controlul civil asupra activitatii SRI.
Un stat incapabil sa isi apere ordinea constitutionala este condamnat la disparitie. Orice putere straina care s-ar opune masurilor de restabilire a ordinii constitutionale a Romaniei se autoplaseaza in grupul neprietenilor ei si va trebui sa se izbeasca de opozitia noastra ferma. Dimpotriva, statele preocupate, din indiferent ce motive, de salvgardarea securitatii si stabilitatii Romaniei in contextul geo-strategic tulbure in care este plasata, au acum ocazia sa foloseasca autodenuntul sefilor SRI si ICCJ pentru a criminaliza la nivel international devierea constitutionala provocata prin actiunea trinomului amintit si a folosi instrumenele politico-diplomatice disponibile spre a incuraja si sprijini reintoarcerea tarii noastre la ordinea democratica. Polonia, Ungaria, Grecia si-au afirmat in diferite moduri dar cu aceeasi hotarare drepturile suverane si nimeni nu le-a exclus din UE sau NATO. Nici cu Romania nu se va intampla altfel. Iar de s-ar intampla, intre excludere si disparitie nu este greu de ales.
In „afacerea Dreyfus”, cel care a dat adevarul pe fata a fost chiar seful contra-spionajului francez, Georges Picquart. Cu intentie sau fara, in cazul nostru rolul acestuia a fost jucat de domnul Dumbrava si de doamna Stanciu. Pentru asta – dar numai pentru asta – merita recunostinta noastra. Pentru ca dezvaluirile lui Picquart sa produca schimbarea politica pe care a produs-o a fost insa esential ecoul lor in randul elitei intelectuale si politice franceze. Emile Zola, Anatole Frnace, Henri Poincare si Georges Clemenceau au fost doar cateva mari personalitati care s-au mobilizat si au actionat public in favoarea adevarului, dreptatii, statului de drept si democratiei republicane. Unii au suferit temnita pentru indrazneala lor dar in cele din urma au invins.
Este acum randul elitei romane sa urmeze un asemenea drum. In unire puterea celor fara de putere este irezistibila. Liderii vremelnici ai Romaniei dar si strainatatea trebuie sa afle care este dorinta si care sunt valorile profunde si eterne ale romanilor. Suntem obligati sa le aparam chiar daca asta va insemna sa revenim la baricadele revolutiei si sa ne opunem prin forta samavoniciilor unei oligarhii abuzive. Acum iar nu mai incolo. Altminteri nu avem nici un viitor.  
 

N.A. La acest articol a apărut următorul comentariu semnat „Anonimus”:

Fara a fi un geniu si chiar lipsit de toate informatiile exacte un lucru este clar pentru cine foloseste logica formala si un creier dotat decent.Coruptia existenta de pe vremea comunistilor si s-a amplificat din pricina saraciei si lipsei de siguranta economica.Ce-i care au incercat sa faca afaceri cinstit au fost siliti sa plateasca oficialilor care doreau si ei sa aiba bani.Ce avem acum nu este de cat o vanatoare de mici gainari si de atacarea alesilor neamului numai buni de a fi tapi ispasitori ,multimea inteligenta fara masura, vad ca primesc o remunerare mare fara sa presteze ceva vizibil ,ca datul din maini sau treieratul si fac mici gainarii ca sa-si sporeasca suma . Se pune o intrebare care se pare ca nu intereseaza pe nimeni .Dece exista o lume interlopa care prospera si este doar rarisim mulsa ca sa faca impresie bizonimii.Acest fenomen n-ar fi posibil daca cei care ar trebui sa-i urmareasca nu-si fac treaba .Pentruca din nefericire corupt este sistemul juridic,institutiile de conducere ,,serviciile secrete care au un sistem economic paralel care scapa controlului ,si restul intregul sistem al institutiilor.Acolo este cu adevarat adevarata coruptie pentruca toti vor sa aiba bani.ministerele ,judecatoriile ,SRI-ul etc ..scot bani din achizitii de sisteme,aprobari,platirea de protectie etc...Mi-e groaza s-o spun dar justitia ,poltia etc..este corupta din pacate in mare parte,ce-i cu adevarat cinstiti nu rezista in asemenea sistem.Cazuri cand vreun "idiot' dadea in vileag adevarul si era trimis in puscarie sau era obligat sa plece in strainatate este pilduitor. SRI-ul ii controleaza pe toti si se foloseste de cunoasterea surselor de bani prin santajarea magistratilor si a restului , restul, obedientilor sunt promovati.Afacerea Berbeceanu a descoperit un colt din adevarul care putea ingrozitor.Acolo o persoana a stricat acest painajanis in care toata lumea era de coniventa pentru a scoate bani spre binele lor.Cativa mari responsabili de varf au incercat ceva dupa care au fost inlaturati rapid si ce-i care au fost obligati sa faca ceva desi nu cred ca le convenea, vezi cazul Bica, sunt inlaturati si ei.Daca cineva ar dori sa starpeasca coruptia sa faca bine sa infiinteze un grup
restrans de specialisti cu puteri absolute , sub controlul presedintelui ,care sa controleze prin ori ce mijloace averile unor slujbasi de stat care n-ar fi trebuit sa le posede, din politie ,justitie ,guvern,partide,administratie,armata,sanatate.invatamant etc.
Sistemul economic care mai functioneaza sa fie urmarit si ce-i vinovati de fraude financiare sa le fie luati banii si o amenda buna si lasati sa-si faca treba pentruca inteligentii procurori ai dnei Kovesi nu obsearva ca distruge un sistem economic care este pe cale sa fie distrus.Cred ca multi se vor mira de unde au banii unii eroi ai anti coruptiei care acum sunt pe cai mari.S-ar mira desi nu-i cazul la toata lumea.

 

                                              2.


 

Corneliu LEU

          ’MNEALUI, CA FILĂ DINTR-UN JURNAL DE AMINTIRI
       - un punct de vedere mai mult literar -



 Unul dintre tristele adevăruri ale vieții politice a românilor în contemporaneitate este că, în ultima vreme, n-am mai avut deloc parte nici de alegeri entuziaste, nici măcar de posibiltatea de a merge la ele cu convingerea că vom putea găsi printre opțiuni ceea ce avem nevoie. Iar asta pentru că fiecare încheiere de mandat acordat de noi așa, cu jumătate de gură și cu inima îndoită,  s-a caracterizat printr-o și mai mare deziluzie.
Din păcate, deziluziile sunt previzibil asemănătoare și pentru o primă etapă viitoare: Toate bâjbăielile guvernelor Ponta - între o scădere de TVA care mărește prețurile la raft și o încercare eșuată de a redresa bugetul de stat prin impozitarea bacșișului -  ne conving că această guvernare care s-a lăudat cândva a fi tinerească dar este numai infantil-amatoristică, o va sfârși la fel de prost ca și celelalte. O va sfărși la fel de prost nu numai în fața electoratului, ci și în fața propriului lor partid. Fiindcă pentru țară a fost o guvernare (sau o serie de guvernări dacă luăm în considerație remanierile ce n-au folosit la nimic în plus), lipsită de priceperea tehnică și nu a putut aduce nici măcar servicii tehnocratice, lipsite de ideal; iar pentru partidul pe care ar fi trebuit să-l reprezinte ideatic, programatic și doctrinar, a fost total lipsită de vreo culoare și total incapabilă de a demonstra că guvernează în baza vreunei doctrine politice, nedovedindu-și capacitatea de a ridica astfel prestigiul acesteia în fața electoratului. Niște guverne în care n-am simțit a avea nici oameni politici a căror orientare să ne convingă, dar nici tehnocrați a căror pricepere să ne ajute să ieșim din marasm. Au fost, mai degrabă, niște guverne de mercenari;  mercenari de mâna a doua, care-și dau ifose. Dar asta numai dacă s-au aflat în slujba cuiva - pentru că în slujba unor idei ale partidului lor n-au fost și nici nu l-au ajutat, ca entitate politică, să demonstreze că ar avea vreun program de guvernare. Așa că, mai degrabă, arată a fi fost doar niște aventurieri ce au pus întâmplător mâna pe putere profitând de atmosfera de scandal pe care au întreținut-o împreună cu fostul președinte. Acesta le era doar în aparență adversar, ambele tabere fiind componentele ce dădeau funcționalitate aceluiaș sistem nefast al „coabitării” cu strâmbe unul către altul, celui mai vechi în rele convenindu-i diversiunea care distrăgea atenția de la multianualele lui nereușite și miniciuni, celor mai noi și juvenili în aceleași rele convenindu-le această distragere de atenție pentru că nu mai trebuiau să-șii dea măsura guvernării.
 Din acest motiv, chiar și astăzi când etapa de scandal - gratuit pentru ei dar devastator pentru țară - pare a fi de domeniul trecutului, peste acest dezastru administrativ și social-economic ce se petrece cu ajutor venit din plin de la un guvern care a dus totul de râpă de vreme ce a fost în stare să recurgă și la ultima resursă, dacă a ajuns să impoziteze acel infinitezimal „pour-boire” provenit doar dintr-o mărinimie simbolică și nu din vreo tranzacție comercială, diversiunea prin invective continuă: Pe lângă malversațiile guvernului, o voce de gorgonă se revarsă din când în când asupra noastră, venită din furiile lui Băsescu, marinarul ce se răzbună astăzi pe vânturile pe care, ani de zile, el le-a chemat ca să sufle în velele sale și, de care, s-a bucurat chiar din plin când credea  că-i suflă în sprijin și în avantaj. Pentru ca acum, conform caracterului ’mnealui de belea, defecând și flatulând invective, să se vaite descoperindu-le macazul terorizant pe care el li l-a instalat astfel, dacă ne putem plânge de așa ceva în materie de justiție, de servicii, de diferitele forme administrative care îngrădesc democrația.
 Asta îmi amintește de experiențele mele și a câtorva alți confrați din două generații apropiate, de la începuturile noastre gazetărești când, în fruntea ziarului care se numea „Cuget liber” a venit un fost căpitan de vas fluvial sau de convoaie de barje dunărene, adus de partid la noi, la mare, ca să nu-l taie subalternii pe care-i terorizase pe Dunăre.
 Îl chema Cornel Vasilescu, avea o frizură creață neagră, zâmbet rău, dedesubtul pomeților oacheși, rotunzi ca și nasul ce trona între ei precum un nasture turtit. Nu era cârn și, totuși, nările nu-i respirau în jos ci se deschideau spre tine cu răutate dilatată, accentuând o expresie arogantă și priviri nemulțumite, puse pe imputare sau harță, precum ale celui obișnuit să dea dintr-un foc dușca mare pe gât, mult mai repede decât timpul în care cineva ar fi putut să-și dea seama cu ce se îndeletnicește. Își făcea veacul la restaurant la „Jubileu”, unde-i duceam mapele pe care nu le putea rezolva secretarul de redacție și, numai în orele de apariție, când începeau a veni paginile din tipografie, se muta mai aproape, la bodega de la cooperativa „Furnica” de unde, vedea peste drum ferestrele redacției și chiar prin ele, demonstrând astfel că știe el cum se supraveghează echipajul chiar și de la  distanța punții de comandă.
 Chiar pretindea ca ferestrele de la stradă ale redacției să fie luminate, ca să vadă el, de dincolo, de peste drum ce se petrece înăuntru; după cum, la anumite ore, nu întotdeauna aceleași, urca el parcurgând coridoarele și deschizând ușile spre a ne controla din cadrul lor, cu privirile acelea neîncrezătoare. Dimitrie Stelaru, mai în vârstă și mai hârșit decât noi, ne taxase la contribuție în așa fel încât să-i rămână și lui de-un rachiu de pară și achiziționase de la telali un parpalac jegos, pentru agățarea căruia bătuse în cel mai vizibil loc din perete, ceva mai jos de portretul lui Stalin, un cui. Iar când ușa se deschidea descoperind privirea lui Vasilescu, acuzatoare sub fruntea îngustă încununată cu păr creț și pieptul lui bombat, ca și cum ar fi amenințat că ne-a prins asupra vreunui fapt nepermis, parpalacul își făcea datoria fluturîndu-și mânecile iar zbirul închidea ușa mormăind nemulțumit „Ăștia sunt pe-aici”... Metoda era bună, iar secretarul de redacție a mutat și el, chiar în dreptul ferestrei, panoul cu cârlige ascuțite în care se-nfigeau hârtiile cu articolele noastre care se duceau la tehnoredactare sau „ periile” venite din tipografie pe hârtie udă, ca să facem corecturile cu creion chimic. Panoul acela era, de fapt, placa turnantă a redacției pentru că în cârligele lui veneam să ne-agățăm operele când le terminam de scris și ni le semna de aprobare șeful de secție, din cârligele astea le lua curierul numit „trepăduș de redacție” care i le sorta secretarului tehnic, acela calcula mărimea literei și formatul coloanei trimițând în tipografie, de unde veneau înapoi sub formă de șpalte care se agățau pe partea cealaltă, ca să venim noi să le luăm, să ne facem corectura și să le punem înapoi, în alt rând de cârlige de unde se întorceau la tipografie. Era locul unde, chiar dacă nu se afla nimeni la birourile din încăpere, avea loc astfel mișcare continuă. Iar, în modul acesta mai puteau chiuli și cei de la secretariatul de redacție, comandantul cu autoritate polițistă văzând mișcare când întorcea capul de la masa lui de bodegă.
Pentru că patronul nostru era din fire convins că numai el poate să trișeze, iar vigilența lui perfidă, cu toate metodele de infiltrări și turnătorie, trebuia să știe tot despre cei din subordine care l-ar fi putut trișa. Adus de import din cealaltă parte a regiunii de partid, cum era obiceiul pentru a disloca oamenii și a face să nu mai funcționeze vechile rădăcini, avea polițismul în sânge ca toți acei șefi obișnuiți să dea ordine bătând cu cravașa în propriul carâmb sau cum erau învățați să se comporte, prin cursuri de neîncredere în semeni, liderii bolșevici. Iar după ce, din partea celor de la Dunăre pe care-i terorizase cu dictatura și suspiciunile lui, i-a venit o turnătorie abil tricotată despre modul cum conlucrase cu nemții și „organele regionale” l-au dat jos, chiar la poliția portului a ajuns, organizând controale și provocând turnătorii pentru a-i prinde pe salahorii care ciupeau ceva din vamă, sau rujarii care își legau șireturile peste marginea de jos a pantalonilor, umplând cracii cu cereale din ce-ncărcau sau descărcau, de-și mișcau picioarele ca pe niște saci împinși câte unul înainte.
Avea oarece sinceritate de pahar față de un singur om, și nu pentru că ar fi avut încredere, că nu era în stare de așa ceva. Acela era Nea Mircea Mărcoi, poet nonconformist de cultură fină, abrutizat în milităria tranșeelor, războiului, prizonieratului și trecerii forțate în rezervă. Își câștiga pâinea ca publicist cu pană rapidă pe care Vasilescu nu-l putea trece pe la cadre ca să-l angajeze, dar îl ținea colaborator frecventând cu el cam aceleași bodegi și, uneori, acceptându-l la masa sa unde îi dicta vreo trei fraze banale înscrise-n carnetul cu care se ducea să ia instrucțiuni de la partid, din propozițiile neterminate ale cărora Nea Mircea făcea articolul de fond prin care redactorul- șef, semnându-l apăsat, dădea linia de atac a ziarului. Nea Mircea scria și bine și repede iar, uneori, n-avea nici măcar cele două-trei fraze de la Vasilescu, el venind de acasă cu câteva articole gata scrise în timp ce-și contracara insomniile și primind de la șef, drept răsplată, coniacul de dimineață – dușca ce reglează ritmul de viață făcându-i pe cei treziți mahmuri să se simtă mai în voia lor la început de zi nouă. Dar asta nu-nsemna că bossul era chiar generos: onorariul pentru articolul ales a fi de fond îl încasa el, lui Nea Mircea rămânându-i numai celelalte, plus micul bacșiș în băutură, plus certitudinea că, astfel, el, colonel scos în rezervă ca posibil reacționar care scrisese versuri despre eroismul românilor la Cotu Donului și Stalingrad, era acceptat colaborator la ziarul oficial al regiunii. Doar doi se bucurau de regimul acesta - de scribi secreți ai articolelor marelui redactor-șef; unul însă mult mai cu precauție la ale sale și numai cu pseudonim, pentru că numele lui adevărat era Agarici. Celebrul Agarici, pilot de vânătoare pornit „ca să vâneze bolșevici”. În vreme ce Nea Mircea, avea scriitura mai rapidă și mai inspirată, dar nu beneficiase de o atât de mare faimă sub comanda antonesciană, fiind cunoscut numai în cercurile poetice unde luase un mare premiu : Premiul de poezie al anului 1943 pentru volumul „Cu Ion vânător de munte” care fusese pus sub interdicție, printre cele de ars în piața publică. Al treilea din generația lor, l-am pomenit mai înainte, era Dimitrie Stelaru, care fugise din București de frica cenzurii de unde furase o stampilă punând-o pe spaltul unei poezii ce-i fusese respinsă din apariția unui grupaj.
De la Nea Mircea am aflat și de ce și cât de mândru era Vasilescu de pregătirea sa pentru a conduce diverse echipaje, considerându-se căpitan de vapor prin vocația de a ști să nu ierte oamenii pe care-i conduce, fapt pentru care partidul îi dădea acum tot funcții de conducere. Pentru că un echipaj este echipaj oriunde se depune o muncă pe care cineva o conduce și alții o execută, indiferent că e vorba de marinari, de hamali de port sau de scribi din ăștia de la fițuici de propagandă, adevărata calificare ne fiind a lor ci a comandantului care știe să domine și să pedepsească, să le-arate că vede tot, aude tot, află tot, observă tot, îți stoarce sufletul tot ca să știi că el te mânuiește și sub ordinele lui te afli... Păi ce, altfel cum ar fi putut el dirija echipaje formate de adunătură din ce găsești mână liberă de lucru prin porturi, completată  cu concesii față de caractere și năravuri urâte atunci când nu găsești om indicat pentru meseriile fixe pe care le presupune nava, sau când n-ai cum să-l plătești prea bine, sau vrei să-ți rămână și ție ceva din ce tocmești cu armatorii ca salarii și hrană pentru echipaj. Trebuie să fii și calculat și șmecher și neiertător ca să domini niște oameni ce nu se cunosc prea bine nici ei între ei, sau se cunosc numai din crâșmele lumpene ale porturilor pe unde perindă până își găsesc vreun angajament. Ca să eviți vreo nemulțumire a lor manipulată către alții, să pedepsești prompt nesupunerea, să nu-i lași să te șantajeze când ai nevoie de priceperea lor și pe vas să fie liniște, disciplină, comandă unică. E o viață dură care te obligă pe unii să-i debarci în primul port alungându-i, pe alții să-i momești să le ia locul dar să nu mai crâcnească și, mai ales, tu să tronezi pe puntea de comandă, nimeni să n-ajungă să te invidieze sau să te urască pentru modul cum o duci, ci  făcându-i să înțeleagă că superioritatea e dreptul tău din toate punctele de vedere, chiar și ținând pe puntea de comandă vreo muiere, după care tânjesc toți, dar nu-ndrăznește niciunul. Să nu-ndrăznească nimeni în fața ta; ăsta-i secretul ca să te impui  față de asemenea oameni de adunătură și, pentru asta trebuie să uzezi de toate mijloacele polițiste: supraveghere, tras cu urechea, cultivat turnători și pus intermediari duri care să-ți fie slugi credincioase. Așa că, pentru el, redacția noastră care avea niște condeieri modești sau chiar veleitari, era floare la ureche; iar condusul de la cârciumă, pe lângă faptul că nu se mai știa de cine erau scrise articolele trimise de acolo, unde-și aducea colaboratori ce nu erau salariații ziarului, era și un fel de distanțare care-i păstra rangul.
Asta era prima parte din motivarea pe care Nea Mircea i-o reproducea sau i-o rezuma. Fără să spună neapărat că și-o însușește, dar făcând, în discuțiile noastre de cafenea cu care ne continuam cenaclul, anumite considerente care o îndreptățeau. De unele, eram și noi convinși, ca tineri aspiranți în ale literaturii care învățam să facem observații psihologice și să studiem psihologii, să constatăm realități sociale și să ajungem la considerente de psihologie socială, așa cum se învăța pe vremea aceea temeinic, chiar la lecțiile de literatură în care romanele pe care le analizam presupuneau o structură artistică bazată pe rigori echivalente contrapunctului, sau legilor perspectivei; specia roman nu era încă o nebunie în care poți divaga cum vrei, ci se împărțea, academic în categorii precum romanul psihologic, social, istoric, romantic-adolescentin, rural-urban, etc. Mai mult decât atât: profesorii noștri de literatură bine formați exemplificau temeinicia unei atari  structurări literare prin câte un arhetip chiar în generația activă de scriitori precum Rebreanu, Camil Petrescu, Cezar Petrescu, Gib Mihăescu, Mihail Sadoveanu, Ionel Teodoreanu, Ion Agârbiceanu, Hortensia Papadat-Bengescu, Gala Galaction, etc. cu corespondețele lor în străinătate la Dikens și Bernard Shaw, Tolstoi și Dostoievski, Mark Twain și Hemingway, Zola, Flaubert și  Proust, Thomas Mann și Feuchtvanger, D’Annunzio și Papini, Ibsen și Knut Hamsun, Sienkievicz, Unamuno, Kafca... Acești profesori de care am avut noroc, îi predau ca atare pe acești autori complecși, făcând distincția între literatura lor și alte romane care erau strict de acțiune, fie că era polițistă sau amoroasă dar, oricum, catalogate deasupra duzinelor de literatură comercială precum „dox”-urile, romanele de cinci lei, romanele de cincisprezece lei, ce se scriau în serie de către autori care aveau bunul simț să se ascundă sub pseudonime (uneori nume străine sau glumeț improvizate precum: EDGAR VĂLAS CUBINE) și se tipăreau pe hârtia cea mai proastă, capsată în grabă cu coperte de carton inferior, fușerite tipografic așa cum fuseseră și literar. Se vindea și această maculatură dar prezența ei era jenantă mai sus de frizerii, lustragerii și alte stabilimente asemănătoare, până când, nu numai că asemenea cărți au învins, favorizate fiind de comerțul literar în niște mari limbi de circulație și în condiții grafice tot mai pompoase, ci am ajuns, chiar și în importante țări de tradiție culturală, să fim fericiți astăzi dacă vedem pe cineva că mai citește, chiar și așa ceva.  
În cadrul unor asemenea considerații, sigur că-l puteam încadra pe șeful nostru la categoria micilor duri dictatoriali hrănindu-se cu plăcerea dominării și pedepsirii altora; zbiri perfizi făcuți de și pentru un mediu lumpen și cosmopolit de relații superficiale, șmecheroase cel mult, dar nu de mare confidență ca-n categoriile stabile de la țară, din localitățile mici, chiar din mahalalele lucrătorilor sedentari, unde liderii se selecționează după calități umane și nu de sfidare a lor. Un mediu de neglijare a semenului și de urmărire egoistă a unor interese, provenite din regimul dur în care obișnuiau să trăiască; și cu răbufniri de cealaltă parte - a veseliei și spiritului acid, când dădeau de-un liman cu petrecere. Un mediu cu oarecari pretenții, deoarece se învârteau bani mai mulți și posibilități de ciubucuri mai mari decât în alte medii, deci și posibilități de înșelăciune mai mari; o viață nesinceră și cu lovituri sub centură și cu simpatice explozii exibiționiste în localurile publice unde se petrecea, ceea ce făcea din ei o lume mai alertă ca inteligență, cu promptitudine de replică, cinism glumeț sau umor cinic, glazură de indivizi umblați prin lume și spoiala unei anume parveniri, dar și cu mai multă răceală sufletească, fără sentimente temeinice, obligații morale sau încredere reciprocă, favorizând parvenirea unor caractere dubioase; așa, ca între oameni care se vedeau rar, sau întâmplător, mai mult în funcție de împrejurări decât de legături sociale. Un mod glumeț exterior care le dădea farmec și un fel de goliciune sufletească a răcelii nesentimentale  care, într-o anumită lume mai cinică a condus la acel „how do you do?” – întrebare la care, dacă faci prostia să răspunzi într-adevăr ce faci, constați că ești ridicol pentru că pe nimeni nu interesează lucrul acesta.
Dar întrebarea care se punea privea cariera lui în marina fluvială și nu în cea maritimă, fiindcă nu ne era limpede dacă se putea vorbi de prea multe asemănări; de aceeași îndepărtare de țărmuri care impune  echipajului legile mării, de existența comună în izolarea pe care o constituie un vapor transoceanic, de exemplu. Aceste trăsături care  justificau înăsprirea sufletului sub vântul oceanelor, veneau din povestea clasică a modului cum se formau și cum se completau echipajele pe vremuri, căpitanul păstrând la bord doar câțiva oameni de bază și angajând restul doar când avea comanda fermă și scopul călătoriei pentru care primea misiunea sau contractul respectiv. Atunci, da: el îți era și stăpân și judecător și temnicer; îți putea decide soarta pentru că acceptaseși să mergi cu el în valuri îndepărtate de  legile lumii unde oamenii își au organizarea lor socială. Oare e același lucru când pe malurile fluviilor sau râurilor se văd oamenii și așezările? - ne întrebam cu toții; iar Nea Mircea accepta odată cu noi că era vorba la omul acela și de vreo boală personală de șefie, un carierism periculos prin suficiența cu care nu te întrebi cât de morale îți sunt metodele și procedeele..
Pentru că istoria atotputerniciei căpitanului care, pe vasul său - și nu oricând, ci atunci când nu stă în acostare – înlocuiește toate rangurile și atribuțiile autorității materiale și morale, ca un mic despot pe puntea lui, nu numai cu echipajul, ci chiar asupra pasagerilor unui pachebot față de care se substituie în tot ce înseamnă autoritate administrativă până la debarcarea în portul de destinație, există. Iar asupra marinarilor are chiar dreptul de a proceda manu-militari.
Am văzut zeci de filme, mai ales cele de epocă, inspirate din poveștile marinăriei, în care căpitanul căsătorește, trimite la carceră, decide rațiile, pune sub urmărire, impune ținuta, rostește rugăciunea de înmormântare și are încă multe alte asemenea atribuții pe care le exercită numai personal, în vreme ce problemele cârmei și sextantului, ale căilor și direcțiilor, care par a-i fi cele mai importante profesional, le poate împărți cu cârmaciul sau ofițerul cu navigația. Dar asta se întâmplă datorită faptului că, pe termen limitat și fără vreo ingerință democratică în autocrația sa, el comandă o comunitate instabilă, formată ad-hoc și aleatoriu, în care nu mai e timp să te ocupi de alte reguli sociale de conviețuire decât cele care țin de comanda unică. Iar această comandă unică determină mentalitatea pernicioasă a oamenilor care o au sau tânjesc după ea. Apoi, atunci când e vorba de echipaj am văzut, mai ales în filmele de aventuri, precipitarea cu care se formează echipa, problema fiind a acoperirii posturilor cheie care presupun meserii sau îndeletniciri diferite, dar și a salahoriei de punte sau de cală unde, tocmai pentru că angajezi la grămadă, te poți trezi, într-adevăr, cu orice necunoscut care, pe parcurs, îți face probleme. Văzând diverse scene unde, în atmosfera și așa aventurieră a porturilor și speluncilor lor în care mișună personaje cu tot felul de probleme, căpitanul își găsește la o masă un cunoscut, cu care a mai lucrat, dar nu cine știe ce și, făcându-și-l secund încep să strige după alte meserii de care au nevoie: nostrom, cârmaci, bucătar, cambuzier, mașiniști și oameni de punte, etc, etc, văzând cum, în două ore, echipajul format începe aprovizionarea, portuarii care au lucrat până atunci la încărcare își termină treaba, vezi și mai bine că relațiile care se stabilesc sunt de la vătaf la zilier, iar ceea ce decurge de aici se va repeta pe parcursul călătoriei dacă nu cumva, unul care-i prea de belea e debarcat în primul port, iar altul care nu suportă corvoada impusă, așteaptă el primul port spre a scăpa. Dacă aceste aventuri au, ca majoritatea, și condimentări cu piraterie, dacă mărfurile transportate sau destinațiile lor sunt apăsate de un anume secret, dacă direcțiile de navigare pun și ele semne de întrebare, atunci clar lucru că te poți aștepta să-ți fie și infiltrați anumiți oameni care, în anumite situații periclitează misiunea. Și, atunci, clar că mâna forte a căpitanului trebuie să uzeze de toate mijloacele polițiste mai secrete sau mai puțin secrete de supraveghere, ne având încredere nici în umbra sa. În atari condiții ale relației umane, bine înțeles că se crează o anumită psihologie a nesincerității, suspiciunii, secretizărilor făcând parte chiar și dintre cele mai firești relații, formând o anume categorie umană ceva mai depărtată legilor morale desfășurate pe uscat, solidaritatea fizică, în fața furtunii sau a luptei ne presupunând și cealaltă solidaritate, cu sentimente de frățietate și interes comun de mare perspectivă în înfrumusețarea omenirii și sfințirea locului pe carte trăiești. Totul este episodic în relația umană, mărginindu-se la o deservire reciprocă pe timp limitat, fără nevoia de consolidare a unor relații interumane, cel mult pe o schemă de joc pe care trebuie să o respecți doar atâta vreme cât stai la masa de joc și ai de-a face mai degrabă cu adversari decât cu parteneri. Pe care, poate, nici nu vei mai avea ocazia să-i întîlnești. Totul este, deci, sub semnul rece, mai puțin uman și mai mult convențional al unor episoade scurte de viață fără altă perspectivă în semnificația socială ddecât nesinceritatea, precauția, pânda reciprocă, nepăsarea față de moralitatea relațiilor, dorința de a smulge cât mai mult de la cel care nu te va mai vedea vreodată...
Imi amintesc modul cum, nu neapărat pentru a comenta sau a bârfi, ci chiar cu plăcere cenaclistă de analiză literară noi puneam în cântar asemenea aspecte și trăgeam concluzii ca și despre personajele din romanele lui Balzac pe care profesorii cei buni ni le așezau pe masa de  disecție. Și făceam asta cu atâta pedanterie provenită din veleitatea de a ne forma ca analiști capabili de a interpreta personajul încât, Nea Mircea, poet sentimental și visător când nu scria editorialele despre drepturile  și succesele clasei muncitoare, se plictisea punându-ne la punct:
- Da mai dați-l, mă, în mă-sa; e și ăsta un mic parvenit căruia îi place puterea!...
Cam așa ar trebui să spunem și noi despre fostul președinte care a spurcat Cotrocenii cu asemenea năravuri și să nu-i mai dăm atenție lăsându-l să se zvârcolească în suc propriu. Dar nu ne lasă el, originalitatea mesajului constând în schimbarea macazului cu un cameleonism de 180 de grade, dacă acestea or fi marcând antipodul comportamentului dinainte sau maximul labilității psiho-morale.
Pentru că, după ce l-am văzut timp de două legislaturi cum își construia cu îndârjire ceea ce îi lipsea din vechiul regim în care comandase  (indiferent ce comandase el și câtă întindere îi avea comanda) pe baza suspiciunii, turnătoriilor și imoralității sistemului securist de învrăjbire, ură și delațiune, după ce a luat denumiri din structura statului democrat-european și le-a dat conținut corespunzător golăniilor lui de portuar bolșevic, după ce ne-a demonstrat perseverența de a reface ceea ce știa el ca sistem de viață om-contra om și a realizat, dacă nu un întreg regim asemănător, măcar un  corolar sau un paleativ al aceluia, acum, când nu-l mai are în mână, s-a găsit ca tocmai el să tune protestând și să conteste ceea ce a încurajat mai mult.
Asta, chiar dacă nu ne pune pe gânduri, ne obligă să apreciem rațional și să evaluăm realist (așa cum se procedează și în articolul lui Adrian Severin), în ce măsură sistemul, stabilit de un om despre al cărui caracter malefic nu mai avem ce discuta, are vreo legătură cu democrația reală, cu nevoile noastre de afirmare ca societate modernă și cu imperiosul semnal de alarmă a multor căi greșite pe care ne aflăm față de aspirațiile unui cu adevărat stat de drept pe care le-am avut. Deoarece, cu unele ajustări caracteristice epocii, lumea porturilor din care provine Băsescu era aceeași, ocupând același loc în universul afacerilor dubioase, a intereseleor ascunse, a concurenței acerbe și a altor trăsături care fac altceva din omul trăitor în numele binelui: Îi modifică atât condiția cât și starea morală într-un mod în care în loc de „modificare” am putea folosi „ siluire”, „stâlcire”, „strâmbare”, „deteriorare”, etc. Iar zidul Berlinului, care se întindea oriunde peste mări și țări, accentua pentru ai noștri lucrul acesta diferențiindu-i de cetățenii din societatea obișnuită. Pentru că, de două ori mai mult decât aceștia, marinarii verificați spre  a putea „ieși afară” erau înfundați în lumea suspiciunii, a turnătoriei și pândei reciproce. În schimb,  cel puțin tot de două ori mai mult, beneficiau de unele avantaje ale posibilității de a circula între două lumi diferite, cu două sisteme economice diferite și cu valori total diferite atât în aprecierea omului, cât și a posibilităților sale de câștig.  Și, bine-nțeles, pe deasupra, la noi, adică în „lagărul” nostru care era al „păcii și socialismului victorios”, cu mâna lungă a securității, care în afara obligațiilor teroriste ale luptei de clasă, putea să te ajute dacă deveneai omul ei, să te înfunde dacă o dezamăgeai, sau să te excludă social dacă nu erai în ton cu ea, adaptându-te la acel cinic concept că fiecare trebuie să fie turnătorul celuilalt. Mai ales într-un asemenea mediu de mici colectivități care trebuiau să-și manifeste vigilența față de capitalismul putred cu care aveau de-a face mult mai mult și mult mai direct decât restul populației țării.
E normal ca, dintr-un asemenea mediu de formare, plus semnele atavice reprezentând cine știe ce sechele personale de pe vremea când făcea bișniță cu produse duse și aduse pe sub mână, cum îl dezvăluie în ultima vreme informația despre vechile relații cu căpitănia portului din Tartus, ajungând la Cotroceni, el a conferit palatului o parte din trăsăturile sale.
Cultivându-și în continuare sângele rece pe care l-a avut întotdeauna contrabanda, ajuns într-un alt mediu, exact ca redactorul meu șef de pe vremuri, omul a simțit nevoia de a practica ceea ce știa mai bine: suspiciunea și diversiunea în scopul unor mai ascunse interese personale și, mai ales, un sistem (în aparență nou, democratic) prin care să-și asigure această plăcere. Ca să n-o mai lungim, pentru persoana care, într-o primă jumătate de viață, s-a format și a beneficiat de sistemul existenței unei instituții atât de părtinitoare prin însăși rostul ei cum era securitatea - însumând nu doar poliția politică ci având la un loc cu ea și instrumentul coercitiv al urmăririi judiciare și instrumentul de spălare a creierelor din sistemul penitenciar - era unicul instrument cu adevărat util și indispensabil oricărei dorințe de dominare totalitaristă. Și, cu cinică demagogie, a construit prin toate eforturile sale, cum am spus, măcar un paleativ la așa ceva, care să-i fie cât mai bine subordonat.
Ca trăitor într-o Românie „prezidată” de Băsescu și condeier care, pe parcursul celor zece ani am și consemnat în articole, polemici, pamflete unele dintre actele antidemocratice și tendințele de instituire a unui sistem de avantajare polițistă a intereselor personale sau de grup pe care le reprezenta el, eu sunt convins astăzi de reaua credință cu care „sistemul” lui a impulsionat în dezvoltarea unor instituții ale statului de drept, practici care să semene cu posibilitățile de dictatură din trecut. Poate că, uneori, numai din instinct, dacă nu cu totul deliberat; din instinctul acela de om care prea s-a dedicat la viața lui unor practici securiste, pentru a putea renunța la ele. Poate că nu întotdeauna a făcut-o chiar programatic; dar, de impulsionat, a impulsionat! Luați numai lista participărilor lui la bilanțurile instituțiilor centrale pe care nu le scăpa din mână și veți vedea că acestea nu erau nici din domeniul agriculturii, nici din domeniul dezvoltării industriale, nici din cel al modernizării țării în trasporturi sau construcții, ale mediului, ale culturii naționale, ale pădurilor care, uite unde au ajuns! Nu-l interesau nici patronatele, prea puțină atenție dădea sindicatelor, educația nu reprezenta mai mult decât nivelul lui de cunoștințe, pe medici îi alunga din țară, iar desființarea spitalelor de către Boc a patronat-o. În schimb, nu era an să nu țină discursuri diriguitoare, dătătoare de linie pentru poliție, pentru justiție, pentru servicii, pentru ca astăzi, exagerările sau strâmbătățile din aceste domenii să-i poarte amprenta ...
În plus, chiar și acum, după plecarea lui de la tribuna indicațiilor obligatorii (dar nu din interes național ci în scopul personal al deținerii controlului), constatând continuarea inadvertențelor dintre scopul și modul de  funcționare a unora dintre organismele și serviciile instituite astfel, am toate argumentele să semnalez pericolul continuării spiritului impus de el în undergroundul acestor instituții. Și să afirm că, numai în măsura în care vor ști să se debaraseze de acest spirit, activitatea lor curentă se va dovedi necesară și propice societății pentru a cărei cinstită evoluție au fost înființate. Vor servi scopul real al dezvoltării unei societăți democratice în care respectul pentru bunul personal, ca și pentru bunul comun trebuie să conducă la o administrație de stat – garant al binelui comun și să amendeze orice atac la adresa lui. V.u
Ei bine, exprimându-mi ca tot românul în democrație, asemenea nemulțumiri pe care le-aș numi politicos  „sechelele băsiste în funcționarea unor instituții care ar trebui să însemne mai mult pentru orânduirea noastră”, cine credeți că vine să-mi dea dreptate?.. Și cu ce vehemență?... Și cu ce nevoie de protest față de niște instituții pe care le-a cultivat vreme de zece ani?!...
’Mnealui!... ’Mnealui în carne și oase !... Ba, chiar și cu limbajul cel mai specific agresiunii mahalagești cu care ne-a obișnuit. ’Mnealui tună și fulgeră împotriva unui sistem pe care l-a instituit propriu manu, dar care acum, ne mai aflându-se în mâna sa, îi aduce și ’mnealui prejudicii. Ba, chiar mai mult, amenință : ca o mașinărie pornită fără să o mai poți opri. Amenință a nu se mai lăsa cârmuită cu direcționare numai împotriva adversarilor ’mnealui ci a-i trata cu aceeași monedă chiar pe apropiații săi, devenind o amenințare la soarta acoliților, dacă nu cumva, chiar și a ’mnealui personal.
Și e atât de vehement, băiatu, împotriva ucenicului vrăjitor care i-a scăpat din mână iar acum ar putea chiar să se-ntoarcă împotriva lui, încât nu m-ar mira, când i-o ajunge cuțitul mai la os, să-i acuze el, pe cei pe care i-a creat, de practici securiste.
Omul ăsta nu are nici demnitate, nici rușine ! Nu are nici măcar, în propriul său interes, măsura de a-și da seama că se coboară din ce în ce mai mult în ridicol și că televiziunile care încă îl preiau, o fac din motivul perfid al ratingului. Pe care el îl mai are, asemenea acelor dame bine trecute ca vârstă, care preferă să se facă de belea în public, numai să știe lumea de ele. Se agață de această prezență pe sticlă prin care își etalau cândva nurii ca să găsească suporteri pentru operații cu silicoane, tocmai pentru că n-au fost la vremea lor niște normale familiste care să-și poată vedea astăzi de scutecele nepoților.
Societatea de atunci, de la începuturile mele gazetărești, chiar dacă toată spuza se trăgea pe turta comuniștilor, l-a trimis pe marinarul nărăvit în suspiciune și polițism, de la prezența în presă la derbedeii și contrabandiștii cu care avea de-a face poliția portului. Dar gazetarii sub acoperire de la televiziunile de astăzi nu au demnitatea de a face front comun pentru a nu-i mai lăsa ăstuia abjecțiile pe sticlă. Din nefericire, cântarul josniciei nu există în materie de televiziune. Și, atunci, el strigă ; strigă sperând să sperie legile de coerciție de care prsonal a uzat ca să-și anihileze adversarii.
Asta înseamnă că am avut vreme de zece ani în fruntea țării un om care nu numai că nu cunoaște istoria ca obiect ce se învață, dar n-a tras concluzii nici măcar din istoria trăită. Fiindcă, în ciuda faptului că, la Constanța, se spune că era ocupat în zilele acelea cu distrugerea unor documente din dosarele securității, Băsescu avea o vîrstă destul de matură la momentul execuției lui Ceaușescu, spre a-și da seama că dictatorul plătea astfel și în virtutea legilor pe care, puternic fiind, le promulgase : Dacă guvernarea lui, chiar autocrată cum era, ar fi ținut seama de criteriile umaniste pe care le afirmase în epocă omenirea, atunci, cum îi plăcea să se dea mare reformator, dacă ar fi abolit pedeapsa cu moartea în România, oricât de legal sau nelegal a fost tribunalul care l-a condamnat, nici în cazul lui nu s-ar mai fi putut da sentința de condamnare la moarte. A suferit, ca atare, consecințele propriului său cod de legi.
Așa că, și astăzi : Degeaba strigă Băsescu, iar noi ne manifestăm oprobiul față de televiziunile care-i mai facilitează manifestarea publică a golăniilor de port cu care ne-am obișnuit. Trebuie să fie convins că, de legile în vigoare nu va scăpa, chiar dacă el este cel care le-a promulgat.
Pentru că, numai în felul acesta, organismele de stat care aplică Legea sau execută prevederile ei, se vor debarasa de scopul pentru care ’mnealui le-a dat atenție și importanță; se vor îndepărta de scopurile spre care el le-a dirijat,  încadrându-se firesc și democratic în sistemul onest pentru impunerea căruia au datoria să funcționeze.
 Iar, ’mnealui, trebuie să accepte cu stoicism ideea că, de intrat, a intrat la apă, chiar dacă nu i s-a-ntâmplat asta câtă vreme a fost marinar. Că, și dacă suferă încă amprenta dată de el, ca să ființeze, organismele de dreptate ale statului de drept, au obligația să se orienteze și asupra lui, iar asta nu se rezolvă prin faptul că te dai mare răstindu-te la ele. În ultimă instanță, chiar ar fi dovadă de patriotism din partea lui să se predea singur: ar asigura țării un loc de seamă în cartea recordurilor. Am fi unica țară, democratică (și nu dintre cele cu lovituri de stat unde se arestează guvernele), care are în paralel două organisme complete de guvernare: Unul în libertate și la conducere, altul la pârnaie și cu condamnări definitive. Ar fi, după cum spuneam, o mândrie de performanță în lumea democratică, a alegerilor libere. Pe care fostul președinte nu i-o poate refuza poporului său. Pentru că avem până acum condamnați, sau în curs de condamnare un prim-ministru, un număr de miniștri cât Cabinetul plus câteva rezerve, destui parlamentari ca să constituie o Cameră cu reprezentare normală - și nu exagerată numeric precum cea  condusă de Zgonea, edili locali și președinți de Consilii județene cât să ocupăm toate funcțiile de autoritate locală, plus toată armata nevăzută a oamenilor de casă care trăiesc de obicei în complicitatea acestora. Un set complet din această floare a țării, la fel de complet ca și cel din birourile titulare ale bugetului de stat, cunosc, tot pe banii noștri, zodia penalului și custodia regimului penitenciar. O singură funcție din România nu e încă reprezentată acolo: Președintele.
 Așa că, dacă ține cât de puțin la țărișoara lui, trebuie să-și dea seama că e dator să o facă. Chiar dacă protestează, chiar dacă acuză și chiar dacă mai face rating la televizor, asta e inexorabil!





                           3.

PE ACEEAȘI TEMĂ, EXEMPLE DIN PROXIMITATEA EXPERIENȚELOR LA CARE ESTE SUPUSĂ SOCIETATEA ROMÂNEASCĂ





Mihnea Maruță
           Mâini “curate” care ne lasa fara preputz:
CIA, precedentul italian şi România de după | Surpriza


Operaţiunea de curăţire a clasei politice pe care o execută DNA ne stârneşte o asemenea satisfacţie, încât există riscul ca noi, publicul neimplicat, să nu mai gândim pe termen mediu şi lung. Părem să uităm că această campanie va avea, cum e firesc, şi o curbă descendentă şi că “în spatele uşilor închise” se scriu, dacă nu s-au scris deja, scenarii pentru vremurile de după.
Altitudinea acestei operaţiuni (cât de sus a ajuns), amploarea (numărul dosarelor deschise, frecvenţa arestărilor şi trimiterilor în judecată), precum şi amplitudinea sa (perioada retroactivă pe care o acoperă, dubla componentă – locală şi naţională, laolaltă cu diversitatea domeniilor – de la fotbal la retrocedări, trecând prin massmedia şi crimă organizată) ne arată că trăim un moment istoric, a cărui importanţă este comparabilă, în anii recenţi, cu revoluţia din 1989.
Statul român şi, prin extensie, România se vor schimba radical după această campanie anticorupţie. De aceea, trebuie să o înţelegem privind-o, pe cât posibil, din afară. Şi mai trebuie să-i prognozăm, cu naivităţile aferente, principalele efecte politice, pentru ca viitorul să nu ne găsească încântaţi şi abulici.
Există vreun model cunoscut cu care seamănă operaţiunea DNA? Asta e întrebarea de la care a pornit acest text. Pot găsi vreun precedent pe baza căruia să schiţez o posibilă urmare? Răspunsul pe care vi-l propun este afirmativ şi, după cum veţi vedea, are nesperat de multe puncte comune cu situaţia noastră.
Mani Pulite. Mâini curate. Aţi auzit, cu siguranţă, de uriaşa investigaţie derulată în Italia anilor ’90. Am vrut să-i aflu rezultatele şi, din link în link, am descoperit o poveste de o relevanţă uimitoare pentru România de azi. Mai întâi, câteva numere, ca să puteţi compara: de-a lungul acestei campanii judiciare au fost citaţi ca suspecţi peste 5000 de cetăţeni, au fost dizolvate consiliile locale a circa 400 de oraşe şi orăşele, iar, la un moment dat, mai bine de jumătate dintre membrii Parlamentului de la Roma erau puşi sub acuzare pentru fapte de corupţie.
Mani Pulite a debutat la Milano, în februarie 1992, când judecătorul Antonio di Pietro (care avea să devină imaginea operaţiunii) a dispus arestarea lui Mario Chiesa, membru al Partidului Socialist Italian (PSI), care primise mită de la o firmă de curăţenie (sic!). Şefia partidului, însuşi fostul premier Bettino Craxi, s-a lepădat de Chiesa, iar acesta, dezamăgit, s-a apucat să spună ce ştia.
Au urmat, pe scurt, arestarea şi condamnarea a numeroase personalităţi din zona politică şi de business, ceea ce a dus, nici mai mult, nici mai puţin decât la dispariţia celor două mari partide italiene, socialiştii lui Craxi şi Democrazia Cristiana (centrudreapta), condus de legendarul Giulio Andreotti (Il divo, pentru cinefili ) – de şapte ori preşedinte al Consiliului de Miniştri, care se afla în fruntea guvernului inclusiv la momentul declanşării campaniei anticorupţie.
Atât de puternic a fost cutremurul din justiţie, încât a determinat sfârşitul Primei Republici italiene. De atunci încoace, istoricii şi presa se referă la sistemul politic de la Roma ca fiind A Doua Republică, catalizatorul acestei transformări structurale fiind Mani Pulite (cunoscută şi ca scandalul “Tangentopoli”, de la cuvântul tangente, care s-ar traduce prin “parandărăt”).
Care sunt, în această fază, primele conexiuni cu România? Faptul că operaţiunea de curăţare a clasei politice a fost realizată prin intermediul justiţiei (establishment-ul nu are cum să se primenească din imbold interior) şi nevoia unui personaj independent pe care publicul să-l poată asocia cu acest proces salutar (în cazul nostru, procurorul-şef al DNA, Laura Codruţa Kövesi).
Avantajul acestei comparaţii, pentru noi, este că de la apogeul Mani Pulite au trecut mai bine de 20 de ani şi, între timp, au apărut suficiente detalii privind dedesubturile şi contextul poveştii. Încerc să fiu cât mai succint.
În iulie 2012, ştiind ca mai are puţin de trăit din cauza cancerului, americanul Reginald Bartholomew – ambasador la Roma din 1993 până în 1997 – i se confesează din proprie iniţiativă lui Maurizio Molinari, corespondentul la New York al cotidianului italian de centru La Stampa (textul, aici). Bartholomew declară, printre altele, că, în 1992, predecesorul său permisese Consulatului american din Milano să menţină o legătură directă cu echipa care coordona operaţiunea Mani Pulite şi că el ar fi oprit această practică, cerând ca totul să treacă pe la Roma. Îi mai spune lui Molinari că, din dorinţa de a combate corupţia agresivă, magistraţii din Milano “violaseră sistematic dreptul la apărare al acuzaţilor, lucru inacceptabil într-o democraţie ca Italia”.
Articolul rezultat din discuţia lor apare în La Stampa din 29 august 2012, după moartea lui Bartholomew. Elementul care suscită cele mai multe dezbateri în presa italiană este afirmaţia fostului ambasador că un rol-cheie în lansarea anchetei conduse de Antonio Di Pietro l-a avut Peter Semler, consulul american la Milano. Profesionist, ziaristul publică a doua zi, 30 august 2012, un interviu cu Semler (textul, aici).
Consulul recunoaşte că s-a întâlnit cu Di Pietro, la cererea acestuia, în noiembrie 1991 (cu trei luni înainte de startul Mani Pulite!). Semler susţine că judecătorul l-ar fi anunţat că îl va aresta pe Chiesa şi că, mai mult, lui Di Pietro “îi era clar” încă de atunci că investigaţiile urmau să ducă atât la liderul socialist Craxi, cât şi la partidul rival, Democrazia Cristiana.
Campania pe această temă a ziarului La Stampa continuă în zilele următoare. În 1 septembrie 2012, fostul ministru de Externe socialist Gianni de Michelis, care fusese condamnat şi el pentru corupţie la mijlocul anilor ’90, declară că, după ce a citit interviurile cu Bartholomew şi Semler, nu mai are niciun dubiu că operaţiunea ”s-a bazat în mare parte pe arestări preventive, ca mijloc de a obţine denunţuri” (textul, aici). În 2 septembrie 2012, un alt fost ministru din Prima Republică, de data asta creştin-democratul Paolo Cirino Pomicino, pune şi el paie pe focul diplomatic, spunând că, la începutul anilor ’90, CIA primise ordin să strângă informaţii despre “Europa coruptă” şi că, după părerea sa, agenţia americană a furnizat astfel de 29.03.2015 Mâini curate: CIA, precedentul italian şi România de după | Surpriza
http://mihneamaruta.ro/2015/03/26/maini-curate-cia-precedentul-italian-si-romania-de-dupa/ 3/7 informaţii magistraţilor din Milano care au dirijat Mani Pulite.
“Faptul că în Italia a funcţionat un sistem ilegal de finanţare a partidelor era cunoscut şi atunci, cum e cunoscut şi astăzi”, mărturiseşte fostul demnitar în materialul din La Stampa (îl găsiţi aici).
Stop. Respirăm.
Ce avem noi aici? Câteva piese cu care putem reconstitui un modus operandi. După căderea comunismului – nu uitaţi, Mani Pulite începe la doar câteva luni de la desfiinţarea Uniunii Sovietice! -, SUA îşi reevaluează aliaţii europeni şi purcede la intervenţii acolo unde interesele strategice îi sunt puse sub semnul întrebării.
Cu câţiva ani înainte, Bettino Craxi se ciocnise frontal cu preşedintele Ronald Reagan în afacerea Sigonella, refuzând să-i extrădeze pe teroriştii palestinieni care sechestraseră vasul Achille Lauro. Atât Craxi, cât şi celălalt “dinozaur” al politicii italiene, Andreotti, erau consideraţi prea apropiaţi – sau prea îngăduitori – faţă de interesele arabe din Orientul Mijlociu şi din Africa de Nord. Amândoi aveau să fie condamnaţi, iar partidele lor – sortite imploziei.
A fost Mani Pulite o operaţiune susţinută de CIA pentru a rade întreaga clasă politică din Peninsulă? Nu ştim. Dar, din cele de mai sus, puse cap la cap, reiese că americanii au contribuit decisiv la startul anchetei şi, ulterior – cel puţin până la instalarea, în 1993, a ambasadorului Bartholomew -, au fost în contact direct cu echipa de coordonare a magistraţilor italieni.
Care sunt asemănările cu starea de fapt din România de azi?
1. Corupţia generalizată, ca realitate intolerabilă.
2. Falimentul moral al politicienilor.
3. Finanţarea ilegală a partidelor, cu vârfuri în campaniile electorale, rezolvată prin contracte publice atribuite reţelei de clienţi.
4. Un catalizator extern: modificarea relaţiilor strategice din Europa şi din lume, odată cu anexarea Crimeei şi intervenţia Rusiei în estul Ucrainei.
Care sunt potenţialele efecte maximale ale campaniei DNA?
1. Prăbuşirea întregii clase politice româneşti, adică a celor două mari partide, PSD şi (noul) PNL.
Una dintre condiţii este ca anchetele DNA să ducă până la nivelul unu, la şefii acestor partide (ca un făcut, asta se întâmplă în ultimele zile ). În acest caz, din lipsă acută a alternativelor de leadership, structurile de putere centrală pot intra în colaps.
2. Impunerea unor partide şi figuri noi, aparent curate, însă docile în relaţia cu marele aliat.
(În acelaşi interviu, ambasadorul Bartholomew îşi aroga meritul de a fi “identificat” în Berlusconi şi D’Alema pe viitorii conducători italieni care s-au dovedit importanţi în protejarea intereselor americane din Mediterană. Comentatorii din Peninsulă spun despre D’Alema şi despre Gianfranco Fini, fost lider naţionalist, că au fost susţinuţi de SUA după dispariţia Primei Republici pentru că erau nişte “zoppi” (şchiopi), adică manevrabili din cauza trecutului lor.)
3. Transformarea completă a relaţiei dintre mediul politic şi mediul de afaceri din România.
Constatare: România este total nepregătită pentru o asemenea revoluţie pe toate nivelurile. În interiorul partidelor nu există eşaloane sau personalităţi capabile să preia conducerea, formaţiunile neparlamentare sunt minuscule pentru a-şi asuma guvernarea, iar cele foarte noi (precum al Monicăi Macovei) abia inhalează odorurile politicii româneşti.
E probabil că în serviciile secrete există oameni sau grupuri care s-au gândit la aceste perspective, de aceea devine interesant să vedem ce feţe noi vor apărea tot mai des la televiziunile de ştiri. De asemenea, e de aşteptat ca partidele să înceapă să curteze personalităţi de succes din business, dar şi lideri de opinie din cultură sau presă, invitându-i să ocupe poziţii eligibile sau propunându-le funcţii direct în structurile superioare.
A propos de presă: dacă e să ne luăm după precedentul italian, proprietarii de massmedia care nu vor fi condamnaţi în această campanie au undă verde să joace un rol important în “viitoarea republică” de la Bucureşti. Cu ajutorul lor vor fi “făuriţi” noii lideri, deci vom putea deduce uşor cine şi cui şi-a oferit serviciile.
Ziceam la început că am fost curios să aflu rezultatele în timp ale operaţiunii italienilor.
Şi am dat peste un studiu numai bun al profesorului de ştiinţe politice Alberto Vannucci, de la Universitatea din Pisa, intitulat “Controversata moştenire a Mani
Pulite: o analiză critică a corupţiei italiene şi a politicilor anticorupţie” (îl aveţi aici, în engleză). Concluziile acestui studiu sunt o încheiere cum nu se poate mai potrivită pentru acest text şi un avertisment pentru cei îndrituiţi: a) investigaţiile n-au avut decât un impact pe termen scurt asupra corupţiei din ţară;
b) accentul prea puternic pus pe rolul magistraţilor, cărora societatea civilă le-a delegat sarcina de a purifica întregul sistem, s-a dovedit un bumerang, pentru că: - pe plan politic, tensiunile dintre putere şi justiţie au escaladat; - social, s-a instaurat un adânc pesimism cu privire la integritatea elitelor şi s-a constatat o delegitimare a instituţiilor; - economic, s-au estompat graniţele dintre piaţă şi stat, s-au înmulţit aranjamentele dintre sectorul public şi cel privat, şi s-au multiplicat conflictele de interese, cauzate de carierele politice ale antreprenorilor şi de vocaţia antreprenorială a politicienilor.
Putem face mai bine? Putem fi altfel?
*
Acest articol a fost publicat in data de Thursday, March 26th, 2015 la ora 10:57 pm si se gaseste in categoria Presa, România. Puteti urmari raspunsurile la acest articol prin RSS 2.0 feed.

Foarte interesanta (si pertinenta) analiza. Din cate inteleg, societatea romaneasca nu-si dezminte tusa mioritica: ori accepta curatenia facuta de americani (fireste, in interesul acestora din urma), ori i se opune ei si pastreaza coruptii (“falitii nostri”). Tertul (autoguvernarea onesta) e exclus. Asa-i cand altii vin si-ti fac curat in casa, mai lasa si cate un microfon bine ascuns. Deci avem de ales intre hotii nostri si uneltele lor. Cred ca ar fi foare util sa (ne) raspundem la urmatoarele intrebari: Unde se ascund toti oamenii de isprava din Romania si de ce ei nu ajung sa-si arate eficienta prin leadership? De ce societatea romaneasca nu are puterea (curajul?) de a se auto-guverna? De ce suntem atat de blazati si atrofiati neuronal incat nu mai reactionam decat la durerea fizica? Si daca raspundem – corect – la toate aceste intrebari poate putem insaila si ceva remedii pentru boala noastra (careia putem sa-i spunem simplu “nepasare”). E cam cum zice scenaristul in filmul “Horea”: “Ce e rau in robie, nu-i atata robia. Rau ii ca daca trece prea multa vreme, omul se-nvata cu ea. Cu robia, cu frica; cu supunerea, cu sarumana; sa fie batjocorit si sa nu-i mai pese; sa-nvata ca pasarea cea proasta, cu colivia, care uita si c-o stiut zbura oarecandva sau se teme sa nu afle stapanul ca n-o uitat sa zboare.”


Am fost cu picioarele pe acolo ȋnainte de ȋnceperea “mani pulite”, 90 – 91. Ce am remarcat: casele nu aveau garduri, magazinele nu aveau gratii, proprietarii de magazine le lăsau nesupravegheate ȋn timpul prȃnzului cȃnd plecau să servească masa, se simţea un “dolce far niente”, ȋnsă toată lumea avea un serviciu. Italia era una din primele economii ale Europei. Ce face după 25 de ani de curăţenie făcută sub coordonare, (atunci au ȋnceput să fie folosite noile tehnologii de ascultare a telefoanelor) bag seama că nu se simte prea bine. Italia, prin poporul său inegalabil, rămȃne ţara de vis a artei, luxului cu stil, a bunei dispoziţii tradusă prin muzică şi gastronomie de neegalat. Uneori, cȃnd te speli pa mȃini, de fapt, te murdăreşti. Cine nu ȋnvaţă din greşelile altora, le face cu nevinovăţie criminală.
(PRELUAT DE PE
http://mihneamaruta.ro/2015/03/26/maini-curate-cia-precedentul-italian-si-romania-de-dupa/ 1/7)

 

 Un politolog german ne avertizează :
                   Trăim într-o CORPORATOCRAȚIE.
   În corporație nu e democrație, e dictatură. TOTUL ne e dictat
 

Hardy F. Schloer este directorul general executiv şi fondatorul grupului de consultanţă Schloer Consulting Group. Compania sa realizează analize geopolitice, economice şi strategice. Specialistul în geopolitică a vorbit despre conflictul din Ucraina şi despre poziţia României în această cauză. Potrivit acestuia, România trebuie să-şi croiască propria poziţie faţă de criza din Ucraina şi să discute separat cu Rusia,„pentru că România se află la graniţa unei probleme adevărate, nu Germania ”.
Schloer crede că Rusia va încerca să anexe o parte din Republica Moldova şi că posibilitatea ca războiul din estul Ucrainei să devină nuclear este reală. „Cred că, în acest punct, Rusia este foarte interesată să preia partea estică a Moldovei. Asta ar însemna să captureze întâi sudul Ucrainei, să-i taie Kievului complet ieşirea la Marea Neagră, să ia Odessa şi întreaga zonă. Cred că aceasta este prioritatea Rusiei acum”, a spus Hardy F. Schloer  pentru Adevarul.
Schloer mai spune că aderarea ţărilor din Europa de Este la Uniunea Europeană a fost o greşeală: „Putea să fie Uniunea Est-Europeană, spre exemplu, şi nu ar fi fost deloc un lucru rău, pentru că ţările din Europa de Est au o istorii similare, culturi similare, precum şi probleme şi resurse similare. Spre exemplu, solul din Bulgaria şi până în Letonia este cel mai fertil din lume, cu oportunităţi minunate pentru irigaţii. Cred cu fermitate că România ar trebui să preia iniţiativa în crearea acestui coridor estic al cooperării economice, în primul rând pentru consolidarea sectorului agricol şi pentru ca regiunea să devină puntea agroalimentară dintre Est şi Vest. Europa de Est ar trebui să se concentreze de acum pe producţia alimentară, acolo stă adevărata valoare a regiunii, însă trebuie să lucreze la implementarea tehnologiilor moderne pentru a se eficientiza”.
Acesta are un sfat pentru România, şi anume dialogul cu Rusia: „Angela Merkel discută cu Putin? Da. Preşedintele francez, Francois Hollande, discută cu Putin? Da. Premierul italian discută cu Putin? Da. Şi-atunci România de ce ar trebui să fie ca un copil care să facă ceea ce-i spune părintele UE să facă? România trebuie să se trezească, să se emancipeze şi să gândească pentru ea însăşi, să acţioneze pentru ea însăşi şi să acţioneze regional. Pentru că România este la graniţa unei adevărate probleme, nu Germania, nu Franţa, nu Italia.   Şi atunci de ce ar trebui să ia ei decizii pentru România? Evident, este un interes european comun şi evident că România, Germania , Franţa şi Italia şi toţi ceilalţi vor acţiona împreună, cu respect şi interes comun. Însă asta nu înseamnă că România n-ar trebui să ridice ochii şi să privească către zonele în care are ded lucrat pentru a începe să se definească individual ca lider regional şi să-şi înceapă negocierile. Pentru că este în joc securitatea României, nu a Germaniei”.
Schloer mai spune că lumea se va schimba masiv în următorii 10-20 de  ani:„În perioada 2025-2035 vom trece printr-o tranziţie fantastică. Probabil că vom avea o singură monedă la nivel mondial, dacă vom mai avea monedă. Nu avem neapărat nevoie de monedă, ea este mai degrabă o barieră. La fel şi bursele şi sistemele financiare. Toate sunt bariere. Guvernele sunt absolut inutile. Nu ne mai trebuie la nimic. Putem înlocui tehnologic tot ceea ce fac acum guvernele pentru noi. Putem crea astăzi tehnologii care să ţină cont de nevoile tuturor, de problemele de mediu, de securitate şi să creeze echilibru între toate provocările şi toate resursele pe care le avem.   Trăim într-o corporatocraţie, nu într-o democraţie. Corporaţiile dictează cine câştigă alegerile, pentru că finanţează campaniile. Ei controlează activităţile de lobby şi dictează ceea ce ar trebui să credem, corporaţiile deţin presa, aşa că presa transmite mesajele lor. Totul este foarte bine organizat, iar această organizaţie nu vrea să renunţe şi să dispară pur şi simplu pentru că această organizaţie consideră că trebuie să controleze totul. Şi, apropo, o corporaţie nu este o democraţie. Nu funcţionează aşa. Toate corporaţiile sunt dictaturi. Trăim într-o lume în care totul, mai mult sau mai puţin, ne este dictat”.

 

 Sylvain Timsit

                  PROGRAMAREA MONDIALA


"Mondializarea (sau globalizarea) nu este negativă prin ea însăşi. Teoretic, ea poate să permită stabilirea unei păci mondiale durabile şi a unei mai bune gestiuni a resurselor. Dar dacă ea continuă să fie organizată în beneficiul unei elite şi dacă îşi păstrează orientarea actuală, nu va întârzia să genereze un nou tip de totalitarism, transformarea completă a fiinţelor umane în mărfuri, distrugerea totală a naturii și forme noi de robie."
Este trista concluzie a autorului analizei de fata, Sylvain Timsit, care l-a postat pe propriul sait Sylvain Timsit © Syti.Net 1998 .
Materialul, postat probabil inainte de 2004, a fost preluat si tradus de Alina Antonia, pe saitul Yogaesoteric, de unde ulterior, la 04.09.2013, a fost preluat pe blogul domniei sale de Dl. Prof. Ion Coja. E deja un mesaj "viral", asupra caruia merita sa ne aplecam cu rabdare. Analiza este impecabila.
Asa cum putem constata, dupa mai bine de 10 ani, aprecierile lui Sylvain se confirma, singurii castigatori de pe urma globalizarii fiind transnationalele si Marea Finanta - elitele. (Marian Ilie)

 


Puterea a trecut în alte mâini

Adevăraţii stăpâni ai lumii nu mai sunt guvernele ţărilor, ci conducătorii grupurilor multinaţionale financiare sau industriale şi ai unor instituţiilor internaţionale „opace”: FMI, Banca Mondială, OCDE, OMC, băncile centrale. Prin urmare, cei care conduc lumea nu sunt aleşi în mod democratic, în ciuda impactului deciziilor lor asupra vieţii populaţiei. Puterea acestor organizaţii se exercită la o dimensiune planetară, în timp ce puterea statelor este limitată la o dimensiune naţională. De altfel ponderea societăţilor multinaţionale în fluxurile financiare a depăşit-o de mult pe cea a statelor. La dimensiune transnaţională, mai bogate decât statele şi reprezentând principalele surse de finanţare ale partidelor politice de orice orientare în majoritatea ţărilor, aceste organizaţii se situează mai presus de legi şi de puterea politică, mai presus de democraţie.


FMI - consiliul director



Iluzia democraţiei

Democraţia a încetat deja să mai fie o realitate. Responsabilii organizaţiilor care exercită puterea reală nu sunt aleşi în mod democratic şi publicul nu este informat în ceea ce priveşte deciziile lor. Raza de acţiune a statelor este din ce în ce mai mică, din cauza existenţei unor acorduri economice internaţionale în privinţa cărora cetăţenii n-au fost nici consultaţi, nici informaţi. Toate aceste tratate elaborate în ultimii 5 ani (GATT, OMC, AMI, NTM, NAFTA) vizează un scop unic: transferul puterii statelor către organizaţii non-alese, cu ajutorul unui proces numit „globalizare”. Suspendarea proclamată şi explicită a democraţiei n-ar fi exclus să provoace o revoluţie. Acesta este motivul pentru care s-a decis menţinerea unei democraţii de faţadă şi o deplasare a puterii reale către alte focare de putere. Cetăţenii continuă să voteze, dar votul lor a fost golit de conţinut. Ei votează pentru alegerea unor responsabili care nu mai deţin practic adevărata putere. Tot astfel, deoarece nu mai este nimic de hotărât, programele politice de „dreapta” şi de „stânga” au ajuns să se asemene foarte mult în ţările occidentale. Pentru a rezuma, nu putem alege felul de mâncare, dar putem alege sosul. Mâncarea pe care suntem forţaţi s-o consumăm se numeşte „noul sclavagism”, asezonat cu sos picant – de dreapta, sau dulce acrişor – de stânga.


Dispariţia informaţiei

De la începutul anilor ’90, informaţia a dispărut în mod progresiv din media destinată marelui public. Ca şi alegerile, jurnalele televizate continuă să existe, dar ele au fost golite de conţinut.  Un jurnal televizat conţine maximum 3 minute de informaţie reală. Restul este constituit din subiecte „de revistă”, reportaje anecdotice, fapte diverse, mici bârfe şireality-show-uri. Analizele jurnaliştilor specializaţi ca şi emisiunile de dezbatere a informaţiilor au fost aproape în totalitate eliminate. Informaţia se reduce acum doar la anumite segmente din presa scrisă, citită de o minoritate. Dispariţia informaţiei este semnul clar că regimul nostru politic şi-a schimbat natura.

Strategii şi obiective pentru controlul lumii

Responsabilii puterii economice provin aproape în totalitate din aceleaşi cercuri, din aceleaşi medii sociale. Ei se cunosc între ei, se întâlnesc, împărtăşesc aceleaşi idei şi interese. Deci împărtăşesc aceeaşi viziune a ceea ce ar trebui să fie lumea viitoare ideală pentru ei. În consecinţă, este firesc să cadă de acord în privinţa unei strategii şi să-şi sincronizeze acţiunile către obiective comune, situaţii economice favorabile obiectivelor lor. Iată câteva elemente ale strategiei lor:
- Slăbirea statelor şi a puterii politice; destabilizare; privatizarea serviciilor publice.
- Dezangajarea totală a statelor din economie, incluzând aici educaţia, cercetarea şi poliţia şi armata, destinate să devină sectoare exploatabile de către întreprinderi private.
- Îndatorarea statelor cu ajutorul corupţiei, al lucrărilor publice inutile, al subvenţiilor date întreprinderilor fără justificare, sau a dispenselor militare. Când se acumulează un munte de datorii, guvernele sunt constrânse la privatizare şi la desfiinţarea serviciilor publice. Cu cât un guvern este mai controlat de „stăpânii lumii”, cu atât mai mult trebuie să mărească datoria ţării sale.
- Sărăcirea angajaţilor şi menţinerea unui nivel de şomaj ridicat, prin dislocarea şi mondializarea pieţei muncii. Aceasta măreşte presiunea economică asupra salariaţilor, care vor fi gata să accepte orice salariu şi orice condiţii de muncă.
- Reducerea ajutoarelor sociale, pentru a creşte motivaţia şomerilor de a accepta orice muncă și orice salariu.
- Împiedicarea revendicărilor salariale în „lumea a treia”, menţinând aici regimuri totalitare sau corupte. Dacă lucrătorii acestor țări ar fi mai bine plătiţi, aceasta ar contraveni principiului dislocării şi al pârghiei exercitate asupra pieţei muncii din Occident. Această cheie strategică trebuie păstrată cu orice preţ. Faimoasa „criză asiatică” din 1998 a fost declanşată cu acest scop.


Atributele puterii

Organizaţiile multinaţionale private se dotează în mod progresiv cu toate atributele puterii statelor: armate, reţele de comunicaţii, sateliți, servicii de informaţii, fişiere ale indivizilor, instituţii judiciare. Etapa următoare şi ultima pentru aceste organizaţii ar fi să obţină puterea poliţienească şi militară care corespunde noii puteri, creând propriile forţe armate, deoarece armatele şi poliţiile naţionale nu sunt adaptate pentru apărarea intereselor acestor organizaţii în lume. La un moment dat, armatelor li se va solicita să devină întreprinderi private, prestatoare de servicii, lucrând pe bază de contract cu statul, ca şi cu orice alt client privat, capabil să le plătească serviciile. În etapa ultimă a planului, aceste armate particulare vor servi intereselor organizaţiilor multinaţionale şi vor ataca statele care nu se vor plia pe regulile noii ordini economice. Deocamdată acest rol este asumat de armata SUA, ţara cea mai bine controlată de societăţile multinaţionale.
- Armate particulare există deja în SUA. Este vorba de societăţile DynCorp, CACI şi MPRI, prototipuri ale viitoarelor armate particulare. DynCorp a acţionat în numeroase regiuni unde Statele Unite doreau să intervină din punct de vedere militar, fără a purta responsabilitatea directă (America de Sud, Sudan, Kuweit, Kosovo, Irak...). La sfârşitul anului 2002 DynCorp a fost răscumpărat de către Computer Sciences Corporation, una dintre cele mai importante societăţi americane de servicii de informatică. În mai 2004, DynCorp şi MPRI au fost implicate în torturarea prizonierilor irakieni. Armatele particulare (numite „antreprenori” de către Pentagon) reprezintă 10% din efectivele americane trimise în Irak.
- Sateliţi: Microsoft a renunţat în final la proiectul Teledesic, o reţea de 288 sateliţi de comunicaţie care trebuiau să constituie o urzeală în jurul întregii planete. Dar alte companii multinaţionale se pregătesc să creeze reţele similare. De asemenea, sateliţi de observaţie particulari sunt gata instalaţi. Două societăţi comercializează imagini de rezoluţie mare din orice loc de pe planetă susceptibil a-i interesa pe cumpărători.
- Fişiere individuale: Numeroase societăţi fondate în ultimii ani (în principal în SUA) sunt specializate în colectarea informaţiilor individuale, oficial cu scopuri comerciale. Dar aceste fişiere private încep să reunească milioane de profile individuale ale consumatorilor repartizaţi în zona ţărilor occidentale. Informaţiile din aceste fişiere sunt vândute oricui doreşte să le cumpere.

Adevărata realitate a banilor

Banii sunt astăzi, în esență, virtuali. Ei au ca singură realitate un șir de 0 și 1 în calculatoarele băncilor. Majoritatea comerțului mondial se desfășoară fără bani fizici. Doar 10% din tranzacțiile financiare zilnice corespund unor schimburi economice în „lumea reală”. Piețele financiare constituie un sistem de creare a banilor virtuali și a unui profit care nu se bazează pe crearea unei adevărate bogății. Grație jocului piețelor financiare (care permite transformarea în beneficii a oscilațiilor cursului bancar), investitorii avizați pot fi declarați mai bogați printr-o simplă circulație a electronilor în calculatoare. Ceea ce legea interzice falsificatorilor și ortodoxia economică interzice statelor este deci posibil și legal pentru un număr restrâns de beneficiari. Dacă vrem să înțelegem ce este în realitate banul și la ce servește el, e suficient să inversăm vechea zicală: Timpul înseamnă bani → Banii înseamnă timp. Banii permit cumpărarea timpului altora.


Banii, timpul și sclavii

Din punct de vedere tehnic, banii reprezintă o unitate de calcul intermediară pentru schimbul timpului contra bani, fără a fi posibilă compararea directă a timpului unora cu al altora, deoarece fiecare conversie între bani și timp se face pe baza unei estimări subiective, ce variază în funcție de raportul forței economice între cumpărător și vânzător. În practică, acest raport de forțe este întotdeauna defavorabil consumatorului – salariatul. Când un individ dintr-o categorie medie cumpără un produs, el plătește timpul care a fost necesar pentru a fabrica acel produs la un preț mai ridicat decât salariul care îi este lui plătit pentru o fracțiune echivalentă din propriul lui timp. De pildă, dacă o mașină e produsă în 2 ore de către 20 de salariați (incluzând aici și munca comercianților și cea depusă pentru echipamentele de producție folosite), salariul fiecărui salariat pentru aceste 2 ore ar trebui să fie egal cu a 20-a parte din prețul mașinii, adică 500 Euro, dacă mașina a costat 10.000 Euro. Asta înseamnă un salariu orar teoretic de 250 Euro. Pentru cea mai mare parte a salariaților, suntem foarte departe de această socoteală. Când un salariat occidental prestează 10 ore din timpul lui, el primește numai echivalentul unei ore. Pentru un salariat din Lumea a treia, raportul scade la 1.000 contra 1. Acest sistem este versiunea modernă a sclavagismului. Beneficiarii timpului furat salariaților sunt întreprinderile, precum și statul, atâta timp cât banii luați prin impozite și taxe nu sunt folosiți în interesul general.


Distrugerea naturii se face intenţionat

Ea este dorită de noua putere economică. De ce? Dispariţia naturii şi creşterea poluării vor face individul din ce în ce mai dependent de sistemul economic şi va da naştere unor noi profituri (printr-un consum în creştere de medicamente şi prestări medicale). Natura reprezintă un punct de referinţă în ordinea naturală a Universului. Contemplarea frumuseţii şi perfecţiunii naturii este subversivă pentru această nouă putere economică. O ameninţă prin aceea că individul poate respinge urâţenia mediilor urbanizate şi pune la îndoială ordinea socială care trebuie să rămână singura referinţă. Urbanizarea mediului permite plasarea populaţiei într-un spaţiu controlat, supravegheat, şi în care individul este total scufundat în ordinea socială. Contemplarea naturii predispune la visare şi intensifică viaţa interioară a indivizilor, dezvoltându-le sensibilitatea şi liberul arbitru. Astfel, ei încetează a mai fi fascinaţi de mărfuri, refuză programele televizate destinate să-i abrutizeze şi să le controleze spiritele. Eliberaţi, încep să-şi imagineze o societate fondată pe alte valori decât profitul material. Tot ce-i ce poate determina pe indivizi să gândească şi să trăiască prin ei înşişi este potenţial subversiv pentru această nouă putere economică. Cel mai mare pericol pentru ordinea socială este spiritualitatea, deoarece ea îi răstoarnă individului sistemul de valori şi deci comportamentul indus de condiţionările sociale. Pentru stabilitatea „noii ordini sociale”, tot ce poate stimula trezirea spirituală se doreşte a fi eliminat.


2000 de ani de istorie

În aceste ultime două milenii, civilizaţia a trecut prin patru epoci succesive, marcând patru forme de putere politică:
- Epoca triburilor – puterea exercitată prin forţă (şi mai rar prin înţelepciune sau cunoaştere).
- Epoca imperiilor şi a regatelor – putere ereditară; naşterea noţiunii de stat.
- Epoca statelor-naţiune – deschisă de monarhia parlamentară din Marea Britanie în 1689, de revoluţia franceză în 1789 şi prin fondarea SUA. Într-un stat-naţiune, puterea nu mai este ereditară, ci exercitată de conducători considerați a reprezenta poporul şi desemnaţi prin alegeri (stat-naţiune democratic) sau prin cooptarea în sânul unui partid unic (stat-naţiune totalitar).
- Epoca conglomeratelor economice – iniţiată în 1954, pusă în practică în cursul anilor ‘70 şi ‘80 şi operaţională total începând cu anii ‘90. Puterea nu mai este de tip reprezentativ sau electiv şi nici localizată geografic (ca triburile, regatele, statele-naţiune). Ea este exercitată direct de către cei ce controlează sistemul financiar şi producerea mărfurilor. Instrumentele acestei puteri sunt controlul tehnologiei, al energiei, al banilor şi al informaţiei. Această nouă putere este globală, planetară. Nu există deci nici alternative, nici supape. Ea constituie un nou nivel de organizare a civilizaţiei, un fel de super-organism.
Rezolvarea marilor probleme ecologice, economice şi sociale par să necesite efectiv instaurarea unei strategii sau a unei forme de putere globală. Unificarea lumii prin economie şi declinul statelor-naţiune au fost justificate parţial de o cauză nobilă: a face imposibil un nou război mondial care, în era atomică, ar însemna sfârşitul civilizaţiei. Dar chestiunea este de a şti în serviciul căror obiective şi a căror interese se pune această nouă putere, prin cine trebuie ea să fie exercitată şi prin ce contra-puteri trebuie să fie echilibrată şi controlată.
Mondializarea (sau globalizarea) nu este negativă prin ea însăşi. Teoretic, ea poate să permită stabilirea unei păci mondiale durabile şi a unei mai bune gestiuni a resurselor. Dar dacă ea continuă să fie organizată în beneficiul unei elite şi dacă îşi păstrează orientarea actuală, nu va întârzia să genereze un nou tip de totalitarism, transformarea completă a fiinţelor umane în mărfuri, distrugerea totală a naturii și forme noi de robie.

 

                                                                                   4.




ȘI O REVENIRE ÎN CAPITALA ROMÂNIEI: ILIE ȘERBĂNESCU și „DEUTSCHE WELLE”

      
      Scrisoare deschisă către bucureșteni și toți românii


Dragii mei concetățeni, sînt și eu, ca și dumneavoastră, un locuitor al acestui îndrăgit oraș . Aici m-am născut, mi-am petrecut copilăria, mi-am făcut studiile și am muncit pînă cînd am ieșit la pensie. Am muncit 42 de ani din care 22 pentru propășirea socialismului și  20 pentru dezvoltarea capitalismului și a democrației de la care am sperat mult mai mult . Acum sînt la pensie . Să nu credeți cumva că m-am pricopsit . Îmi petrec anii chivernisind banii de pensie în primul rînd pentru plată facturilor. Știți și dumneavoastra, poate mai bine ca mine, că viață de bucureștean te obligă la folosirea unor  servicii și facilități publice indispensabile cum ar fi curentul electric, gaze, apa curentă, cablu tv, internet, telefon și cîte altele. Tot uitindu-mă prin facturi am observant un lucru pe care aș vrea să vi-l împărtășesc și dumneavoastră.  Și anume că eu, ca și dumneavoastră, plătesc apa la o companie numită Apa Nova care e o  companie frantuzească dar îmi vinde apă românească pentru că, cu siguranță, nu o aduce din Franța. Deci eu, atunci cînd fac duș sau cînd îmi fac un ceai, îl fac cu apă românească, dar banii mei pleacă în Franța. Curentul electric îl plătesc la o companie italiană numită Enel. Deci, cum am aprins un bec, am deschis o supapă prin care banii mei se scurg în Italia. Sînt convins că nici Enelul nu-mi vinde curent italian. Gazul metan îl plătesc la GDF Suez (Gaz de France Suez), firmă tot franțuzească ce îmi vinde mie și multor altora gaz metan românesc, dar banii noștri pleacă la Paris să se integreze în UE. Telefonul, indiferent că-l plătesc la Telecom, Vodafone, Orange sau Cosmote, cum deschid gura să zic ceva la telefon, cum îmi mai zboară din portofel niște bani către zări străine. Cablul TV și internetul le plătesc la RCS & RDS. Ăștia, mărturisesc că nu știu de unde sînt dar am auzit că patronul lor, pe nume Zoltan Teszary, locuiește la Budapesta și nu știe  nici el dacă mai e român sau European. Ce să va mai spun că, dacă bag benzină în rezervor, m-am integrat și cu mașina în Europa, că nu mai e în tot Bucureștii un PECO românesc. Ferească Dumnezeu de vreun împrumut la bancă, pe care mărturisesc că nu l-am făcut, dar sînt sigur că mulți au fost nevoiți să-l facă și acum plătesc dobînzi grele și comisioane către bănci străine fiindcă în București,în afară de CEC, nu mai e nici o bancă românească. Deci ne integrăm cu succes și în sistemul financiar European, cu portofel cu tot. Dacă umplem coșul cu merinde la supermarket, pentru îndestularea familiei, iarăși aruncăm cu banii peste mări și țări fiindcă marfă e aproape 90% de  import. Deci cam astea sînt urmările politicii de privatizare a celor care au condus țara în ultimii 24 de ani. Am fost  predați la pachet, pe post de consumatori captivi, unor companii străine care ne calculează prețurile în euro, deși noi sîntem plătiți în lei! Pe facturi prețurile cresc fără să ne întrebe nimeni, deși noi avem un contract cu fiecare din aceste companii de utilități. Cît mai poate dură o asemenea hemoragie financiară? Dar să știți că situația asta nu e specifică doar Bucureștiului. Ea se regăsește în toate marile orașe din țara. Toată lumea consumă și nimeni nu mai produce nimic, iar banii românilor se scurg în afară țării. Pagubele sînt uriașe!


Au dispărut, în ultimii 24 de ani, peste 1200 de întreprinderi productive: fabrici,uzine,combinate,cooperative, sisteme de irigații și cîte altele!

În România, primul război mondial + al doilea război mondial + cutremurul din 1977 nu au distrus 1200 de întreprinderi. Politicienii ultimilor 24 de ani au reușit performanța! Nici bomba de la Hiroșima + bombă de la Nagasaky nu au reușit performanță asta, e dovedit statistic. Deci politicienii noștri din ultimii 24 de ani sînt mai răi că bomba nucleară. Nu mai vorbesc de recordul de a crește datoria publică la 20 miliarde de euro. I-au spus datorie publica, deși nu ne-au întrebat pe noi, poporul, atunci cînd au contractat-o, dar ca să fie siguri că e datoria noastră, a poporului, și că noi o vom plăti… noi și nepoții noștri! Cît mai poate dură o asemenea situație? Ce fel de țara vom lasă noi moștenire copiilor și nepoților noștri?! Mulți dintre ei caută de pe acum să-și facă o situație prin alte țări. Cifre neoficiale spun că vreo 4 milioane de tineri români muncesc în străinătate și din generațiile care se ridică mai toți vor să plece, fiindcă este o adevărată performanță să-ți găsești un loc de muncă în țara ta. Nimeni nu cere de pomană . Toată lumea dorește un loc de muncă ! Fără producție autohtonă de bunuri, doar cu consum și servicii și alea livrate de străini vom pieri ca țara și ca neam în cîțiva ani de zile. Acest lucru trebuie să înceteze și România să-și recapete controlul asupra serviciilor publice și asupra întregii economii! Serviciile publice sînt afaceri cu clienți captivi. Ele trebuie să fie în mînă românilor, a statului român, altfel ne vom trezi cu prețuri din ce în ce mai mari ! Dumnezeu să ne lumineze mintea! În caz contrar vom trage apa la București și vom face plata la Paris, ca și pînă acum! Fă un bine țării tale! Citește și dă mai departe!  
Ilie Serbanescu

 

 

 Horațiu Pepine -  ziarist la „Deutsche Welle”

         
                Pentru o mai bună înțelegere a politicii externe
Felul cum este tratată politica externă în spațiul public românesc suferă de un dramatic schematism și de o lipsă cronică de informare.



Ministrul de Externe, Bogdan Aurescu, a inițiat o serie de reuniuni cu exponenți ai presei și societății civile pe tema politicii externe a României (
„Dialoguri@MAE”). Este o idee excelentă, dar nu pentru că specialiștii din minister ar avea ceva de câștigat (deși nu este exclus), ci pentru că s-ar crea un spațiu public mai coerent pentru dezbaterea ideilor și inițiativelor de politică externă. Căci dacă privim ce se scrie astăzi putem observa un cadru dezarticulat în care nu există dialog, ci doar afirmații peremptorii și adesea false antagonisme. Iese în evidență mai ales o anumită direcție: analiștii dedicați critică Guvernul, Președinția și autoritățile în general că nu sunt destul de anti-rusești și de zelos pro-americane. Un caz grăitor este legat de declarația brutală și ieșită din limitele rolului pe care a făcut-o ambasadorul Rusiei împotriva unui articol semnat de Vladimir Tismăneanu și Marius Stan. Or, dacă intervenția diplomatului rus a fost neadecvată, o reacție a mediilor diplomatice și politice oficiale românești ar fi fost și mai nepotrivită, căci era o neadevcare la neadecvare. Lumea pare intoxicată de stilul hiperreactiv care a caracterizat politica din ultimii10 ani și nu se mai poate desprinde de reflexul replicii rapide și contondente. A murit de tot orice subtilitate, uitându-se că o tăcere poate fi o dezaprobare mai mare decât orice critică.
Dar problema de fond stă într-o anumită psihologie nevralgică: Nu am fi pe de-a-ntregul occidentali și atunci trebuie să compensăm prin zelul declarațiilor, să arătăm că suntem 150% pro-americani și 200 % anti-ruși ca nu cumva să se îndoiască cineva și mai ales ca nu cumva să ne îndoim noi înșine. Așa se explică de ce un fost candidat la președinție, laolaltă cu presa de aceeași tendință, îl admonesta pe președintele în exercițiu că nu a cerut avizul autorităților de la Washington înainte de a-l desemna pe directorul SRI. Dar ceea ce ignoră promotorii acestor poziții este că pro-americanismul nu are sens decât dacă vine dintr-o perspectivă diferită de cea americană. Un pro-americanism din perspectivă americană este fie un nonsens, fie doar un jalnic mimetism și, de fapt, devine stingheritor pentru americanii înșiși, care au nevoie de parteneri și de prieteni cu identitate asumată și nu de roboți docili. De fapt, așa cum a reieșit printre rânduri din declarațiile oficialilor americani care au vizitat România în ultimii ani, America manifestă o vagă insatisfacție în relația cu România din cauză că găsește aici interlocutori prea zeloși sau intelocutori prea apatici, și mai rar oameni bine informați și pe picioarele lor, cu care poți conveni o platformă comună. Căci aici se află esența: diplomația și politica externă a țărilor caută o platformă comună și nu una identică. România nu poate gândi ca o mare putere globală și din acest motiv nu îi rămâne decât să gândească ca ea însăși sau să nu gândească deloc.
Această neadecvare de perspectivă a fost descrisă foarte bine de fostul ministru de externe Theodor Baconschi într-un comentariu publicat pe Contributors.ro : ”Între timp, micro-comunitatea analiștilor stă cu ochii pe declarațiile (adesea aleatorii) ale protagoniștilor politici, încercând să prevină sau să combată orice posibil derapaj de la euro-atlantismul nostru ”principial”. Cam la atât s-a redus miza. Nu am internalizat celebrele ”valori euro-atlantice” până la punctul în care ne permitem politici multivectoriale, o geometrie pragmatică a parteneriatelor strategice sau intrarea în detalii: stăm pe zidul cetății și recităm o singură mantră, cu speranța tribală că sfârșitul lumii se amână” (”Secolul 21: greu la dealul geopolitic”).
Distorsiunile sunt chiar mai grave. Presa românească în varianta ei ostentativ pro-americană dă senzația că România este un alcoolic care trebuie supravegheat clipă de clipă ca să nu dea pe gât un pahar de vodcă rusească. Sau, pshihanalitic vorbind, sugerează că eul nostru transatlantic se luptă din greu cu sinele ortodox și răsăritean, în timp ce ambasada SUA este chiar supra-eul sau chipul tatălui autoritar. Imaginea nici măcar nu pare exagerată, căci tonul principal al acestor comentarii este de insistentă și apăsătoare culpabilizare.
Cum s-a ajuns la acest schematism? E greu de spus. A contribuit cu siguranță și politica internă cu campaniile sale prea numeroase, care pe un fond de largă ignoranță, au șters detaliile semnificative propunând o descriere simplificată a lumii și, în esență, falsă: ”Direcția Vest” sau neantul răsăritean. Așa se face că astăzi nu se înțelege bine ce rol ar putea juca, de exemplu, Germania în preocupările românești de politică externă și cam ce ar putea însemna ”axa București-Berlin-Washington”, enunțată într-un text, poate puțin supralicitat, al lui Eduard Hellvig înainte de investirea sa oficială. Într-o reprezentare schematizată și bipolară, complexitatea reală a lumii pare de neacceptat și de neînțeles.

 



                         5.
nu este o concluzie, ci doar un remember




Ce scria Octavian Goga în 1916:

„Ţară de secături, ţară minoră,
căzută ruşinos la examenul
de capacitate în faţa Europei.

Aici ne-au adus politicienii ordinari,
hoţii improvizaţi astăzi în moralişti,
miniştrii care s-au vândut o viaţă întreagă,
deputaţii contrabandişti.

Nu ne prăbuşim
nici de numărul duşmanului,
nici de armamentul lui,
boala o avem în suflet,
e o epidemie înfricoşătoare
de meningită morală”. -

 
 caiet de dezbateri, opinii și considerente referitoare la nevoile României
 
Nr. 12 / IUNIE 2015

 COLECȚIA PERSONALISTĂ
 SUB ÎNGRIJIREA LUI CORNELIU LEU

 Așteptăm contribuții, intervenții și comentarii în dezbaterea noastră la adresele de mail: leuc@upcmail.ro, leuc@clicknet.ro, invitând pe oricine să se asocieze astfel grupului nostru de reflecție.
 
 
Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971