Anul 2015
Anul 2014
Anul 2013 periodic nr. 1 2-3 | 4-5 | 6-7 | 8-9 |
Anul 2012
Anul 2011
Anul 2010
Anul 2009
„CAIETUL AL PATRULEA AL GRUPULUI DE REFLECTIE PRIVIND DEMOCRATIA REALA” - la a cărui dezbatere participă: Adrian Severin, Daniela Gifu, Mihai Berca, Dimitrie Grama, Corneliu Leu, cu preluări de articole din „THE INDEPENDENT” și „DEUTSCHE WELLE”
BUCURIILE ȘI NECAZURILE ROMÂNILOR A FOST PROMULGATĂ LEGEA ZILEI LIMBII ROMÂNE,Românii din străinătate preocupați de destinul locurilor natale Articole de Ștefana Bianu și Maria-Luminița Rolle, CINE VORBEA DESPRE „ROMÂNIA DREAPTĂ”?! Articole de Alex. CETĂȚEANU, Constantin STANCU, Adrian MAJURU, Gheorghe FUNAR, Mihai GOTIU, Gheorghe-Constantin NISTOROIU
BUCURIILE ȘI NECAZURILE ROMÂNILOR - Partea II
PROZĂ DE CORNELIU LEU, DIMITRIE GRAMA
PROZĂ DE EMIL PROȘCAN,ADRIAN BOTEZ,OVIDIU LUPU
Evenimente literar-editoriale: Constantin LUPEANU, Dan LUPESCU, Lucia OLARU-NENATI
Rememorări: Mircea DINUTZ, Ion NICOLESCU, Recenzii de Al Florin ȚENE, Ada STUPARU, Ioan LILĂ, Geo CĂLUGĂRU, Nicolae GEORGESCU, Gheorghe STROIA despre Marin SORESCU,Petru BIRĂU, Ioana STUPARU, Florin DOCHIA, Diana TRANDAFIR, Aurel Avram STĂNESCU, Cornel BOTEANU Melania CUC, Stela Enachii
DICTATURA OCULTĂ ȘI OBSESIILE DE PE INTERNET - Partea I
DICTATURA OCULTĂ ȘI OBSESIILE DE PE INTERNET - Partea II
DIN FOLCLORUL INTERNETULUI- Partea I
Partea II
PAGINA INTAI
 CAIETUL AL PATRULEA  AL GRUPULUI DE REFLECŢIE PRIVIND DEMOCRAŢIA REALĂ
 
 
                            GRUPUL DE REFLECȚIE
                                                     PRIVIND
                                         DEMOCRAŢIA REALĂ
 


caiet de dezbateri, opinii și considerente referitoare la nevoile României
Nr. 4  An  2013


                                                     COLECȚIA PERSONALISTĂ
                                        SUB ÎNGRIJIREA LUI CORNELIU LEU
 

MODERATORII DEZBATERILOR GRUPULUI DE REFLECȚIE PRIVIND DEMOCRATIA REALĂ:

             Prof. Dr. Ioan ALEXANDRU
             Prof. Dr. Mihai BERCA
             Dr. Daniela GÎFU
              Prof. Dr. Adrian SEVERIN
 
 PRIMA PARTE:
CONTINUĂM
DEZBATEREA PUNÂND ÎN
DISCUȚIE URMĂTORUL STUDIU:
 
 ADRIAN SEVERIN

CREŞTIN-DEMOCRAŢIA GERMANĂ
ŞI DEMOCRAŢIA EUROPEANĂ

Într-o serie de trei articole publicate pe pagina Corectpolitics, și continuată apoi în  Caietul nr.3 al Grupului de Reflecție privind Democtația Reală, domnul Corneliu Leu se întreabă dacă democraţia-creştină mai are ceva de spus şi mai poate face ceva în edificarea unei Europe cu adevărat democrate. Textul aduce în atenţie o sumă de teme de prim interes şi maximă sensibilitate. Pentru a răspunde provocării intelectuale a autorului, lansată într-un moment de restrişte atât pentru democraţia naţională – decadentă, cât şi pentru cea transnaţională – emergentă, precum şi pentru a găsi o posibilă ieşire din desişul îngrijorărilor, dezamăgirilor şi alternativelor lui, al oportunităţilor, sfidărilor şi ameninţărilor pe care le identifică, este necesară separarea temelor şi tratarea lor distinctă.
1. Creştin-democraţia, popular-democraţia şi populist-democraţia
a. De la liderii care inspiră la liderii care transpiră
O primă asemenea temă priveşte limitarea intelectuală şi criza harului conducător în lumea contemporană. Domnul Leu începe şi îşi sfârşeşte eseul printr-o lamentaţie referitoare la imaginea dezolantă a summit-urilor europene, unde epigonii marilor fondatori ai creştin-democraţiei şi ai Europei valorilor postbelice, se manifestă aidoma acelor sacerdoţi care urmează dogmatic ritualul întrucât au uitat dogma, mesajul codificat în gest. De aceea predica lor se rezumă la procedură, în timp ce predica înaintaşilor lor vorbea despre idealuri şi valori.
Lectura acestor pasaje aminteşte de revolta din versurile eminesciene: "De-aşa vremi se-nvredniciră cronicarii şi rapsozii. / Veacul nostru îl umplură saltimbancii şi nerozii." Diferenţa este că Eminescu exalta coerenţa eroică a autocratismului-creştin de la apogeul evului mediu în contrast cu demagogia şi confuziile democraţiei naţionale emergente, în timp ce domnul Leu compară democraţia naţională maturizată de tragedia războiului total, cu democraţia naţională decadentă de după Războiul Rece, devorată de şovinismul bunăstării post-moderne şi de tentaţiile hegemonice ale post-bipolarismului.
Căci despre decadenţa democraţiei este vorba. Mediocritatea actualilor lideri europeni şi criza de conducere la nivelul UE nu sunt un accident. Ele sunt consecinţa legică a crizei în care se află democraţia europeană (şi nu numai).
    Textul domnului Leu denunţă limitarea intelectuală a liderilor PPE. Vorbesc despre "limitare" şi nu despre "limite" întrucât cea dintâi, în înţelesul meu, este subiectivă, adică edificată voluntar, (auto)impusă şi, în acest sens, exterioară persoanei în cauză, pe când cele din urmă sunt obiective, adică înnăscute, inevitabile şi intrinseci persoanei respective.
Or, mulţi dintre liderii PPE (dintre liderii europeni în general) în mod natural nu s-au născut lipsiţi de vigoare intelectuală ci sunt castraţi intelectual; în unele cazuri auto-castraţi. Aceasta întrucât democraţia statistică şi electoralistă nu mai măsoară calitatea ci doar cantitatea (pornind de la ficţiunea că un vot este egal cu un vot şi orice votant este egal cu alt votant) şi pe cale de consecinţă dă câştig la urne tehnocraţiei iar nu meritocraţiei; tehnocraţilor - adică celor fără viziune şi fără proiect, care ştiu cum dar nu ştiu nici ce, nici încotro - iar nu oamenilor politici - adică celor care gândesc critic prezentul chiar dacă nu ştiu cum să îl administreze şi proiectează viitorul chiar dacă nu ştiu cum să ajungă la el.
Cine doreşte să câştige alegerile azi trebuie să aibă o creativitate intelectuală limitată. Cine este prea creativ, ori este eliminat ori face pe prostul. Iar cel care reuşeşte aceasta nu-şi pierde doar onestitatea intelectuală ci şi loialitatea competiţională.
De aceea domnul Băsescu (care nu trebuie, totuşi, demonizat, întrucât nu merită nici această insultă nici această onoare) a fost acceptat iar domnul Năstase (căruia nu avem, totuşi, a-i face chip cioplit) a fost încarcerat. Nu pentru că primul ar fi cinstit iar cel de al doilea corupt. Lupta cu corupţia (fenomen nociv cu care liderii PPE cochetează şi coabitează, de altfel, foarte bine) s-a transformat dintr-un obiectiv nobil în instrumentul infam prin care sunt eliminaţi din competiţie liderii creativi şi vizionari.
Domnul Leu mai denunţă, fără să o numească astfel, "criza harului conducător" sau lipsa "conducerii inspirate şi inspiratoare"; a conducerii care îşi trage puterea din tăria convingerilor conducătorului, la rândul său izvor al puterii de a convinge masa. Americanii numesc aceasta "leadership" dar cuvântul lipseşte din vocabularul limbilor continentale europene; ceea ce înseamnă că lipseşte şi din gândirea europenilor.
Democraţia bolnavă europeană (creştină dar nu numai) promovează lideri care gestionează dar nu emoţionează, care transpiră dar nu inspiră. Aceştia pot optimiza prezentul dar nu îl pot transforma. Şi anume îl optimizează până la epuizare şi banalizare, împingând popoarele în melancolie şi apatie, cufundându-le în disperarea provocată de sentimentul lipsei de sens (şi de identitate) a existenţei.
Asemenea lideri nu ştiu nici cum să reinventeze democraţia naţională, necum să o inventeze pe cea trans-naţională.
Adenauer, De Gaulle, Churchill, De Gasperi spuneau poporului ceea ce cred şi chemau poporul să le împărtăşească viziunea şi să le sprijine proiectele. Merkel, Sarkozy, Cameron, Berlusconi spun poporului ceea ce cred că vrea el să audă, ademenindu-l să le încredinţeze cheia de la cămara puterii, spre a o devaliza apoi spre satisafcerea poftelor, fanteziilor şi veleităţilor lor. 
Scriitorul german Thomas Mann spunea că o familie se aşează pe structura a trei generaţii: fondatorii, constructorii (dezvoltatorii) şi risipitorii. Cei dintâi pun bazele familiei propunând o perspectivă identitară. Urmaşii lor imediaţi transpun viziunea în termeni concreţi dând viaţă ideii, întrupând cuvântul. Cei din urmă consumă totul fără a pune ceva în loc, legitimându-şi prodigalitatea prin ficţiunea că înaintaşii le-au transmis, odată cu averea, şi meritele acumulării acesteia.
Dacă ne referim la familia creştin-democraţiei germane sau, mai general, la familia Germaniei europene, fondatori sunt Konrad Adenauer sau Ludwig Erhard, constructori Willy Brandt, Helmuth Schmidt (aceştia social-democraţi) şi Helmuth Kohl iar risipitorii Gerhard Schroeder (şi el social-democrat) şi Angela Merkel. În planul integrării europene regăsim aceeaşi curbă comparând marile cupluri care au alcătuit aşa-zisul „motor franco-german” al Comunităţii / Uniunii: mai întâi De Gaulle (chiar dacă iniţial reticent faţă de ideea Europei unite) şi Adenauer – liderii zei; apoi Mitterand şi Kohl – liderii eroi; iar în urmă Sarkozy şi Merkel – liderii histrioni. Cuvântul, fapta şi pofta. Viziunea, curajul şi oportunismul (miop).
Cât priveşte conducerea UE, decăderea este la fel de evidentă: la preşedinţia Parlamentului, după Simone Weil saltimbancul Martin Schulz iar la Preşedinţia Comisiei, după Jacques Delores nerodul Jose-Manuel-Durao Barroso.
 
b. Frica inspiratoare şi şovinismul bunăstării
Problema este că toţi au fost aleşi democratic. De aici două întrebări: Ce virus a tulburat eficienţa calitativă a mecanismului democratic? Cum se poate reveni de la democraţia populistă a prezentului la democraţia performantă de altă dată? Fără a se răspunde acestor întrebări nu există nici o speranţă de a mai primi mesajul viziunilor inspiratoare, mobilizatoare şi federalizatoare la summiturile europene de tot felul, ajunse a fi doar nişte liturghii penibile oficiate ipocrit de o preoţime agnostică şi egolatră. 
Răspunsul la prima întrebare este: bunăstarea. Aceasta a distrus sensul valorii.
La finele celui de al doilea război mondial valorile şi dragostea pentru ele s-au născut din frică şi nu prin revelaţie. Frica de război şi frica de foame. UE a fost o uniune a fricii înainte de a fi o uniune  de valori. Când frica a dispărut nu a mai existat cerere pe piaţa politicii pentru liderii de valori.
Un conducător adevărat se caracterizează prin spirit critic, viziune şi voinţă. Ansamblul conducătorilor autentici aduce inevitabil în discuţie proiecte alternative pe care le oferă poporului şi între care acesta poate alege. Dacă posibilitatea opţiunii lipseşte, democraţia devine formală, ea reducându-se doar la ritualistica electorală.
Când Dumnezeu i-a oferit lui Adam libertatea de a-şi alege soţia, El nu i-a oferit şi democraţia, întrucât singura „opţiune” era Eva. Alegerile fără opţiune fac din democraţie o impostură.
Atunci când s-a căutat drumul care să ocolească războiul şi foamea, liderii au oferit mai multe rute. La insistenţele unora dintre ei „poporul european” a ales traseul valorilor creştine ale solidarităţii, iubirii (nu doar a aproapelui ci şi a duşmanului – în speţă german), comunitarismului, loialităţii, cinstei, sincerităţii, egalităţii, muncii libere şi libertăţii responsabile. Între colectivismul orb – propus de nazism dar şi de comunism – şi consumerismul frivol – propus de capitalismul transatlantic, între înregimentarea forţată şi concurenţa exclusivă, între supunerea fatalistă şi libertatea arbitrară, între melancolia egalitarismului fără identitate şi alienarea individualismului fără compasiune, a fost preferat personalismul solidar; respectiv ordinea unor oameni liberi, conştienţi de caracterul indivizibil al securităţii şi prosperităţii lor, convinşi că libertatea fără securitate este în pericol iar securitatea fără libertate este zadarnică, hotărâţi să îşi pună în comun resursele (materiale şi intelectuale) spre a asigura includerea tuturor într-o comunitate a egalităţii (de şanse dar nu numai) şi a respectului pentru diversitate. Desigur, unii au putut alege calea democraţiei sociale (la început – cel puţin până la Congresul de la Bad Godesberg – nedesprinsă de doctrina marxistă) care a pus statul înaintea pieţii, munca înaintea capitalului şi societatea înaintea individului, care a preferat egalitatea libertăţii şi a crezut în determinismul economic, în dominaţia existenţei sociale asupra conştiinţei sociale. Alţii au înclinat spre reducerea egalităţii la egalitatea şanselor, absolutizând libertatea şi exaltând capacitatea (auto) reglatoare a pieţei. Alţii au susţinut punerea accentului pe rolul autorităţii integratoare şi disciplinante a statului ca garant al ordinii bazată pe conservarea tradiţiei şi administrarea echitabilă a inegalităţii. Alţii au considerat că soluţia păcii şi prosperităţii sociale se găseşte în libertatea şi corectitudinea negocierilor dintre principalii actori ai comunităţii: muncitorii, patronii şi elitele politico-intelectuale. În cele din urmă, între opţiunea majoritară şi cele minoritare s-au realizat compromisuri; care nu au compromis, însă, valorile curentului de gândire principal al momentului. De asemenea, în funcţie de evoluţia contextului, fără crize şi fără violenţă, s-a realizat şi o alternanţă a modelelor.
Când, însă, pacea a fost considerată ca un câştig definitiv iar confortul prosperităţii a ajuns a fi privit ca un dat natural, când generaţia în inima căreia frica a fost sădită cu vârful spadei a început să dispară, oamenii au trecut la fobia schimbării. De ce să schimbi ceea ce merge? Chiar şi lăcomia nu a putut efasa ideea potrivit căreia mai binele este duşmanul binelui. Or, cel care nu este duşmanul binelui nu caută alternanţă şi, de aceea, nu este interesat în alternative. Acesta nu vrea conducători (prin personalitatea lor dominantă şi superioritatea intelectuală liderii chiar deranjează) ci administratori; nu vrea schimbare – reformă şi cu atât mai puţin revoluţie – ci vrea optimizare în cadrul ordinii existente. În plus, nu acceptă şefi care să îl disciplineze ci subalterni care să îl linguşească.
Evident că pe o astfel de cale nu se pierde doar democraţia reală ci şi fructul ei care este buna guvernare. De aici, mai întâi se stinge prosperitatea iar lipsa acesteia, precum şi strădania de a o recupera în contextul unei democraţii de faţadă, subminează libertatea, sfârşind prin a pune în pericol pacea.
Nenorocirea este că întoarcerea la liderii competiţiei democratice autentice este împiedicată legic de către exponenţii democratismului birocratic, apologeţi ai democraţiei statistice şi produs al democraţiei electoraliste. Prin măcinarea valorii celor dintâi pe pietrele egoismului şi miopiei populare, se poate ajunge la apariţia celor din urmă, tot astfel cum plecând de la carne macră poţi produce cârnaţi. Drumul invers este, însă, aproape la fel de necunoscut (ca să nu spunem imposibil) pe cât este şi metoda producerii cărnii macre prin prelucrarea cârnaţilor.
Această categorie de pseudo-lideri exprimând o boală incurabilă a democraţiei, nu permite liderilor alternativei democratice să se exprime la nivel naţional şi să apară la nivel trans-naţional, european.
O atare situaţie afectează grav România. După ce li s-a cerut să-şi lichideze activele economico-financiare pentru a fi primiţi în UE, acum românilor li se cere să-şi lichideze elitele pentru a nu mai fi discriminaţi în UE. Că lucrul se petrece din calcul sau din instinct, din interes sau din plăcere, nu are importanţă. Cert este că liderii europeni acceptă ca lideri români numai pe aceia care se supun aceloraşi limitări intelectuale cu ei. De aceea PPE a şi primit fără probleme printre membrii săi un partid „creştiant” prin poruncă prezidenţială şi care are tot atâta legătură cu democraţia câtă legătură are puricele cu Marea Neagră. Coloana a cincea a acestei operaţiuni sunt structurile pe care Preşedintele Băsescu le numeşte pudibond „instituţiile statului de drept”. Un stat de drept integral care neagă statul democrat, ca etapă primă în procesul negării integrale a naţiunii române.  
În concluzie, zadarnic aşteaptă domnul Leu, ca din sulfuroasele conclavuri ale populismului european să reapară lideri creştin-democraţi (populari) şi, în general, lideri europeni cu vocaţie şi valori. Aceasta presupune reinventarea democraţiei. Cum se va produce ea, nu ştim încă. Nu putem decât spera că spre a o face nu va fi nevoie de un alt război.  

2. Democraţie şi egalitate
Spre a reinventa democraţia trebuie să stabilim în prealabil, relaţia sa cu egalitatea. Aceasta este, de altfel, o a doua temă adusă în discuţie de domnul Corneliu Leu. Domnia sa vede în egalitate una dintre componentele esenţiale ale democraţiei, fără de care aceasta îşi pierde suflul; dacă nu cumva moare cu totul. Se ajunge, astfel, aproape de punctul în care între democraţie şi relaţiile de egalitate între persoane se pune semnul identităţii. Aşa să fie? 
Mai întâi să reamintim că, potrivit definiţiei standard, democraţia înseamnă conducerea structurilor politice în care se organizează societatea de către popor. Relaţia dintre stat şi popor este circumscrisă de conceptul de cetăţenie. În consecinţă, din punct de vedere civic, într-un stat există un singur popor. Dacă el conduce, statul este democratic. Fiind vorba, însă, despre un singur conducător problema egalităţii nu se pune. În relaţia cu democraţia poporul este defectiv de plural. Prin urmare, în relaţia cu poporul democraţia este indiferentă faţă de egalitate.
Problema este dacă „poporul conducător” se organizează pe principiul egalităţii. Sunt sau trebuie să fie cei care compun poporul egali între ei pentru ca actul conducerii de către acesta să fie definit ca democratic?
a. Naţiunea culturală şi naţiunea civică
Înainte de a răspunde se impune a fi observat că există mai multe accepţiuni ale înseşi noţiunii de „popor”. Într-o accepţiune, poporul înseamnă o mulţime de indivizi; o masă de oameni. Germanii folosesc în acest sens termenul de „Folk”. Când gloata intră în relaţie cu un anumit stat care constituie forma sa de organizare politică, membrii ei devin şi se numesc cetăţeni.
Într-o altă accepţiune, poporul este definit ca o comunitate organică izvorând dintr-o anumită tradiţie istorică şi o cultură specifică. În acest sens se vorbeşte despre etnie sau comunitate etno-culturală. Germanii folosesc pentru a o desemna termenul de „Volk”. Acesta a stat la baza conceptului de „naţiune” pe care s-a fondat şi căruia i-a dat formă politică „statul-naţiune” sau „statul-naţional”.
Definirea „poporului” ca „naţiune” în sensul de „Volk” a fost esenţială pentru popoarele lipsite de statalitate şi care au văzut în comunitatea de cultură criteriul de legitimare şi de coeziune a statului lor. La aceste popoare legitimate prin trecutul comun, comunitarismul şi solidaritatea personalistă au fost esenţiale. (Aceasta îi apropie pe români de germani, în plan cultural, şi îi aduce în coliziune cu maghiarii, în plan geo-politic.)
Pentru popoarele care s-au dezvoltat în interiorul graniţelor unui stat (cazul francezilor sau englezilor) omul a primit valoare în sine ca individ, comunitatea având o importanţă derivată. Organizarea acestor popoare s-a bazat pe principiile secularismului / laicităţii (potrivit căruia toate credinţele şi religiile, inclusiv agnosticii, au drept egal la existenţă şi la protecţie statală) şi drepturilor individuale. Atunci când unei atari mulţimi i s-a spus „naţiune”, s-a înţeles că este vorba despre o comunitate voluntară şi de aceea aleatorie şi schimbătoare de indivizi-cetăţeni, indiferent de istoria şi cultura lor; adică o „naţiune civică”.
„Naţiunea civică” este un concept politico-juridic întrucât nu există cetăţeni fără stat. (Există doar persoane fără cetăţenie.) „Naţiunea culturală” este un concept socio-spiritual sau psiho-politic. Întrucât pe acelaşi teritoriu se pot naşte mai multe culturi, se pune problema organizării relaţiilor politico-juridice dintre comunităţile etno-culturale care locuiesc efectiv pe teritoriul respectiv, atunci când acesta aparţine unui anumit stat, constituindu-i o dimensiune materială de esenţă.
„Naţiunea culturală” pură şi simplă este o realitate socială fără organizare politică / statală. Când „naţiunea culturală” este privită şi organizată ca realitate politico-juridică (respectiv ca stat naţional), în condiţiile în care puritatea etnică a populaţiei / poporului lipseşte, mai putem oare vorbi de democraţie sau de egalitate? Câtă vreme comunităţile etno-culturale locuind acelaşi teritoriu statal sunt inegale ca mărime, căile care aparent asigură conducerera statului de către „popor” sunt fie rezumarea poporului la comunitatea etnică majoritară fie „dizolvarea” minorităţilor etno-culturale în grupul majoritar, printr-un asemenea proces de asimilare ajungându-se la un demos (popor) de indivizi fără identitate sau fără istorie culturală, apropiat conceptului de „Folk”. Putem vorbi astfel de „democraţia prin excludere” şi de alternativa „democraţiei prin asimilare”.
Dincolo de aspectele etice, nenorocirea este că asemenea reţete nu funcţionează. Mai mult, ele conduc la grave conflicte identitare. Conflicte care, la limită, au distrus statul cu tot cu democraţia lui formală obţinută prin egalizare forţată. În realitate, atât „democraţia prin excludere” cât şi „democraţia prin asimilare” sunt pseudo-democraţii. Campionul construcţiei poporului prin excludere a fost nazismul, în timp ce campionul construcţiei poporului prin asimilare forţată a fost comunismul. Nici una din aceste doctrine nu a fondat un stat democratic ci unul dictatorial. (Naziştii nici nu au pretins că statul lor ar fi fost o democraţie iar comuniştii au vorbit despre „democraţia populară”, care s-a dovedit a fi o dictatură deplină.)
Câtă vreme egalitatea între comunităţile culturale nu poate fi obţinută în condiţii democratice ori nu poate fi realizată ca premisă a democraţiei, singura soluţie realistă rămâne acceptarea inegalităţii şi gestionarea sau corectarea efectelor ei într-un cadru şi prin instrumente democratice. Astfel, pentru ca un popor de inegali să conducă unitar un stat, componenta sa majoritară trebuie să accepte discriminarea pozitivă de natură a asigura, dacă nu egalitatea de statut (am văzut că aceasta este imposibilă), cel puţin egalitatea de şanse pentru minorităţi (sau membrii comunităţilor minoritare).
b. Egalitatea inegalilor şi moartea democraţiei reale
Aşadar, atunci când „poporul” se constituie şi se defineşte ca o comunitate etno-culturală organică, democraţia la nivelul satului naţional multicultural este obligată să se acomodeze cu inegalitatea cantitativă între majoritate şi minorităţi. Dacă egalitatea între cetăţeni, luaţi individual şi eliberaţi de identitatea culturală sau de apartenenţa la un grup etnic, ar fi de esenţa (iar nu numai de natura) democraţiei, atunci inegalitatea dintre comunităţile etno-culturale care alcătuiesc o naţiune civică ar exclude ideea de democraţie. Or, nu este şi nu poate fi aşa. Pentru ca o naţiune multiculturală (care este altceva decât statul multinaţional) să fie democratică, respectiv pentru ca un „popor-conducător” eterogen sub aspect cultural, să conducă în integralitatea lui un stat, acea naţiune trebuie sa asigure în acelaşi timp şi sub acelaşi raport egalitatea în drepturi a indivizilor (dimensiunea civică a statului) şi egalitatea de şanse a culturilor, prin discriminare pozitivă (dimensiunea multi-culturală a statului). 
Problema nu este cu nimic mai simplă dacă „poporul” ar putea fi constituit ca sumă de indivizi fără identitate culturală ori având aceeaşi identitate culturală.
În statul atenian – considerat a fi la originea democraţiei – poporul era definit prin exlcudere. Femeile şi sclavii nu participau la actul de conducere. Prin urmare ei nu făceau parte din „demos” (popor). Dacă la aceasta adaugăm că nivelul de educaţie al relativ micii comunităţii ateniene era relativ egal pentru toţi, înţelegem că acolo democraţia s-a unit cu egalitatea numai pentru că o mare parte a locuitorilor cetăţii era exclusă iar ceilalţi erau egal informaţi. Doar aşa democraţia directă a fost posibilă.
În perioada modernă, convingerea că egalitatea este premisa esenţială a democraţiei a condus la alte forme de excludere. Femeile au fost, iarăşi, primele lăsate în afara „poporului conducător”. Evident, analfabeţii (neştiutorii de carte) nu au primit drept de vot; adică de coparticipare la decizie. În sistemele de democraţie cenzitară poporul s-a constituit şi structurat sub condiţia plăţii de impozite şi în funcţie de nivelul impozitului plătit. În unele state exlcuderea a operat după criterii socio-profesionale sau rasiale. (A se vedea exemplul sclavilor negri din SUA.)
Lovitura fatală dată egalităţii a fost legată, însă, de apariţia conceptului de „studii superioare”. Dacă alte criterii de diferenţiere şi discriminare au putut fi depăşite, deocamdată nu există nici o cale pentru a-i face egali pe cei instruiţi şi pe cei neinstruiţi, pe cei informaţi şi pe cei neinformaţi. Culmea este că astăzi inegalitatea se instalează şi la nivelul celor care sub aspect formal au parcurs aceleaşi trepte de şcolarizare dar care sub aspectul cunoştinţelor reale – informative şi formative – se găsesc pe trepte diferite de pregătire (a se vedea cazul absolvenţilor din mediul urban şi cel rural, din şcolile private şi cele de stat, din diferite state ale lumii etc.).
Cum principiile democraţiei moderne sunt „un om=un vot” şi „un vot=un vot”, s-a ajuns, în condiţiile dreptului universal la vot, ca acela care ştie şi acela care nu ştie să aibă aceeaşi influenţă politică. Întrucât, în mod firesc, talentele superioare superior educate sunt mai puţine într-o populaţie, s-a ajuns la situaţia în care decizia este influenţată mai mult de către categoriile de cetăţeni cu pregătire inferioară.
A distribui inegal drepturile între indivizii care compun poporul şi fără de care poporul nu există, ar însemna să îi răpeşti acestuia conducerea efectivă a societăţii dându-o pe mâna celor cu drepturi mai multe. Când o asemenea distribuţie se face pe criterii calitative poporul este substituit printr-o elită – a meritelor intelectuale, a banilor, a relaţiilor, a informaţiilor etc. Aceasta nu mai este democraţie ci oligarhie.
Distribuţia egală a drepturilor între persoane inegale duce, însă, tot acolo. Diferenţa poate fi doar că în loc de meritocraţie obţinem mediocraţie; în loc de plutocraţie ne alegem cu cleptocraţia. Căci mărul rău pus alături de merele bune le strică şi pe acestea.
Spre deosebire de oraşele-stat ale Greciei antice, statele moderne au un număr de cetăţeni prea mare spre a permite participarea lor directă şi permanentă la luarea deciziilor. Aşa s-a impus democraţia reprezentativă. Aceasta, unită cu votul universal şi cu inegalitatea educaţională şi informaţională a adus la conducerea statului persoane tot mai puţin competente, în timp ce complexitatea problemelor de rezolvat în societăţile actuale – tot mai sofisticate – reclama lideri tot mai calificaţi. De aici criza democraţiei, circumscrisă de neîncrederea cronică a demosului în reprezentanţii săi, prin care este obligat şi încearcă a conduce statul.
Una dintre urmările cele mai nocive este tendinţa de a înlocui reprezentanţii politici cu tehnocraţii sau democraţia cu oligarhia şi, în final, dictatura. Ambele sunt false soluţii. Ele demonstrează că în contextul actual egalitatea de statut juridic în condiţiile inegalităţii civilizaţionale distruge democraţia.
Se impune, astfel, întrebarea dacă nu cumva, spre a se reveni la o democraţie performantă, este necesară redefinirea poporului (conducător) prin metoda excluderii? Să fie oare funcţionalitatea democraţiei reale posibilă numai în comunităţile relativ mici şi relativ omogene sud aspect cultural şi civilizaţional? La ambele întrebări răspunsul meu este "Nu". El este condiţionat, însă, de reinventarea democraţiei naţionale astfel încât un popor numeros de inegali să poată conduce statul prin intermediul unei elite deopotrivă meritoasă şi reprezentativă. 
c. Egalitatea şi inegalitatea în concepţia colectivă asupra organizării sociale       
Nu inegalitatea – fie ea între majoritate şi minorităţile naţionale fie între nivelul de educaţie a indivizilor – este cauza crizei în care se află democraţia ci dimpotrivă, obsesia egalităţii sau mai bine spus egalizarea, omogenizarea forţată a „poporului conducător” prin excludere, asimilare culturală sau distribuire egală a puterii între inegali. Această constatare impune concluzia că democraţia naţională ar trebui reinventată. Un asemenea demers presupune, însă, şi analiza modului în care conştiinţa colectivă a unui popor percepe egalitatea sau inegalitatea şi se raportează la ele. 
Egalitatea ca dimensiune a organizării democratice a societăţii ţine şi de tradiţiile antropologice ale diverselor comunităţi umane, formate în medii geografice diverse impunând o diversitate de organizare familială, din care s-au dezvolatat apoi atât religiile cât şi ideologiile.
În funcţie de mediul cu care trebuiau să lupte şi în care trebuiau să se integreze, oamenii şi-au organizat viaţa adoptând ca principiu fundamental fie "egalitatea" fie "libertatea" fie "ordinea". În acest context "inegalitatea" a fost fie acceptată - cu indiferenţă sau cu îngrijorare, după caz - fie negată - cu măsură sau fără menajamente. Acolo unde condiţiile de viaţă erau mai grele, familia a trebuit să fie mai unită şi mai ierarhic organizată. În consecinţă, mai multe generaţii (bunici, părinţi, nepoţi etc.) îşi aveau un menaj comun sub autoritatea capului de familie. Acolo unde se putea trăi mai uşor, tinerii îşi luau zborul de la vârste fragede şi îşi întemeiau un menaj separat. Când averile erau însemnate, relativ uşor de adunat şi relativ uşor de reprodus, moştenirea se împărţea egal între fraţi. Când se moştenea doar sărăcia, întreaga agoniseală rămânea exclusiv fratelui mai mare, restul urmând să supravieţuiască sau să piară după meritele şi norocul pe care le investeau în competiţia liberă cu ceilalţi - moştenitori sau dezmoşteniţi.
Pentru catolici, confortul vieţii pe pământ se putea obţine pe credit rambursabil în cer. Pentru protestanţi, preţul vieţii confortabile în cer se plătea obligatoriu în avans pe pământ. Damnaţii de aici nu mai puteau fi salvaţi dincolo. Ortodocşii negociau cu "bunul Dumnezeu drăguţul" (cel care îl miluieşte pe păcătos) permanente compromisuri care să facă sărăcia lor şi capra vecinului suportabile, atât în cer cât şi pe pământ, definind virtuţile şi păcatele în funcţie de circumstanţe.
Ulterior, stânga revoluţionară a făcut din "egalitate" axul central al ideologiei sale, începutul şi sfârşitul politicii. (În expresia sa extremă - comunistă - această stângă a urmărit transformarea forţată a tuturor membrilor societăţii în "proletari", respectiv în persoane a căror unică avuţie era propria forţă de muncă.) Stânga legitimistă (liberală) a preferat "libertatea" ca valoare esenţială. Pentru aceasta singura formă de "egalitate" care putea şi trebuia să fie garantată politic a fost "egalitatea de şanse". În fine, dreapta a încercat să concilieze dezideratul "egalităţii" cu nevoia de "libertate" în şi prin "ordinea politică (de stat)". Aceasta însemna "autoritate", "disciplină", "măsură", "echilibru", "integrare".
Pentru dreapta conservatoare inegalitatea a fost un dat natural ce nu trebuia deranjat prin intervenţii politice întrucât orice amestec al omului în natură distruge (macro)echilibrele producând doar instabilitate şi insecuritate. De aceea autoritatea statului trebuia folosită pentru calmarea frustrărilor inegalităţii şi menţinerea cadrului natural în care concurenţa inegalilor se putea manifesta în libertate, producând valori şi sporind astfel bunăstarea generală. Importante nu sunt diferenţele dintre bogaţi şi săraci; important este cât de bogaţi sunt săracii şi câţi săraci pot deveni bogaţi mobilizându-şi resursele de talent.
Dreapta creştină a socotit mai potrivită organizarea "cetăţii terestre" după modelul "cetăţii celeste". Asta însemna atât acceptarea autorităţii supreme (statul-salvator) cât şi a obligaţiei de a executa "contractul social" (tablele legii seculare) propus de aceasta şi acceptat liber de "poporul ales" drept co-contractant. În atare cadru disciplina este auto-impusă, ceea ce lasă câmp deschis libertăţii de manifestare a personalităţii umane, liberului arbitru. În schimbul acestei discipline şi graţie ei, conform "ordinii promise" inegalii sunt integraţi cu toţii (săraci şi bogaţi) într-o societate în care stabilitatea decurge natural din echilibrul contraponderilor şi este circumscrisă de măsura cu care se definesc proporţiile între părţi, de coerenţa întregului, de respectul diversităţii şi solidaritatea comunitară. Aici statul intervine nu doar pentru a păzi regula jocului şi a conserva macroproporţiile iniţiale între membrii societăţii, ci şi pentru a opera reglaje şi a stimula redistribuţii care să facă inegalitatea suportabilă în plan existenţial şi echitabilă în plan moral.
Toate aceste ideologii au dat naştere unor organizări sociale democratice, atunci când nu au alunecat spre extremă - comunism, la stânga şi fascism, la dreapta.
Pe atare fundal să spunem că noi românii (ca şi bulgarii, polonezii, ruşii sau ungurii) am înclinat mereu către îmbinarea autoritarismului cu egalitarismul. Francezii, italienii sau spaniolii au preferat asocierea dintre liberalism şi egalitarism. Englezii dar şi olandezii au fost adepţii liberalismului în condiţiile indiferenţei faţă de (in)egalitate. În timp ce nemţii, austriecii şi suedezii au legat autoritarismul (considerat necesar) cu inegalitatea (considerată inevitabilă).
  Or, creştin-democraţia s-a născut exact în Germania şi Austria. Tot acolo unde s-a născut şi o social-democraţie distinctă de voluntarismul haotic al socialismului francez, de mercantilismul laburismului britanic sau de colectivismul autoritarist al stângii slave (dar şi a celei româneşti).
Imediat după înfrângerea cumplită din al doilea război mondial, mesajul creştin-democrat a permis Germaniei acceptarea sa ca partener frecventabil într-o ordine occidentală euro-atlantică pentru care deviza rămânea: „America înăuntru, Rusia afară iar Germania jos!” Pe terenul solidarităţii personaliste şi a integrării echitabile a inegalilor, promis de creştin-democraţie, s-a edificat Germania europeană. Când renaşterea puterii acestei Germanii a permis schimbarea devizei în sensul în care America trebuia şi putea să fie afară, Rusia înăuntru şi Germania sus, ideologia creştin-democrată sprijinită acum de o atare putere a îngăduit translaţia subtilă de la ideea Germaniei europene înapoi le cea a Europei germane, ideologia fiind arma unui hegemonism cultural care se asocia cu hegemonismul economic spre a promova un anumit proiect politic continental. Iată de ce, dacă mai putem aştepta ceva de la creştin-democraţie din perspectivă democratică (mai exact a organizării procedurale, a democraţiei ca metodă de lucru iar nu ca mod de a gândi şi trăi), nu avem nimic de aşteptat din perspectiva egalităţii.
d. Egalitatea si inegalitata in ideologia germana si in discursul PPE
Ficţiunea egalităţii creată prin tot felul de „inginerii” politico-sociale, cu intenţia de a substitui o bună politică de gestiune a inegalităţii, a dus la transformarea democraţiei reale într-o impostură. Din spatele acestei imposturi scoate capul oligarhia.
Născută într-o ţară cu mentalităţi tradiţionale autoritare şi inegalitare, în care intervenţia autorităţii era menită a face inegalitatea suportabilă şi chiar echitabilă în ordinea socială, adică în Germania, creştin-democraţia are meritul de a promite şi permite împăcarea democraţiei cu inegalitatea. Sub acest aspect ea are capacitatea de a salva democraţia naţională, aflată în criză. Pericolul – a cărui sesizare justifică întrebările şi neliniştile domnului Leu – este ca fondatorii creştin-democraţiei să dorească a asocia superioritatea lor doctrinară din perspectiva reinventării democraţiei în statele civice şi multiculturale post-moderne, cu superioritatea – ca să nu zicem cu dominarea – politică (externă).
Înfrângerea Germaniei în cel de al doilea război mondial şi eşecul dezastruos şi dureros al experienţei naziste au deschis câmp de afirmare naţională creştin-democraţiei germane. Dreapta naţional-conservatoare era compromisă de colaborarea cu nazismul iar stânga era suspectată dacă nu chiar infestată de simpatii marxist-leniniste. Era, deci, nevoie, de o nouă ideologie care să inspire masele. Aceasta în condiţiile în care naţional-socialismul nu fusese decât expresia radicală a mentalităţii tradiţionale germane exaltând ierarhia şi acceptând inegalitatea. Proiectul unei ordini post-dictatoriale care să organizeze societatea după modelul „împărăţiei celeste”, descris în Evanghelii, era, de aceea, nu numai binevenit dar şi singurul capabil să dea un sens nou vieţii oamenilor care, chiar dacă inegali din toate punctele de vedere, erau cu toţii invitaţi la masa puterii statale; putere care îi îmbrăţişa pe toţi cu o dragoste nu lipsită de energia autorităţii.
Ridicarea Germaniei după război la rangul de economie dominantă în Europa a permis acelei creştin-democraţii să influenţeze întreaga dreaptă europeană şi să o adune în Partidul Popular European. (Oarecum similar au stat lucrurile şi cu social-democraţia germană după ce şi-a repudiat formal trecutele legături cu marxismul.) Când superioritatea economică a Germaniei a luat proporţii continentale, ideologia i-a urmat.
O asemenea coagulare a dreptei democrate europene sub auspicii creştin-democrate germane nu a şters, însă, nici diferenţele dintre creştin-democraţie şi dreapta socializantă şi liberală de tip latin, nici pe cele dintre creştin-democraţie şi dreapta conservatoare şi exclusivistă de tip saxon. Aceasta cu atât mai mult cu cât, chiar dacă pleacă de la mesajul universalist al creştinismului, creştin-democraţia s-a născut şi rămâne un curent politico-ideologic naţional german, născut din nevoia de a da răspuns unei probleme germane.
De aici eterogenitatea şi inconsistenţa doctrinară a PPE. Acesta nu este şi nu poate fi o familie ideologică ci o confederaţie de tovarăşi de drum în deplasare către un ţel politic comun: puterea. Cum dintre aceste curente numai unul (cel latin) vede în egalitate o dimensiune relativ importantă a organizării democrate a statului, rezultă că, dacă democraţia ar presupune egalitatea nu PPE o poate reabilita.
Lucrurile se petrec la fel la stânga unde, doar socialismul (latin) este egalitarist, în timp ce social-democraţia (germană) şi laburismul (anglo-saxon) acceptă inegalitatea. Aici, sub imperiul celor din urmă, teoria celei de a treia căi a înlocuit "egalitatea" ca valoare centrală cu "includerea". Ceea ce deosebeşte esenţial stânga social-democrată germană de dreapta creştin-democrată germană, este că cea dintâi, chiar dacă în ultimă instanţă naţională, cel puţin în plan ideologic este internaţionalistă.
În ciuda acestui fapt, creştin-democraţia germană şi nu social-democraţia, a propulsat ideea europeană. Explicaţia stă în aceea că Europa unită s-a născut în laboratorul naţional şi din perspectivă naţională. Când Germania era slabă, creştin-democraţia a văzut în ideea Germaniei europene calea spre readmiterea în familia europeană şi către resursele reconstrucţiei. Când Germania a redevenit puternică ideea europeană a început să capete conturul neo-imperial al Europei germane. Pentru creştin-democraţia germană Statele Unite ale Europei se învârt în jurul Germaniei precum planetele în jurul soarelui; inclusiv în timpul eclipsei solare.
Filosoful francez Emmanuel Todd observa că naţiunile organizate pe baze autoritare şi inegalitare, atunci când sunt slabe, în politica externă adoptă neutralitatea (vezi cazul Austriei) iar când sunt puternice, preferă ordinea sau integrarea imperială. Evoluţia postbelică a Germaniei creştin-democrate confirmă această teorie.
Ca român, este de înţeles de ce domnul Leu vede în abandonarea "egalităţii" moartea "democraţiei". Nu putem ignora, însă, că există mai multe feluri de democraţie şi că numai pentru unele "egalitatea" reprezintă criteriul suprem. Precum şi că acolo unde s-a insistat prea mult pe dimensiunea egalităţii s-a ajuns fie la salvgardarea democraţiei prin excluderea unor categorii sociale, fie la criza democraţiei decăzute în "mediocraţie".
Iată de ce reabilitarea democraţiei naţionale, aflate în prezent în criză, presupune, după părerea mea, tocmai recunoaşterea inegalităţii structurale a demosului (poporului) şi, pornind de aici, impune ierarhizarea ponderii votului, respectiv a influenţei populare asupra deciziei, simultan cu garantarea efectivă a includerii tuturor membrilor societăţii în procesul de distribuţie a valorilor acesteia.
Pe cale de consecinţă, mecanismele principale ale democraţiei reale nu mai sunt alegerile (care, evident, trebuie păstrate şi trebuie să fie libere şi corecte) ci transparenţa deciziei, responsabilitatea decidentului şi sistemul de control şi echilibru între decidenţi, instituţii şi respectiv elementele componente (individuale şi colective) ale societăţii.
Nu este cazul, deci, să deplângem lipsa de egalitate în raporturile democratice ci lipsa de transparenţă a celor mai puternici, iresponsabilitatea lor faţă de cei mai slabi, excluderea acestora din urmă din viaţa comunităţii (atât sub raport existenţial cât şi moral şi cultural) precum şi conducerea comunităţii în interesul celor dintâi. Adică transformarea democraţiei într-o impostură ascunzând oligarhizarea statelor.
Această posibilă concluzie lasă loc unei alte întrebări: dacă "democraţia inegalitară" poate exista şi poate fi reală la nivel naţional, ar putea ea fi concepută şi la nivel internaţional? Creştin-democraţia (germană) are cele necesare spre a salva democraţia naţională dar fără salva, a putea salva şi a avea de ce salva principiul egalităţii. Poate ea genera, însă, şi un model de democraţie trans-naţională într-o Europă a diversităţii culturale? Aceasta este întrebarea care îl frământă, de fapt, pe domnul Leu atunci când se revoltă  împotriva inegalităţii ori insensibilităţii pentru egalitate în UE şi când, pornind de aici, denunţă lipsa, dacă nu chiar imposibilitatea, democraţiei europene. Totul depinde (spre a relua expresia aceluiaşi Emmanuel Todd) de felul în care va fi definită formula raportării la „celălalt”. Iată o a treia temă esenţială căreia vom încerca să i ne adresăm în continuare.
 
3. Există democraţie în afara statului-naţiune?
Alertat de comportamentul „nedemocratic” al actualilor membri ai PPE faţă de România, domnul Corneliu Leu, după ce evocă contribuţia creştin-democrată la dezvoltarea democraţiei în multe state europene, se întreabă dacă ideologia dreptei democrate germane mai are capacitatea de a produce democraţie la nivelul UE. Domnul Leu nu este singurul care îşi pune această întrebare.
Atâta timp cât democraţia se defineşte, o repetăm, ca sistem de organizare a societăţii bazat pe executarea actului de conducere de către popor, cel puţin la prima vedere rezultă că în relaţiile internaţionale, bazate de la pacea westfalică încoace, pe principiul egalităţii suverane a subiecţilor de drept (care sunt statele), neexistând nici „popor” („demos”) nici „conducere” („cratos”) suprastatală, nu are cum exista „democraţie”. Am putea discuta, la limită, despre „democraţie internaţională” numai dacă am pune semnul egalităţii între „democraţie” şi „egalitate”, ceea ce nu este cazul. Cele două nu trebuie confundate.
  Pornind de aici sunt numeroşi cei care susţin că nu există şi nu poate exista democraţie decât în interiorul statului-naţiune; acolo unde, de altfel, s-a şi născut democraţia modernă. Acesta este şi argumentul prim al unei anumite categorii de eurosceptici – suveraniştii.
Cercetând posibilitatea ca democraţia să existe în afara naţiunii (politice) trebuie să distingem între ordinea internaţională şi cea transnaţională.
 a. Democraţia în ordinea internaţională
În ordinea internaţională - adică ordinea relaţiilor dintre state, a organizării şi conducerii acestor realţii - numele „democraţiei” a fost folosit în mod abuziv. A fost calificată drept „democrată” organizarea caracterizată prin eglitatea în drepturi a statelor şi adoptarea hotărârilor în organizaţiile internaţionale prin regula unanimităţii, majorităţii sau consensului. Analogia cu „democraţia naţională” unde cetăţenii sunt egali (în drepturi) şi majoritatea decide, în timp ce negocierea consenului reprezintă un efort permanent, este evidentă. Democraţia nu se reduce, însă, la aceasta.
Chiar dacă se vorbeşte mult despre asigurarea transparenţei în luarea deciziilor de către organizaţiile internaţionale (mult mai mult decât se practică transparenţa), răspunderea pentru deciziile greşite este extrem de limitată, ca să nu spunem că este aproape inexistentă. „Poporul global” nu poate exercita controlul asupra suprastructurii politice internaţionale decât indirect şi parţial, prin utilizarea pârghiilor democraţiei naţionale. De aceea persoanele fizice care formează comunitatea internaţională nici nu au conştiinţa că sunt un „demos”. De altfel, sintagma „comunitatea internaţională” nu a fost vreodată precis definită; în orice caz ea desemnează ansamblul statelor iar nu al cetăţenilor. Iată de ce, „democraţia internaţională”, dacă există, este „imperfectă prin definiţie”. Vorbim despre ea în sens metaforic.
În vremurile actuale lucrurile se complică şi mai mult, odată cu relativizarea principiului „egalităţii suverane”. Odată cu prăbuşirea sistemului mondial bipolar, la sfârşitul Războiului Rece, omenirea a intrat în epoca „post westfaliană” în care sunt proclamate „obligaţia de a proteja”, „supremaţia drepturilor omului” (omul ca individ) şi „dreptul la intervenţie în scop umanitar”. Fără ca regimul acestora să fie complet reglementat de dreptul internaţional, ele sunt deja frecvent invocate şi aplicate, venind în coliziune atât cu respectul suveranităţii (al cărei caracter absolut este explicit negat), cât şi cu cel al principiilor conexe – neamestecul în treburile interne, nerecurgerea la forţă şi neameninţarea cu forţa. Exercitarea „dreptului la intervenţie”, precum şi executarea mult mai subtilei „obligaţii de a proteja” se bazează pe decizii care nu se iau cu votul liber exprimat al majorităţii cetăţenilor planetei ori reprezentanţilor lor şi cu atât mai puţin angajează vreo răspundere la nivel global. Atât majorităţile cât şi răspunderea sunt (deocamdată, cel puţin) naţionale. Iar minorităţile internaţionale (ar fi mai corect să le numim „supranaţionale”) care decid sunt de fapt entităţi oligarhice care fac ca aşa-zisa „democraţie internaţională” să nu fie decât o oligarhie deghizată în spatele unor sloganuri democratice; adică o altă impostură democratică.
Aceasta în ciuda progreselor făcute în construcţia unor instituţii internaţionale noi, precum Curtea Penală Internaţională (care deocamdată este departe de a fi funcţională la nivel global), sau în democratizarea unora mai vechi având caracter într-adevăr, universal, precum ONU. În cazul celei din urmă, inegalitatea de putere dintre majoritatea membrilor, alcătuind Adunarea Generală, şi minoritatea formată de membrii permanenţi ai Consiliului de Securitate, în favoarea celei de urmă – majoritatea politică (care este minoritară aritmetic) fiind, astfel, prevalentă faţă de majoritatea aritmetică – se bazează pe seducătoarea idee că marii producători de stabilitate şi securitate nu pot fi ori nu pot accepta să fie conduşi de marii producători de instabilitate şi insecuritate.
  Chiar dacă în materia drepturilor omului, uneori, persoanele fizice, în calitate de „cetăţeni universali”, au căi individuale de recurs la instituţii internaţionale, ele nu au mare lucru de spus în ceea ce priveşte legiferarea acelor drepturi. Drepturi a căror validitate universală, pompos proclamată, este apoi inevitabil pusă în discuţie, în condiţiile în care interpretarea şi aplicarea lor concretă au loc într-o lume a diversităţii culturale, socio-economice şi geografice.
  Aşadar nu are rost să căutăm democraţia în relaţiile dintre state. La acel nivel putem vorbi doar despre o ordine permanent negociată şi voluntar respectată (în condiţiile dinamicii raporturilor de putere), care face posibilă administrarea consensuală a competiţiei dintre ele sau armonizarea intereselor lor în scopul de a promova o strategie a proiectelor comune. Aceasta permite rezolvarea paşnică a conflictelor şi convieţuirea paşnică a rivalilor. Elementele comune pe care o atare ordine le are cu ordinea democratică naţională au permis unora să se refere la „democraţia inter-naţională” şi nevoia perfecţionării ei. Oricât de mult am perfecţiona-o, însă, tot nu vom ajunge la o democraţie corespunzătoare celei care funcţionează (sau este în criză) în context naţional.
Altfel stau lucrurile cu democraţia trans-naţională; de care ne vom ocupa în următoarele două secţiuni ale eseului de faţă. 
b. În căutarea unui demos european
Dacă în ordinea internaţională „democraţia-surogat” se cere a fi perfecţionată, în ordinea transnaţională – adică cea privind gestiunea comună a unor atribute specifice suveranităţii naţionale, încredinţate de state unor instituţii de tip federal construite de ele împreună  – „democraţia”, de astă dată reală, se cere de-a dreptul inventată. Este cazul Uniunii Europene.
Întrebarea este dacă lucrul este posibil? Există oare sau poate apărea un demos, un popor european? Este posibil să fie adunate într-o ordine democratică unică şi unitară popoare, naţiuni (civice şi multiculturale) având tradiţii de organizare familială şi socială diferite (atât egalitare cât şi inegalitare; atât liberale cât şi autoritare)? Atâta timp cât UE rămâne, deopotrivă, o uniune de state şi de cetăţeni, cum se poate împăca inegalitatea reală a statelor componente cu o ordine trans-naţională reclamând egalitatea reală de şanse şi de statut juridic ale cetăţenilor europeni, în acelaşi timp cetăţeni naţionali? 
Pentru mulţi români obişnuiţi acestea sunt plictisitoare dileme teoretice. Nu par a se referi la salarii sau pensii şi nici măcar la găina care a născut pui vii sau la iubitele fotbaliştilor şi rocadele lor în sezonul transferurilor. Pentru cei mai mulţi politicieni români ele sunt teme neinteresante faţă de priorităţile lor privind lupta pentru putere într-un stat cu tot mai puţină putere. De răspunsul dat problemelor respective depind, însă, viitorul UE şi al României, precum şi destinele individuale ale cetăţenilor europeni de origine română şi de alte origini. De aceea, încercarea de a răspunde merită făcută. Iată câteva răspunsuri scurte.
Ceea ce ţine împreună persoanele care alcătuiesc un popor este nu doar trecutul comun şi cultura edificată în acel timp trecut, ci şi temerile prezente şi aspiraţiile de viitor. Acestea sunt criteriile primare de coeziune. Criteriile secundare vizează motivele care fac o masă de indivizi să fie loială instituţiilor care tind să o conducă. Dacă aceste instituţii satisfac mai bine decât altele nevoile fundamentale ale cetăţenilor, aceştia le vor susţine şi le vor respecta instrucţiunile.
Conştientizarea nevoilor comune şi a intereselor aferente lor, precum şi naşterea, pornind de aici, a convigerilor privind existenţa unui destin comun şi a conştiinţei de grup, se realizează cel mai uşor atunci când primejdia sau criza clarifică opţiunile. De aceea se spune că nimic nu uneşte mai mult decât un inamic comun redutabil. Or, astăzi, toţi cei pe care o anumită realitate geo-strategică, mai mult decât hazardurile istoriei, îi adună sub numele de europeni, au un inamic teribil a cărei denumire este insecuritatea. Criza economică şi socială, dar şi cea politică (inclusiv criza democraţiei), morală şi identitară care bântuie Europa nu fac decât să exprime şi să dea contur mai sever insecurităţii europene.
Această insecuritate are mai multe dimensiuni. Prima dintre ele, dimensiunea personală sau individuală, îşi are rădăcina în organizarea transfrontalieră a criminalităţii. În consecinţă fiecare individ este nesigur cu privire la viaţa lui, integritatea lui corporală sau cea a avutului lui. Imigraţia, în special clandestină, este unul dintre vehiculele acestei insecurităţi. În atari circumstanţe apare tot mai clar că nici corupţia, tovarăş de drum al revoluţiilor, crizelor, războaielor şi conflictelor sociale şi identitare interne, dar şi al amestecului de civilizaţii, nu poate fi combătură decât la nivel transnaţional.
O a doua dimensiune a insecurităţii este cea colectivă sau socială. Cercurile de afaceri s-au organizat ca o plutocraţie transfrontalieră. Scăpate astfel de controlul statului-naţional care tocmai le civilizase (adică le pusese în slujba cetăţii şi cetăţeanului), capitalurile se deplasează după principiul „ubi bene ibi patria” lăsând în urmă deşerturi de falimente şi somaj, bântuite de furtunile recesiunii şi inflaţiei. Pe deasupra vechilor frontiere creşte jungla lăcomiei şi iresponsabilităţii neo-liberale care poate fi disciplinată numai de unirea comunităţilor naţionale într-o conştiinţă de sine trans-naţională aptă a genera construcţii politice trans-frontaliere ca garanţie a securităţii sociale prin solidaritate personalistă (o solidaritate care nu neagă identitatea şi autonomia identitară).
A treia dimensiune priveşte insecuritatea culturală, identitară sau naţională. Incapabile să mai răspundă nevoilor şi aşteptărilor propriilor cetăţeni, statele-naţiune europene îşi pierd pe zi ce trece coeziunea. În acest context se dezvoltă virusul conflictelor cultural-identitare. Sub acţiunea lui naţiunile civice riscă să se descompună şi odată cu ele vor pieri şi unele dintre culturile pe care le-au conservat şi nutrit. Respectivele culturi, ca şi respectivele state îşi pot regăsi securitatea numai integrate într-o structură comună de susţinere politică. În plus, continuarea vechiului concurs între naţiunile europene cu forţe inegale, în condiţiile în care echilibrul terorii nu mai acţionează spre a congela rivalităţile, va duce negreşit la noi şi devastatore conflicte intra europene. Acestea fac posibilă dispariţia unora dintre actualele state-naţiune europene. (Cum s-a şi întâmplat deja în Balcanii de Vest.) Astfel ideea Statelor Unite ale Europei nu apare ca proiect anti-naţional ci ca unul de salvare naţională.
În fine, a patra dimensiune, se referă la insecuritatea internaţională. Statele europene în parte şi toate la un loc au de făcut faţă concurenţei altor realităţi geo-politice şi geo-economice concurente. Succesul UE în concursul cu SUA (care, tot mai mult orientate spre Vest şi spre Sud, nu vor mai fi gata să garanteze rapid şi în orice condiţii securitatea Europei), China, Rusia etc. este incert. Succesul statelor membre ale UE, luate separat sau în alianţe locale, în confruntarea tot mai dură cu puterile globale, fie ele decadente sau emergente, este exclus. Este şi motivul pentru care aprox. 85% dintre cetăţenii europeni sunt în favoarea unei politici externe, de apărare şi securitate comune. Aceasta în ciuda faptului că incompetenţii şi impotenţii lideri politici naţionali sabotează federalizarea acţiunii externe europene pe motiv că ea ar atinge suveranitatea naţională; o suveranitate altminteri tot mai greu de asigurat şi exprimat în termeni reali.
Iată aşadar baza pe care se poate aşeza un popor european. Existenţa demosului nu depinde de omogenitatea (culturală) comunităţii umane care îl constituie ci de coerenţa obiectivelor acesteia. Naţiunea poate fi şi cosmopolită.
  În plus, în ceea ce priveşte în mod particular „poporul european”, se poate observa că el este circumscris şi de o anumită psihologie caracteristică lui, de un fel de viaţă distinctiv şi de valori care, chiar dacă nu sunt unice, îi sunt specifice.
  Problema este că acest popor nu este lăsat să conducă Europa (sau UE). Cei care îl împiedică să o facă sunt oligarhiile naţionale şi plutocraţia globalizată. În lupta cu acestea se cere edificată o democraţie trans-naţională europeană.
  Poate fi ea edificată, însă? Cum rămâne cu diferenţele culturale referitoare la organizarea socială? Dar cu inegalităţile în nivelul de dezvoltare şi, deci, de putere naţională? Nu împiedică ele realizarea unei democraţii europene? Sunt alte întrebări ale euro-scepticilor, cărora vom încerca a le răspunde.
c. Naţiunea cosmopolită şi democraţia trans-naţională
Din perspectiva multiculturalismului proiectul Europei politice are consecinţe pozitive. Aceasta cu atât mai mult cu cât statele-naţiune născute la Versailles, potrivit principiului naţionalităţilor, pe ruinele Imperiului Habsburgic şi ale Reichului german, au evoluat în timp de la stadiul de state etnice la cel de state civice şi multiculturale. Federalizarea lor voluntară va permite refacerea ţesutului multicultural distrus la finele primului război mondial, (re)unificarea naţiunilor culturale fără modificarea dar prin spiritualizarea frontierelor politice ale naţiunilor civice, şi încetarea contradicţiei între autonomia culturală şi cea teritorială în interiorul unei democraţii transnaţionale în care nu va mai exista majoritate ci numai minorităţi naţionale.
 Cu mult mai dificilă va fi reconcilierea diferitelor concepţii privind organizarea societăţii – liberală şi egalitară, autoritară şi inegalitară, liberală şi inegalitară, respectiv autoritară şi egalitară. Nu este, poate, lipsit de interes a nota că cea din urmă caracterizează majoritatea noilor membri ai UE desprinşi din fostul bloc sovietic; fapt care explică dificultatea aparentă a integrării lor şi şocul cultural pe care intrarea lor în uniune l-a produs. (Un şoc pe care Occidentul european încearcă să îl trateze prin pseudo-terapia narcisismului şi egocentrismului.)
Euroscepticii susţin că aceste abordări conceptuale tradiţionale, fiind de esenţa identităţii naţiunilor şi, totodată, fundamental opuse, nu pot fi depăşite şi nici nu se pot acomoda între ele. Aşa pare a fi. Din perspectiva unei construcţii democratice problema se reduce, însă, la felul în care europenii de origini naţionale diferite se raportează unul la celălalt, atât în cadrul naţiunii de origine cât şi în afara ei, în contextul naţiunii cosmopolite europene. Pornind de aici se poate ajunge, atât prin dialog în spaţiul public european cât şi prin educaţie la nivel naţional, către un model de democraţie acceptat de toţi. Catalizatorii săi ar fi respectul diversităţii şi solidaritatea – valori extrase de europeni din experienţa sângeroasă a vechilor lor conflicte „ereditare”.
 Este logic ca un atare model să pornească de la realităţile existenţiale europene. Or, din atare perspectivă realitatea europeană este aceea a inegalităţii. În consecinţă, formula adecvată este aceea care are soluţii pentru organizarea consensului între inegali. Deci, formula germană (cu precădere creştin-democrată).
Adoptarea modelului german de organizare socială democratică nu înseamnă, însă, acceptarea suzeranităţii germane. Or, aici este, în prezent, problema. Dacă modelul german poate fi admirat întrucât este adecvat pentru construcţia democratică a Statelor Unite ale Europei, aceste state nu acceptă (pseudo)federalizarea sub conducere germană. În mare măsură, deşi nedeclarat, euroscepticismul unora îşi are originea în frica de Germania. O federaţie pan-europeană, da! O federaţie germană lărgită, nu!
În relaţiile inter-statale, întrucât nu se poate vorbi cu adevărat despre democraţie, este nevoie să vorbim despre egalitate; egalitatea între suveranităţi. În măsura în care se doreşte realizarea unei guvernanţe modiale, problema legitimităţii democratice se pune din nou. Căci o guvernare în absenţa democraţiei este o dictatură; iar o guvernare mondială nedemocratică ar însemna o altă formă de colonialism.
Tot ceea ce în practica sau în dreptul internaţional actuale contrazice sau limitează principiul egalităţii suverane ţine de domeniul guvernanţei globale. De aceea, instituţii juridice noi, precum „dreptul la intervenţie în scopuri umanitare” sau „obligaţia de a proteja”, se cer urgent dezvoltate şi completate cu mecanisme de factură democratică referitoare la luarea şi aplicarea deciziilor, la transparenţa acestora şi la răspunderea pentru ele. Cel ce îşi exercită dreptul de a interveni trebuie să aibă şi obligaţia de acţiona cu măsură (principiul proporţionalităţii), într-un interes legitim global, validat ca atare de foruri internaţionale reprezentative, şi de a gestiona efectele colaterale ale intervenţiei în aşa fel încât să evite sau să minimizeze costurile ei pentru cei în apărarea cărora se intervine ori pentru terţi. Cel ce execută obligaţia de a proteja este ţinut să procedeze cu bună credinţă acţionând exclusiv în scopul pentru care respectiva obligaţie a fost recunoscută în ordinea juridică internaţională.
În UE nu mai avem de a face cu ordinea internaţională ci cu o ordine transnaţională. Aici problema egalităţii nu se pune. În schimb se pune problema democraţiei. Aceasta este instrumentul politic prin care trebuie atins obiectivul coeziunii economice, sociale şi teritoriale a uniunii; care permite adoptarea deciziilor optime vizând solidaritatea inegalilor şi includerea lor în sistem.
  UE nu este un conclav, o adunare, o conferinţă de state-naţiune (în care toate trebuie să fie tratate sau caută a fi tratate ca fiind egale între ele) ci o federaţie de state-naţiune care beneficiază de o suprastructură politică integrată, comună, unică. Astfel, spre pildă, Consiliul European se constituie după principiul reprezentativităţii dar nu este un organism inter-guvernamental ci o instituţie comunitară (federală) chemată a defini, printre alte, liniile strategice de evoluţie ale uninuii. Relaţia dintre Uniune şi state nu este aceea dintre metropolă şi colonii ci se aseamănă cu cea dintre centrul politic al unui imperiu şi părţile sale componente. Cele din urmă transferă celui dintâi renta imperială iar cel dintâi garantează punerea în aplicare a proiectului său universalist-integrator potrivit căruia cei ce acceptă ordinea sa vor accede la standardele sale de prosperitate şi demnitate. Întrebarea este dacă un imperiu poate fi democratic. Răspunsul este „da”. (SUA sunt deja un exemplu viu.)
Se vorbeşte adesea despre deficitul democratic al UE. Este vorba despre o confuzie. Procedurile UE sunt democratice iar instituţiile care le aplică sunt legitimate democratic. Parlamentul european este ales prin vot universal şi direct de către cetăţenii europeni. El alege Comisia Europeană, o controlează politic şi aprobă bugetul UE ca şi întreaga legislaţie europenaă. Consiliul European şi consiliile de miniştri, alcătuite nu din reprezentanţi ai statelor dar pe principiul reprezentativităţii, pot fi controlate democratic prin intermediul parlamentelor naţionale. Membrii acestor consilii sunt persoane numite prin proceduri democratice la nivelul statelor lor de origine, state care tot democratic au aprobat (prin ratificarea tratatelor europene) ca ei să îndeplinească, pe lângă mandatul naţional şi un mandat transnaţional european. Cetăţenii europeni dispun de drepturi fundamentale care pot fi apărate în justiţie, precum şi de dreptul la petiţionare şi la iniţiativă legislativă. Procesul legislativ este transparent iar cel politic controlat. Nu aici, deci, este problema. UE nu este prea puţin democrată ci prea puţin federală; adică prea inter-guvernamentală (inter-statală, inter-naţională).
Ceea ce şubrezeşte democraţia trans-naţională europeană este chiar dimensiunea naţională, inter-statală, inter-guvernamentală a UE. Adică acea dimensiune care conferă statut de egalitate juridică celor inegali din punctul de vedere al puterii reale (economice, militare, politice etc.). Abuzând de atari dezechilibre cei care şi-o pot permite, mai ales în momente de criză, procedează la renaţionalizarea UE. Ceea ce înseamnă abandonarea solidarităţii şi reluarea concursului între naţiuni. Iar acest concurs are o tristă tradiţie în Europa căci el s-a sfârşit totdeauna prin război.
Deocamdată România simte pe propria piele efectele concursului între inegali, resuscitat prin renaţionalizarea Europei şi purtat, adesea, de manieră neloială. Refuzul acceptării ei în Spaţiul Schengen, barierele puse în calea accesului românilor la pieţele muncii, reducerile discriminatorii ale fondurilor destinate ei în bugetul european, amestecul brutal în desemnarea conducătorilor naţionali români şi folosirea abuzivă a MCV pentru controlul justiţiei şi al politicii româneşti, sunt doar câteva exemple. Acestea ilustrează atât inegalitatea cât şi lipsa de democraţie care afectează azi UE.
În nemulţumirea noastră justificată, unii conchid că trebuie să ne luptăm pentru egalitatea între statele europene, precum şi că democraţia europeană – adică democraţia în afara statului-naţiune – este imposibilă. În realitate, ceea ce trebuie să ne preocupe în mod prioritar este construcţia democraţiei trans-naţionale ca formă de organizare a naţiunii cosmopolite europene, bazată pe realitatea inegalităţii între comunităţile naţionale şi între indivizi. Aceasta presupune minimizarea (şi în final eliminarea) dimensiunii inter-statale (inter-guvernamentale) a UE.
  Despre egalitatea (reală) între statele UE se va putea vorbi poate peste secole. Dacă totul merge bine. Democraţia poate fi realizată mult mai repede şi este o ţintă mult mai realistă. Ea presupune federalizarea autentică a UE, construcţia unor adevărate State Unite ale Europei.
Există deja în Europa modelul de succes al democraţiei în societăţile autoritar-inegalitare. Acesta arată că democraţia nu este incompatibilă nici cu autoritatea nici cu inegalitatea. Dimpotrivă ea le face pe amândouă suportabile şi productive, raţionale şi pozitive. În lipsa ei UE fie se va destrăma fie va aluneca spre un fel de imperialism colonial (evident, nedemocratic), către un directorat cu pretenţii democratice care va ascunde doar oligarhizarea Europei. Spre a evita un asemenea deznodămât este nevoie de acţiunea politică unită a tuturor statelor europene dar mai ales de înţelepciunea celor mai puternice.
  Creştin-democraţia germană poate reabilita sau, mai exact, poate contribui esenţial la inventarea democraţiei trans-naţionale europene, cu condiţia de a trece de pe tradiţionalele poziţii naţionale pe poziţii internaţionaliste; de a-şi apropria viziunea internaţionalistă şi a accepta ideea naţiunii cosmopolite europene.
   Germania este motorul UE – alături de Franţa – numai în măsura în care ea acceptă să fie europeană. UE nu va fi, însă, niciodată acceptată ca Europă germană. Nici de statele europene membre ale UE dar nici de SUA şi, în ultimă instanţă, nici de cel mai strategic partener al Germaniei, Rusia.
Cum se va comporta Germania? Iată a patra temă şi a patra întrebare propusă de analiza domnului Leu. 

4. De la Europa germană la Germania europeană şi retur
a. Motorul franco-german
Este un loc comun acela că UE avansează sub acţiunea unui motor franco-german. De ce franco-german şi numai franco-german? Pentru că marile confruntări din inima continentului european, cel puţin în epoca modernă, s-au mişcat în jurul rivalităţii dintre Franţa şi Germania. Tot Franţa şi Germania sunt şi autoarele celor două concepţii principale asupra statului-naţiune – civică şi etnică; dar şi a două forme de democraţie radical opuse - liberală şi egalitară, pe de o parte, şi respectiv autoritară şi inegalitară, pe de alta. Aşadar, dacă vechii inamici ereditari se pot înţelege, Europa se poate federaliza. Nu în ultimul rând, sub impulsul puterii lor economice şi potenţialului lor militar reunite. Dacă motorul franco-german se gripează, maşina europeană ajunge pe butuci.
Ideea Europei unite, a Europei politice, a Statelor Unite ale Europei este mai veche, însă, decât "antanta" franco-germană. La ea se va fi gândit şi Napoleon Bonaparte dar şi conducătorii celui de al II-lea şi al III-lea Reich. Cu toţii au crezut că securitatea ţării lor depinde de extinderea ordinii acesteia asupra întregii entităţi geo-strategice numite Europa dar nici unul nu şi-a imaginat (atâta timp cât a rămas cu mintea acasă) că acea ordine, impusă cu sabia, va putea fi păstrată la nesfârşit manu militari. Iată de ce a fost necesar să se recurgă la proiectul unui "imperialism prietenos"; adică la formula unei federaţii pan-europene în care suprastructura politică să funcţioneze după principiile şi potrivit priorităţilor unei puteri (naţionale) dominante.
Dacă despre un atare proiect imperial francez se aminteşte mai puţin în ziua de azi este pentru că Franţa a cunoscut, după experienţa napoleoneană (şi aici este de avut în vedere şi Napoleon al III-lea), un declin constant (pe care Pacea de la Versailles nu a făcut decât să îl acopere cu o subţire pojghiţă de aur). În prezent Franţa nu mai are nici putinţa şi (poate inclusiv de aceea) nici dorinţa de a norma Europa. De aceea îşi doreşte o UE slabă dar cu instituţii puternice, apte a o sprijini să stea bine în picioare şi a o feri de ameninţările securitare venite din partea altor puteri regionale. O Europă politică defensivă, deci. (Pătrunşi de asemenea temeri şi sesizând o astfel de nevoie Monet, Schuman & Co. au propus Comunitatea europeană a cărbunelui şi oţelului.)
Germania, în schimb, după înfrângerea din cel de al doilea război mondial, a renăscut din propria cenuşă iar după reunificarea consecutivă Războiului Rece, a ajuns să fie principala putere a continentului european. De pe această poziţie ea doreşte o Europă politică ofensivă. Adică o Europă puternică, aptă să integreze riguros statele europene în ordinea comună şi totodată să fie un actor global competitiv, dar cu instituţii atât de slabe încât să nu îşi poată impune voinţa asupra Berlinului.
În faţa unei atari abordări se naşte firesc întrebarea dacă ea exprimă opţiunea pentru o Germanie europeană sau ambiţia unei Europe Germane? Iată de ce, despre proiectele liderilor nazişti şi studiile experţilor lor asupra unei Uniuni Europene postbelice se vorbeşte şi se scrie din ce în ce mai mult. Cercetarea acelor proiecte şi studii scoate la iveală o tulburătoare asemănare între conceptele, mecanismele şi logica Europei politice consecutive unei conflagraţii care ar fi fost câştigată de Germania şi cele vehiculate de apostolii actualei UE, consecutivă conflagraţiei pierdute de Germania.
Este îndeobşte admis că Hitler şi regimul său au fost înfrânţi total şi definitiv în ultimul război mondial. Această înfrângere a spulberat visul Reichului milenar; adică visul unei Europe germane, a unei Europe dominată de Germania. Din acest eşec s-a născut Germania europeană. Neputând supune Europa, Germania s-a decis să i se alăture într-un efort de construcţie comună; într-un fel de con dominium. Tehnic este corect.
Aceasta, însă, în perspectivă istorică scurtă. Pe un plan mai vast trebuie să observăm că Germania nazistă a pornit războiul cu scopul principal de a distruge ordinea mondială existentă la acea dată. Or, acest obiectiv a fost integral atins. Nimic din ordinea ante-belică nu a mai semănat cu ordinea post-belică. În consecinţă, dacă victoria se defineşte prin coincidenţa între obiectivul strategic şi rezultatul strategic obţinut, ajungem a conchide că, înfrânt tactic, Hitler a învins în plan strategic.
Ceea ce s-a întâmplat după război a fost un act de mare înţelepciune menit a evita repetarea luptei dintre apărătorii înspăimântaţi ai status-quo-ului şi promotorii încrâncenaţi ai revizionismului, prin realizarea alianţei între învingătorii tactici şi cei strategici. Pentru ca această alianţă să fie posibilă era nevoie ca adversarii ereditari, Germania şi Franţa, să se reconcilieze (ceea ce o Franţă slăbită de o victorie pe cât de istovitoare pe atât de norocoasă, a acceptat cu plăcere) - precum şi ca Germania să renunţe la ambiţia Europei germane acceptând să devină ea însăşi europeană (ceea ce un stat divizat şi sub ocupaţie nu avea cum refuza). Covârşite de prezent şi speriate de viitor, cele două s-au alăturat într-o uniune a fricii, sesizând genial că respectiva uniune  are potenţialul de a se transforma într-o uniune de valori. În ceea ce o priveşte, Germania a renunţat să îşi impună ordinea sa Europei şi a primit să se supună ordinii europene; sau, mai frumos spus, să o asimileze.
Cheia înţelegerii a fost, însă, că ordinea europeană cu pricina nu se referea la vechea ordine antebelică (distrusă iremediabil de războiul lui Hitler) ci la o ordine viitoare care urma a fi definită şi edificată de toţi europenii participanţi la proiect, împreună; deci, inclusiv de Germania. În acest sens se pornea de la o Europă-piaţă, executându-se apoi deplasarea treptată - sub presiunea necesităţilor, după cum anticipa Jean Monet - spre o Europă-putere organizată ca democraţie trans-naţională. Democraţia unei uniuni de cetăţeni - după modelul francez - şi a unei uniuni de state (naţiuni) - după modelul german.
După prăbuşirea Zidului de la Berlin, acest măreţ proiect al păcii, prosperităţii, demnităţii şi siguranţei comunitare europene, a căpătat şansa de a fi cu adevărat pan-european. Istoria Europei - o istorie coşmarescă a "războaielor pentru pace" (sic!) - se putea reconcilia cu geografia Europei, într-o formulă geo-politică deopotrivă coerentă şi viabilă (durabilă). În acest nou context istoric, aparent favorabil edificării democraţiei europene, singurul risc letal era (şi este) acela ca Germania europeană să se renaţionalizeze şi să reculeze spre ţelul Europei germane. Aceasta înseamnă ca în locul democraţiei trans-naţionale - adică al unui "imperiu democratic" - să se revină la dictatura imperială, de atâtea ori în trecut refuzată de europeni şi eşuată. De astă dată, eventual, edulcorată sub formula unui directorat franco-german.
b. Opţiunea germană - între consecvenţa strategică şi adaptabilitatea tactică
De cele mai multe ori un anume instrument nu este în sine bun sau rău. El poate fi apreciat doar ca adecvat sau inadecvat atingerii anumitor scopuri. Abia acele scopuri pot fi bune sau rele. Când instrumentul este polivalent, el devine bun sau rău în funcţie de scopul întru realizarea căruia este folosit. Iată de ce, faptul că Germania imperială sau cea nazistă au gândit şi vorbit despre Uniunea Europeană nu are de ce ne face să respingem mecanismele concepute de ele. Numeroase descoperiri şi creaţii ale savanţilor nazişti, realizate inclusiv prin încălcarea drepturilor omului, au fost preluate de democraţiile euro-atlantice şi astăzi servesc oamenilor. Utilitatea lor prezentă nu micşorează şi nu scuză crimele trecute ci amplifică smerenia beneficiarilor de azi în faţa victimelor de ieri.
Tot astfel şi cu ideile imperiale asupra unei Europe germane. Ele pot foarte bine să fundamenteze (şi câtă vreme Germania a fost relativ slabă, au şi fundamentat) proiectul democraţiei trans-naţionale europene, sprijinită de şi integrând Germania europeană.
Problema este că, nu cercetarea istoriei ci contemplarea prezentului ne arată un comportament german care indică revenirea la proiectul Europei germane - nerealist, imposibil dar periculos.
 Modul în care cancelarul Angela Merkel tratează România prin releul bruxellez este nu doar dureros şi nedrept pentru români. El este ilustrativ şi ar trebui să fie alarmant pentru toţi europenii. Felul în care Berlinul şi-a impus poziţia în privinţa bugetului european şi a politicilor de austeritate (chipurile anti-criză) dar şi cel în care vechiul Pact european de stabilitate a fost încălcat în primul rând de Germania, pentru ca apoi criza economică să fie folosită de aceasta în profitul ei, sunt, de asemenea, grăitoare. Neutralizarea oamenilor politici incomozi sau „sterilizarea” guvernelor refractare implicându-le în acte de corpuţie înscenate, în lovituri de stat imaginare, în scandaluri de plagiat etc., produce frisoane. Germania dă lecţii de morală României cerând UE să o sancţioneze pentru că nu şi-a plătit datoriile faţă de cetăţenii greci care au cotizat la asigurările sociale româneşti dar nu suflă o vorbă despre neplata datoriilor sale mult mai mari faţă de România.
Reformele menite să ducă la perfecţionarea democraţiei europene sunt în prezent blocate. Ni se spune că nu este momentul potrivit pentru ele întrucât în toamnă Germania are alegeri. "Persoanele rezonabile" acceptă argumentul cu tristeţe dar fără ezitare. Ni se mai spune că dacă azi ar avea loc un referendum în Germania nemţii s-ar pronunţa masiv pentru revenirea la marcă. "Persoanele rezonabile" înţeleg fenomenul şi se bucură că, după experienţa nazistă, referendumul este interzis de Constituţia germană! Curtea Constituţională a Germaniei a dat un aviz foarte nuanţat în ceea ce priveşte Tratatul de la Lisabona. (Aceeaşi Curte a acceptat cu mare greutate Pactul fiscal promovat chiar de Germania, pentru ca ulterior Bundesrat-ul să îl respingă.) "Persoanele rezonabile" răsuflă uşurate că până la urmă măcar intrarea în vigoare a Tratatului fost obţinută. Ceea ce nimeni nu pare a observa este că, de fapt, naţiunea germană este astăzi eurosceptică şi că liderii ei nu mai au curajul să candideze în alegeri pe platforma Germaniei europene. Politicienii mai că ar vrea – ni se sugerează – dar poporul se opune.
Euroscepticismul poporului este, însă, mai grav decât euroscepticismul liderilor! Cel puţin din perspectivă democratică. Căci într-o democraţie poporul este suveran. Astfel funcţionarea democraţiei germane exclude (sau frânează) inventarea (sau evoluţia) democraţiei europene.    
De aceea este legitimă întrebarea: Ce vrea, de fapt, poporul german astăzi? Perfect capabil de perfecţionarea democraţiei sale naţionale, mai este el interesat şi în crearea unei democraţii trans-naţionale a cărei asimetrie (între Uniune şi statele federate) să corecteze asimetriile dintre membri, conferind tuturor şi fiecăruia securitate prin coeziune economică, socială şi teritorială? Un răspuns negativ ar însemna sfârşitul UE cu democraţia sa de inventat, cu tot. Căci UE nu supravieţuieşte fără democraţie. Iar dispariţia UE - o democraţie trans-naţională care din punct de vedere obiectiv se poate şi trebuie să se realizeze dar care se izbeşte de impedimentul subiectiv al egoismului naţional degajat periodic de principalul protagonist al procesului - înseamnă divizarea, pauperizarea, decredibilizarea şi provincializarea Europei.
În acest context istoric se vorbeşte despre pericolul renaţionalizării Europei. Este mai mult şi mai rău decât atât. Este pericolul germanizării Europei. Un pericol care îi vizează pe toţi europenii; în primul rând Germania!
Iată concluziile analizei inspirate de revolta intelectuală a domnului Corneliu Leu împotriva lipsei de democraţie în UE şi a amneziei democratice a creştin-democraţiei germane…. Şi totuşi, ca eurofil filogerman aş accepta şi germanizarea; dacă nu aş şti că ea ne duce inexorabil la război şi prin el la un alt dezastru. Poate ultimul!
 
 2. COMENTARII PE MARGINEA
               ACESTUI STUDIU:
 
 DANIELA GÎFU

PUTEM VORBI DE UN PERICOL
AL GERMANIZĂRII EUROPEI?

În articolul anterior, Creştin-democraţia germană şi democraţia europeană, Adrian Severin face o analiză nu doar inspirată, ci şi necesară cu privire la identitatea naţională în contextul european, pornind de la interogaţia lui Corneliu Leu:
„Mai are ceva de spus democraţia-creştină în edificarea unei Europe cu adevărat democrate?”
Şi, cum iniţiativa de a pune bazele unui Grup de reflecţie dinamic şi interactiv am salutat-o încă de la început, mă raliez celor doi intelectuali pentru a trezi interesul public asupra unei temeri cultivată mediatic într-un ton demobilizator.
Cramponaţi în spaţiul autohton, cu bunele şi mai puţin bunele lui, nu putem ignora influenţa factorului extern (european), care de la euforia trăită la 1 ianuarie 2007 am ajuns la dispreţuirea a tot ce vine dinspre spaţiul vest-european.
 Mă opresc la prima temă, care în fapt se intersectează şi cu celelalte trei abordate, regăsită în articolul lui Adrian Severin, Creştin-democraţia, popular-democraţia şi populist-democraţia, tratată cu iz ironic, cu siguranţă voit!, rămânând ca fiecare să identifice care sunt liderii inspiratori şi care sunt liderii transpiratori.
Putem vorbi de un leadership european?
Sebastian Vlădescu, fost ministru al Finanţelor, afirma că „Europa are o mare problemă de leadership în acest moment şi aceasta se simte în fiecare zi în modul în care a fost înţeleasă şi abordată criza”.
Comparaţia lui Corneliu Leu între democraţia naţională maturizată de tragedia războiului total, cu democraţia naţională decadentă de după Războiul Rece, rezumă apocaliptic distrugerea sistemului de valori ce a animat atâtea suflete de-a lungul naşterii şi consolidării naţiunii române.
Părintele Galeriu vorbeşte de timpul schimbării. Noi ne întrebăm dacă nu e timpul zădărnicirii. Tentaţiile hegemonice ale proiectului european se manifestă ritualic devenind o formă (de comunicare) fără fond. Bunăstarea promisă a rămas gustabilă doar virtual. Schimbarea închipuită în anii Epocii de Aur de noi toţi, odată cu căderea Cortinei de Fier s-a demonstrat a fi doar o ieşire promiţătoare, chiar spectaculoasă, din veacul XX.
Mileniul III, aflat tot sub semnul retoricii discursive, o vreme, până ne-am dezmeticit din încrengăturile labirintice ale unei victorii scenarizate (revoluţia ştiinţifică şi tehnică îndulcitoare spiritului), am conlucrat cu toţi factorii socio-politici (inter)naţionali (SAC!) pentru a ne debarasa de complexele şi frustrările resimţite în perioada socialistă. De altfel, comportament moştenit de la retorii Greciei Antice, retorica fiind „arta descoperirii” (Aristotel), în cazul nostru arta descoperirii mijloacelor de persuasiune aflate la îndemâna europeană.
Fiecare recunoaştere venită dinafară a zugrăvit decisiv tabloul schimbării ireversibile ale mentalităţilor. Epoca mijloacelor de comunicare, din ce în ce mai sofisticate, au scos la iveală potenţialitatea unui nou conflict societal, precipitat atât din interior, cât şi din exterior.
Criza globală este acum nu doar o criză economică, ci şi una morală, dar mai ales politică. Altfel spus, însumarea crizelor identitare afectează mai toate zonele lumii, indiferent dacă au (re)simţit privaţiunile sistemului totalitar. Asistăm neputincioşi şi fără speranţă la criza sensului vieţii. Şi, dacă speranţa moare ultima, în acest context apocaliptic, aş ridica o nouă întrebare:
Criza fundamentală a lumii să fie echivalentul sfârşitului lumii?
 Această decadenţă a democraţiei, cum o numeşte Adrian Severin, este o decadenţă a limbajului, provenită de la jocul (împărţeala) cu frontierele pe harta lumii, în care actorii principali mânuiesc sforile unor lideri şantajabili pe fondul unei mediocrităţi maligne.
    Limitarea intelectuală a liderilor PPE despre care scrie Corneliu Leu, devine fără doar şi poate una gândită strategic, atât în vederea menţinerii ordinii, cât şi în articularea conflictelor (construirea unui scenariu sumbru de către adepţii teoriei conspiraţiei???). Traseul frontierelor poate şi chiar dă, după cum o resimţim cu toţii, naştere unor proteste stradale şi conflicte între frontalieri, făcând obiectul unor reajustări. Practic, aceste limitări (de orice natură ar fi, eu mizez mai puţin pe cele intelectuale?!) de interes mediatic joacă un rol dublu. Pe de o parte, constituie mijloace de dominare (acele standarde europene de care toţi ne îngrjorăm), pe de altă parte, reprezintă mijloace de menţinere a unei identităţi comune (sloganul european, „Unitate în diversitate” sau discriminare pozitivă?).
Ultima aserţiune naşte suspiciuni identitare atât de evidente încât ideea europeană de promovare a păcii şi prosperităţii, diversitate culturală, de tradiţii şi limbi a Europei constituie mai degrabă un vulcan gata să erupă pentru minoritari. Idee pe care o regăsim şi la Adrian Severin: „pentru ca un popor de inegali să conducă unitar un stat, componenta sa majoritară trebuie să accepte discriminarea pozitivă de natură a asigura, dacă nu egalitatea de statut (am văzut că aceasta este imposibilă), cel puţin egalitatea de şanse pentru minorităţi (sau membrii comunităţilor minoritare)”.
 Şi cum fundamentul legitimităţii este de ordinul discursivităţii, nu mai contăm pe calitatea promisiunilor, ci pe cantitate lor (aici belşug! pentru toate gusturile şi aşteptările), toate zugrăvind un viitor prosper.
Tehnocraţie sau meritocraţie?
Am găsit un comentariu pe un forum online pe care ţin să-l aduc în atenţia celor ce se vor apleca asupra acestor reflecţii, în dorinţa vădită de a intra în dialog: „Eu sunt pentru meritocraţie tehnocratică. Conducătorii să nu fie aleşi, ci să ajungă în frunte prin realizări în domeniile lor şi să vină cu soluţii pentru probleme, nu cu legi” .
Prin urmare, una dintre problemele fundamentale ale democraţiei este aceea că electorii nu pot evalua competenţele candidaţilor (gândiţi-vă la valul USL, atât la locale, dar mai ales la parlamentarele de anul trecut, care a adus cu sine candidaţi prea fragezi, fără nici o funcţie publică, alţi baroni locali gata să se înfrăţească cu statul).
Revenind la Parlamentul European „inima sistemului nostru democratic”, după cum subliniază Jerzy Buzek, Preşedintele Parlamentului European, ne întrebăm cum activează cei 33 de europarlamentari români pentru apărarea intereselor ţării noastre? Că, deh!, „gândesc cu răspundere” pe banii românilor. Activitatea europarlamentarilor români în perioada iulie 2009 – iulie 2011 cercetată de Institutul European pentru Democraţie Participativă nu sună deloc încurajator. Ai noştri nu au reuşit încă să îşi fructifice al 7-lea potenţial de influenţă pe care îl deţine în PE, potenţial calculat în funcţie de numărul de deputaţi şi de funcţii deţinute. Simpla prezenţă în comisii importante precum cea de afaceri economice şi monetare, cea de afaceri externe etc. nu excelează nici prin activitate şi nici prin influenţă. În urma analizei Qvorum , în perioada amintită, cei mai influenţi europarlamentari români s-au dovedit a fi: Marian Jean Marinescu (PDL/PPE), Adina Vălean (PNL/ALDE), Renate Weber (PNL/ALDE), Rovana Plumb (PSD/S&D), Adriana Ţicău (PSD/S&D), Monica Macovei (PDL/PPE). Corneliu Vadim Tudor, George Becali, Traian Ungureanu sau Viorica Dăncilă afându-se la polul opus. E drept că Becali a virat înspre Parlamentul României după încercările discursive ce au stârnit ilaritate şi în familia europeană.
Ca o concluzie, oamenii votează după percepţia lor - altfel spus după cum rezonează la spusele bine meşteşugite, imaginea unor lideri vocali şi carismatici etc. – despre „X” şi nu după competenţele lui „X”.
Meritocraţia ar putea fi una dintre soluţiile care ar aduce o schimbare dorită de noi toţi, sistem aplicabil la orice tip de alegeri: (euro)parlamentare (aleşii să aibă un portofoliu de proiecte validate), locale (cu experienţă în administraţie şi legislativă) etc.
Revenind la familia europeană extinsă, la care ne-am aliniat cu, aş spune, prea multă supunere (unde eşti tu, Ţepeş Doamne?), ghidată după ideologia creştin-democratică germană, regăsim cupluri care stârnesc pe fond suspiciuni. În urmă cu câteva zile, Traian Băsescu, cunoscut deja pentu prietenia sa cu Angela Merkel (sună un prieten atunci când te afli la ananghia suspendării!), aflat la Bruxelles pentru a participa la lucrările Consiliului European, a fost surprins într-o ipostază mai mult decât cordială, hlizindu-se alături de membri de seamă ai familiei Popularilor (președintele Consiliului European, Herman van Rompuy, preşedinta Lituaniei, Dalia Grybauskaite, cancelarul german, Angela Merkel).
De unde atâta destindere când poporul – aş fi vrut să spun al său, dar nu prea mai e din vara anului trecut (SAC!) – îşi pierde identita
 E drept că decăderea poporului nostru o resimte şi familia europeană (v. Spania, Grecia, Italia etc.), fenomen evident din care pare-se că nu mai este cale de revenire. 
 
 Prof.univ.dr.ing. MIHAI BERCA

 SCURT COMENTARIU ASUPRA
STUDIULUI DOMNULUI SEVERIN

 Dacă democraţia reprezintă, în mare, „suveranitatea poporului” în actul de decizie, indiferent de forma ei de manifestare aceasta se poate obţine numai prin actul electoral atât la nivel naţional, cât şi transnaţional, dar european. 
 Exerciţiul democratic a relevat în România o slabă participare, mai ales a intelectualităţii, la procesul de vot şi aceasta pentru că cei instruiţi au observat că în masa mare de „predestinaţi candidaţi” domină mediocraţia. În consecinţă, mediocraţia populară îşi alege mediocraţia politică, care după ultimele alegeri a fost îndesată într-un Parlament de peste 600 de persoane. Acesta, pentru a mima democraţia aşa cum e, ar fi necesar să se impună ca instituţie care chiar reprezintă voinţa poporului, aşa cum este el, până când va putea să fie altfel.
 Observăm, însă, că puterile în statul român sunt mult mai numeroase decât cele consacrate de democraţie conform Constituţiei: executivă, legislativă şi judecătorească. Am observat în ultimii 4 ani un amestec, o intersectare de acţiuni, care nu au nimic nici cu democraţia şi cu atât mai puţin cu voinţa populară.
 Bunăoară, multor cetăţeni votanţi nu le este clar cărei puteri aparţine „Curtea Constituţională”, care în viziunea noastră s-a substituit, în ultimii 2-3 ani, atât Parlamentului, cât şi Guvernului, devenind purtătoarea intereselor prezidenţiale. Tot de aici apare şi întrebarea: „Poate această instituţie să se substituie celor 3 puteri care ar trebui să definească şi să conserve democraţia?”. Căci nu e vorba de simple corecturi, ci de amestec direct în actele de legiferare, guvernare şi juridice (judecare). Acelaşi lucru se întâmplă şi cu alte instituţii, cum ar fi Serviciile Secrete sau unele instituţii ce ţin de actul justiţiei, dar care nu lucrează în spiritul constituţiei.
 Am observat, de asemenea, că Legea Fundamentală a Ţării – Constituţia nu este respectată în primul rând de către preşedinte, care prin funcţia sa naşte în România o Republică Semiprezidenţială. Termenul mi se pare nepotrivit, ducându-mă la ideea „unei jumătăţi de preşedinte”, aspect real, dar oricum neplăcut.
 Dacă Curtea Constituţională face altceva decât corectarea interpretărilor Constituţiei de diferite instituţii şi politicieni, cine se ocupă, totuşi, de paza Constituţiei şi a Democraţiei?
 Mai mult, constat că în actul de guvernare a ţării, bun sau rău, se amestecă cu brutalitate preşedintele Comisiei Europene, dl. Barroso, o personalitate extrem de dubioasă, care a practicat corupţia prin folosirea „diamantelor însângerate” din Angola şi a valizelor cu cash din Timorul de Est, care circulând prin Europa a permis obţinerea independenţei acestei ţări. Valiza cu cash a fost utilizată şi de cancelarul Kohl, dar numai pentru „a da în favoarea ţării sale, şi nu pentru a lua”.
 Ori, domnul Barroso pune pixul pe hârtie şi dictează reguli tot aşa cum Stalin punea creionul pe harta Europei şi trasa graniţe. Eu văd în acţiunile domnului Barroso un amestec grav în formarea statului de drept român, care aşa cum se sublinia în material „neagă statul democratic”. Deşi există corupţie mare şi la Bruxelles, care explică slaba eficienţă a Guvernului European, foarte mulţi lideri se ocupă cu precădere de sprijinirea corupţilor din România şi transformarea lor în sprijinitori ai acţiunilor politice ale PPE în Europa.
 Are loc, în viziunea noastră, o internaţionalizare a fenomenului denumit „Răul European”, care ca o lăcustă va devora ceea ce a mai rămas bun din sâmburele democraţiei reale.
 
 Corneliu LEU

Mulțumind distinșilor confrați de reflecție pentru comentarea celor publicate în Caietul al treilea, îmi permit trei categorii de sublinieri extrăgând din studiul Profesorului Adrian Severin următoarele:
1. Afirmații care adâncesc exprimarea părerilor mele;
2. Afirmații pe care simt nevoia să le completez;      
3. Afirmații care cer (și cărora le dau) anumite explicații,

Afirmații care adâncesc exprimarea părerilor mele

... Întrucât democraţia statistică şi electoralistă nu mai măsoară calitatea ci doar cantitatea, pornind de la ficţiunea că un vot este egal cu un vot şi orice votant este egal cu alt votant şi, astfel, pe cale de consecinţă dă câştig la urne tehnocraţiei iar nu meritocraţiei...  (avem) ...imaginea dezolantă a summit-urilor europene, unde epigonii marilor fondatori ai creştin-democraţiei şi ai Europei valorilor postbelice, se manifestă aidoma acelor sacerdoţi care urmează dogmatic ritualul întrucât au uitat dogma, mesajul codificat în gest. De aceea predica lor se rezumă la procedură, în timp ce predica înaintaşilor lor vorbea despre idealuri şi valori... (dar, în același timp) ...Mediocritatea actualilor lideri europeni şi criza de conducere la nivelul UE nu sunt un accident. Ele sunt consecinţa legică a crizei în care se află democraţia europeană (şi nu numai).

(Ajungem astfel la anumite figuri de) lideri europeni... castraţi intelectual; în unele cazuri auto-castraţi. (și astfel) ... Cine doreşte să câştige alegerile azi trebuie să aibă o creativitate intelectuală limitată. Cine este prea creativ, ori este eliminat ori face pe prostul. Iar cel care reuşeşte aceasta nu-şi pierde doar onestitatea intelectuală ci şi loialitatea competiţională... (În acest sens, suita de articole sexmnate de C.L.) ...denunţă, fără să o numească astfel, "criza harului conducător" sau lipsa "conducerii inspirate şi inspiratoare"; a conducerii care îşi trage puterea din tăria convingerilor conducătorului, la rândul său izvor al puterii de a convinge masa. Americanii numesc aceasta "leadership" dar cuvântul lipseşte din vocabularul limbilor continentale europene; ceea ce înseamnă că lipseşte şi din gândirea europenilor... (În consecință) ...Asemenea lideri nu ştiu nici cum să reinventeze democraţia naţională, necum să o inventeze pe cea trans-naţională ...Adenauer, De Gaulle, Churchill, De Gasperi spuneau poporului ceea ce cred şi chemau poporul să le împărtăşească viziunea şi să le sprijine proiectele. Merkel, Sarkozy, Cameron, Berlusconi spun poporului ceea ce cred că vrea el să audă, ademenindu-l să le încredinţeze cheia de la cămara puterii, spre a o devaliza apoi spre satisafcerea poftelor, fanteziilor şi veleităţilor lor. 

Ce virus a tulburat eficienţa calitativă a mecanismului democratic? Cum se poate reveni de la democraţia populistă a prezentului la democraţia performantă de altă dată? Ansamblul conducătorilor autentici aduce inevitabil în discuţie proiecte alternative pe care le oferă poporului şi între care acesta poate alege. Dacă posibilitatea opţiunii lipseşte, democraţia devine formală, ea reducându-se doar la ritualistica electorală. (Din acest punct de vedere) ... Cert este că liderii europeni acceptă ca lideri români numai pe aceia care se supun aceloraşi limitări intelectuale cu ei. De aceea PPE a şi primit fără probleme printre membrii săi un partid „creştiant” prin poruncă prezidenţială... (Constatăm astfel că) ...atât „democraţia prin excludere” cât şi „democraţia prin asimilare” sunt pseudo-democraţii. Campionul construcţiei poporului prin excludere a fost nazismul, în timp ce campionul construcţiei poporului prin asimilare forţată a fost comunismul. Nici una din aceste doctrine nu a fondat un stat democratic ci unul dictatorial. (asistăm astfel la:) ...Egalitatea inegalilor şi moartea democraţiei reale

Distribuţia egală a drepturilor între persoane inegale duce, însă, tot acolo. Diferenţa poate fi doar că în loc de meritocraţie obţinem mediocraţie; în loc de plutocraţie (sau aristocrație) ne alegem cu cleptocraţia... Pe terenul solidarităţii personaliste şi a integrării echitabile a inegalilor, promis de creştin-democraţie, s-a edificat Germania europeană. Când renaşterea puterii acestei Germanii a permis schimbarea devizei în sensul în care America trebuia şi putea să fie afară, Rusia înăuntru şi Germania sus, ideologia creştin-democrată sprijinită acum de o atare putere a îngăduit translaţia subtilă de la ideea Germaniei europene înapoi le cea a Europei germane, ideologia fiind arma unui hegemonism cultural care se asocia cu hegemonismul economic spre a promova un anumit proiect politic continental. Iată de ce, dacă mai putem aştepta ceva de la creştin-democraţie din perspectivă democratică (mai exact a organizării procedurale, a democraţiei ca metodă de lucru iar nu ca mod de a gândi şi trăi), nu avem nimic de aşteptat din perspectiva egalităţii...

Ficţiunea egalităţii creată prin tot felul de „inginerii” politico-sociale, cu intenţia de a substitui o bună politică de gestiune a inegalităţii, a dus la transformarea democraţiei reale într-o impostură. Din spatele acestei imposturi scoate capul oligarhia... De aici eterogenitatea şi inconsistenţa doctrinară a PPE. Acesta nu este şi nu poate fi o familie ideologică ci o confederaţie de tovarăşi de drum în deplasare către un ţel politic comun: puterea. Cum dintre aceste curente numai unul (cel latin) vede în egalitate o dimensiune relativ importantă a organizării democrate a statului, rezultă că, dacă democraţia ar presupune egalitatea nu PPE o poate reabilita... Pe cale de consecinţă, mecanismele principale ale democraţiei reale nu mai sunt alegerile (care, evident, trebuie păstrate şi trebuie să fie libere şi corecte) ci transparenţa deciziei, responsabilitatea decidentului şi sistemul de control şi echilibru între decidenţi, instituţii şi respectiv elementele componente (individuale şi colective) ale societăţii...
(Și pe planul relațiilor externe apar anumite) ... entităţi oligarhice care fac ca aşa-zisa „democraţie internaţională” să nu fie decât o oligarhie deghizată în spatele unor sloganuri democratice; adică o altă impostură democratică... Cercurile de afaceri s-au organizat ca o plutocraţie transfrontalieră. Scăpate astfel de controlul statului-naţional care tocmai le civilizase (adică le pusese în slujba cetăţii şi cetăţeanului), capitalurile se deplasează după principiul „ubi bene ibi patria” lăsând în urmă deşerturi de falimente şi somaj, bântuite de furtunile recesiunii şi inflaţiei... (față de asemenea practici, nu putem decât afirma ritos că:) ...o guvernare mondială nedemocratică ar însemna o altă formă de colonialism... (Or, așa cum a fost formulat el, conceptul de „Uniune Europeană” presupune)...  o suprastructură politică integrată, comună, unică. Astfel, spre pildă, Consiliul European se constituie după principiul reprezentativităţii dar nu este un organism inter-guvernamental ci o instituţie comunitară (federală) chemată a defini, printre alte, liniile strategice de evoluţie ale uninuii. Relaţia dintre Uniune şi state nu este aceea dintre metropolă şi colonii ci se aseamănă cu cea dintre centrul politic al unui imperiu şi părţile sale componente. Cele din urmă transferă celui dintâi renta imperială iar cel dintâi garantează punerea în aplicare a proiectului său universalist-integrator potrivit căruia cei ce acceptă ordinea sa vor accede la standardele sale de prosperitate şi demnitate. Întrebarea este dacă un imperiu poate fi democratic. Răspunsul este „da”: SUA sunt deja un exemplu viu... (În acest sens putem nutri speranța că:) ... ideea Statelor Unite ale Europei nu apare ca proiect anti-naţional ci ca unul de salvare naţională ... se spune că nimic nu uneşte mai mult decât un inamic comun redutabil. Or, astăzi, toţi cei pe care o anumită realitate geo-strategică, mai mult decât hazardurile istoriei, îi adună sub numele de europeni, au un inamic teribil a cărei denumire este insecuritatea. Criza economică şi socială, dar şi cea politică (inclusiv criza democraţiei), morală şi identitară care bântuie Europa nu fac decât să exprime şi să dea contur mai sever insecurităţii europene...
Deocamdată România simte pe propria piele efectele concursului între inegali, resuscitat prin renaţionalizarea Europei şi purtat, adesea, de manieră neloială. Refuzul acceptării ei în Spaţiul Schengen, barierele puse în calea accesului românilor la pieţele muncii, reducerile discriminatorii ale fondurilor destinate ei în bugetul european, amestecul brutal în desemnarea conducătorilor naţionali români şi folosirea abuzivă a MCV pentru controlul justiţiei şi al politicii româneşti, sunt doar câteva exemple. Acestea ilustrează atât inegalitatea cât şi lipsa de democraţie care afectează azi UE... (Din păcate) ...Pentru mulţi români obişnuiţi acestea sunt plictisitoare dileme teoretice. Nu par a se referi la salarii sau pensii şi nici măcar la găina care a născut pui vii sau la iubitele fotbaliştilor şi rocadele lor în sezonul transferurilor. Pentru cei mai mulţi politicieni români ele sunt teme neinteresante faţă de priorităţile lor privind lupta pentru putere într-un stat cu tot mai puţină putere. De răspunsul dat problemelor respective depind, însă, viitorul UE şi al României, precum şi destinele individuale ale cetăţenilor europeni de origine română şi de alte origini. De aceea, încercarea de a răspunde merită făcută...

 
Afirmații pe care simt nevoia să le completez

 Înfrângerea Germaniei în cel de al doilea război mondial şi eşecul dezastruos şi dureros al experienţei naziste au deschis câmp de afirmare naţională creştin-democraţiei germane. Dreapta naţional-conservatoare era compromisă de colaborarea cu nazismul iar stânga era suspectată dacă nu chiar infestată de simpatii marxist-leniniste... Neputând supune Europa, Germania s-a decis să i se alăture într-un efort de construcţie comună; într-un fel de con dominium. Tehnic este corect... (dar nu trebuie să uităm că, la începuturile Comunității europene) ...se pornea de la o Europă-piaţă, executându-se apoi deplasarea treptată - sub presiunea necesităţilor, după cum anticipa Jean Monet - spre o Europă-putere organizată ca democraţie trans-naţională. Democraţia unei uniuni de cetăţeni - după modelul francez - şi a unei uniuni de state (naţiuni) - după modelul german... Franţa şi Germania sunt şi autoarele celor două concepţii principale asupra statului-naţiune – civică şi etnică; dar şi a două forme de democraţie radical opuse - liberală şi egalitară, pe de o parte, şi respectiv autoritară şi inegalitară, pe de alta. Aşadar, dacă vechii inamici ereditari se pot înţelege, Europa se poate federaliza. Nu în ultimul rând, sub impulsul puterii lor economice şi potenţialului lor militar reunite...
Aici aș dori să completez subliniind acel rol preferențial pe care RDG îl juca în cadrul CAER și  al altor politici  din interiorul „lagărului păcii și socialismului victorios”.  Spre deosebire de alte țări, Germania așa zis „democrată” și oarecum Cehoslovacia care a avut de plătit prin invazia din 1968, erau evaluate la o altă clasă de industrializare, fiind și exemple și furnizori obligatorii pentru celelalte țări. Ba chiar favorizate prin trocul cu produsele  alimentare (considerate „inferioare”) ale acestora.  Toate cotele CAER-ului și Pactului de la Varsovia erau întotdeauna diferit-avantajoase pentru RDG, uneori făcându-se caz  până și de faptul că „tovarășii germani trebuie ajutați de economia socialistă a celorlalte țări, ca să nu simtă prea mult diferența de nivel de trai față de RFG”.  Deci și atunci, în acea vreme, sub acel regim al cinismului cu care ne era tratată înapoierea economică, tovarășii germani profitau de segregația din interiorul lumii socialiste, primind mai multe firimituri din șpaga de matroană a lagărului pe care o pretindea măreața uniune sovietică. Iar lupta mărcii RDG-iste cu marca RFG-istă trebuia să fie cauza Băncilor Naționale din toate țările aservite Moscovei.
Și, dacă din punct de vedere economic problema era abordată astfel, apoi să nu uităm că, în virtutea antecedentelor marxiste mai vechi (și, poate, a vocației filosofiei pentru dezvoltarea tezelor ei în logica lingvistică germană) instituțiile doctrinare ale comunismului din RDG, ca și orientarea materialistă a cercetării ei științifice, erau principalul sprijin al controlului rusesc asupra creierelor. Garanția marxistă a grilelor educației partinice germane era un privilegiu al Berlinului de Est,  făcând din jumătatea comunistă a Germaniei acropola ideologică a lagărului socialist in slujba puterii olimpice a Kremlinului, cea de la care primeam până la urmă, direct sau indirect, și îndoctrinarea și baremurile obligatorii ale înarmării.
Or, din păcate, atât aspecte de îndoctrinare în materie de, să zicem, „Stat de drept”, ca și de înarmare cu, rog atenție la termen: „produse second hand din țările de categoria întâi a Uniunii Europene”,  avem și astăzi, când nu mai e vorba de Honneker și Ceaușescu oblăduiți sub Brejnev sau Andropov. Ci, știm noi de cine, sub oblăduirea pozei de summit a democrației europene.
Iar, din acest punct de vedere, avem tot dreptul să ne întrebăm dacă nu cumva motorul german al înaintării Europei cu două viteze discriminatorii, nu-și unge angrenajele tot cu uleiul prelucrat în RDG-ul marxist-leninist?!
 

 Când superioritatea economică a Germaniei a luat proporţii continentale, ideologia i-a urmat. Când Germania era slabă, creştin-democraţia a văzut în ideea Germaniei europene calea spre readmiterea în familia europeană şi către resursele reconstrucţiei... Când Germania a redevenit puternică, ideea europeană a început să capete conturul neo-imperial al Europei germane. Pentru creştin-democraţia germană Statele Unite ale Europei se învârt în jurul Germaniei precum planetele în jurul soarelui; inclusiv în timpul eclipsei solare.  
Aici  aș pune ipoteza unor sechele din vechile ideologii care nu pot nici să nu  se manifeste la cei în spiritul cărora s-au moștenit și, mai ales, nici să nu ne obsedeze pe cei care am vrea să scăpăm de ele.  Și, fiindcă am menționat cazul RDG cu aceeași compasiune  și responsabilitate cu care vorbim de multă vreme despre  epoca și „iepoca” de mutilare a României în Democrație populară și în Republică Socialistă, deplângând tradiția contaminării noastre cu bolșevism,  paralela istorică ne obligă, tocmai pentru eficiența studiului de caz,  să subliniem la modul cinstit și deschis faptul că sechelele  care ar putea persevera în mentalitățile promovate și provocate de tradiția germană provin din două boli extremiste: Și nazismul  și comunismul. Ceea ce conferă democrației creștine germane și mai multe merite, dar și mai multe obligații de luciditate pragmatică în spirit solidar european.

 ... persoanele fizice care formează comunitatea internaţională nici nu au conştiinţa că sunt un „demos”. De altfel, sintagma „comunitatea internaţională” nu a fost vreodată precis definită; în orice caz ea desemnează ansamblul statelor iar nu al cetăţenilor. Iată de ce, „democraţia internaţională”, dacă există, este „imperfectă prin definiţie”  
Problema se pune dacă doar constatăm, sau ne intrebăm cum putem depăși această stare? !
Pentru că noi, care ne indignăm aici de Băsescu, venim să ne exprimăm oripilata constatare că tocmai sechelele comuniste pe care caracterul lui nu le-a depășit  se pot descifra  și în modul cum Doamna  Merkel își demonstrează rădăcinile RDGiste.
Sensibilitățile generației mele la mirosul de cizmă rusească pe care-l emană cultura politică a lui Băsescu, se manifestă, pesemne, și în legătură cu pantofii pe care-i încalță doamna Merkel când calcă nepăsătoare pe aspirațiile noastre democratice, atentă mai mult la interesele Bundesbank în evoluția monedei unice, decât la faptul că ne-ar putea arunca în tabăra euroscepticilor.

 ...formula adecvată este aceea care are soluţii pentru organizarea consensului între inegali. Deci, formula germană (cu precădere creştin-democrată). Adoptarea modelului german de organizare socială democratică nu înseamnă, însă, acceptarea suzeranităţii germane. Or, aici este, în prezent, problema. Dacă modelul german poate fi admirat întrucât este adecvat pentru construcţia democratică a Statelor Unite ale Europei, aceste state nu acceptă (pseudo)federalizarea sub conducere germană. În mare măsură, deşi nedeclarat, euroscepticismul unora îşi are originea în frica de Germania. O federaţie pan-europeană, da! O federaţie germană lărgită, nu!
  
În sprijinul acestei opinii, ca  și a celei de mai jos reiterez ideea de pericol chiar și a unui nestatuat primum inter pares ideologicus, cum se voia RDG. Fapt pentru care se pompau in ea produse din alte tari ca sa fie la nivelul RFG. Deci, chiar și ca „democratie populară„ ea era mai falsificată decât altele. În acest context este absolut  legitimă întrebarea:

 Ce vrea, de fapt, poporul german astăzi? Perfect capabil de perfecţionarea democraţiei sale naţionale, mai este el interesat şi în crearea unei democraţii trans-naţionale a cărei asimetrie (între Uniune şi statele federate) să corecteze asimetriile dintre membri, conferind tuturor şi fiecăruia securitate prin coeziune economică, socială şi teritorială


 
Afirmații care cer (cărora le dau) anumite explicații
 
Ce virus a tulburat eficienţa calitativă a mecanismului democratic? Cum se poate reveni de la democraţia populistă a prezentului la democraţia performantă de altă dată?
Nu stiu dacă e singurul, dar oricum, la noi, virusul vine din sechelele „democatiei socialiste”  adică a inegalității depline și dictatoriale și total demagogice în afirmații. Rog a se vedea articolele prin care combat aceste sechele și pe exponenții lor propunând soluția unui democratism meritocratic și personalist. De asemenea, inserez în capitolul următor al caietului  articolul meu despre Jean Francois Revel ”O bibliografie occidentală...”

 Alegerile fără opţiune fac din democraţie o impostură spre reducerea egalităţii la egalitatea şanselor, absolutizând libertatea şi exaltând (idea de) capacitate (auto) reglatoare a pieţei (încurajând în proliferare) exponenţii democratismului birocratic, apologeţi ai democraţiei statistice şi produs al democraţiei electoraliste. 
  Acestia poartă cel mai evident stigmatul sechelelor despre care am vorbit și, din păcate, reușesc în multe cazuri (vezi la noi cu evidență, dar și la case mai mari) să contamineze de populism democrațiile firave. Dar, în fond (fiindcă populismul are întotdeauna fondul său pervers-fățarnic), să dezvolte prin discordie, diversiune și manipulare politică instituțiile așa zise ale statului de drept. Falsificând democrația și subjugând puterea, ei  promovează prin, sau în aceste instituții, forme convertite ale vechilor puteri personal-discreționare. Exact cum spune Domnul Adrian Severin mai jos:
 ... zadarnic aşteaptă domnul Leu, ca din sulfuroasele conclavuri ale populismului european să reapară lideri creştin-democraţi (populari) şi, în general, lideri europeni cu vocaţie şi valori. Aceasta presupune reinventarea democraţiei.

Numai că nu sunt de acord cu reinventarea ci propun reimplantarea. În schimb, sunt total de acord cu ideea că:
 Spre a reinventa (reimplanta) democraţia trebuie să stabilim în prealabil, relaţia sa cu egalitatea. 
 De asemenea, de acord cu: 
 Din perspectiva unei construcţii democratice problema se reduce, însă, la felul în care europenii de origini naţionale diferite se raportează unul la celălalt, atât în cadrul naţiunii de origine cât şi în afara ei, în contextul naţiunii cosmopolite europene. Pornind de aici se poate ajunge, atât prin dialog în spaţiul public european cât şi prin educaţie la nivel naţional, către un model de democraţie acceptat de toţi.

Merită, în același timp, să ne întrebăm: „egalitatea de șanse e un pas înapoi față de idealul larg al egalității depline, sau o etapă?

 
 
 Grupul nostru de reflecţie pune în
discuţie aceste articole;
așteptăm comentarea lor cât mai largă
și completarea cu alte sugestii prin care să ne conturăm și să ne definim cât mai bine structura ,ca for de dezbateri libere
 
 PRELUĂM DE PE
ALTE BLOGURI ȘI
PUBLICAŢII
 
 3.DOCUMENTE EXTRASE DIN
 RECENTE PUBLICAȚII

ZENIT” – revista Vaticanului
despre unul dintre ultimele mesaje
ale lui Benedict al XVI-lea

50 ans du Traité franco-allemand de l'Elysée : message de Benoît XVI
L'Europe, modèle de réconciliation, congrès à Rome
Anita Bourdin
ROME, 7 février 2013 (Zenit.org) - La réconciliation entre l’Allemagne et la France manifeste que « la politique se fonde sur des principes qu’elle ne peut se donner à elle-même », rappelle Benoît XVI.
C’est le cœur du message que le pape a adressé, ce 7 février, aux participants du congrès organisé à l’Université pontificale Grégorienne sur le thème « Cinquante années d’amitié franco-allemande au service de l’Europe. L’Union européenne, un modèle pour d’autres réconciliations ? », cinquante ans après le Traité de l’Elysée.
Le message signé du cardinal secrétaire d’Etat Tarcisio Bertone, a été lu par le secrétaire du Saint-Siège pour les relations avec les Etats, Mgr Dominique Mamberti.
Le message rappelle « l’engagement personnel des pères du traité, Charles de Gaulle et Konrad Adenauer ». Car, avant même la signature du traité, « les deux grands protagonistes de l’Europe d’après-guerre, par leur participation à la messe de la réconciliation dans la cathédrale de Reims, ont souligné que la politique se fonde sur des principes qu’elle ne peut se donner à elle-même », précise le message.
Et de préciser : « La loi morale naturelle, et les valeurs et les droits humains façonnés par l’Evangile, constituent le fondement d’une politique qui se mette vraiment au service de la justice et de la paix, ainsi que du progrès de la famille humaine tout entière ».
Pour Benoît XVI, les fruits du Traité de l’Elysée ne doivent pas être minés « par des défis nouveaux et des intérêts privés myopes » et ils ne doivent pas « être abandonnés », mais les raisons qui ont conduit à ce traité doivent être sans cesse revivifiées.
Le congrès marquait le 50eanniversaire du Traité de l’Elysée signé le 22 janvier 1963 par le général Charles de Gaulle et par le chancelier Konrad Adenauer pour sceller la réconciliation franco-allemande.

"Fosta consilieră a lui Helmuth Kohl,
GERTRUD HOHLER, face o radiografie a „Guvernării Merkel”

“Naşa: Cum reconstruieşte Angela Merkel Germania”, este cartea scrisă de Gertrud Höhler, în vârstă de 71 de ani, o veterană a creştin-democraţilor germani care i-a fost consilier fostului cancelar Helmut Kohl.
Aceasta o acuză pe Merkel că ruinează euro, că este obsedată de putere şi că instaurează un regim autocrat la limita totalitarismului.Höhler susţine că, dat fiind că Merkel a crescut în Germania de Est comunistă, ea nu înţelege cu adevărat democraţia şi este convinsă că cel mai important lucru este să rămână la putere.
Potrivit autoarei, Merkel şi-a redus la tăcere toţi criticii şi s-a dispensat de adversarii politici înlăturându-i fără milă şi înjunghiindu-i în spate.
“Această femeie”, a afirmat Höhler la o conferinţă de presă susţinută la lansarea cărţii sale săptămâna trecută, “a instalat deja un regim autocratic”.
Höhler susţine că obsesia lui Merkel pentru putere a determinat-o pe aceasta să ignore convingerile politice şi principiile pentru a-şi garanta propria supravieţuire politică.
Ea afirmă că, în calitate de fiică a unui pastor protestant din Germania de Est, Merkel a învăţat rapid că cel mai bine este să nu devină un disident şi să nu lupte pentru un principiu care i-ar fi putut prejudicia cariera.
Höhler susţine că deşi Merkel se vede ca o “Regină a Europei”, în realitatea ea ruinează euro. “Nimeni nu o poate acuza pe maestra economisirii că este risipitoare”, scrie ea. “Dar economisirile forţate reprezintă o încălcare a principiilor economiei de piaţă. Creşterea economică necesită venit şi consumatori”, insistă ea.
Cartea a generat controverse în Germania după ce au fost publicate primele extrase dar pentru moment, comentează cotidianul britanic, nimeni nu pare să intenţioneze să o înlocuiască pe “Naşă”, indiferent cât de autocratic ar fi regimul ei. Iataă extrase din textul original:
Has Angela Merkel turned into a female equivalent of Don Corleone, the sinister Mafia boss portrayed in The Godfather? A prominent female member of the German Chancellor’s ruling conservative party, the Christian Democratic Union, is convinced she has – and she’s not joking.
A withering attack on Germany’s first female leader has been delivered in a new and savagely critical book that accuses Merkel of ruining the euro, being obsessed with her own political power and installing an autocratic regime which borders on the totalitarian.
The Godmother: How Angela Merkel Is Reconstructing Germany is the work of the veteran Christian Democrat, Gertrud Höhler, 71, a prominent and outspoken conservative who was both an adviser to Chancellor Helmut Kohl, and on the boards of several major Swiss and German companies.
Höhler argues that because Merkel was brought up in communist East Germany, she has no real understanding of democracy and is convinced that only remaining in power is paramount. As a result, Höhler claims, Merkel has muzzled all critics and dispensed with political rivals by ruthlessly sidelining or stabbing them in the back.
“That woman,” Höhler maintained at a press conference held to launch her book last week, “has already installed an autocratic regime.” To underline her point, the dust cover on Höhler’s work displays its title splashed across a menacing black silhouette of a plump yet inscrutable-looking Angela Merkel.
Höhler’s savage criticism could be dismissed as the anger of a piqued former rival venting her envy on someone who has made it to the top. Her book is dedicated to “those who still carry a clenched fist in their pocket”. But, significantly, publication of The Godmother has coincided with attacks on the Chancellor from other leading members of Germany’s Christian Democratic Union, which suggest that the author may have a point.
The most recent came last month. Josef Schlarmann, the party’s influential business expert, caused uproar by publicly lambasting Germany’s leader for stifling all criticism: “There are no fundamental debates any more because everything in Merkel’s party is presented as being without alternative. It is like being in a school cafeteria that offers only one dish a day,” he said.
In The Godmother, Höhler argues that Merkel’s obsession with power has led her to ignore political convictions and principles to guarantee her own political survival. She claims that, as a Protestant pastor’s daughter in East Germany, Merkel quickly learned that it was better not to become a dissident or fight for a principle that might jeopardise her career. On the night that the Berlin Wall fell in 1989, Höhler notes that Merkel “went to the sauna”.
Merkel’s dissident activities in the communist state, she adds, were minimal. One of her most daring criticisms of totalitarian rule appears to have been an admission to the wife of one of her father’s colleagues that “the thing that annoyed me most about East Germany was that I couldn’t buy decent yoghurt”.
Höhler cites Merkel’s decision last year to end Germany’s nuclear power programme in the face of the huge public anxiety caused by the Fukushima disaster as clear evidence of an ingrained lack of principle. She says that nuclear power had until then been one of Merkel’s main policy objectives.
In Europe, Höhler maintains that Merkel’s desire to remain in power at all costs has obliged her to again pander to the anxieties of German voters and impose draconian and unreasonable bailout conditions on ailing eurozone countries such as Greece. Numerous critics outside Germany would agree.
Höhler claims that although Merkel sees herself as the “Queen of Europe”, she is, in reality, ruining the euro. “Nobody can accuse the ‘mistress of saving’ of being wasteful,” she writes, “But forced saving is in breach of the principles of market economics. Growth requires income and consumers,” she insists.
The Godmother caused a big stir in Germany after excerpts from the book were published in the country’s heavyweight conservative Frankfurter Allgemeine newspaper. Yet, so far, Merkel’s critics are confined to opposition politicians and a small but increasingly vociferous band of dissidents within the CDU.
Gertrud Höhler has touched a nerve but, if anything, Angela Merkel’s brand of power politics appears to be working. The latest opinion polls suggest she has regained her position as Germany’s most popular politician. Her conservatives have also recovered from a popularity slump and now have a fighting chance of winning next year’s German general election. For the time being, at least, no one appears to be planning to replace “The Godmother”, however autocratic her regime might be.
Merkel accused of being ‘female Don Corleone’
A new book, ‘The Godmother’, by a party insider, says the German Chancellor is obsessed with power


Iată și un alt comentariu extras din „Deutsche Welle”:

Angela Merkel, pericol la adresa democrației în Germania,

Într-una dintre cele mai puternici critici privind cramponarea de putere a cancelarlui Germaniei, se suține că Angela Merkel este descrisă ca un pericol la adresa democrației în Germania. Cartea Cartea “Naşa/”The Godmother”, lansată joi pe piața germană, este scrisă de publicista Gertrud Höhler și o descrie pe Angela Merkel ca o personalitate care face ca puterile Parlamentului să se reducă şi promovează valori de esenţă est-germană pe care mulţi dintre occidentali nu le pricep, relata, la numai o zi de la lansare Deutsche Welle (DW).
Notând că, probabil, cancelarul Germaniei nici nu va citi cele 300 de pagini ale cărţii anti-Merkel, scrisă de publicistul în vârstă de 71 de ani, Gertrud Höhler, DW amintește că autoarea este fosta sfătuitoare a fostului cancelar Helmut Kohl.
Cu ocazia lansării acestei cărți, care are calităţile unui bestseller în Berlinul politic, Höhler, în prezența a peste 80 de jurnaliști și camerani prezenți la eveniment, a atacat-o pe Merkel pentru faptul că reduce rolul Parlamentului, în special în modul în care gestionează criza euro şi retragerea din “era centralelor nucleare”, potrivit thelocal.de. “Avem din ce în ce mai multă putere a statului şi din ce în ce mai puţină putere a Parlamentului”, a declarat publicista în legătură cu Guvernul doamnei Merkel. Ea o acuză pe Merkel că restricţionează libertăţile prin faptul că afirmă că nu există alternativă la salvarea monedei unice, scrie Jurnalul Național.
Potrivit unor zvonuri, Merkel, indignată, a lăsat la o parte extrase ale cărţii publicate în ziarul german Frankfurter Allgemeine Zeitung, după ce a citit doar câteva rânduri
Cartea lui Höhler este mai mult decât despre afirmaţii răsuflate şi vechi potrivit cărora Merkel, de exemplu, îi scoate din calea ei pe toţi rivalii bărbaţi, nu şi-a însuşit nicio valoare şi ia decizii numai atunci când ştie în ce direcţie se va înclina balanţa.
Potrivit sursei citate, Merkel, poreclită “Mutti” (Mami) în cercurile politice, devine o “naşă” în cartea lui Höhler. Ea stabileşte o “variantă tăcută a puterii autoritare pe care Germania o are încă de experimentat”, autoarea enumerând o serie de atribute, cum ar fi furtul de idei de la rivali politici, nivelarea sistemului de partid la o stare eclectică şi tratarea neglijentă a normelor legale, standardelor etice, Parlamentului şi Constituţiei – de multe ori mustrată de Curtea Constituţională Federală. Pe scurt, ea indică un declin al moralei politice, scrie DW.
S-ar putea ca toate acestea să fie legate de cei 35 de ani pe care i-a trăit Angela Merkel sub regimul dictatorial din Germania de Est. Nimeni nu ştie cu siguranţă ce o conduce pe Merkel, care a învăţat în fosta RDG să citească printre rânduri, să acţioneze în tăcere, să nu spună niciodată prea mult şi să fie suspicioasă, remarcă Höhler în introducerea la cartea ei. Potrivit lui Höhler, şi alţi europeni ar trebui să fie preocupaţi de setea de putere a lui Merkel, în contextul în care cancelarul oferă Europei un “costum croit în stil german”.
Faptele pe care autoarea le-a compilat privind o pierdere graduală de democraţie în Germania şi Europa nu sunt noi, în schimb este nou, la prima vedere, rolul exagerat atribuit lui Merkel în acest proces. Acest lucru arată cât de mult unii conservatori din Uniunea Creştin-Democrată (CDU) sunt provocaţi de pretenţiile de putere ale lui Merkel şi de modul în care “valorile ei de înfrânare, răceală şi detaşare i-au trimis la colţ?”, a afirmat Höhler.
DW amintește și câtva exemple care au dus la insecuritatea în partid, cum ar fi: schimbarea bruscă de direcţie în politica energetică pe care Merkel a impus-o practic peste noapte, sfârşitul serviciului militar obligatoriu, planurile de a reduce impozitele şi a abandona opiniile tradiţionale asupra familiei prin acordarea de mai multe drepturi pentru cuplurile homosexuale.
Consideând că acest ”bestseller” al lui Höhler are o dedicaţie “pentru toţi cei care îşi muşcă încă limba”, DW notează că nu se știe cât de mulţi sunt aceştia în partid, având în vedere că CDU a avut mult timp reputaţia de a fi prea supus cancelarului său atunci când se află la guvernare iar partidul trebuie să-i mulţumească popularităţii lui Merkel dacă reuşeşte să rămână la putere şi după alegerile din 2013. Debarcarea cancelarului din interiorul partidului este, prin urmare, foarte puţin probabilă. Oricine vrea o carieră în CDU evită intersectarea cu Merkel. Doar veteranii partidului care nu mai caută noi poziţii îndrăznesc să vorbească. Unul dintre ei este Josef Schlarmann, 72 de ani, şeful comisiei partidului privind întreprinderile mici şi mijlocii. El a criticat recent faptul că partidul primeşte pur şi simplu ordine. Încercările de a merge împotriva cursului lui Merkel au eşuat până acum, mai notează sursa citată.
Cel mai recent caz a fost atunci când aşa-numitul cerc de la Berlin format din aproximativ 35 de politicieni CDU a anunţat un “manifest conservator” pentru a critica faptul că CDU preia prea multe din politicile de centru-stânga privind probleme sociale. Politicienii au spus că ar fi fost încurajaţi să procedeze astfel de miile de scrisori primite de la membri de partid şi alţi cetăţeni, însă lansarea manifestului, planificată pentru vineri, a fost anulată, anunţându-se o nouă dată în toamnă.
În final DW conchide că cel mai probabil, Angela Merkel – care tocmai a fost numită din nou cea mai puternică femeie din lume – nu este prea îngrijorată cu privire la aceasta
 (Elena Badea / 26 Aug 2012 12:06)
Chancellor Angela Merkel is a “she-wolf in sheep’s clothing,” intent on chewing apart the very fabric of German democracy, according to an unpleasant new book by a former adviser to one of her predecessors, Helmut Kohl.
She is an “undercover agent” with a hidden agenda, a locust, a chameleon and a sphinx, says author Gertrud Hoehler. And a shadowy “godmother,” the translation of the book’s title. The cover of “Die Patin” shows Merkel’s profile silhouetted against a white background. Inside, the metaphors tumble over each other as the hysteria wells.
Gertrud Hoehler at a press conference to present her most recent book "Die Patin." The author presented her book to journalists on Aug. 23, 2012, in Berlin. Photographer: John MacDougall/AFP/Getty Images via Bloomberg
"Die Patin" is written by Gertrud Hohler. Source: Orell Fuessli
It’s a book that betrays more about its author than the woman it ostensibly portrays. Hoehler, who is 71 and has published several management books as well as advising Deutsche Bank AG (DBK) and Volkswagen AG (VOW), casts herself as a standard-bearer for the western traditions and values of the ruling Christian Democratic Union; values she says Merkel doesn’t share and is determined to sabotage as a “usurper” from the east.
Merkel has made mistakes during her rule. Her handling of elections for the German presidency was catastrophic, and her frantic efforts to fill the post with an ally were unseemly. The speed of her U-turn on nuclear energy after the Fukushima disaster (and before important regional elections) was breathtaking, and the costs of that decision are astronomical.
Power Grab
Her handling of the European debt crisis has invited both scorn and plaudits. Hoehler accuses her of claiming “a permanent state of emergency” to push through centralized decisions and bypass parliament. There is no acknowledgement that “the permanent state of emergency” is an undeniable fact, and that Merkel is navigating stormy, uncharted waters.
To say Merkel’s government has “left the path of democracy” to become “an authoritarian system” is patently ridiculous. Merkel, Hoehler says, is becoming a “trendsetter for European nonchalance toward legal norms and laws.”
While it is legitimate to question the state of democracy in crisis-ridden Europe, Hoehler goes too far. She even asks whether Germans have forgotten “the experience that allowed two dictatorships in the 20th century.”
“One day we will wake up with no freedom, in a new centrally planned economy,” she says. “Germany is allowing authoritarian rule without resisting.”
Superiority Complex
It’s an attention-grabbing thesis. Unfortunately -- or rather fortunately -- there is very little to back it up in the book, which is most interesting as a compendium of superiority complexes toward East Germans that exist in privileged pockets of West German society.
Merkel clearly does not belong to Hoehler’s world. She is by turns “an alien,” “the girl from Otherland,” “a woman from another star” and even “an impostor.”
All this smacks of an over-developed sense of entitlement in cozy western CDU circles -- how dare this woman take the job that by birthright belongs to one of us?
What some would see as attributes, such as dispassionate analytical skills, an open mind or disdain for old-boy networks acquire sinister overtones in Hoehler’s book.
Merkel has no commitments, no loyalty, no morality, no empathy, no passion and no values, she argues. The points that contain some truth -- Merkel has switched direction quickly, she doesn’t give much away, she can appear mistrustful, she does dispose of rivals ruthlessly -- are undermined by Hoehler’s exaggeration.
Horror Movie
The chancellor becomes something out of a Cold War horror movie -- an imported Soviet automaton, programmed only to acquire power and destroy the west. Yet polls consistently show she is the most popular politician in Germany, a subject Hoehler doesn’t even address.
It seems the act that Hoehler cannot forgive Merkel for dates back to 1999; the article she wrote as the CDU general secretary that finally pushed Kohl out of his remaining party roles in the wake of a funding scandal that threatened to annihilate the CDU.
Instead of admiring her moral courage for stepping in where none of her colleagues dared, Hoehler accuses Merkel of“patricide” and a “terrible deed.” By the end of “Die Patin” it has become “a spectacularly gruesome act” -- the first time I’ve seen a newspaper article described like that.
Hoehler shows her true colors here -- as someone who would rather defend a corrupt system than allow an outsider in to challenge established networks. She is affronted, indignant at the audacity of this upstart.
There is not a word of criticism for Kohl, whom she quotes liberally on Merkel, and who to this day refuses to reveal the names of illegal donors.
Backstreet German
Hoehler’s snide snobbery is equally off-putting. “The fact that she is a very simple girl who never went to an elite school rises to the surface every now and then,” she writes. “The backstreet German gushes out.”
An objective analysis of Merkel’s rule -- the triumphs and the failures -- could be an interesting read. “Die Patin” is repetitive, alarmist, unbalanced and packed with unsubstantiated statements, contradictions and bogus psychology. Above all, those sour grapes in its pages leave a nasty taste in the mouth.
 
 Corneliu Leu
O bibliografie occidentală
pentru cunoștințele de bază ale liderilor europeni

Cui i-a plăcut anticonformismul și cine a urmărit pledoaria antitotalitaristă a gânditorilor occidentali din a doua jumătate a secolului trecut, nu s-a putut să nu i se remarce gestul invers pe care un intelectual francez de prim ordin îl făcea în anii ’70, renunțând la cariera universitară pentru a se dedica publicisticii. Un emul al lui Sartre care, în loc să folosească ziaristica pentru a-și consolida  ascensiunea universitară, se dedica ei prin fulminante editoriale pe care le admiram în „L'Express”, și „Le Point”când ne cădeau în mână, nu numai pentru polemica cu dogmatismul de orice natură, ci si pentru valoarea lor literar-filosofică, amintind de condeiele mari ale iluminismului francez care au creat ele gazetăria, mai degrabă decât a se fi lăsat vulgarizate de aceasta.
În perioada aceea, când noi simțeam urmările marxismului pe propria noastră piele, iar confrații săi, intelectualii francezi perseverau în gauchism făcând teorie pro-sovietică la cafeneaua pariziană, în cunoștință de cauză, fiindcă luptase și-n rezistență, trecuse și prin cluburile socialiste, Revel începea să avertizeze asupra pericolului pe care-l intuiau și foștii marxisti italieni și politicieni de talia lui Willi Brandt, combătând comunismul. Așa cum avea să declare, „nu în numele ideilor liberale, ci în numele demnității umane”.
Acesta era motivul care-l făcuse ca, renunțând la aspectele sigure și onorante ale vieții universitare, să-și găsească vocația în presă, preferând puzderia de modești analiști, comentatori și cronicari politici, cum impune media semnături sonore la timpul prezent, dar care, în general, sunt lipsite de orice viitor, fiind lipsite de orice fiosofie. Și, dacă prin editorialele sale, prin orientarea revistelor editate, ca și a polemicilor susținute, Jean François Revel,  a devenit cel mai academic condei din publicistica franceză, pentru noi, cei dinspre estul continentului, el se demonstrează a fi cel mai avertizat critic contemporan al practicilor rezultate din filosofia politicilor comuniste.
Prin traducerile de la „Humanitas” precum "Cunoașterea inutilă",   "Revirimentul democrației",  "Marea paradă. Eseu despre supraviețuirea utopiei socialiste", cititorul român trăit nu numai sub obrocul marxismului, ci și a tuturor nenorocirilor practice, morale și caracterologice pe care le-a adus această filosofie, prinde curaj, constatând că există șanse ca, printre oamenii de bună credință ai occidentului, să fie minți care înțeleg la modul real aceste pericole prin care el a trecut, modul cum sufletul și conștiința i-au fost laminate spre pervertirea morală dorită de totalitarism. Că nu mai trebuie doar noi să facem efortul de a explica tarele peste care trebuie să treacă procesul de reinstaurare a unei mentalități cu adevărat democratice în societatea pe care s-au apăsat tiparele amorale și imorale ale totalitarismului bolșevic...
 Și, maiales că, gândirea occidentală, chiar dacă prin politicienii zilei nu face efortul, sau nu are adâncimea de a înțelege toate aceste subtilități și le agresează cu metode care nouă ne amintesc de „marele frate sovietic”, prin opera lui Revel, prin studierea ei, măcar, cu mândria că le aparține lor, ar putea să-și dea seama de comportamentul solidar căruia noi îi simțim nevoia, mai mult decât de dobânzile de la FMI, Banca Mondială sau Banca Europeană, mai mult decât condițiile mânuirii Euro-lui și mai mult decât clauzele împrumuturilor.
Și îndrăznesc să transmit liderilor europeni care iau în considerare doar îndatoririle politicilor financiare pe care le fac de dragul nostru, nu și pe cele de dezvoltare socială, dezvoltare morală și politică, dezvoltare democratică și a mișcării ideilor politice, că în bibliografia lui Jean-François Revel, mai există titluri precum „Pourquoi des philosophes ?”, „La Cabale des dévots”, „Ni Marx ni Jésus”, „La Tentation totalitaire”, „Comment les démocraties finissent”, „Le Terrorisme contre la démocratie”, „Histoire de la philosophie occidentale, de Thalès à Kant”, „L'obsession anti-américaine”, etc... Titluri din care, poate, ar înțelege mai bine ce altceva decât dragostea pentru guvernatorul lor Băsescu ar trebui să ne acorde pentru a dovedi că ne consideră cu adevărat parteneri europeni și că îi preocupă cu adevărat soarta democrației în România.
Precizez, așadar, cu tot respectul, că nu bag nimănui pe gât caracterizările socio-psihologice ale lui Rdulescu Motru sau Mircea Vulcănescu, nici cele de psihologie a credinței noastre care provin de la Nichifor Crainic și Mircea Eliade, nici măcar cele din poezia Eminesciană, spre a ne cunoaște mentalitatea și proveniența opiniilor față de strădania Cotrocenilor de a-și menține primatul asupra Procuraturii și serviciilor, asupra ascultărilor de convorbiri și întocmirilor de dosare, asupra minciunii care, la noi, stă de multă vreme cu regele la masă....Nicidecum!... Li-l recomand numai pe Jean-François Revel de l’Académie Francaise, Membre de L’Institut,  pentru a afla, Domniile lor,  de la el cât de devastatoare și de lungă durată sunt consecințele comunismului. Și cum, orice încurajare din partea lor pentru o guvernare aberantă, pornită din viscerele celor care, chiar dacă afirmă că n-au pactizat cu securitatea, au fost alăptați cu marxism-leninism, își dă măsura în detrimentul intereselor poporului român.
Le adresez acest îndemn intelectual spre o asemenea bibliografie, spre a-i face să înțeleagă falsul în care unelepersoane pe care iresponsabil ei le susțin în guvernarea noastră, își dovedesc disponibilitatea pentru a obține sfere de influență prin metodele respective dar, de fapt, stau la dispoziția acelor forțe care se simt bine programând sistematic dezordinea.
Și măî gândesc la faptul că, poate, vor înțelege mai bine învățătura unui gânditor al lor, nu al nostru, polemizând cu gauchiștii lor, nu ai noștri, pe tema lui Revel care susține cu multă documentație și talent că, în mod cât se poate de limpede: „Comunismul este atât de devastator, încât nu-i de ajuns să scapi de el: trebuie să poţi ieşi din toate consecinţele lui”.
 
 Dimitrie GRAMA

Foarte clara si adevarata sinteza de mai sus bazata pe opera lui Revel.
Ceeace probabil scapa observatorului superficial este evolutia Europei Comune. La inceput a fost vorba de o ințelegere economica si de ajutor militar in caz de razboi, configuratie nu noua in Europa, deoarece țarile scandinave, Suedia, Danemarca, Norvegia si Finlanda aveau deja această ordine de mult timp.
Incetul cu incetul, pe masura ce, în majoritatea statelor din Comunitate apăreau guverne "social-democrate" = socialiste, conducatorii de la Bruxelles au trecut si ei, incetul cu incetul, la o atitudine centralizantă și centralizată. Totul trebuie hotarât "de noi, parlamentarii" la Bruxelles. Pare cunoscut acest lucru? Nu ne mai aducem aminte de "lagarul socialist" unde totul era hotarât la Moscova?
Acum vreo 10-12 ani, austriecii, prin vot liber si democratic, votează un guvern de dreapta care nu este acceptat de socialiștii Europei Comune și, ca atare, Austria este amenințata că daca acel guvern de dreapta va lua puterea, atunci Europa Comuna, din care Austria facea parte, va lua masuri de sanctiune, boicotare, etc. Austriecii, de frică, isi retrag voturile si un guvern socialist, acceptat de Bruxelles, este instalat la putere.
"MULTUMIM DIN INIMA PRIETENILOR DIN COMUNITATEA EUROPEANA CA NE-AU SALVAT DE NOI INSINE" au strigat in delir austriecii in timp ce bruxelistii se felicitau pentru incă o victorie impotriva pornirilor periculoase de independență a unei țări membre!
Acum, este foarte actuală atitudinea execrabilă a Angliei, care are tupeul să spună, prin alesul lor, premierul David Cameron, că Anglia vrea sa-și păstreze măcar o bucățică de independență și să decidă singura soarta financiara a Londrei (care dupa cum se stie este cel mai mare centru financiar din lume).
Ce neobrăzare!! Francezii si belgienii si italienii și nemții vor sa decidă soarta Angliei!! Cum de au englezii tupeul sa se impotriveasca vointei acestor țări?...Anglia aia, care in doua razboaie mondiale a pierdut mult mai mulți soldați decât toate aceste țări la un loc, păzind si eliberand Franta, Belgia, Olanda, Italia, etc., de regimurile totalitare fasciste sau de cotropirea germana?!
Îi inteleg pe nemți care în două războaie au fost învinăi și umiliți de englezi și cumva îi înțeleg si pe francezi care încă ling rănile lui Napoleon, ca au intentii revanșioniste, dar nu-i înțeleg pe belgieni, polonezi, cehi, români si alte tari membre ale noului lagar.
Normal gândind nu-i inteleg; dar nefiind un naiv idiot, imi dau seama că toate aceste țări subordonate Bruxelului sunt conduse de marionete interesate doar de binele lor personal și cel al celor din jurul lor.
Moscova, Bruxelles, Berlin sau Peking, ce importanta are? Noi, personal, liderii, sa profităm!
Să nu uităm că toate țările nou admise, foste membre ale Lagarului Socialist, nu sunt tari intr-adevar democratice, nu au guverne conduse de "demnitari", ci sunt foste colonii sovietice conduse de "nedemnitari" = oameni fara demnitate.
La ce te poți aștepta? Vorba romanului: "din cacat nu poti face bici" se potriveste aici mai bine decat orișice analiză politică sofisticată.
Sper că Anglia va continua sa-si apare interesele nationale si demnitatea de natiune libera, chiar daca rezultatul acestei atitudini va duce la ieșirea Angliei din Comunitatea Europeana.
Pe termen lung, Anglia are doar de castigat neacceptand directivele de tip comunist impuse de o clică de oameni corupți de putere. România ar trebui sa studieze exemplul Angliei si, daca mai are ceva demnitate de națiune liberă, să tragă învățăminte.
Speranța că odată acceptat în Uniunea Europeana, situația se va schimba inspre bine si in România, a fost și este deplasată, deoarece Uniunea Europeana a devenit un colos sustinut mai ales de forțe politice socialiste cu tendințe tot mai puternice de centralizare. Angela Merkel, educata in DDR, demonstrează clara patologie social-politica încercând să guverneze Germania si indirect Europa Comună cu aceleași instrumente de control pe care le-a invățat în DDR: control totalitar, demnitari loiali aleși de ea, discordie si manipulare politică, etc.
Hollande al Frantei si ceilalti conducatori europeni, au cam aceeași mentalitate și, astfel, structura politică incompetentă și corupta din Romania, nu deranjeaza in fond pe nimeni. Din contra, România folosește așa cum e fiindcă poate fi dată ca un exemplu rau, poate fi învinuită de toata criminalitatea si curvasaria europeana si indirect, impreuna cu Grecia, chiar si de criza financiara. De asemenea România și românii pot fi folosiți ca mână ieftină de lucru, piata desfacere si punct strategic.
Politicienii români nu apără pe arena internaționala demnitatea neamului, pentru că, probabil, sunt instruiți de la Bruxelles să-și țină gura, așa ca francezii, spaniolii, italienii, nemtii si elvetienii sa aibă un țap ispasitor, sa aibă un praf de aruncat plebei din tarile respective.  Nu m-ar mira dacă, în curand romanii vor fi obligati sa poarte pe haina o stea galbena de recunoastere! Scenariul nu este nou si sunt semne că ar putea fi reintrodus pentru români, moldoveni, bulgari, în schimbul dreptului unor politicieni corupți de a se fotografia în plenul sumittului european... 
Românii traiesc cu falsa impresie ca fac parte din marea familie a latinitatii. Fratii nostrii italieni, francezi, spanioli si portughezi, insa nu ne accepta ca neamuri apropiate, habar nu au ce etnie avem si ne tratează cu un clar sentiment de superioritate. Nu ne iubesc și nu le-o cere nimeni, dar macar sa nu ne defăimeze mai mult decat o merităm si atunci românul, in loc de mândrie nationala si atitudine demnă, se complace în inferioritate, se gudură umil pe la picioarele stapinilor care-l lovesc in coaste. Sârbul nu ar face asa ceva.
De-a lungul anilor am tot auzit de "pericolul rus", de ambiția rusilor de a ne asimila, etc. Care este ambitia Europei Comune cu referință la România?... Nu este oare sa ne transforme în țara rromilor unde toți rromii din Europa vor fi expulzați?
Oare o apropiere de Rusia actuală sau de China ar fi fost mai dăunatoare României si românilor? Ma întreb dacă rusii sau chinezii ne-ar fi tratat in modul desciminatoriu in care suntem tratați de ceilalți europeni?
Dimitrie Cantemir, voievod roman, este mai cunoscut și mai apreciat in Rusia decât in Romania si atunci asta-i o dovada ca nu avem valoare, pe cand nimeni în Europa sau USA  nu afiseaza vreun român drept exemplu pozitiv sau ca valoare culturală, cu toate ca ar fi multe exemple?
Rec unosc faptul că eu vorbesc din postura mea de vechi expatriat, dar nu cu sufletul. Sunt un observator de la distanta și incerc doar sa subliniez niste aspecte ale societatii romane versus societatea europeana, asa cum le vad eu la ora actuala. Nu am nici o ambiție sa impun cele expuse mai de sus ca fiind "adevaruri" bazate pe un studiu minuțios al vieții social-politice din Europa.
Singura menire cu acest text este sa expun punctul de vedere al unui roman traitor in diaspora de aproape 45 de aniși orice critică este bine venită.
 
 COLABORATORII ACESTUI NUMĂR:
MIHAI BERCA
Profesor universitar doctor, sef de catedră la UASMV Bucuresti, profesor asociat al
mai multor universități europene, laureat al premiilor Academiei Române, Academiei Oamenilor de Știință, Academiei de Științe Agricole.

DANIELA GÎFU
Cunoscuta scriitoare din noua generație,cercetător postdoctoral cu lucrări în
domeniul procesării limbajului natural în corelație cu analiza de discurs și Profesor
asociat la Universitatea “Alexandru Ioan Cuza” din Iași. Redactor-șef adjunct al revistei „Destine literare”, care apare la Montreal.

Dimitrie GRAMA
Reputat chirurg cu operă științifică și de practician în mari clinici din lume, aplecat
spre studii sociale și de politici morale asupra diferitelor culturi în care a viețuit, rafinat scriitor și promotor al unei subtile poezii de expresie modernă, cu accent personalist și trăiri transcendente exprimate într-o zgârcenie minimalistă care conferă acută penetrație imaginii.

ADRIAN SEVERIN
Profesor universitar doctor de drept al comerţului internaţional şi
construcţie europeană, europarlamentar, ex-viceprim ministru şi ministru al
Afacerilor Externe, Raportor special ONU pentru drepturile omului, ex-Președinte al Adunarii Parlamentare a OSCE.
 
 caiet de dezbateri, opinii și considerente referitoare la nevoile României
 
Nr. 4 / martie 2013

 COLECȚIA PERSONALISTĂ
 SUB ÎNGRIJIREA LUI CORNELIU LEU

 Așteptăm contribuții, intervenții și comentarii în dezbaterea noastră la adresele de mail: leuc@upcmail.ro, leuc@clicknet.ro, invitând pe oricine să se asocieze astfel grupului nostru de reflecție.

 
Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971