Anul 2015
Anul 2014
Anul 2013
Anul 2012
Anul 2011 periodic nr. 1 2 | 3 | 4 | 6 | 7-8 | 9-10 | -->
Anul 2010
Anul 2009
Corneliu LEU: FALSE ETICHETE DE GENIALITATE LITERARĂ
Cultura de criză de Adrian Alui Gheorghe
MARI SCRIITORI AI UNEI GENERAŢII CE NU TREBUIE UITATĂ - Două studii de Ion Pachia Tatomirescu
PROFESORUL DE LA „SORBONA” TITUS BĂRBULESCU, O BIOGRAFIE ROMÂNEASCĂ ŞI O BIBLIOGRAFIE A LITERATURII EXILULUI ROMÂNESC Horia Stamatu ,Testamentul lui Eugen Ionesco
ZOE DUMITRESCU BUSULENGA: Insemnari la senectute
VASILE VOICULESCU ÎN ROMANELE DOCUMENTARE ALE LUI FLORENTIN POPESCU
UN POET LA DUNĂRE CU TREI SECOLE DUPĂ OVIDIU
Comorile romanesti de la Viena
Napoleon SAVESCU: CUIUL DACIC
Zamolxe din Dacia - schiţă biografică de Octavian Sărbătoare
Urme aproape româneşti în Elveţia
Viorel ROMAN : Negustorii de popoare
Constantin FROSIN prezintă în traducere franceză: POÉSIES D’ADRIAN BOTEZ
Tudor Nedelcea şi Gheorghe Pârja - DOUĂ PORTRETE DE CĂRTURARI ZUGRĂVITE DE DAN LUPESCU
Ambiţie şi performanţă la Mizil – de Lucia OLARU NENATI
Recenzii de Magdalena Albu, Al. Florin Ţene, Melania Cuc, D. Sauca, Duşsn Baiki, Ion Dumitru, referitoare la Marcu Botzan, Biblioteca română din Freiburg, Proiectul Banaticus, Nicolae Gudea, Suzana Deac, Ligza Diaconescu, Toader T. Ungureanu.
Versuri de Nicolae NICOARĂ-HORIA, Ioan LILĂ, Melania CUC, Adrian BOTEZ, George BACIU - Partea I
Partea II
Partea III
Din folclorul internetului – partea I
Partea II - Cugetările lui Mark Twain
Rege Francez din genealogia lui Stefan Cel Mare
Cugetările lui Brâncuşi
Din folclorul internetului – partea a II-a
Din folclorul internerului -partea II (b)
Cântece dăruite de Familia Aznavour
PAGINA INTAI

ASPECTE ALE LITERATURII ŞI VIEŢII LITERARE

Corneliu LEU: FALSE ETICHETE DE GENIALITATE LITERARĂ ŞI AFIŞE  CU MINCIUNI ELECTORALE POATE LIPI ORICINE

 

 
                 FALSE ETICHETE DE GENIALITATE LITERARĂ
ŞI AFIŞE  CU MINCIUNI ELECTORALE POATE LIPI ORICINE


    Cunosc şi apreciez de mai multă vreme revista intitulată precum un dulce peisaj mioritic  „Pietrele Doamnei” şi m-a emoţionat faptul că inspiraţii ei autori sunt intelectuali de vocaţie care o editează într-un sat românesc binecuvântat de Dumnezeu întru slujirea culturii noastre tradiţionale şi modernizarea ei prin dăruirea a generaţii şi generaţii. Se adaugă la aceasta faptul că tocmai locul de leagăn românesc de sub muntele cu acest nume de baladă, străjuind Calea Domnească a Munteniei cu vestigiile celor dintâi reşedinţe de tron Valah ale începuturilor noastre feudale, este zona unde, în Domneştii de Muscel, localitate încă rurală, poate fiinţa o asemenea publicaţie de prestigiu. Şi astfel, această experienţă vine să constituie încă unul dintre argumentele în favoarea uneia dintre convingerile mele cele mai ferme: Că starea spirituală a satului românesc este cea care va da măsura redresării morale şi culturale a societăţii noastre contemporane.
    În plus, apariţia recentă a unei cărţi datorată unuia dintre mentorii şi străduitorii acestui mediu cultural a venit pentru mine ca un adaos absolut necesar la bibliografia pe care o strâng întru confirmarea unei importante teze istorice: Aceea că vechimea şi stabilitatea neamului nostru în spaţiul său vital din totdeauna, a fost girată şi menţinută tocmai prin forma originală a obştilor săteşti. A acestor fireşti comunităţi umane care, conducându-se după învăţătura creştină ce-i oferea calea cea mai curată şi în spiritualitate şi în administrarea obştească, a lăsat mai puţine urme acolo unde istoria clasică le caută, adică în monumentele de piatră pe care au avut starea economică să le ridice marii feudali şi, astfel, cercetarea antropologică modernă privind istoria noastră trebuie să acţioneze cu mijloacele ei multidisciplinare pentru a defini trăsăturile existenţei şi devenirii noastre în mileniul negru al năvălitorilor care ardeau urmele vechii Europe, pretinzându-se descălecători pe un ţinut bogat, care li se oferea lor prin  nelocuire ;i nu prin izolarea sau înrobirea celor de obârşie.
Este vorba de studiul despre „Obştile săteşti – leagănul neamului românesc” al profesorului doctor George Baciu, deopotrivă cărturar asiduu şi delicat poet, angajat în frumosul demers cultural al apariţiei acestei reviste. Studiu care mi-a întărit intuiţia mea de om venind dintr-o familie cunoscută în satul ei unde preoţii nu s-au mulţumit niciodată doar cu slujirea liturgică ci, tocmai trăgându-se din neamul unor asemenea fruntaşi de obşti independente, şi-au înţeles duhovnicia la modul complex, fiind atât îndrumători pentru părinţi şi dascăli pentru copii, cât şi diriguitori în organizarea obştească, modele în gospodărirea propriei ogrăzi, promotori în muncile câmpului, în plantarea viilor şi livezilor, în respectarea calendarului agrar; iar, atunci când era chemată la arme oastea cea mare a ţării, se puneau milităreşte şi în fruntea celor cu care plecau să se alăture armatelor ce înfruntau duşmanul, devenind „popi de tabără”. La modul acesta, structura obştii săteşti cu matca ei răzeşească păstrată neclintit până la blestemul colectivizării, a girat  o existenţă continuă a micilor obşti independente, cu fruntaşii lor moşneni independenţi, pe toate locurile cu istoria ştearsă de năvăliri.
Prin atari argumente, documentarea istoriei noastre coboară cu secole înainte,  confirmându-şi diacronia pe acest spaţiu şi pe asemenea coordonate specifice, acoperind chiar o arie mult mai largă decât actualul nostru teritoriu şi infirmând toate speculaţiile privind conţinutul noţiunii de „Dacia Aureliană”. Adică punând acest termen în datele lui autentice şi refuzând teoriile migraţioniste apărute numai din interesele geopolitice ale ultimelor secole.

*

    Am făcut această largă paranteză, tocmai pentru a semnala asemenea preocupări de importanţă majoră care vestejesc unele meschine vanităţi literare şi publicistice ce minează publicaţii de mai mare circulaţie decât această revistă înflorită într-o comună de la poalele muntelui de la care şi-a luat numele. Revista aceasta îşi face cu onestitate datoria faţă de cititorii ei, ca şi faţă de autorii pe care îi întruneşte, publicând asemenea studii, respectând calendarul evocării marilor figuri culturale de care i se leagă destinul, dar şi pe cel al ştirilor zonale care pun în evidenţă viaţa obştească şi spirituală şi, nu în ultimul rând, asigură debuşeu şi popularizare pentru producţia literară şi producţia de carte educaţională a colaboratorilor ei, aşa cum este bine definit ţelul oricărei reviste de cultură ca să propulseze o grupare literară şi intelectuală cu tot aportul pe care ea vine să-l aducă la înflorirea unei culturi.
    Şi, totuşi, chiar către o asemenea publicaţie - îmi recunosc vina de a fi greşit – tonul unei scrisori a subsemnatului a fost nemeritat, el venind din iritarea produsă de diminuarea spiritului critic în recenzii prin tot felul de osanale exagerate formulate într-un mod prea puţin profesional de către autori dornici de laude sau dispuşi la necântărite laude, care se manifestă în coloanele altor reviste editate la case mai mari. Adică, vezi Doamne, la nivel municipal, judeţean şi, uneori, naţional.
    
*

Iată cum stau lucrurile: intrând de curând în contact cu această revistă şi transmiţându-le redactorilor ei unele dintre părerile de mai sus, Domniile lor s-au gândit că n-ar fi rău să apară aşa ceva şi mi-au cerut, dacă vreau, să dau părerilor mele forma unor recenzii pe care să le publice. Aşa cum am explicat prin cele de mai sus, reacţia mea  nu a întârziat să se irite sub următoarea colegială formă:  
…Nu-mi permit sa încalc teritoriul cronicarilor şi să scriu eu despre cărţi. E o meserie  cu atât mai grea si mai plină de responsabilităţi, cu cât toţi neaveniţii încearcă sa o imite si să emită judecăţi de valoare… Sper să înţelegeţi penibila diacronie a poftei de glorie care ne face pe fiecare, otova, cum am scris câteva versuri sau rânduri, să-ncepem să ne lăudăm unii pe alţii punându-ne etichete de genialitate. După mine, asta e cea mai abjectă lipsa de profesionalism adusa de ultimii zece ani de publicistică literară (fenomen ce se dezvoltă invers proporţional cu efectele crizei, ca şi cum dejecţiile acesteia i-ar f deosebit de prielnice), în care se înghesuie nechemaţii să se pună în valoare unii pe alţii doar pentru că au învăţat să scrie şi să publice. Respectul pentru meseria altuia a dispărut şi, spre a-şi hrăni veleităţile, exact cei mai proşti poeţi şi prozatori încep s-o facă şi pe criticii, uitând că meseria de cronicar îţi cere sa ai o sistemă bine fundamentată, o ierarhie de valori bazată pe studii comparative în timp şi o vasta cultură literară… Dumneavoastră, care faceţi o frumoasă revistă a tradiţiei locurilor pe care dăinuiţi, ar fi păcat să trădaţi ceea ce aveţi de scris despre locurile acelea, pentru a tipări o foaie de laudă reciproca. Vă scriu asta acum, la primul nostru contact, pentru ca sa nu ni se tocească mai târziu relaţiile, cum am păţit cu alţii care-mi cereau colaborări numai pentru a ajunge la neobrăzarea de a-mi cere sa-i laud… Dacă vreţi un asemenea articol, pot sa-l scriu şi sa vi-l trimit ca sa-l publicăm concomitent; fiindcă polemist mă consider. Critic literar, însă, am bunul simţ sa spun ca nu sunt; şi nu-mi permit  improvizaţii pastişându-i pe adevăraţii critici, cum fac cei care nu mai au loc suficient în proză, în poezie şi în publicistică, de geniali ce sunt; oameni care încep sa dea şi calificative altora, cu toate ca nu vezi la ei vreo capacitate de a analiza în spirit critic nici măcar propriile lucrări. Etichete în literatură şi afişe cu minciuni electorale poate lipi oricine!”
    Aşa se încheiau rândurile mele, a căror concluzie mi-am permis s-o folosesc în titlul celor de faţă; concluzie care ar mai trebui completată cu ceea ce acum doar sugerează în subsidiar: „…Mai greu este să reuşeşti a face ceea ce este cu adevărat necesar în literatură ca şi în politică, adică o analiză pertinentă a fenomenului; analiză care, ierarhizându-i manifestările după bine fundamentate criterii valorice, să poată oferi o perspectivă a evoluţiei lui”. Şi care, spre flatarea mea, a fost însuşită de confraţii cărora le-am adresat-o: „… vă mulţumim pentru cuvintele trimise. Ele exprimă o rostire sinceră şi corectă. Aşa că o să colaborăm cu voia dumneavoastră în scopul păstrării şi promovării adevăratelor valori ale culturii, ale tradiţiei noastre româneşti, împrejmuite discret de obrajii dorului.”…
    Da, spre flatarea mea, zic; pentru că, altfel, cum ar putea oferi o perspectivă a fenomenului literar actual delirul de laude, autolaude şi reciprocitate de laude prin care fiecare recenzioară, din destule publicaţii în circulaţie, anunţă câte un nou Baudelaire şi un nou Dostoievski la scară judeţeană sau municipală şi la nivelul fiecărui cenaclu sau fiecărei grupări literare care nu s-a dezmeticit încă din confuzia cu gaşca?!?
    Fapt pentru care, cerându-mi încă o dată scuze de la cei cu care am început şi către care adresarea ar trebui să aibă –am explicat – tonul cel mai de jos, simt nevoia să mă explic în legătură cu acest mod de a înţelege fenomenul critic prin profesarea analizei literare în contradicţie cu la fel de onorabila profesiune a publicităţii, care ocupă un loc important atât pe scara preocupărilor cât şi pe cea a veniturilor în contemporaneitatea noastră, dar are alte criterii şi alte convenţii artistice, deseori contradictorii domeniului hărăzit a crea şi a consolida scara de valori culturale a unei epoci. Pentru că, spre deosebire de arta publicităţii care se învaţă acum la nivel universitar ca o rentabilă profesiune pe criteriul prestaţiilor de manipulări pentru cel care plăteşte tarifele adecvate (am auzit că există şi recenzenţi care au tarife în euro şi, astfel, cariera literară a unora mai slabi de înger poate avansa odată cu plata taxelor de critică), arta lui Boileau se prevalează de criterii estetice şi nu financiare, iar perfecţionarea ei în timp până la Călinescu a impus drept criteriu viziunea globală asupra structurii unei literaturi, în scop sincer de ştiinţă obiectivă în cercetare, sau de formare intelectuală în educaţie; şi nu de manipulare ca la ştiinţa reclamelor  Aşadar:
*
    Departe de mine gândul că o revistă literară sau de cultură nu este făcută tocmai pentru a pune în valoare creaţia unei grupări, a unei comunităţi artistice, a unui cenaclu sau a unui curent literar, cultural, artistic, etc. Ba, multe dintre cele ale căror denumiri au devenit clasice şi îşi au locul binemeritat in istoria culturii au apărut şi s-au dezvoltat tocmai în acest scop: al afirmării unei credinţe artistice comune ca aport şi contribuţie la fenomenul cultural universal. Problema nu este şi nu a fost niciodată pe cine lăudăm, ci cum şi pe ce criterii lăudăm. Şi, din acest punct de vedere, invectiva mea - pentru că, recunosc: binemeritată invectivă este – nu se îndreaptă către bietul autor al unei beletristici prin care vrea şi el să-şi simtă rezonanţele la public, ci către semnatarii laudelor cu care se caută influenţarea acestui public greşindu-se borcanele în aşa fel încât, cel care vrea să emită judecăţi estetice nu are la îndemâna culturii sale decât borcanul în care-şi moaie pensula zugrăvitorul de publicitate. Iar cel care vrea să arate cât de frumos e peisajul literar din orăşelul său, se aruncă la atribute preluate direct din istoria literaturii universale; fapt pentru care, din dragostea pentru prietenii pe care vrea să-i laude, el promoveză câte doi Shakespeari la suta de locuitori şi foloseşte terminologia din aparatul critic cu care a fost analizată opera lui Tolstoi la prezentarea fiecărei monografii locale.
Asta mă îngrozeşte şi mă oripilează. Iar când, bolnav fiind de comparatism încă din tinereţe, îmi mai cad în mână şi două texte unde, în fiecare, sunt aceleaşi două nume dar puse invers, adică numele autorului comentat într-un articol semnează celălalt articol în care e comentat semnatarul primului articol, ambele echilibrându-se în formularea aceloraşi superlative, a aceloraşi exerciţii de admiraţie reciproc avantajoasă, a aceleiaşi lipse a unui terţ care să te mai tragă de mânecă şi, în ultimă instanţă, de ce n-am spune-o, a aceleiaşi lipse de bun simţ ca a carieriştilor care se susţin unul pe altul, sau a aceleiaşi lipse de onestitate ca a organelor de control care fac juma-juma cu vânzătorul de marfă proastă… - atunci, ca să-mi fac datoria de cetăţean credul al statului nostru modern şi democratic, îmi vine să chem Protecţia consumatorului ca la contrabandiştii chinezi. Să mă scape odată de marfa asta contrafăcută! Sau, chiar expirată, prin faptul că fenomenul a fost fumat de multă vreme şi la fiecare nivel.
    A fost fumat; dar mai cu perdea. Adică criticul literar scăpa mai multă laudă la cel care-i era prieten, sau clientelar, sau îi era el clientelar aceluia. Luaţi dumneavoastră preşedinţii Fondului literar şi urmăriţi câtă carieră literară au făcut atâta vreme cât au fost în funcţie. Mai mult chiar decât preşedinţii Uniunii Scriitorilor care apoi, ca să aibă şi ei o „pârghie economică”, aşa cum ne învăţa economia politică marxistă, au inventat „fondul de 2%” care se manevra cu semnătura lor. Dar, mă rog, acela era critic literar de meserie; pe care meserie şi-o risca sub propria-i semnătură. Acela, cel mult tânjea el să scrie ceva beletristică şchiopătată şi se făcea de râs „propriu manu” . Acum, dimpotrivă, oricine a învăţat să aştearnă fraze frumoase pe hârtie se consideră şi deţinătorul unui mecanism critic prin care are acelaşi drept să preamărească gaşca literară din care face parte, sau pe care străduie să o compună,  în egală măsură în care ceilalţi îl preamăresc pe el…. Şi, uite-aşa, se impune în mod public „trendul ascendent” al inflaţiei literare, în paralel cu loviturile tot mai mari pe care le căpătăm de la inflaţia propriu-zisă.
*
Dar acum, sub zodia libertăţii presei, se înfiinţează special reviste întru lauda finanţatorilor şi  
redactorilor lor. Care, de vreme ce tot au avut iniţiativa înfiinţării revistei, tot o girează şi decid asupra ei, tânjesc la vechea ierarhie. Există publicaţii în care iţi poţi da seama de ierarhia editorială fără a citi caseta colegiului redacţional, ci numai după nivelul la care sunt lăudaţi diverşi colaboratori. Indiferent de talent, sau netalent , sau antitalent, indiferent dacă omul scrie numai publicistică, fără virtuţi literare, cronica literară cea mai laudativă e la adresa directorului, urmând apoi  redactorul-şef ş.a.m.d. într-o perfectă ierarhie girată de o semnătură care n-are-n minte nici o ierarhie a valorilor literaturii, sau de un „comparatist” care îl aseamănă pe debutantul din Pocreaca direct cu Dante din Ravenna.
În vremurile apuse, care pretindeau în perfidia lor impunerea unei anumite ierahii venită de la partidul militarizat, un mare grup de scriitori invitaţi a prezenta şezători literare într-o unitate militară, ne-am amuzat cu toţii când politrucul aceleia a făcut un afiş şi o ordine de lectură pe treptele care i s-au părut lui a fi ale importanţei gradului. Astfel, primul citea preşedintele Uniunii scriitorilor, apoi vicepreşedinţii, apoi secretarii, apoi directorul Fondului literar. Politrucul  îi punea în frunte pe toţi carieriştii, dar Nichita Stănescu, poet fără grad şi cu iniţială la urma alfabetului, avea un locşor pe la coadă. Ne-am amuzat grozav pe baza acelei ierarhii de Moş Teacă, iar Petru Vintilă, care şi desena, a făcut un proiect de epolet cu grade de scriitor conform puterii deţinute în administrarea obştii. Cum şezătoarea se încheia cu mâncarea grasă de la popotă, ne-am amuzat teribil la un pahar, vestejind autoritatea şefilor noştri faţă de viziunea cazonă asupra ierarhiei talentului; şi numai Haralamb Zincă, ce venise în ţară cu armata roşie-eliberatoare a spus că pe el nu-l deranjează, fiindcă a fost la ruşi încheietor de pluton. Adică cel pus acolo să observe şi să toarne dacă vreun fricos abandonează lupta.
Dar acelea  sunt vremurile apuse ale totalitarismului, când noi ne amuzam de o asemenea năstruşnicie; în vreme ce astăzi, în deplină şi totală libertate a presei, trista vanitate a veleitarismului agresiv ne face să considerăm normal lucrul acesta. Şi nici măcar să nu ne mai amuzăm când lăudătorii de serviciu găsesc merite literare unor coperte între care, spre a avea „operă”, şeful sau patronul lor înghesuie otova versuri şi recenzii, proze şi panseuri, reportaje şi interviuri luate, articole de fond şi interviuri date. Interviurile fiind cele mai frecvente, fiindcă umplu paginile uşor şi fără efort în vreun domeniu artistic, deoarece „stilul colocvial” permite toate greşelile de exprimare până la agramatisme  şi toate bâlbâielile cu putinţă prin care se umplu paginile unui volum gros, foarte util la diverse candidaturi. În felul acesta, anunţat ca un nou făcător de şcoală literară de către recenzenţi care nu prea au habar ce e aia, şeful sau patronul urcă pe firmamentul literaturii, forţează cereri să ajungă în Uniunea scriitorilor, iar apoi nu mai întâmpină nici o greutate de a face carieră în ierarhia dinlăuntrul ei: Gradele de care râdeam noi înainte, devin grade de comparaţie în măsluiala măiastră a pseudocriticilor  şi făcătura literară e impusă prostimii din public.
Norocul nostru unic şi esenţial este că această prostime nu mai citeşte de multă vreme, aşa că totul se consumă în sucul propriu al celor din „elită”, care iau parte la „viaţa literară”.

*

    Nu aş vrea ca, prin cele de mai sus, să se creadă că pledez pentru vreun fetiş,  sau îmi fac vreun fetiş privind critica sau criticii literari!
În legătură cu aceasta şi aceştia, condiţionată fiind şi de îndelunga teroare a criticii marxist-leniniste sub care a evoluat generaţia din care fac parte, impresia mea este mai degrabă negativa, iar sentimentele sunt ca înspre ceva exterior obştii artistice din care făceam parte, devenit „interior” numai prin presiunile cu care partidul băga în patul său procustian obştile profesionale cu veche tradiţie în cultura românească.
    Actul critic a venit asupra generaţiei noastre ca un act de îndrumare obligatorie prin politica de partid.. Primii critici cu care am avut de-a face erau de-a dreptul politruci de partid, iar a doua serie, care s-a ridicat dintre noi, era formată din oameni care tânjeau să ajungă politruci de partid. Ov. S. Crohmălniceanu, de exemplu, de formaţie politehnică, dar om cult şi citit, se deprinsese într-atât să-şi înceapă actul critic cu „aşa cum ne învaţă tovarăşul Stalin” încât, după ce a crăpat acela, şi-a continuat criteriul cu „aşa cum ne învaţă tovarăşul Malenkov” iar apoi, tot ne putând scăpa de tutelă, cu „aşa cum ne-nvaţă partidul” adică făcând apologie chiar prin titlul volumului său teoretic: „Pentru realismul socialist” şi instituind un purgatoriu prin reevaluarea clasicilor în spiritul materialismului dialectic. J.Popper  şi Sergiu Fărcăşan ne-au dat o vreme lecţii de interpretare marxist-leninistă a patriotismului, după care şi-au făcut actele de emigraţie şi au plecat. Mihai Novicov şi Nicolae Moraru  erau de-a dreptul activişti, propagandişti şi diriguitori ideologici formaţi în limba rusă, dictând asupra revistelor literare româneşti cu o asemenea îndârjire încât ajunseseră la neruşinarea de a vrea să scrie şi ei. Ion Vitner, de formaţie tot tehnică, de data asta dentară, apare cu mult timp înainte de epoca lui de aur printre cei care, la celebra lăptărie a tatălui lui Giţă Dinu, (Stephan Roll), reprezentau avangarda noastră artistică aplaudând primele încercări de dadaism la Vinea şi Tzara. Dar noul critic face secret acest lucru atunci când ajunge titular de catedră la „Litere” în locul lui Călinescu. Şi, totuşi, cele bune învăţate de la literatura burgheză, în linii mari el le-a respectat. Iar, din totdeauna, în critica literară se respecta în primul rând conceptul de sistemă de studiu şi apreciere cu care te apleci asupra unei anumite literaturi: Îi studiezi valorile, i le cataloghezi comparatist, i le diferenţiezi ca orientare estetică, etc.etc… şi abia apoi ai tu dreptul, în calitate de critic literar, să-ţi expui propria ta ierarhie. La orizontul său mărunt, meschin, cu criterii venite din verificarea cadristă pe care o practica partidul, Vitner a încercat aşa ceva. Adică  a dat mai întâi exemplul măreţei literaturi sovietice cu „Pasiunea lui Pavel Corceaghin”, iar apoi a refăcut catalogul autorilor români punându-i pe prim plan pe cei care proveneau din clasa muncitoare: Neculuţă, Păun-Pincio, etc. a încercat să caute germeni la marii clasici („Influenţa clasei muncitoare în opera lui Eminescu şi Caragiale”), a găsit unele începuturi marxiste prin Dobrogeanu-Gherea, Nădejde, A.Toma distrugând „estetismul” lui Maiorescu, Mihail Dragomirescu, Eugen Lovinescu, („Critica criticii”) ba şi al lui Călinescu retras pentru a i se face lui loc, dintre asistenţii căruia Piru şi  Marino sunt marginalizaţi, fiind admis doar cel mai poltron şi fără operă: George Ivaşcu.  Şi, astfel, a început să fie îndrumată literatura spre tematica clasei muncitoare. În acest context, alde Savin Bratu şi Vicu Mândra îi făceau praf pe Teodoreanu, Minulescu, Tudor Muşatescu, ca să nu mai vorbim de Blaga, Vinea, Tonegaru, Pillat, Cotruş, pe cât de diferiţi ca spirit poetic  sau orientare estetică, pe atât mai degradaţi în etichetarea comună de „interzişi”; Eugen Luca executa ordinele unor pseudofilosofi plehanovişti care semnau Ionescu-Gulian sau Marcel Breazu, Horia Bratu, înainte de a emigra şi el, îşi punea cenuşă-n cap recunoscând că a fost crescut ca mic burghez dar încearcă să se spele printr-o temeinică educaţie marxistă, Alexandru Oprea îşi nega provenienţa chiaburească cerând sprijin în Măreaţa Uniune Sovietică, Silvian Iosifescu şi Vera Călin orientau toată literatura universală spre conceptul rusesc, din occident fiind promovaţi scriitorii minori legaţi de mişcări sindicale iar din orient traducându-se cele mai proletcultiste producţii laminate în literaturile îndrumate de partidele comuniste ale ţărilor respective. Slaviştii sunt la modă ca rectori şi decani; Paul Georgescu, Mihai Gafiţa, Mihai Petroveanu, Aurel Martin practică o cronică literară aservită la coteriile momentului; Dumitru Micu şi Pompiliu Marcea o scaldă între clasicii literaturii române şi clasicii literaturii de partid; şi, ca un detaşament ferm ideologic, revin în ţară cei care au fost la studii în URSS, fiind angajaţi majoritatea direct în aparatul de dirijare de la Comitetul Central, definindu-se clar locul criticii la partid. Nu în obştea scriitoricească, ci controlând-o, dirijând-o, evaluând mai degrabă orientarea tematică, răspunsul la „comanda socială” şi ataşamentul faţă de comandamentele partidului, decât actul literar intrinsec. În acest mod, aparatul criticii literare se delimitează limpede de actul creaţiei literare devenind aparat de partid în domeniul ideologiei marxiste al cărei jandarm se consideră, iar Uniunea scriitorilor are doar formal o secţie de critică literară, deoarece membrii ei nu mai fac corp comun cu spiritualitatea obştii, ci formează un grup de decidenţi în legătură cu creaţia obştii, ei fiind şi referenţii consultaţi de edituri în legătură cu oportunitatea unei cărţi de a fi publicată sau nu şi cei care, după apariţie, hotărăsc dacă „serveşte” sau nu. Tot dintre ei erau preferaţi cei care, concomitent cu cariera universitară ca stâlpi ai educaţiei înaintate, deveneau editori sau conducători de redacţii, referenţii aparatului de cenzură şi selecţionerii pentru manualele de literatură.
Este drept că, până de curând, mi-aş fi permis să mă refer numai la perioada care are legătură cu aceste nume, perioadă în care s-a simţit din plin şi făţiş manipularea creaţiei literare prin acest detaşament de onoare al sectorului ideologic de partid şi de stat. Recentele documente de la CNSAS privindu-l pe Mircea Iorgulescu, reprezentant marcant al generaţiei ulterioare de critici literari, implicat în jocuri mai subtile decât primii, adică şi mimarea dizidenţei prin infiltrarea printre scriitorii dinafară, demonstrează limpede că năravul de control ideologic prin critica literară s-a păstrat şi chiar a evoluat ca metode perfide ale securităţii care, odată cu noua generaţie venea să se implice direct, să se amestece mai bine, în ultimă instanţă să ajungă la un sistem perfecţionat de urmărire atât a persoanelor cât şi a fenomenului în ansamblu, fapt pentru care îşi recruta şi îşi promova specialiştii în domeniu. Pentru că referatele-turnătorii ale acestuia extind „studiul” de la opere către autori; fac afirmaţii despre persoană în ansamblul ei, sugerează cam câtă încredere sau câtă suspiciune trebuie să se acorde unui scriitor sau altuia printr-o analiză atentă a modului cum operele acestuia servesc, sau nu servesc, sau deservesc socialismul victorios.
Şi, cu toate că nu mai este nevoie de argumente ca să conchidem că supravegherea creaţiei literare şi a autorilor ca persoane prin critica literară sau, măcar, o anumită latură a ei, a funcţionat la fel sau chiar mai intens în perioada ceauşistă, sunt convins că alte documente de la CNSAS vor scoate la iveală alte amănunte cel puţin nostime şi pitoreşti, dacă nu semnificative în această direcţie.

*

    Cred că acum este evident faptul că, în baza unei asemenea experienţe, n-aş prea avea motive să iau partea criticii literare, să o fac pe fanul ei şi să-mi manifest vreo dorinţă expresă de a o apăra de intruşii de astăzi. Reacţia mea este doar o problemă de principiu profesional îmbinată cu principiul social al respectării baremurilor profesionale, dacă ne putem exprima astfel în zona atât de sensibilă a esteticului.
    Iar dacă e vorba de profesia de critic literar care, ca orice profesie se dobândeşte în timp şi, ca orice profesie intelectuală se desăvârşeşte prin studiu organizat şi cercetare foarte bine direcţionată prin care se constituie baza unui sistem propriu de apreciere şi ordonare a ierarhizărilor argumentate prin criterii estetice, privind la experienţa culturilor lumii în acest domeniu, remarcăm generalizarea următoarelor trepte prin care se configurează personalitatea criticului literar:
    Pe locul de început, cel mai de jos, se află recenzentul care se presupune a fi un om cultivat la nivel universitar în materie de literatură sau, în ori ce caz, un om cu o bogată lectură literară, în mintea căruia valorile de bază sunt bine fixate. Acestuia încep să i se publice articole disparate despre cărţi prin care îşi dovedeşte intuiţia şi discernământul în depistarea valorilor, semnalarea locurilor comune, capacitatea de a admira creaţia cuiva, dându-şi seama în acelaşi timp de limitele respective. Foarte mulţi rămân la stadiul acesta toată viaţa şi fac, într-adevăr, o onestă operă de informare în legătură cu ceea ce apare nou în literatură, plasându-se la graniţa dintre aceasta şi gazetărie.
    Dacă, în acest demers, respectivul autor ajunge a avea o viziune asupra unei direcţii mai generale din care provine sau spre care se dezvoltă un fenomen literar, atunci, ridicându-ne cu o treaptă mai sus în angajamentul faţă de creaţia literară auctorială,  începem să intrăm pe făgaşul cronicii literare. Iar de la cel ridicat la rangul de cronicar literar, pretenţiile sunt mult mai mari deoarece el se angajează să urmărească cel puţin una dintre direcţiile dezvoltării producţiei literare, având şi o apreciere comparativă între creaţiile de care se ocupă, şi o imagine de ansamblu pe care o tot completează aşezând în anumite locuri anumite lucrări pe care le analizează, şi o viziune de devenire şi perspectivă făcând legătura dintre tradiţia unei literaturi şi căile ei specifice de evoluţie care o fixează pe un anumit perimetru într-o istorie a literaturii naţionale sau universale.
    De abia după o asemenea probă de capacitate de abordare a unui ansamblu de opere cu care se îmbogăţeşte o literatură, putem vorbi despre autorul respectiv ca despre un adevărat critic literar şi, de aici înainte, începe a se profila propria sa personalitate artistică, definită atât prin originalitatea abordării cât şi prin acuitatea permanenţei studiului comparatist între lucrări, autori, curente literare, studiu de profunzimea căruia ne putem convinge numai prin consecvenţa cu care el se manifestă în viaţa publică a literelor.
    Printr-o asemenea consecvenţă numai, se ajunge şi la specializarea în anumite domenii sau perioade, ceea ce devine virtutea istoricului literar care vine să structureze imaginea a ceea ce se cheamă vocaţia culturală a unui popor sau a unei epoci, demonstrându-şi imensa utilitate de la formarea didactică a specialiştilor, la construirea unor capitole enciclopedice de istorie literară puse la îndemâna publicului larg, la compararea unor opere şi a unor literaturi întregi în sincronia lor şi la definirea aporturilor culturale a generaţiilor de creatori în diacronie.
    Cam acesta ar fi, după mine, marele capitol de cercetare creatoare pe care numai critica literară îl poate scrie cu adevăr şi obiectivitate în istoria fiecărei ţări şi a fiecărei culturi. Cu asta pun punct elogiilor pe care le aduc genului şi slujitorilor săi, ca
şi descrierilor ideale pe care mi le fac eu în legătură cu o asemenea operă critică.
Spre convingerea deplină, rămâne prin aceasta doar un mic experiment de făcut. Fapt pentru care, îi rog pe cei care încă ar înclina sentimental spre iertarea sau justificarea imposturilor de critică literară de la care am pornit, să ia zece, sau douăzeci, sau câte vor asemenea articolaşe care abundă prin tot felul de publicaţii, să le ordoneze cum vor ei sau să le aşeze în orice ordine sau consecuţie consideră ei, să caute orice legătură ar vrea între ele şi să încerce să le asambleze cum cred ei mai bine. Apoi, oricât efort ar face, să ne spună dacă au reuşit să obţină vreo structurare sau, măcar, vreun punct de vedere pertinent şi convingător asupra unuia dintre aspectele reale ale literaturii de astăzi şi ale criteriilor valorice măcar la modă, dacă nu cele impuse obiectiv de evoluţia fenomenului literar.
    Sau, dimpotrivă, rezultă numai o zeamă de laude deşănţate, o terminologie pastişând doar uneori limbajul critic, o confuzie generală aparţinând categoric şi provenind din obsesiile publicitare cu care este drogat în permanenţă cumpărătorul biciuit de puterile oculte ale societăţii consumiste?!… Bine înţeles, cu toate superficialităţile şi cu agresivitatea de a-ţi băga ceva pe gât, care sunt scuzabile atunci când recunoşti cinstit că te încadrezi în convenţiile artistice minore ale reclamei publicitare; pentru care, nimic nu trebuie să fie mai tare decât produsul pe care îl ai tu de vândut, dar devin grav condamnabile faţă de adevărurile artistice care nu trebuie să se lase falsificate. Pentru că, orice forţare în scop subiectiv a valorilor artei, chiar şi cele oficiale, practicate de critica literară ca linguşire a unor guvernanţi sau a unor autori al căror principal merit era aflarea la putere, s-au dovedit a fi caduce. Darămite nişte ridicole exerciţii de ambiţie manifestate prin spirit provincial şi suficienţă semidoctă!
    În plus, trebuie să subliniem că şi pentru acea meserie a făcătorului de reclame este nevoie de talent şi de îndemânarea de a aşterne câteva fraze pe hârtie. Ceea ce nu înseamnă că am văzut producător serios de reclamă comercială, lăsându-şi bănoasa meserie pentru a se dedica unor pârlite volume de versuri sau proză, care bat şi ele la porţile nemuririi, pentru că dreptul la mari aspiraţii este în epoca noastră garantat şi gratuit.

*

    Chiar dacă este paradoxal, mă simt, în încheiere obligat să recunosc faptul că nu sunt absolvit de a merita asemene acuze. Răsfoind modestele publicaţii de care mă ocup, oricine îmi poate face aceeaşi imputare: „Ne dai nouă lecţii, în loc să cenzurezi mai întâi lucrurile astea la tine!”…
    Şi n-ar fi deloc neîndreptăţiţi s-o facă: De scuzat nu mă pot scuza. Pot numai să mă explic prin două amănunte subiective: 1. Dragostea mea pentru oamenii pe care îi consider prieteni şi confraţi; 2. Convingerea mea despre nevoia de informare a oricărui suflet modern.
    Începând invers, cu această a doua explicaţie, îmi permit să evoc acea  meserie cinstită a ziaristului de informaţie care-şi face o profesie de credinţă din informarea cititorului într-un domeniu în care se specializează şi îşi are bine racordate sursele de ştiri, sau rămâne la stadiul de „generalist” scriind despre tot ce este nou. Cam de aici, din aria acestui gen de publicistică care presupune uşurinţa mânuirii cuvântului spre informare, cred eu că vine şi partea de bună intenţie a improvizaţilor autori de recenzii: Exerciţiul gazetăresc le-a format acestora cursivitatea verbului, iar interesul pentru popularizarea a ceea ce e nou în cultură nu poate fi decât un act meritoriu, mai ales în contextul de astăzi, când cartea, beletristica, lectura se află pe post de cenuşăreasă şi, cel mult, addendă la viaţa mondenă a demimondelor. Mai mult decât atât: într-un asemenea context, cred că este chiar o datorie a oamenilor preocupaţi de cultură să informeze şi să popularizeze tot ce este noutate în aria ei, deoarece apariţia unei  cărţi, orice valoare ar reprezenta ea, oricum este un act mult superior aventurilor galante ale cine ştie cărui bişniţar sau vivandieră, sau chiar zicerilor demagogice ale unor politicieni. Piatra de încercare, însă, este aici tăria autorului de a se păstra în domeniul informativ şi a nu avea pretenţia  să emită judecăţi de valoare. De a descrie evenimentul şi nu a-l evalua. De a furniza ştire şi nu reclamă. De a fi onest cu cititorul lăsându-l să judece şi să aprecieze singur; el, autorul, fiind doar catalizatorul care îi lărgeşte orizontul de informaţi  şi îi serveşte ţinerea la curent  cu ceea ce este nouă apariţie. În ultimă instanţă, atunci când scrii despre o carte de la nivelul de om decent care proliferezi informaţia pe care ai dobândit-o tu înaintea altora, vorbeşti despre apariţia ei ca atare, de la nivelul tău de cunoaştere şi informaţie, fără a-ţi permite să o faci pe forul examinator care dă note, calificative şi bagă pe gât altora anumite valori subiective, din cine ştie ce interese la fel de subiective. Pe care cititorul nu poate să nu le miroasă, să nu le simtă intenţia necurată şi să nu se considere înşelat, discreditându-te. Pentru că, în condiţiile democraţiei, ştirea obiectivă devine  o condiţie sine qua non a credibilităţii unei publicaţii şi a menţinerii interesului pentru informaţia furnizată prin ea. În contextul unei opinii publice active şi atente la nuanţe, când şi partidele politice au renunţat la ziarele lor oficioase prin care să-şi promoveze pledoaria, lăsând ca aceasta să circule mai credibil prin informaţia liberă, dacă ajungi să te miroasă cititorul că-i bagi sub nas o publicaţie cu unicul scop de a te lăuda şi de a-ţi vinde marfa pe care o produci – fie ea şi marfă spirituală, este faliment curat. Pentru că nu poţi substitui profesionala cercetare ce trebuie să stea la baza unei aprecieri critice, cu îndemânarea gazetărească de a scrie articole. Înseamnă că te excluzi şi din gazetărie şi din literatură producând un hibrid care trădează ambele profesii. Cei care îşi permit să o facă (şi n-aş insista dacă nu ar fi foarte mulţi asemenea veleitari astăzi) procedează de fapt la abandonarea scopului publicistic şi trecerea în domeniul pliantelor gratuite de reclamă pe care şi le fac întreprinderile comerciale cu toată bogăţia mijloacelor poligrafice şi unicul argument al preţurilor menţionate, fără nici o credibilitate acordată atributelor şi adjectivelor despre care oricine îşi dă seama că abundă doar din rutină.
    Astea, în legătură cu cea de a doua explicaţie. În legătură cu prima: Aceea că îmi respect prietenii şi colaboratorii până la a merge pe mâna lor şi publicându-le fără rezerve orice opinie pe care ei şi-o asumă, consider că aceasta este  condiţia esenţială a unor relaţii intelectuale de respect reciproc, confirmându-ne unul altuia încrederea. Dacă ei mai greşesc, nu pot să-mi permit să-i cenzurez. Pot cel mult să-mi spun că încă nu m-au înţeles bine şi trebuie să insist în a mă explica.
    Exact aşa se consideră şi articolul de faţă: O exprimare de poziţie prin care să-mi explic mai bine… „concepţia faţă de cestiunea în cauză”!… Nu am altceva de făcut decât să perseverez şi să arăt cu degetul. Şi, doar dacă o asemenea mentalitate de lăudăroşenie cu scop meschin, mafiot, va demonstra că am prieteni care nu mă înţeleg sau, oameni apropiaţi care, ne înţelegându-mă, nu merită să-i consider prieteni, atunci, cu enorm regret, pentru că o prietenie se construieşte greu, va trebui schimbat macazul.

Corneliu LEU
20 martie 2011  

 

 Cultura de criză
 de Adrian Alui Gheorghe




E criză, monşer! Mondială! Că dacă era o criză mai aşa, locală, cel mult balcanică, mai mergea...! Dar aşa? E criză mondială. Ne uităm urît la bucata de pîine care s-a subţiat de parcă ar vrea să ne strepezească dinţii, să ne muşte de limbă.
Nu mai cumpărăm şi nu mai citim cărţi, că nu de asta ne arde nouă acum, că e criză. Nu mai mergem la teatru, că e, slavă Domnului!, criză. Expoziţiile de pictură ar trebui închise imediat pentru că jignesc statutul românului aflat în plină criză. Să mai lăsăm deoparte editarea de dicţionare, de enciclopedii, de cărţi ale autorilor contemporani, mai bine să facem "festivalul berii", ca să mai petrecem un pic, să uităm pe moment de criză, să ne destresăm, să ne relaxăm, să socializăm, să avem un loc public în care, suflînd în vînt spuma de pe gulerul halbei, să putem vorbi, musai filosofic, despre criză.
Cum a venit ea, cum am simţit-o intrînd în casă, în familie, în cuget!
Dar o criză, mai ales dacă e mondială, te pune în rînd cu lumea, în ultimă instanţă. Adică nu mai eşti un tilică oarecare din Carpaţi, eşti ditamai cetăţeanul lumii, umăr la umăr cu americanul, cu neamţul, cu portughezul sau cu grecul, eşti "cetăţeanul lumii în criză": îţi pui masca suferinţei peste grimasa de satisfacţie că toate caprele din lume trag să moară. Behăitul lor final e o muzică destul de agreabilă.
Bine, criza americanului e una americănească, adică se petrece cam pe aceiaşi dolari din vremuri normale, numai că scad puţin consumurile.
Criza francezului e una franţuzească, adică cetăţenii mai scad unu, două feluri de brînză de la masă, iar din vinul de Beaujolais ascund cîteva butelci, pentru mai tîrziu.
Criza grecului e una grecească, adică turismul e tot turism, cetăţenii lumii se înghesuie să vadă măslina rumenindu-se la faţa locului şi pe Afrodita născîndu-se din spuma şamponizată a mării ca să poată face o poză braţ la braţ.
Numai criza românului e mondială. Adică totală. Este incoloră, inodoră, insipidă. Ca fatalitatea. Guvernanţii nu-şi mai văd capul de treburi "de cînd cu criza", în condiţiile în care nu mai sînt bani pentru nimic. Dondăne ca nebunii în faţa naţiei invocînd criza, pe care şi-o trec unul altuia, o molfăie ca pe anafură.
E criză şi nu mai facem drumuri! De parcă pînă la criză ar fi făcut cineva cu adevărat drumuri, de la cuceritorii romani încoace...!
E criză şi nu mai investim în sănătate! De parcă pînă la criză ar fi interesat pe cineva starea de sănătate a populaţiei, una care se străduieşte să intre în Cartea Recordurilor ca sută la sută bolnavă.
E criză şi nu mai investim în cultură! De parcă pînă la criză i-ar fi păsat cuiva de mersul treburilor culturale în România...! Cultura nici nu trebuie plătită artiştilor, că ea curge ca apa din izvor din capetele şi din sensibilitatea indivizilor care nu au găsit ceva mai bun de făcut pe lumea asta. Că doar artiştii nu sapă după operele lor, nu taie butuci, nu îşi frîng oasele...! Nu, ei păcălesc realitatea, inventează tot felul de tertipuri ca să acrediteze ideea că din mizeria cotidiană ar fi o cale de evadare în absolut! Dar cine îi crede? Românul majoritar, care a participat la viaţa lui la festivitatea de încoronare a atîtor regi ai manelelor, ştie prea bine că arta e un moft iar artiştii sînt nişte moftangii. E criză şi în vreme de criză nu avem nevoie să problematizăm, să ne fracturăm creierul şi să ne detonăm sinapsele cu idei, ci trebuie să fim foooooarte relaxaţi.
E criză şi nu mai investim în educaţie! De parcă degradarea cu program, pînă la colaps, a sistemului educaţional românesc ar fi fost o mare realizare de dinaintea crizei.
Sîntem maeştrii crizei. Ah, dacă ne-ar da nouă omenirea să organizăm o criză planetară, una după toate regulile noastre: cu mititei, cu bere, cu grătare, cu discursuri, cu manele, cu dansuri ţigăneşti, cu dansuri populare, cu bancuri cu un Bulă care face şotii "de criză"...!
Sub spectrul ameninţător al crizei totul este permis.
Hoţia. Păi nu trebuie să trăim? Că doar n-o să dăm la cap...!
Mitocănia. Păi să ne mai controlăm şi esteticul comportamental pe vremurile astea...!?
Minciuna. Păi cum să ne strecurăm altfel prin istoria asta care se zburleşte la noi, dacă nu ne minţim unul pe altul şi fiecare pe sine?
Curvăsăria. Sîntem imorali din cauza condiţiilor, la alte vremuri am fi altfel. Sîntem creştini, dar numai pînă la poarta bisericii.
Avem principii, dar la beţie şi în vreme de criză nu e condamnabil să le încalci...!
Românul e născut poet, conform unei teorii pe care tot el a inventat-o despre sine. Dacă e aşa, atunci în timpul crizei devine, firesc, poetul crizei. De asta, se pare că de două mii de ani, de cînd ţine criza asta în spaţiul danubiano-pontic, românul nu a făcut drumuri concrete, pe pămînt, care să te ducă în bune condiţii dintr-o localitate în alta, dar e capabil să-ţi vorbească despre transcenderea în spaţii virtuale nesfîrşite, acolo unde e "tinereţea fără bătrîneţe". Iar calul lui Făt-Frumos, ca mijloc de locomoţie spre absolut, nu te hurducă - nici nu ar avea cum, de altfel, pentru că te duce, la cele două viteze pe care le are, "ca vîntul" şi "ca gîndul". Sărind peste gropi, adică.
Criza mondială e, în esenţă şi prin efectele pe care le produce, un fel de al treilea (al patrulea, al cincilea...) război mondial. Şi aici se fac strategii, planuri, se deschid fronturi, se produc bombardamente informaţionale, se numără victimele.
Vai de cei care nu învaţă nimic din perioada crizei...!
Numai că noi, românii, bieţii, învăţăm, din cîte am văzut după reacţiile individuale şi colective, după cele oficiale şi după cele neoficiale. Adică criza ne face să măsurăm de două ori înainte de a tăia prost o dată.
                                                                                                             (miercuri, 15:10 Ziarul Financiar)
 

MARI SCRIITORI AI UNEI GENERAŢII  CE NU TREBUIE UITATĂ
                                                       Două studii de Ion Pachia Tatomirescu

Petre Stoica – „reîntregitorul“ miraculoasei aure a obiectelor 
din universul cotidian





Cuvinte cheie: Cetatea modernă, Laitmotivul „disc de gramofon“, Principiul estetic-paradoxist al reîntregirii aurei primordiale a obiectelor, Resurecţia  poetică din 1965 – 1970, Stampe de târg din Banat, Tatăl-Zeu şi Zeitatea-Mamă, Vitalitatea Provinciei.


Fiul lui Adam Stoica, român-ardelean, originar din Romoş-Orăştie, un militar de „elită cogaionică“, desigur, şi al bogatei bănăţence, Maria Stoica (n. Bertan), poetul Petre Stoica vede lumina zilei la 15 februarie 1931, în localitatea Peciul Nou, din judeţul Timiş. După absolvirea ciclului primar la şcoala din Banloc, Petre Stoica frecventează cursurile Gimnaziului Vincenţiu Babeş din Timişoara, apoi cursurile importantului liceu timişorean, Constantin Diaconovici Loga, înscriindu-se la Facultatea de Filologie (secţia germanistică) de la Universitatea din Bucureşti, unde, în 1954, obţine diploma de licenţă în litere. După câteva săptămâni în care funcţionează ca profesor la o şcoală din Valea Jiului, Petre Stoica este angajat (în 1954) la Editura de Stat pentru Literatură şi Artă din Bucureşti. Din 1956, de la Primul Congres al Scriitorilor din R. P. R., îl cunoaşte pe poetul A. E. Baconsky, redactorul şef al revistei clujene «Steaua», revistă angajată într-un veridic program resurecţional-poetic, în ciuda proletcultismului revistelor bucureştene. Petre Stoica devine astfel şi „corespondentul“ din Bucureşti al revistei clujene «Steaua», calitate ce îi prilejuieşte stabilirea unor legături resurecţional-poetice şi cunoaşterea unor mari scriitori români interbelici, „puşi la index“ de dictatura / cenzura comunistă, de la Tudor Arghezi, la Adrian Maniu, Ion Vinea ş. a. În toamna anului 1957, Petre Stoica, Grigore Hagiu, Nichita Stănescu, Cezar Baltag, Mircea Ivănescu, Matei Călinescu, Modest Morariu, Fănuş Neagu, Nicolae Breban ş. a. se constituie într-un remarcabil grup bucureştean al resurecţiei poetice (cf. SUi, XX), la „umbra scutului boemei“ (Dimitrie Stelaru, Ion Vinea ş. a.), având în obiectiv «bătălia pentru estetică», pentru afirmarea „substanţială“ a metaforei, «pentru că era foarte mare lucru să vii, în acea vreme, cu o metaforă insolită, care să scape de cenzură» (TSA, 1); reuniunile grupului resurecţional aveau loc în încăperi închiriate, fie „la Grigore Hagiu“ (în subsolul unui bloc de pe str. Pictor Stahi), fie „la Petre Stoica“ (într-o mansardă de pe str. Gutenberg, 16), ori „la Nicolae Breban“ (de pe str. Lemaître – cf. SUi, XX). Din anul 1958, Petre Stoica este angajat în funcţia de redactor la revista de literatură universală, «Secolul 20», de unde reuşeşte să deschidă nenumărate „ferestre“ în orizonturi resurecţional-poetice, ori să realizeze adevărate „punţi“, între literatura română şi literaturile european-occidentale, îndeosebi, literatura ţărilor germanofone; cunoaşte o serie de personalităţi culturale de prim rang din Europa: dr. Wolfgang Kraus (director la Österreichische Gesellschaft für Literatur), Heimito von Doderer, Christine Busta, Gerhard Fristch, Ernst Jandl, Konrad Bayer, Alfred Kolleritsch, Max Demeter Peyfuss, Ernst Jünger ş. a. (cf. SUi, XXI); desfăşoară şi o impresionantă activitate de traducător: «59 poeme» de Georg Trakl (1957), «Poezia germană modernă» (1967), «Poezia nordică modernă – poeţi islandezi, finlandezi şi suedezi» (1968), «Poezia austriacă modernă» (1970, în colaborare cu Maria Banuş), «Poeţi ai expresionismului» (1971), «Omul şi masele» de Ernst Toller (1972), «Cuvântare solemnă» de Ernst Stadler (1975), «Trăiesc printre rânduri» de Nikolaus Berwanger (1981), «Tânguirea mierlei» de G. Trakl (1981) etc. În 1990, este membru al Consiliului Uniunii Scriitorilor din România şi fondator al secţiei române a PEN-clubului; în 1991, este delegat la Congresul Mondial al PEN-clubului, ale cărui lucrări s-au desfăşurat la Viena. Din mai 1995, înfiinţează Fundaţia Culturală Româno-Germană Petre Stoica, din Jimbolia. Activitatea literară a lui Petre Stoica a fost încununată în nenumărate rânduri: Diploma de Laureat al Primului Festival George Bacovia – Bacău (1971), Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti (1971, 1974), Premiul Uniunii Scriitorilor din România (1980, 1991), Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Sibiu (1985), Premiul Naţional de Poezie Mihai Eminescu – Botoşani (1994), Marele Premiu pentru Poezie, Ion Vinea (1996), Premiul Uniunii Scriitorilor – filiala Timişoara (1996) etc. Petre Stoica s-a stins din viaţă la Jimbolia, în 21 martie 2009.
Într-un interviu acordat poetului timişorean, Aurel Turcuş, de la cotidianul «Renaşterea bănăţeană», interviu publicat în suplimentul de cultură, literatură şi artă al respectivului ziar, în 6 martie 2001, Petre Stoica mărturiseşte: «Eu, cel puţin, deşi am tradus atâţia poeţi – şi-am spus-o de vreo zece ori până acuma – mă revendic de la Bacovia şi de la Adrian Maniu; de la Bacovia am învăţat ce înseamnă banalul, cum îl poţi ridica la rangul de poezie, dându-i aură.» (s. n. – TSA, 2). Aşadar, poetul Petre Stoica a atras atenţia criticii literare «de vreo zece ori» asupra unei componente esenţiale a creaţiei sale poetice, înmănunchind câteva zeci de volume: Poeme (Bucureşti, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, 1957), Pietre kilometrice (Buc., Editura pentru Literatură, 1963), Miracole (1966), Alte poeme (Buc., E. p. L., 1968), Arheologie blândă (Bucureşti, Editura Tineretului, 1968), Melancolii inocente (Buc., E. p. L., 1969), O casetă cu şerpi (Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1970), Bunica se aşează în fotoliu (Buc., C. R., 1971), Sufletul obiectelor (Bucureşti, Editura Eminescu, 1972), Trecătorul de demult (Buc., E., 1975), Iepuri şi anotimpuri (Buc., C. R., 1976), O nuntă de cenuşă (Buc., C. R., 1977), Un potop de simpatii (Buc., C. R., 1978), Copleşit de glorie (Buc., C. R., 1980), Prognoză meteorologică (Buc., C. R., 1981), Întrebare retorică (Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1983), Numai dulceaţa porumbelor (Buc., C. R., 1985), Tango şi alte poeme (Bucureşti, Editura Albatros, 1990), Piaţa Tien-An-Men II (Buc., A., 1991), Visul vine pe scara de serviciu (Buc., C. R., 1991), Manevrele de toamnă (Timişoara, Editura Helicon, 1996), Marea, pururea marea (ediţie bibliofilă – Bucureşti, Editura Vinea, 1997), Insomniile bătrânului (Buc., C. R., 2000), Vizita maestrului de vânătoare (Bucureşti, Editura Vinea, 2002) etc., componentă esenţială ce, din punct de vedere estetic, rezidă în naşterea poemului autentic din „greu-detectabilul“ lirico-semantism al „uzatei“ realităţi cotidiene, din provincia copilăriei, ori din urbea modernă, realitate banală în aparenţă, dar devenind foarte originală în text, graţie ştiinţei – însuşite resurecţional de la George Bacovia – de a vedea / surprinde, apoi de a reîntregi – de a elimina ştirbiturile – şi de a înrăzări nebănuitele filamente de wolfram ale aurei primordiale a obiectelor, prin raportare la fondul de materie sensibilă din fiecare posibil ens-receptor. Mai mult, după cum ne încredinţează într-un «Cântec de plecare», din volumul «Trecătorul de demult» (1975), poem neantologat în «Uitat printre lucruri uitate» din anul 1997, chiar eul se străduieşte a se metamorfoza în aură a obiectelor de la periferia vieţii: «Adio sfinte obiecte domestice / deasupra voastră va trece lin cuvântul uitare / vom rămâne sub stele anonimi / voi duhuri de rugină eu / strădania de-a fi / aura pipirigului din şanţ» (ST, 44). Potrivit acestui program estetic, Petre Stoica redă un interesant circuit modern pastelului, liricizează jurnalul, compune ode ale universului insignifiant în aparenţă, eternizând clipa în memorabile tablouri, în admirabile suite simfonice ale poeticii fragmentului temporal, ori polidimensional.
Încă din anul 1977, criticul literar, Mircea Tomuş, într-o cronică la volumul O nuntă de cenuşă, a remarcat la Petre Stoica, între altele, nu numai coordonatele „primei vârste lirice“, ci şi un „model Adrian Maniu“ în linie ascendentă: «Acum douăzeci şi mai bine de ani, poezia lui Petre Stoica ni se arăta, în prima ei înfăţişare, ca un desen graţios al unor clipe fugare, semnificative, în plan poetic, prin însăşi graţia lor plastică; au urmat câteva volume la rând în care logodna picturii cu poezia a pus în competiţie harul şi căutările plastice cu preferinţa pentru motivele poetice circumscrise unei vârste – copilăria – şi unui orizont geografico-istoric – Banatul de altădată, cu satele, târgurile, oamenii şi împrejurările lui caracteristice. Dar invazia pitorescului atât de puternic colorat subiectiv ca şi predominanţa procedeului rememorării melancolic sau ironic-poetic n-au reuşit să estompeze realitatea de substrat a unui filon poetic mai puternic şi mai consistent decât, la urma urmei, semnalele exterioare prin care îi era dat să ni se înfăţişeze. Descriptiv în aparenţă, poetul se trăda, în realitate, din familia melancolicilor duioşi-ironici, pentru care, întocmai ca în poezia lui Adrian Maniu, în care îşi găsise, o vreme, modelul pe linia ascendenţei, modalităţile plastice nu reprezintă nici linia de esenţă a demersului poetic, dar nici un exerciţiu accidental şi strict exterior: harul plastic este, în aceste cazuri, un factor de impulsionare prin contrast, declanşând scăpărarea poetică în măsura în care o şi trădează.» (TML, 115).
Din Pietre kilometrice (1963), se reţine autenticitatea unei stampe de vechi târg bănăţean: «Ah, cai furtunoşi sau resemnaţi, cai de plug / mângâiaţi pe bot, căutaţi pe-ndelete la dinţi, / cai goniţi în cerc să se vadă dacă nu sunt bolnavi, / şi armăsarul ridicat în două picioare subţiri / arătându-şi pântecul argintiu cu pale de foc – / şi nebunul lălăia pipăind nevăzute obiecte, / copilul plângea îngrozit, uneori asculta / melodia flaşnetei, monotonă ca zilele verii / sortite să nu mai revină vreodată – / ah, şi planetele papagalului care făgăduiau tuturor / căsătorii fericite, averi şi viaţă eternă / iar la cortul circului piticul căţărat pe butoi / chema să admiri minunea minunilor: femeia cu barbă... / Strălucirea paielor lipite de haine ! Strălucirea / păpuşii de turtă dulce culcată pe braţ – / şi chipul îmi fuge ca mercurul pe-oglinda / păpuşii turtite... Şi trompetele lungi de carton / anunţând căderea îngerilor în visele noastre / de copii purtaţi de vârtejul căluşeilor trişti. / Nebunul binecuvânta îndrăgostiţii fotografiaţi / lângă peisajul cu aeroplan şi palmieri violeţi, / orbul cânta la vioară un imn lui Dumnezeu / şi încet cobora într-un râu nevăzut. Sprijinit / peste vise, bătrânul blajin ca un patriarh / vindea lipitori şi rădăcini de lecuit nenumărabile boli, / nebunul ridica boabele porumbului strivite în praf / semănându-le-n ogoare pe cari numai el le ştia. / Mugetul taurului gonind cutremura o clipită pe cei / ce-nfulecau grăbiţi şi beau cu faţa spre nori, / ce fumau vorbind despre afaceri şi dragoste – / sau blestemau şi râdeau şi cântau / în zornăitul monedelor aruncate / prin fum, pe tejghea...» (Vechi târg în Banat – SUi, 1). Spre deosebire de orăşelul macedonskian («Oraşul mic te fură-ncet / Cu ale lui tăcute strade, / Cu oameni proşti, dar cumsecade, / Ce nici nu ştiu că sunt poet.. // Cu centrul intim şi cochet, / Şi fără case cu arcade...» – Al. Macedonski, «Rondelul oraşului mic»), spre deosebire de nevrozatul, sufocantul târg bacovian («Ce tristă operă cânta / fanfara militară / Târziu, în noapte, la grădină... / Şi tot oraşul întrista / Fanfara militară... // Plângeam şi rătăceam pe stradă / În noaptea vastă şi senină...» – G. Bacovia, «Fanfara»), românescul târg bănăţean, provincia din creaţia poetică a lui Petre Stoica respiră optimist-cosmic, participă la o universală ordine, constituindu-se într-o serie de miracole, după cum certifică şi volumul publicat în 1966 (Miracole): «Mânjiţi pe obraji cu boabe de bozii / ne căţărăm pe grilajul ruginit / de unde privim / sărbătoarea din curte – // pe masa aşezată printre dalii înalte / paharele şi sticlele cu dop de cocean / înconjură gramofonul pictat / cu amoraşi zburând peste cai, // şi discul se răsuceşte repede repede // în aerul toamnei plutesc funigei, / porumbeii venind şi plecând / sunt explozii albastre, // din pâlnia de foc a gramofonului / cresc poveşti despre valurile Dunării / şi nouă acum ni se pare / că oamenii din curte sunt nemuritori / fără să ştim că sumedenii de gânduri / cu pietre ascuţite / le bat într-una în tâmple: / cineva se gândeşte la soţia bolnavă din pat / cineva se gândeşte la inundaţia de anul trecut / cineva se gândeşte la viile distruse de filoxeră // şi discul se răsuceşte repede repede // aerul e plin cu pleavă, cu viespi / ce coboară şi sug din perele strivite în prag / şi cad apoi în apa verzuie din jgheab // şi discul se răsuceşte repede repede // iar noi privim fermecaţi; / când paşi se aud venind către noi / fugim şi ne-ascundem în şanţ, / ne spunem că odată şi noi vom fi mari / şi atunci vom cumpăra gramofoane cu pâlnie de aur / să ascultăm cât vrem / poveşti fără seamăn...» («Moment din copilărie» – SUi, 3 sq.). Laitmotivul cu disc de gramofon învârtindu-se repede-repede înfăşoară lirico-semantic, desigur, şi o „subtilă“ trans-simbolizare într-o „grăbită“ roată a timpului, a vârstelor. Fanfara din orăşelul lui Petre Stoica are focul solemnităţii: «La un semn de nimeni bănuit / focul fanfarei izbucneşte în piaţa cu monument, / bătrânii rămân nemişcaţi / sub duzii cu frunze de hârtie / unde joacă pe boabe de fasole şeptici. // Noi, copiii, prin nori alcătuiţi din pucioasă / pe căluşei cu vopseaua decolorată / călătorim visători înspre cer – / aripile fragile ni se rup / şi nu ajungem mai sus de salcâmi...» («Amintindu-mi o duminică» – SUi, 4). În provincia evocată de Petre Stoica, nunta este încă un mare eveniment românesc: «Alaiul iese din curtea bisericii / invitaţii calcă în vesel tact // Naşul mare dirijează traseul culorilor / şi satul se umple de parfum / Copiii se caţără pe garduri / Toate ferestrele acum se deschid / până şi mama oprindu-şi andrelele / admiră momentul festiv // Mirele păşeşte atletic / din pălăria sa neagră priveşte un vultur / Mireasa e timidă ca un porumbel / sânii îi sunt împodobiţi cu zambile / şi-n jurul frunţii i se roteşte lent / aura cununii de mirt // Îndărătul nuntaşilor cu luciri de staniol în priviri / neîntrerupt clarinetul şi patru viori / silabisesc suspine dulci // Alaiul se îndepărtează / pleacă să planteze o mlădiţă de bucurii / din care vor creşte crengile vieţii cu copii / acoperite cu multe frunze pline de sevă bogată / şi apoi vor mai creşte şi câteva fructe / pentru gura pământului // Dar acum să danseze / sub norii ce-s tufe de roze cu aripi de serafim» («Baladă» – SUi, 9 sq.). Dar când se întrerupe, când tace „maşina de cusut destine“, este semn de moarte, este semnal că trece alaiul funerar: «Arşiţa topeşte piatra, zăvoarele, / plantele grădinii / se despletesc în făşii de pergament. // Chemaţi de un vaier prelung / ieşim din camere ce au în ferestre / crengi cu frunze de nuc, // tace şi maşina de cusut. // În mijlocul drumului / apare convoiul funebru: // A murit un om destul de bătrân; / se spune c-a suferit de rac, / patru bărbaţi îl poartă pe năsălie, / nepoţii leagănă o cunună cu panglică roză; // (...) // Convoiul lasă în urmă / miros de ceară, de busuioc, de tămâie, / sub oţetarii cu frunze roase / femeile stau cu pumnul la gură, / şi-n momentul în care mă întreb dacă şi eu voi muri / maşina Singer de cusut / începe iarăşi să cânte.» («Cândva, în iulie» – SUi, 10 sq.). Provincia are vitalitate, este plină de energie în toate anotimpurile; «orologiul cucului cade în lacul verde»; «pe şoseaua naţională, chiar lângă pod, / se clatină carul cu trifoi»; «mamele pleacă la prăvălie să cumpere drojdie, câteva picături din petrolul / prelins de pe gura războiului»; «se discută preţul cerealelor»; «farmacistul îşi arată priceperea la biliard»; «printre norii de tuş negru / luna este un felinar de dovleac»; «văcarului / care intră melancolic în sat» i se pare că «sub raze palide, casele / se scufundă-n pământ» (O seară aproape uitată – SUi, 6); «bariera se ridică agale, / căruţe cu păsări, cu fructe, cu mac / intră în oraşul mic, salutate / de cocoşul cu trâmbiţa spartă»; «căruţele cântă din osii uscate / şi ajung în piaţa cu bidoane de lapte»; «lângă monumentul cu vultur / apar funcţionarii lins pieptănaţi»; «în cârciumă negustorii încheie contracte»; «frizerii orbesc în oglinda pătată de muşte» (Reşedinţă de plasă, I – SUi, 13 sq.); «din norul serii, zmeuriu, / cad porumbei întorşi de pe câmp»; «servitoarele târăsc spre casă / copii cu bucle de îngeri»; «funcţionarii cu mustăţi de catran / vin în parc să consume / covrigi cu chimen, să asculte / melodiile sublime din chioşc»; «directorul băncii spune glume, / râsul său înghite luna / şi obosite, soţiile funcţionarilor / scot fluturi din bere» (Reşedinţă de plasă, II – SUi, 14 sq.); «vine circul / ... / pe roţi albastre şi roşii / pe roţi de frunze şi fum // (...) // ...intră în orăşelul nostru credincios / – aici unde oamenii spun că artiştii sunt derbedei / aici unde o fată care s-a dăruit iubitului / a fost alungată cu pietre – / intră pe străzile atât de curate / melancolica maimuţă îi salută pe toţi trecătorii // (...) // la marginea orăşelului nostru cinstit / e coborâtă ancora artei» (Vine circul – SUi, 16 sq.); profesorii de gimnaziu, «vara, pe străzile oraşului mic», «sunt îmbrăcaţi în haine sobre / lucind de atâta şi atâta călcat»; «la gâtul lor mereu transpirat / atârnă lavalierele / ca nişte păsări căzute în praf» (Profesorii de gimnaziu – SUi, 18); în gara cu etaj a orăşelului, «brusc mor greierii aparatului Morse», după ce trece personalul; «la etajul enigmatic / unde plâng muşcate cu ochi de mărgean / degetele unei zâne / sărută clape dulci de pian» (O gară – SUi, 19 sq.); strugurii atârnă «ca liliecii de grindă»; fluturii caută «paradisul din preajma / lămpilor mari Petromax» (Slow-Fox – SUi, 22); iarna, «vântul trandafiriu aşează ouă de gheaţă / printre tufele mici de mahonia, / dinspre fierărie creşte mirosul copitelor arse / în timp ce peste olanele brumării / păstăile roşcovilor sălbateci / răsună ca nişte cutii de conserve, // macină macină morile»; «...elevii patinează încontinuu pe lac, / îşi sărbătoresc fericirea vârstei dansând / şi dacă vor, pot să atingă cerul cu palmele / pline de ghiocei spumoşi, // întunericul coboară foarte repede – / când ciorile părăsesc grădina adormită; / ca un rinocer trece locomotiva prin preajma pădurii, / poate mai vin ecouri peste marele câmp / iar îngerii cântă din flaute subţiri de argint» (Înaintea nisorii – SUi, 7 sq.). La tăierea porcului de Crăciun, «pe masa adusă-n şopron / se află sare, cimbru, cuţite fierbinţi»; «vântul îşi opreşte motoarele / şi ninsoarea creşte monoton monoton»; «pretutindeni în curte sunt urme de paşi / îndreptaţi spre fântână, spre uşi / iar sângele scurs pe zăpadă / este o flacără ţintuită deodată / în cuie de gheaţă»; şi «tata e-un zeu / cu barba lucind de grăsime»; «vrăbiile visează gămălii de mohor»; «din orele bucuriei picură miere / şi ochii contemplă-n tăcere / carnea roză a porcului atârnat / de două cârlige sub dud»; «când alte zgomote se aud / soarele despică norii molateci / risipind peste curte / făinişuri de aur...» (În curte – SUi, 8 sq.). Elogiul provinciei continuă şi în «Arheologie blândă» (1968), tot prin ochii copilului-zeu. Şopronul este «un tărâm salvator», un spaţiu sacru, în succesiunea dienocurilor, în rotirile exacte ale nocturn-diurnului; «tărâmul fantomelor rămâne afară: / în inimi şi-n iadul fântânii, în alunii întunecoşi / dindărătul grădinii, // aici e-o împăcare caldă, un cântec / cu glas de rumeguş, o bucurie naivă»; în şopron, «brusc se face lumină de rai», «rândunica ţâşneşte frumos de sub grindă / şi se duce la Dumnezeu să-i spună / un psalm de argint»; «aici sunt inelele şi literele de metal / pentru hamurile uscate ca şerpii de pe drumurile verii»; aici, «sunt clopoţeii – sufletul lunii decembrie, sunt / potcoavele rupte, care par nişte inimi ciobite, / sunt o mie de obiecte rămase de la străbunici»; «aici e felinarul orbit de treizeci de ani, / e presa pentru storsul strugurilor – / aşteaptă să se umple fagurii toamnei, / atunci din jgheabul ei va curge mustul, ofrandă / pentru sfântul Dionisos / care hoinăreşte din sat în sat şi discută cu ţăranii prin cârciumi, / aici e coasa şi grebla, sunt toate uneltele / pentru răstignitul porcilor, iarna»; aici, «într-un colţ picoteşte roata de tors a bunicii»; şopronul se constituie într-o lume «care moare într-un anotimp / şi reînvie în alt anotimp»; «aici, ziua veghează rândunica, / noaptea veghează luna care-şi vâră craniul palid / pe fereastra de sus.» (Şopron – SUi, 26 sq.). În sărbătorile de iarnă, când «roata fântânii cântă bucuria teama speranţa», când «de pe crengi curg fire subţiri de staniol», când «vrăbiile dansează mecanic pe bălegar», când «din grajd izbucnesc întruna comete de aburi», la nechezatul cailor «ca în basm», când «în cameră e miros de brad luminos», când «nucile aurite sunt nasturi de pe hainele îngerilor», când merele par a fi aduse din «poienile raiului», când «câinii vecinului latră şi deodată / din întunecimi de grădină / ies irozi cu tiare albastre galbene roşii», când «bat clopote undeva în pământ», în afară de tatăl-zeu «cu barba lucind de grăsime», se profilează ca zeităţi şi bunica, răsfoind calendarul nou, citind şi profeţind „că la anul nu vor fi şoareci pe câmp“, că provincia va fi încercată «de un frig atât de mare», cum «nu s-a mai pomenit din veacul trecut», ori zeitatea-mamă, îndesând «paie multe-n cuptor / ca să fie cald pentru seara Crăciunului» (Din copilărie – SUi, 27 sq.). Rang de semizei, chiar de lari, par să capete şi vecinul-marinar («...rudă îndepărtată a mamei», ce «a fost marinar la Pola», ce are acum «mustăţile îngălbenite de tutun» şi care se laudă: «c-a stat pe catarg printre păsări, / că a făcut în Marea Adriatică baie», ori că «toate fetele din portul vestit îl iubeau / doar pe el, bărbatul înalt, bărbatul spătos...» – Vecinul nostru – SUi, 28 sq.), frizerul («cu pămătuful ca o crizantemă-nfoiată», ce «pe toţi i-a făcut pentru o zi două frumoşi», «cu briciul ascuţit şi lucios» – Frizerul – SUi, 29 sq.), tocilarul (ce «intră în sat / însoţit de convoiul frunzelor», ce «împinge căruciorul de parcă / îşi taie mormântul în piatră» şi căruia «mâinile îi întind cuţite / de tăiat în linişte pâine, cuţite lungi / pentru spintecatul porcilor iarna, / îi întind şi foarfeci pentru vălul cald / al miresei, pentru scutece...» – Evocare – SUi, 30 sq.), hornarii (ce, «atârnaţi întotdeauna de nori străvezii / coborau pe funii nevăzute în coşuri / gonind cu peria lor ca un arici supărat / duhurile funinginei, diavolii focului; mamele ne speriau arătându-ni-i / dar ele ştiau că oamenii aceştia tăcuţi / sunt zeii casei» – Oamenii acoperişelor – SUi, 32) ş. a.
O dată cu publicarea volumului «Melancolii inocente» (1969), protagonistul poemelor lui Petre Stoica, din erou al provinciei, al orăşelului-reşedinţă de plasă, devine eroul cotidian al «cetăţii moderne», observând „ordinea gravă“ a lumii, meditând asupra acesteia, ori implicându-se – mai mult sau mai puţin – în dramatismul existenţial-cotidian al aşezării lumii în făgaşele teluric-celeste ale fiinţei.
Desigur, din când în când, aidoma unui Hesiod, însă sortit a vieţui într-un apartament din cetatea modernă, mai priveşte în oglinda retrovizoare a vârstei, reînviind „muncile şi zilele“, illis temporibus, „petrecerea“ de la poalele Heliconului, ori, mai degrabă, ale Cogaionului nemuritorilor, ca în acest jurnal (publicat în volumul din anul 1975, «Trecătorul de demult») derulat la perfect compus: «Luni am instruit găinile apoi / am cântărit lumina solară din fiecare ou / marţi am semănat morcovi viitoare / cozi de cometă pe cerul bucătăriilor / miercuri am ieşit la plimbare cu iepurii / am discutat despre / posibila interzicere a bombei atomice / joi mi-am defrişat barba iar seara / am ascultat broasca ţestoasă / depănându-şi străvechile amintiri / vineri am primit în audienţă cocoşul / cerea extinderea curţii / să poată ucide cocoşul vecinului / sâmbătă m-am îmbătat cu Hesiod / în timp ce trăncăneam / despre ultimele cuceriri agro-tehnice / duminică după-masă pe-o vreme cu ploaie / am participat la funeraliile cârtiţei»  (Jurnal – ST, 27 / SUi, 89 sq.); ori ca în oda mâinilor din volumul «Iepuri şi anotimpuri» (1976): «Aceste mâini care repară coarnele berbecului / aceste mâini care jupoaie un iepure / aceste mâini care dezmiardă coama calului din basm / aceste mâini scufundate adânc în lada cu făină / aceste mâini care aduc un şarpe din clocotul verde al grădinii / aceste mâini care în apa limpede îşi scot mănuşile de lut / aceste mâini care aprind o ţigară foarte ieftină / aceste mâini care înalţă din fântână cheia strămoşilor / Aceste mâini care găsesc în praf un clopoţel şi un cioc de vultur / aceste mâini care îndoaie o potcoavă în formă de inimă / aceste mâini care tremură pe coapsele de gresie ale femeii / aceste mâini care golesc tărâţa timpului din ceasul din perete / aceste mâini care închid ochii morţilor din fotografie / aceste mâini care arată viitoarea direcţie a vântului // aceste mâini înstelate în contextul albastru al zilei» (Aceste mâini – SUi, 93 sq.).
„Cetatea modernă“ (a Timişoarei) din vremea unei Europe „bolind“ de-al doilea război mondial este surprinsă de Petre Stoica prin ochii adolescentului, ai liceanului «palid după întâia ţigară», trecând pe străzile «cu hortensii şi femei sănătoase / însoţite de bărbaţi fără patimi», interogându-se asupra întârzierii vântului menit a linişti «sânii femeilor sănătoase», ori a-i răcori «obrajii încinşi de primul sărut»; în „cetatea modernă“ a acestui anotimp al eroului liric, «viaţa are gust de păcură dulce», «arşiţa topeşte fardul obrajilor», «tramvaiul galben duce ţăranii chipeşi la gară», «gramofonul gâfâie ca un obez în faţa unei fecioare», «o saltea cu aripi împuşcate zboară pe fereastră», «nebunii oraşului întârzie sub felinare / şi pipăie conturele Europei bolnave» (Într-o cetate modernă – SUi, 44 sq.), «din copaci cad cranii de păsări dar nu le culege / nimeni, nimeni nu mai ascultă tangouri», «putrezite umbrele verii curg în pământ / lebăda moare – pluteşte asemenea unui steag / al capitulării vin şobolanii şi curând o mănâncă / la masa dulce a păcii» (Toamnă în parcul cetăţii moderne – SUi, 45).
Dar „cetatea modernă“ din vremea studenţiei lui Petre Stoica, a maturităţii depline, creatoare, a afirmării, este Capitala / Bucureştiul, unde-i «roata norocului neagră şi roşie», cu „semnele ei albe“ «ca ochii destinului»; aici, «din mâlul zilei ies crocodili – cu gura deschisă» (Roata norocului – SUi, 46), căutând, vrând să înghită „roata norocului“; aici, protagonistul poematic constată că «după Hiroşima nu mai există legende» (Acolo îndărătul perdelelor – SUi, 61), că «Albă-ca-Zăpada a fost gâtuită de pitici», că «piticii au crescut uriaşi», că «s-au decretat mareşali / şi luptând între ei au murit glorioşi»; aici, «căprioarele se prăbuşesc lângă lupi iar lupii / îngenunchează lângă iepuri numai porcii mistreţi / mai aleargă apărându-şi demnitatea cu colţii»; aici, «corbii plâng şi recită manifeste de pace» (Cine – SUi, 63). Aici, «lângă roza vânturilor cu lira sub braţ / poetul fumează nori şi arată drumuri inverse / unii îl cred şi-şi mută turma de oi înspre lupi / unii pe vreme senină deschid umbrela şi fac astenie / alţii se duc să cultive grâu mac şi culeg / pietricele dorm liniştiţi în loc de vară au iarnă / şi prăjesc pe plită elegia belşugului bravo poetul / compune un nou sistem de irigare şi-i trage pe sfoară / pe cei care vor să-l tragă pe apă bravo şi bravo / cel deprins cu nuanţele galbene salută poetul / de armindeni îi trimite o casetă cu şerpi / dar ochiul magic se-aprinde» (O casetă cu şerpi – SUi, 70 sq.). Aici, în „cetatea modernă“, poetul îşi trăieşte „execuţia“ – sub o dictatură de tip napoleonic – aidoma unui nou François Villon (după cum se ştie dintr-un poem publicat tot în volumul O casetă cu şerpi, din 1970): «Peste câteva clipe în piaţă are loc execuţia mea / asistă şi vulturii vulpile grafologii asistă contabilii / e viva sosesc toboşarii lui Napoleon soseşte şi clipa / când litera funiei cade pe gâtul acesta prin care / a trecut un râu de coniac sunt executat pe bună dreptate / prea am iubit cu ardoare filatelia adevărul muşcatele / şi n-am tras cu urechea la şoaptele crengilor nu-mi / pare rău că mor unde e muza mea de demult spune / cine cine îmi admiră limba suav adiind atârnând / petală de trandafir curând voi fi şi demn şi rigid / moşteniţi-mi curajul până atunci domnişoară stewardesă / vă propun un zbor de agrement» (Limba suav atârnând – SUi, 72). Aici, în „cetatea modernă“ a Bucureştiului, poetul îşi permite a face şi o «Prognoză meteorologică» (1981), de vreme ce este în stare să vadă «o furnică traversând nepăsătoare tăişul securii» (Poemul – SUi, 139), ori lumina retrăgându-se «speriată / în timp ce se înnegresc trandafirii din glastră» (Întrucât – SUi, 135), de vreme ce vede o «pasăre Hölderlin strivită sub roţile maşinii» (Omul o floare mică – SUi, 137). Aici, după cum aflăm şi dintr-un „răspuns“ din volumul publicat în anul 1983, «Întrebare retorică», în ciuda faptului că «semafoarele arată cale liberă» – aluzie la „pseudodesfiinţarea cenzurii“ din socialism –, nu poţi trece «cu picioarele retezate / dincolo unde se află parcul în care / mierla Isoldei / mai ţese postavul cântecului...» (Dincolo – SUi, 142). În „cetatea modernă“, anonim este «bărbatul care dansează pe sârmă», povestind văzduhului «viaţa-i destrămată ca o pătură veche», anonimă-i «femeiea care iese din hotel / melancolică legănându-şi / sânii copţi în focul dorinţelor», anonim este copilul «care-n timp ce priveşte ceasul / vântul îl ridică deasupra clădirilor / unde cântă pasărea de hârtie», anonim «e bătrânul care vorbeşte / cu moartea îmbrăcată / în uniformă de stewardesă», anonim «e soldatul care în autobuz / îl citeşte pe Homer», anonim e «orbul care pluteşte pe cer / cu o floare de oleandru în mână», anonimi sunt trecătorii «transpiraţi apatici veseli grăbiţi», «cu tomate în palmă / cu suluri de hârtie sub braţ / cu pastile pe limbă», purtând «cu toţii măşti», printre «claxoane fanfare ţipete la intersecţii», ori înghiţindu-i noaptea «pe toţi în cavoul ei albastru»; «în beznele ei sunt cu toţii / frunzele tăcute de pe crengile tăcute // sunt cu toţii / apa care trece domoală / de la izvor spre mare / şi de la moarte spre soarele spre norii / care dimineaţa / le aşează pe faţă / măşti mereu schimbătoare» (Întrebare retorică – SUi, 144 sq.); între zidurile sclipitoare ale „cetăţii moderne“, «zac utopii excomunicări şobolani / instrumente de tortură ghilotine excentrice / lagăre de concentrare cu firme duioase / discursuri ieşite din cimpoaiele broaştelor / autodafeuri scalpări ţapi infernali marţieni / perversităţi arhaice execuţii underground psychology / scafandri coborând între oceanele sufletului / estropiaţi magie electronică standardizare stress / roţi dinţate automobile moarte măşti de gaze roboţi / proclamaţii homunculi şi eternul / terorism în veşminte după ultimul croi» (Vietatea cu oase de aer – SUi, 148 sq.).
„Cetatea modernă“ agresează, terorizează poetul, anulează lirismul; o „salvare“ pare a se ivi doar din interior, din casă / apartament, din universul familial, unde protagonistul poemului şi iubita se retrag în îmbrăţişarea somnului până când „memoria neagră naşte pietre albe“: «Plouă argintiu şi toate se înnegresc / şi lemnul crucii şi chipul tău de fecioară / perdeaua atârnând afară putrezeşte – e steag / de doliu albinele au băut polen otrăvit / vine seara cu lumini de mucegai şi rugină / cresc negri bureţi pe indicatoarele drumurilor / şi bâjbâind intrăm deodată în somn / ploaia ne întunecă până şi stelele din vis / dormim îmbrăţişaţi ca să nu rătăcim / şi când ne trezim e iarnă de mult / memoria noastră neagră naşte pietre albe / eşti încă tu şi foarte palidă mă întrebi / de ce acum» (Şi când ne trezim – SUi, 60 sq.). „Binomul eroic“ din poemul lui Petre Stoica se află într-o mai mare siguranţă faţă de eroul liric bacovian din „locuinţa lacustră“, căci „potopul se amână“: «Noapte bună fericire şi trage zăvoarele grele / să nu intre furnicile vietăţile acestea blindate / îţi mănâncă idealurile trage perdelele jupoaie pielea / lupului din oglindă ora e foarte mentolată foarte altfel / luna îşi înfoaie coada verzuie sub plăpumi uzate / bătrânii căsătoriţi recită alfabetul e timpul beatitudinii / ascultă cum îţi creşte barba de cupru în hăţişul ei / apostolii aruncă sămânţa încercării mai ştii / poate în zori te scoli răzvrătit dar fii fără grijă / potopul se amână cu câteva zile cisternele / sunt încă pe drum» (E timpul beatitudinii – SUi, 65 sq.). În aceste circumstanţe, bucătăria se constituie într-un ungher sărbătoresc al aromelor parnasiene: «Dar cine înţelege această melancolie şi această / lentă moarte purtată pe aripi de albine / perdele arse de soare cuvinte uscate pe gură / numai bucătăria vorbeşte bolborosind din cazanele / cu lave de fructe iată acum şi sanctuarele / împodobite cu sticle de bulion cununile de mărar / adie pe fruntea zilei mereu mai aplecate în timp / ce mâna se opreşte în aer e-o pasăre lovită dar // cine înţelege această melancolie în haine de miere / şi nume crescând din literele morţii tăiate...» (În haine de miere – SUi, 74 sq.). Există şi o interesantă „metafizică“, în perimetrul, în spaţiul artei culinare: «Iubito din bucătăria noastră dispare treptat / mirosul metafizic al legumelor însăşi perdeaua / asistă atentă la transformările umbrelor calme / persistă pretutindeni un gust de sare umedă / se întunecă pâinea frumoasă a zilelor / iar peştele verii boleşte în fântâna din cer / auzi cum clopoţeii de lemn pe sfori de vânt / anunţă o trecere şi mai adâncă ? dispare treptat / urma de argint a păianjenului de pe tavan roagă-te / îngerului închis în gutuie să nu ne lase cumva / în frigul din somn despărţiţi» (Din bucătăria noastră – SUi, 75). În faţa agresiunii modern-citadine, eroul liric al lui Petre Stoica ştie să-şi găsească adăpost, orele „calme“, în «Sufletul obiectelor» (1972), în poezia, în aureola lucrurilor insignifiante din casă / bucătărie: «E ora de calm după truda guralivelor piuliţe a / ruginitelor râşniţe de cafea şi piper după / spălatul vaselor ce lunecă printre degete / asemenea peştilor în apa mâloasă / tac şi copiii vecinului orbecăiesc în jurul / fântânii astupate cu rădăcini de beton / femeile s-au culcat dorm în furouri molatice / şi umbrele trec peste buzele visând sărutări / dar speriaţi de calmul obiectelor / bărbaţii au fugit pe stadioanele cu prospeţime de mări / inutil: în geam soarele vibrează cu aripi de viespi / vesteşte inevitabila ploaie inevitabila seară / când peste insula zilei se sparg / valurile întâmplărilor fără memorie / ce glas îmi spune: rămâne totuşi nisipul / în dinţi rămâne totuşi spuma furtunii / în inimă» (Elegie – SUi, 76 sq.). În „biserica“ gospodinei, se petrec evenimente cruciale: «cuţitele se avântă în carnea roză din maşina de tocat / ies viermişori tubulari aşteaptă întâlnirea decisivă / cu piperul şi sarea / în orişice caz cuptorul e-un altar încărcat cu arome / aripi îi cresc copilului în coconul de scutece vai / să nu zboare cumva bunicul păzeşte damigeana gustă puţin / mătuşa se închină la minunile zahărului...» (Spre ore festive – SUi, 76); după ospăţ, încetează «şi zgomotul piuliţei zgomotul acestui / clopot afurisit din biserica bietei gospodine», lingurile, tigăile se îneacă «în balta chiuvetei», «pe faţa de masă pluteşte duh de sosuri din timpuri / uitate iar luna pune aură gândacului negru / încremenit pe făraş...» (Durere – SUi, 78); în seara ce urmează ospăţului, «hainele curg de pe trup indolente şi grele», «copiii spun noapte-bună cojilor de pepene» şi «mirele beznei păianjenul se furişează îndărătul / dulapului se însoară cu verişoarele prafului» (După această linişte – SUi, 78); duminică-dimineaţa, devreme, gospodina reia activitatea din sacra bucătărie, din „biserica-bucătărie“: «...ceainicul aşteaptă nostalgic şuieră curând / cu silabe fierbinţi şi grăbite nu eşti pieptănată / îi spune femeii musca din fereastră nu-i nimic / mai târziu probabil duminică înainte de prânz iată / aluatul creşte cu toate surprizele dimineţii / nu mai sunt singură prin vecini se dezlănţuie / clămpănitul tocătorului e-o căsăpeală măruntă / apoi vin imnurile radioului cresc din beton / o dată cu soarele mugind în fereastră // azi scrie în horoscop spălatul rufelor ceapă / şi scurtă plimbare la cimitir cu fluturii» (Dimineaţa – SUi, 79). În spaţiul mirific-interior al casei, al bucătăriei-biserici este prilej şi pentru o „laudă a degetelor“ iubitei: «Degetele tale care curăţă cartofii / degetele tale care despică scoicile tăioase / degetele tale care toacă mărarul şi ceapa / degetele tale care spală sângele de pe carne // degetele tale care scot petele de cerneală // degetele tale care pansează o rană adâncă // degetele tale care şterg lacrimile // degetele tale pe care le sărută luna când dormi // degetele tale – zece flăcărui» (Odă – SUi, 79).           
După Revoluţia Anticomunistă din Decembrie 1989, „cetatea modernă“ este năpădită de îngrozitori cumuluşi pestilenţiali: «De atâta vreme deasupra oraşului nostru / pluteşte o duhoare pestilenţială // greu se descompune duhul tiranului !» (Banală – SUi, 198); minciuna invadează chiar şi zonele viscerale: «Minciuna preotului-broască în faţa credincioşilor / minciuna ieşită din burta grea a legiuitorului / minciuna adăpostită în vagine şi-n carii dentare / minciuna împrăştiată de urina noului filosof / minciuna înflorită pe pâinea tare ca piatra / minciuna mamei a tatălui şi a copilului în faşă / minciuna lipită de picioruşele gândacilor / minciuna rostită până şi-n clipa orgasmului // Doamne mântuieşte-ne şi aruncă o bombă cosmică / peste minciuna care zi de zi / ne roade viscerele» (Elegie – SUi, 199); Bucureştiul are – în viziunea poetului – şi o chinezească, secundă piaţă Tien An Men: «Liga femeilor la menopauză spumegând / împotriva studentelor cu pulpe fragede / pe-asfaltul Capitalei urmele cizmelor de cauciuc / eşarfe negre în Piaţa Tien An Men II / cărţile Universităţii pătate de fecale şi urină / promisiuni în care se împreună broaşte râioase / înmulţirea exilaţilor înlăuntrul şi-n afara ţării / nomenclatura recitând un nou alfabet / terorişti transformaţi în grădinari blajini / copii cu burta umflată de ciorbă / buruieni pe morminte anonime / teamă lacrimă ploşniţe râie sida / şi pâine uscată // starea vremii rămâne staţionară» (Buletin meteo – SUi, 199 sq.). Avalanşele enumeraţionale reuşesc să impună o mai dură estetică a pestilenţialului (cf. ŞtSt, 11). Într-o astfel de „cetate modernă“, desigur, poezia nu mai are vreun rost, poezia este strangulată: «Poeme pentru femeile cu pubisul năpârlit / fericite însă că pot să-şi apese piciorul gros / pe tâmpla celui gata să-şi dea suflarea ? / poeme pentru preotul care scheaună / lângă biserica dărâmată de el însuşi / sau poeme dedicate canibalului păros / care-şi clatină bărbăţia pe cărţile Universităţii ? / Lirism pentru cine ? Pentru borfaşul / transformat în filosof ? Pentru şeful călăilor / care îşi primeşte acasă pensia în plic parfumat ? / În nici un caz lirism pentru burţile care aşteaptă la coadă... // (...) // Scriu numai pentru morţi – ei sunt singurii / care mai desluşesc ceva» (Numai pentru morţi – SUi, 198); pare a fi potrivit pentru asemenea zguduitoare realităţi numai lirismul din acul scorpionului: «Filosofia din copita măgarului / melancolia din şoricul porcului / umanitatea din guşa corbului / suavitatea din inima parlagiului / dulceaţa din cleştele dentistului / indulgenţa din valsul focului / lirismul din acul scorpionului // surâsul şi optimismul din fierea mea» (Embleme – SUi, 197).
În volumele de dincoace de orizontul anului 1995, Manevrele de toamnă (1996), Marea, pururea marea (1997), Insomniile bătrânului (2000) etc., tema evenimentelor provinciei româneşti, a evenimentelor orăşelului din câmpia Banatului (Jimbolia de la «graniţa dintre somn şi nimic») redevine „centrul de greutate“ al poeziei lui Petre Stoica, dar în tonalităţile dramatice ale prezentului, ale sfârşitului mileniului al doilea şi ale începutului mileniului al treilea; în „noua provincie“, în „actualul orăşel de graniţă“, «încep manevrele de toamnă», «vulpile schiaună», «prostituatele se retrag sub plăpumi»; aici / acum, «nici negustorii de rachiuri şi nici parlamentarii gureşi / nu rămân cu mâinile împreunate pe pântece»; «cătina ciorile imploră protecţia brumei» şi «teoriile filosofice intră-n talazurile putrefacţiei» (Bubuie pălăriile – SUi, 203); şi aici apar «profesori de vacarm încinşi cu eşarfă naţională / între două sughiţuri şi o jerbă de ceaţă», invocând «vestigiile iluştrilor» şi «crezându-se / ei înşişi emanaţia Olimpului» (Profesorii de vacarm – SUi, 205); aici / acum, ca şi în vremurile evmezice ale cronicarului Miron Costin, norii de lăcuste pustiesc totul: «la ceasul belşugului aşteptat / sosesc pe neaşteptate lăcustele // invadează străzile clădirile publice / asaltează tarabele cu mirodenii şi produse cosmetice // una câte una intră în visteria cerşetorului / se strecoară sub fustele femeilor / coafându-le pubisul / străpung urechile fruntaşilor politici / adunaţi să trateze compromisuri cu plaga // tunetul clopotului trezeşte morţii / care vin la faţa locului // lăcustele autohtone lăcustele marocane lăcustele / de toate neamurile / rod registrele cadastrale chitanţierele rod / dantelăriile grădinilor / nici pietrele de moară nu-s ocolite // o catastrofă de dimensiune istorică // spre seară lăcustele sătule / pleacă în formaţiune de nori // umăr lângă umăr cetăţenii urbei cântă în cor: / şi de această dată răbdarea noastră / a fost exemplară» (Lăcustele – SUi, 206 sq.); este o „altă provincie“, unde «strategii doctoranzii unei ere noi / construiesc adâncirea ruinei» (Cronica unei localităţi de frontieră – SUi, 208), unde «bubuie pălăriile», unde «toate se închină în faţa / artei de-a învălui realităţile noastre şlefuite / de mâluri prin secole» (Bubuie pălăriile – SUi, 203; cf. TGrp*, pp. 371 sqq.). 


_______
* Înştiinţăm pe distinsul nostru Receptor asupra faptului că bibliografia de sub sigle se află în Generaţia resurecţiei poetice (1965 – 1970), de Ion Pachia Tatomirescu (sigla TGrp), Timişoara, Editura Augusta, 2005, pp. 371 – 383.


 

  Grigore Hagiu şi chipurile împietrite ale Logosului




După ce trece cu primele volume – Autoportret în august (Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1962), Continentele ascunse (Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1965), De dragoste de ţară (Bucureşti, Editura Tineretului, 1967) – dincolo de rafinăriile parnasianismului, Grigore Hagiu (Târgu-Bujor, 27 septembrie 1933 –  1 febr. 1985, Bucureşti) se angajează – cu Sfera gânditoare (Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1967) şi continuând cu Nobleţe de stirpe (Bucureşti, Editura Tineretului, 1969), Spaţiile somnului (Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1969), Nostalgica triadă (Bucureşti, Editura Eminescu, 1970), Cântece de stemă (Editura Militară, 1971), Miazănoaptea miresmelor (Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1973), Zenit de anotimpuri (Bucureşti, Editura Eminescu, 1974), Sărbătorile anului (Bucureşti, Editura Militară, 1975), Descântece de gravitaţie (Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1977), Sonete (Bucureşti, Editura Eminescu, 1978), Alte sonete (Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1983) etc. – în perimetrul unui „modernism bine temperat“, conştient, ca mai toţi colegii de generaţie, de faptul că poezia înseamnă scriere cu „creta“ propriei fiinţe pe tabla-cer, jertfire a sinelui, „autoînsicriere“ şi pregătire pentru sublimul turnir din priveliştea fiinţei: «N-am să pot fi niciodată / mai drept / şi mai frumos decât un scaun / (...) / şi mai împietrit decât o coasă / mai zvelt / şi mai melodios decât o vâslă / mai economic / şi mai adunat decât o bardă / (...) / sunt lucrurile / chipurile mele împietrite / mai palide şi mai încete / durata lor ce mă conservă / am vreme lungă să le pot privi / pentru secunda-n care mă voi vedea / încremenit / pe mine însumi / şi-acea secundă / nespusă nimănui de nimeni / mă va sparge hotărât / când trupul retezat de viaţă / pe sine însuşi se contemplă / şi dovedindu-se el cel mai puternic / resoarbe înapoi tot ce-a văzut» (Chipurile mele împietrite – HSfer, 72).
Eroul său liric – din «Sfera gânditoare» îndeosebi – se relevă drept „Omul-Phoenix“: «... plângi suflete / cu lacrimi însă de aripi / noianul care n-ai ştiut / şi n-o să ştii să îl aprinzi / de lucruri şi de gânduri / de cuvinte / (...) // în faţa ta cad uriaşe focuri în cenuşă / îngăduie acestui viitor al tău / mereu să ardă înainte-ţi / el se retrage veşnic nevăzut / plătindu-ţi greu renaşterile tale / chiar şi pe-aceasta / înflorind / aripă din aripă / şi consumându-şi zborul fără scrum / din osul umărului până-n vârful lor» (Omul Phoenix – HSfer, 105).
Subliniidu-i «o originalitate de structură frapantă», criticul literar Nicolae Ciobanu mai remarca în poezia lui Grigore Hagiu «acuitatea ardentă a stării de conştiinţă intimă integral trăită şi, implicit, comunicată prin „vocea eului“ colectiv; este vorba, adică, de acel „eu“ care în virtutea sublim-dramaticei lui însuşiri exponenţiale dă naştere nobilei „confuzii“ dintre existenţa în sine a individului uman şi umanitatea însăşi căreia, de fapt el îi aparţine. (...) Fantastica pădure este un imn de laudă adresat umanităţii noastre româneşti pentru inalterabila ei putere mitică de a se confrunta, în spiritul unei dramatice demnităţi morale, cu încercările tragice ale existenţei în şi prin spaţiul şi timpu-i cosmic.» (CÎn, 162).
De fapt, metafora-simbol a lui Grigore Hagiu, fantastica pădure, după cum se relevă din întregul volum ce poartă acest titlu, nu este altceva decât cetatea-pădure, desemnând la alţi poeţi arheul valahic, metamorfozându-se într-„un fantastic oraş-pădure“: şi deodată / crescu în tot oraşul / surda-mpotrivire / întâi veniră trunchiurile mari de brazi / din camioane pe-ntuneric descărcate / pe braţe duse în tăcere-adâncă / şi stivuite-aproape de primejdii / să fie la-ndemâna minţii agere şi chibzuite / pe urmă începură să se-nalţe / să sprijine coloşii / descumpăniţi de piatră / cariatide vechi de lemn // o uriaşă mină / la lumina zilei / o fantastică pădure / un codru viu în împietrire salvatoare / şi fără de coroane şi de rădăcini / cu multele-i coloane numai drepte iuţi / vestind cu glas de om şi de zăpadă-nvârtejită / acolo unde copleşeşte greutatea stăpânind-o / născuţi aici retraşi aici / să nu ne surpe valul barbariei / aici ne naştem iar / şi nu ne mai retragem // legate-alături / cu capiteluri simple / pe tălpici de scânduri / tulpinile de brad îşi ocupară locul / în vasta rânduială-a fantasticei păduri / trezind îndemânarea ce zăcea în noi de mii de ani / şi-acuma răsufla din nou la suprafaţă cu putere / strunind încheieturile acestei lumi ieşită din ţâţâni / şi-n prima noapte / mai liniştită parcă / miresmele de brad rătăcitoare / căzură peste oraş («aici ne naştem iar şi nu ne mai retragem» – HFp, 33 sq.).
Grigore Hagiu este un creator de veritabile simfonii poematice, tot o simfonie fiind şi suita de poeme turnate în formă fixă, Sonete, volum publicat în 1978, despre care Victor Felea consemnează: «Cele o sută unul sonete se constituie într-un mare poem unitar, fără ca bucăţile, considerate separate, să-şi piardă relieful propriu, un superb poem dedicat realităţilor tangibile şi intangibile ale ţării. El urmăreşte într-un aranjament cu discreţie întocmit, natura şi pământul românesc sub iluminările tuturor anotimpurilor, celebrând totodată, în chipul cel mai firesc, elementele noi, de civilizaţie modernă, care au îmbogăţit peisajul nostru sau rostindu-şi cu un patos reţinut dar cu atât mai convingător, încrederea în oamenii uriaşului efort colectiv. Dar „poemul“ nu se opreşte numai la atmosfera şi la aspectele prezentului, ci înglobează cu aceeaşi naturaleţe şi spaţiul eroic al trecutului, prin evocarea câtorva din cele mai reprezentative şi mai ataşante figuri ale istoriei noastre. În acest fel tabloul poetic primeşte toate dimensiunile necesare şi, fără să aibă caracterul unei fresce sau dinamismul desfăşurărilor epopeice, el îţi transmite cu limpezime, cu o blândă şi fermă forţă de penetranţă sentimentul plenitudinar al patriei...: Pogor în mine însumi liniştit, / spre-adâncurile calme de-mplinit, / spre întruparea mea cea mai curată. // Şi parcă spăl un aur limpezit / subt ploi înalte care s-au pornit / din sanctuare dacice de piatră.» (FApa, 72; cf. TGrp*, p. 387 sq.).
                                                                                                Ion Pachia Tatomirescu
_______
* Înştiinţăm pe distinsul nostru Receptor asupra faptului că bibliografia de sub sigle se află în Generaţia resurecţiei poetice (1965 – 1970), de Ion Pachia Tatomirescu (sigla TGrp), Timişoara, Editura Augusta, 2005, pp. 387 sq.


 PROFESORUL DE LA „SORBONA” TITUS BĂRBULESCU, O BIOGRAFIE ROMÂNEASCĂ ŞI O BIBLIOGRAFIE A LITERATURII EXILULUI ROMÂNESC


Articol de dicţionar1 BĂRBULESCU, Titus (22. VI. 1918), prozator şi critic literar. Este fiul Corneliei şi al lui Eugen Bărbulescu, preot (ambii originari din judeţul Argeş) Titus Bărbulescu urmează, în paralel, după absolvirea Liceului „Cantemir Vodă” din Bucureşti, cursurile Facultăţii de Litere şi Filozofie şi ale Facultăţii de Drept de la Universitatea din Bucureşti (promoţia 1941 şi, respectiv, 1941). Sublocotenent de cavalerie (după terminarea Şcolii de ofiţeri de rezervă), este trimis pe frontul de Vest (Transilvania, Ungaria, Cehoslovacia). Rănit în martie 1945, e luat prizonier de germani şi, printr-un concurs de împrejurări favorabile, descrise în „povestea de război” Ionică, ajunge în Franţa (la Chartres, apoi la Paris), unde participă la mişcarea de rezistenţă a românilor din exil. În Franţa activează ca reprezentant pentru difuzare al editurii Le Pavois. După absolvirea, la Sorbona (1952-1953), a cursurilor care pregăteau profesori de franceză pentru străinătate (CAEFE), e angajat profesor stagiar, apoi titular, de limba şi civilizaţia franceză şi consilier la Alianţa Franceză (1953-1985). Din 1955, funcţionează concomitent ca asistent (ulterior conferenţiar) al profesorului Alain Guillermou, la Catedra de limbă şi civilizaţie română din Cadrul Institutului Naţional de Limbi şi Civilizaţii Orientale, Sorbona III. Între 1970 şi 1983 este redactor al publicaţiilor „Bulletin informatif” şi „Cahiers”, editate de Asociaţia Francezilor de Origine Română. Îşi ia doctoratul în litere la Sorbona, în 1978, cu lucrarea Lucian Blaga (1895-1961) poète et dramaturge. A colaborat, în ţară, la „Bilete de papagal”, „Perspective”, „Izvoare de filozofie”, şi, în străinătate, la „Luceafărul”, „Anotimpuri”, „Caiete de dor”,
 1 Reprodus după Dicţionarul general al literaturii române, coordonator general: Eugen Simion, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, vol. I, 2004, p. 454-455.   


O EVOCARE HORIA STAMATU  FACUTA DE TITUS BARBULESCU  


Horia STAMATU mi-a fost profesor, timp de o lună, la liceul Cantemir- Vodă din Bucureşti, prin anii 1936-1937. Suplinitor al profesorului titular de psihologie, blândul şi bunul Ion Nisipeanu: poet, eseist, filosof în timpul liber… A intrat în clasă un tânăr înalt, blond, cu părul răvăşit, cu paşi repezi. A ajuns îndată la catedra peste care a pus catalogul mare, cartonat ca o carte bisericească, deasupra lui, manualul de psyhologie, de Ion Nisipeanu. S-a întors cu faţa către noi: o faţă luminoasă, ochi limpezi, parcă miraţi văzându-ne cum ne-am sculat în picioare, unul după altul, surprinşi că nu-l vedem pe „moşu’ Nisipeanu”. Acesta intra, de obicei, legănat şi miop. Dând din cap în chip de răspuns la salutul nostru, urcând încet pe estradă, aşezându-se în fotoliul cu pernă, ştergându-şi ochelarii… Noul profesor, tânărul suplinitor, nu s-a suit pe estradă. A rămas în picioare, un lungilă simpatic, oarecum căutându-se dimensional în costumul lui elegant, cam răsfirat peste corpul subţire. S-a uitat intens la noi, cu cotul sprijinit pe catedră. Tăcea, în timp ce noi ne aşezam, unul după altul în bănci. Apoi a luat manualul în mână, cam boţit, se vedea că fusese răsfoit. S-a prezentat: Stamatopol… Horia Stamatu! – Aa! Unii dintre noi îl cunoşteam din citite, sau auzite. Ştiam că fusese laureat al Fundaţiilor Regale, cu placheta de poeme Memnon. Din nou tăcere. Din nou, începu să ne întrebe de una, de alta, la ce lecţie ne aflam. Din manualul pe care îl deschisese, citea tabla de materii. Cestorul clasei (eram cu rândul cestori ai clasei pe câte-o săptămână, numiţi de dirigintele clasei, care era, de-altfel, „moş Nisipeanu”) i-a răspuns: - Trebuie să faceţi apelul, domnule profesor. Notaţi absenţii. Astăzi era prevăzută oră de ascultare… Erau nişte absenţi. Unul, dintre ei, prezent! Ascuns după paltoanele din fundul clasei, invizibil, mut. Profesorul s-a făcut că nu-l vede… A început ora. - Vom face, aşadar, o oră de revizuire. Nu vă ascult. Vom discuta liber, să ne cunoaştem mai bine. Ce-ar fi să învăţăm împreună cum este construită psihologia umană… care sunt categoriile ei scolastice, hm! Adică şcolare. De la greci ne vin, de la Aristotel. Iar, mai aproape de noi, Nietzsche le-a dramatizat. Wagner le-a cântat cu fanfare şi trompete de alamă… Bergson le-a intuit cu frăgezimea sensibilităţii lui, imediată, adică ţâşnitoare în conştiinţa umană, alcătuită global din inteligenţă, din voinţă, din suflu de viaţă sensorială… În ce ne priveşte, noi tot ca el, firea noastră românească respiră întâi sensibilitatea ei de artist în situaţia de precaritate a luptei pentru existenţa spirituală (nici un profesor nu ne vorbise aşa, ca acest Păsărilă cântător din flaut fermecat)… De cunoaştere prin iubire a celuilalt, fie el, sau ea floare, sau buruiană otrăvitoare: „Atât de fragedă te-asamenei/ Cu floarea albă de cireş”… De la el mi-a rămas, de la prima lecţie a profesorului-suplinitor Horia Stamatu, bine întipărită în memorie, împărţirea tripartită, scolastică, a categoriilor psihologiei ca ştiinţă umană: inteligenţa, sensibilitatea, voinţa. Le-a romanţat în expunere, le numea „puteri”: sunt puterile virtuale ale spiritului, încarnate în om. Menite să se dezvolte şi afirme în viaţă, să se exprime în actul creaţiei; sunt puterea cerebrală, sau speculativă, puterea sensibilă, inima adică suflul vital, puterea volitivă, voinţa de a se mişca în lume şi în relaţiile sociale, adică în situaţie de viaţă activă, sau contemplativă uneori… Când una dintre puteri, sau chiar toate trei sunt în luptă una cu alta, ce se întâmplă atunci? Se întâmplă s-o iei razna în viaţă, după cum îţi este destinul personal. Adică bine, pentru actul creaţiei, dar dincolo de bine şi de rău, te-ai rupt din morala comună şi din trăirea conformistă pe care aceasta o preconizează. Uite, Nietzsche, de pildă. Inteligenţa scăpărătoare. Sensibilitatea, hiperfragilă, lunară, de artist. Voinţa? Să facă el, omul, ce a făcut Dumnezeu pentru el, căci pentru Nietzsche, Dumnezeu a murit! Omul, creatura înzestrată din naştere cu puterea de a gândi imaginativ şi iconoclast, nu se poate mulţumi să trăiască în cadrul legilor naturii care sunt făcute pentru necuvântătoare şi necugetătoare. Omul este o fărâmă de eternitate. Aceasta i-a fost sădită din naştere odată cu voinţa de a se afirma în petrecerea vieţii, peste gloata supusă legilor conforme cu fatalitatea morţii. Din podoabă a creaţiunii, a devenit o ruşine supusă necesităţii vitale: o contingenţă, o aparenţă fugitivă, fantomatică, a esenţei divine şi perene, ar fi spus Aristotel… Omul – indiferent de etnia sau de sângele părinţilor din care provine – este „un ales al creaţiunii”, plasat în peisajul spiritual în sânul căruia a deschis ochii şi a vibrat intelectual afectiv, a participat cu vorba şi fapta la aventura lui terestră, este menit s-o „sublimeze”, sporindu-i fărâma de eternitate. Cum? Purificând-o prin artă – care înseamnă facerea, meşteşugul de a răpi puterea stranie care din durere şi plăcere vine, pentru a o metamorfoza în operă nepieritoare. Desigur, nu gloata unanimă şi anonimă este capabilă de a acţiona şi a se comporta în sensul unui „catharsis” sublim, în situaţie de a conjura destinul tragic care o paşte, fatal! (Horia Stamatu ne comenta liber: Naşterea Tragediei…) „Omul ales” este eroul tragic, Oedip, de pildă, în situaţii de „teamă” pentru a fi călcat legea morală – şi de „milă” pentru semenii lui, supuşi virtuţii şi teroarei de a fi condamnaţi să trăiască printre necuvântătoare, în turmă… Cineva din clasă l-a întrebat: - Dar pentru Dumneavoastră, domnule profesor, credeţi că „Dumnezeu a murit? A zâmbit. – Nu. Nu poate muri eternitatea, ceea ce ar fi un nonsens El, Creatorul a sădit în om revolta în contra necesităţii istoriei; în acelaşi timp, rolul lui în lume de a se depăşi spiritual, petrecându-şi timpul lui limitat în stare de „specie a eternităţii”; când senin, „apolinic”, stăpânindu-şi forţele stranii, venite din cer, cu scopul de a le cunoaşte prin suferinţa umană, când „dionisiac”, adică smintit, cheltuitor de viaţă, cu acelaşi scop. Rezultatul? Un surplus de afectivitate, un surplus de voinţă de putere, un pas în actul cunoaşterii abisale – ar zice Blaga – toate sunt metamorfoze ale spiritului. Toate vin de la Dumnezeu. Nietzsche le-a valorizat pe un plan estetic. Pe planul uman, social, politic s-a luptat cu morile de vânt! L-am recunoscut pe Horia Stamatu la Paris, îndată ce s-a instalat pacea în Europa occidentală, efectiv, instituită de aliaţi. Dincolo, în Europa robită domnea „pacea sovietică” Ne întâlneam pe Rue Serpente, într-o sală, din generozitatea prinţului Nicolae (la urmă era plătită din vânzarea bijuteriilor prinţesei Ioana, soţia lui, la fel de generoasă pentru cauza culturii româneşti în pribegie). Numeroşi exilaţi, săraci ca Ion Creangă şi Mihai Eminescu în bojdeuca de pe dealul Ţicăului din Iaşi, ne adunam la poalele colinei Sfânta Genoveva, într’un Centru Românesc de Cercetări, întreţinut material de prinţul Nicolae (şi el sărăcit de un exil mai vechi), animat de Paul Costin Deleanu, Octavian Vuia, Horia Stamatu, Nicu Caranica, sculptorul Puiu Anastase… Au participat la începuturile lui şi Mircea Eliade, H. Herescu, E. Cioran, V. Horia, Eugen Ionescu. Cu vremea, unii s-au risipit, alţii veneau proaspăt din ţară, mai tineri „învinşi de războaie”, alţii din ţările învecinate cu Franţa, refugiaţi mai vechi. Toţi săraci, puneau mâna la treabă, dezinteresat – niciunul nu era celebru, sau celebrat atunci! Secretarul de şedinţă şi lucrări era Octavian Buhociu, harnicul folclorist (mai târziu va trece un doctorat de Ştiinţe umane, la Sorbona). Nota tot, se exprima bolovănos, scria cuviincios şi cu miez. Se ţineau conferinţe, expoziţii de artă, colocvii universitare. Se primeau cu simpatie, noii veniţi, intelectuali, artişti români în trecere prin Paris. Ce minunat îl comenta pe Dante – pe text – profesorul şi poetul Nicu Caranica, venit din Italia, de atunci stabilit la Paris. Citea admirabil poezie clasică italiană, franceză, românească. Uneori, din opera personală, câte un amplu poem, în vers lung, mlădios ritmat pe sunete şi cuvinte româneşti, ordonate parcă profund muzical, „contrapunctate” repetitiv, ca după o partitură de Bach, în limba şi armonie mult dulce românească… Veneau şi participau la discuţii savantul şi zglobiul lingvist A. Juilland, ciracul acestuia Lache Morcovescu. „Hermeneuţi” ca S. Cerbu, R. Leibovici, care îl însoţeau pe Mircea Eliade. Tineri – atunci – scriitori, jurnalişti ca Th. Cazaban, V. Ierunca; filosofi „în iarbă”, ca C. Amăriuţei. În trecere prin Paris, poetul V. Posteucă, care se cam supăra din când în când de „atâta filosofie”: - Filosofia adevărată este „să înveţi a muri”! Nu ştiu cine a spus-o! (A spus-o Montaigne). Horia Stamatu nu se schimbase mult, vreme de aproape zece ani de când mi-a fost, timp de o lună, profesor de psihologie la liceul Cantemir-Vodă. Fizic, mai împlinit în costumul încrucişat care nu se mai răsfira peste silueta lungă, umerii erau acum drepţi sub stofa tăiată cu grijă, pe măsură, cravata înnodată perfect, gulerul strict. Uneori, venea la „Centrul” de pe Rue Serpente îmbrăcat într-un bluzon sport, înalt, alură zveltă, şuviţe de păr rebele, mai puţin rebele ca înainte. Aceiaşi ochi limpezi, atenţi, ascultând interlocutorul. Vorbind la rândul lui, devenea mobil, ochii îi străluceau, clipeau periodic lăsând scântei – când maliţioase, când amare – pe măsură ce fraza se închega în perioade lungi, simetrice, presărate pe alocuri de incidente: butade vesele uneori, amare alteori, cu referinţe exact citate din autorii şi cărţile lui „de căpătâi”, vechi, noi, contemporane cu „fenomenul cultural” în creştere atunci în Europa, Franţa, Germania, Italia, Spania. România era un punct de întrebare, o disperare surdomută, şoptită cu gura închisă la urechea nereceptivă a omului „occidental”, el fiind eliberat de „teroarea fascistă”. Sunau insolit – în faţa publicului în ce priveşte opţiunea lui pentru libertatea de conştiinţă şi a spiritului în sânul unei „patrii cu cultura ei proprie” în cadrul Europei fără frontiere, nici paşaport; sau opţiunea pentru o Europă internaţională, buimăcită de mesagiul vânturat de noua societate anti-burgheză, „egalitară şi de justiţie între popoare diverse, multi-rasială – ceea ce era evident! – creată exemplar (!) în Uniunea şi spaţiul european sovietic – ceea ce era total mincinos! Sunau insolit şi chiar agresiv pentru buimacii din sală cuvintele lui Horia Stamatu. De altminteri era o petrecere să-l asculţi citând, comentând în actualitate, pe Papini, pe Unamuno, pe Spengler din „Declinul Occidentului”, pe Urmuz, pe Nae Ionescu, savuros, pe care-l frecventase de aproape la Cuvântul, la facultate, în „curgerea fenomenului cultural şi politic românesc” din perioada de aur a literaturii româneşti. A „Naşterii Tragediei” românilor, între 1934-1940… În Franţa era pe atunci de actualitate problematica „omului revoltat”, în acelaşi timp polemica acerbă de idei dintre Sartre şi Camus (acesta ultim era autorul „Omului revoltat”). H. Stamatu se simţea aproape de Camus. Păcat totuşi – zicea el – că lecturile lui şi viziunea lui filosofică franco-mediteraneană erau depărtate de lumea răsăriteană a Europei. Erau puţin răvăşite, dar nu ca ale lui Eminescu care le-a contopit cu geniul lui de Ţară şi Domn al Limbii româneşti, într-o mitologie românească. A. Camus nu-l cunoştea pe Eminescu în original. Nici pe Urmuz, de altfel… Ar înţelege atunci că „revolta omului” naşte „nunc et hic”, din pământul, stânca unde te-ai născut, pe care zeii ţi le-au dat să faci operă umană din ele nu stricăciune şi ură. Sysiphe urcă greu un bolovan care cade. Îl aruncă din nou, zeii l-au condamnat, tovarăşii lor dorm la umbră, îi dispreţuiesc efortul van, gratuit. Zeii şi slugile lor l-au condamnat pe Sysiphe culpabil de a fi în Facere!... Îl interesa tot ce se petrece în jurul lui, chiar şi „omul urât la suflet” care din plictisul existenţei făcea umbră frumosului. Este urâtul, sufletul urât un „fairevaloir” al artelor frumoase, universal umane. Un păcat, zicea el. O patimă ontologică. O îndurăm. Trăim cu ea până la moarte. Şi după moarte – pe plan estetic – în mitologie. Mai târziu, în cursul anilor l-am întâlnit din nou la Paris, la cenaclul ţinut de L. Mămăligă. Construise între timp o prodigioasă operă: poezie, eseu, filosofie politică, a culturii – poezia lui H. Stamatu este o nesfârşită nocturnă, fantastică peregrinare în noaptea clară cu stele. A fost, este pe dâra Luceafărului lui Eminescu, contemporanul exilului românesc. S-a stins acum cinci ani în Germania, unde a poposit. Apolinic, senin:
„Nu ştiu cum vine clipa morţii
 Dar poate este chiar sărutul
pe care-l jinduim cu toţii
când nu mai îndurăm urâtul”
 Rămâne opera nepieritoare. E de sperat că va fi adunată cu grijă – opera tipărită ca şi manuscrisele pe care, cei ce au fost aproape de el, e de sperat – nu desperat! – că le-au putut conserva. Va fi în întregime tipărită şi restituită Ţării, Limbii româneşti, Cerului cu stele „ce luminează încă”din care s-a împlinit jindul de frumuseţe al marelui nostru contemporan Horia Stamatu.  




EXTRASE DIN POEZIA LUI  HORIA STAMATU

RÂUL

„O vână a lumii e Dunărea.
Curge către
inima ei dar înapoi spre izvoare
a urcat zeul iubirii al morţii
şi învierii
În Tracia s-a născut
Dionysos şi după ce-a urcat
peste undele râului a coborât
Cu vinul răsădind în viţa-de-vie.
Legaţi în carne şi oase ne curge
doar vremea. Râul e fluid, spală,
dezleagă şi leagă etern cu vremelnic”.

Când soarele

Om?
Din omături coboară
turmele uitate
turmele de chiuciuri
turmele de stalactite
turmele uriaşilor
turmele de piatră
turmele de lut
turmele nevoii
Lupii adulmecă urmele
când soarele iarna străvede
şi munţii de ceaţă se rup”.


Punta Europa, VII

„Patria ta, călătorule,
e tot ce se dezvăluie
ochilor tăi mereu căutători
şi adevăr e tot ce se vede
cu ochii întregii fiinţe.
De unde am venit?
Din noaptea durerii fără capăt
se ridică roiuri de stele
şi-mi luminează calea
în lumea de aici
icoana celeilalte”.




Perspectivă

„Căzut-au negre foi din calendarul
cu sărbătorile muiate-n sânge
e frig, pustiul în sine se strânge
nimicnicia întinde amarul
Învinsă, lumea pe-o roată de frânge
într-un oftat ce-i răscoleşte jarul
în raiul destrămării la hotarul
tăiat în vis de ucigaşi năluce
pădurea îşi risipea bănetul
într-un vârtej de frunze căzătoare
de-atâta prea-lumină orb poetul
se străduia s-adune praf de soare,
363
dar cerul îşi scutura sipetul
pe crestele de stearpă nemişcare.




Psalmul 136

„La râul Vavilonului şedeam
şi cu amar după Sion plângeam;
harfele frumos sunătoare
le-am pus în sălcii plângătoare
Biruitorii cereau să le cântăm,
vrăjmaşii să ne bucurăm:
cântaţi-ne cântările Sionului!
Dar cum să cântăm cântările Domnului!
Cum să cântăm în locuri străine?
Cum să te uităm, Ierusalime?
Dreapta să-mi înţepenească,
limba-n gură să mi se lipească
de te-oi uita, Ierusalime
şi mă voi bucura fără tine”!



Ulise


„Vârsta lumii e neliniştea…
După ce-au ocolit pământul
şi au mâncat boii soarelui
şi poamele de aur
corăbierii au pierit”



Acatistul sfântului necunoscut, Condac II

„Bucură-te, Irimie,
neamuri, bucuraţi-vă
din umila rumânie
luaţi, îndestulaţi-vă!”


Închinare

„Tu, Fiu Frumos pierdut în ceaţă
tu, Soare nou ce m-ai răpit
să-mi spui: amurg era ori dimineaţă
când neştiind am adormit?!!”

 




Titus Bărbulescu de vorbă cu Eugene Ionesco

Se făcuse seară. Era prin aprilie/mai, anii 1950. Acolo unde ne aflam, la etaj, str. Cl. Terrasse, stând de vorbă, într-un salon cu fereastra mare, apoi un balconaş, deschisă peste Sena (Seine) şi spre marginea Parisului spre St. Cloud- Boulogne, de acolo, de sus, ne veneau miresme şi adieri de vântuleţ de primăvară. De dincolo de fluviu, de podul din Boulogne, ridicându-se, adică stârnite din pădurea de fagi, paltini, stejari, frasini, aluni, cireşi sălbatici (adică făcând cireşe amare bune pentru dulceaţă, cea mai delicioasă – după mine…), coborau din înălţimea colinei – din cer! stoluri de zburătoare. Ovale, ovale. Mişcătoare. Rotitoare. Ca multe, nenumărate perechi de mâini, una pusă peste alta pe dos, cu palma întinsă de-a lungul ei, iar degetele – degetele mari, mai ales, rotindu-se, adică fâlfăind ca nişte aripi de pasăre – păsări sfinţite – dacă nu măiestre! Coborând din cer spre noi. Către pământul nostru şi noi pământenii… - La masă! Poftiţi la cină!… ne invită atunci doamna Rodica Ionescu. Scuzându-se, spunând cu dulceaţă, că este mai mult o gustare… În fine: o supă sau ciorbă cu de toate: legume, zarzavaturi, vreun os cu măduvă şi ceva carne, ceva ierburi: cimbru, tarhon, pătrunjel… Tout le monde à la soupe! Allons-y! A la bonne franquette! – cum spune francezul. - Adică: à la fortune du pot! Adăugă surâzând amfitrionul nostru Eugen Ionescu. Supa – adică ciorba cu de toate bunătăţile în ea (am simţit gustul şi aroma de dovlecei mai ales, ceapă verde, rasol de vită…) a fost delicioasă. La invitaţia stăpânei casei: la maîtresse de maison, doamna Rodica Ionescu, m-am servit de două ori… Apoi mi s-a servit „rilletes” de pasăre, de gâscă, pare-mi-se (este un fel de pateu din carne de porc – sau de pasăre – din măruntaie, ficat mai ales, pregătit, copt la foc, pus în conserve). Lui Eugen Ionescu îi plăceau foarte mult – mă invita să mă servesc din nou, spunându-mi: - E bun! Ce zici de mezelicul acesta? – E foarte bun! Aprobai eu din toată inima şi cu poftă. Un mezelic se spunea atunci la tot felul de gustări aperitive – în franceză numite canapé(s) – care se aflau în lăuntrul Căii Victoriei, în pasajul spre Teatrul Notara. Aici, într-un birt-cafenea, numit Mercur, abătându-te de la treabă o clipă (egal un clipici! Căci dura cam mult uneori…), se putea servi – te serveai tu însuţi! – tot felul de aperitive: ouă răscoapte cu muştar deasupra şi ierburi, şuncă afumată, piept de gâscă, mezeluri de Sibiu, Piteşti, de „casă”, ficat de pasăre, brânză la capac ş.a., însoţite – „stropite” de băutură… Tot felul de vinuri: roşu, alb, rosé.  Multe olteneşti, căci patronul era oltean, Drăgăşani, tămâioasă, fetească, bunăoară. Dar, bineînţeles, tot la fel de bine aprovizionat de sorturi scumpe şi alese din Moldova de Jos (Nicoreşti, Odobeşti) sau de Sus. Cotnari-ul, bunăoară, îl puteam bea nu la bar, ci în fund, aşezat la masă, într-un salon separat, cu chioşc – umbrit de viţă-de-vie. Tot acolo se putea bea, aşezat la masă, un roşu spumos de Târnave – sau de Murfatlar, şi Sudul Basarabiei – vechi, învechit de cel puţin 10 ani… Miaduc aminte că noi, tinerii studenţi, unii în permisie militară (din 1939-1940 începuse mobilizarea de război), beam şi plăteam în picioare. De pildă, declaram 5 pahare – de alb şi roşu – chelnerului. Acesta mă corecta zâmbind: 8 în total! încasându-le!... - Un „mezelic”, continuă maestrul, care, stropit cu un alb sec – cum ai destule în Franţa, - este faimos! Dar, după mine, însoţit de o tămâioasă de Drăgăşani, fie el un roz, sau roşu, merge de minune… Ba chiar, continuă el, „rilletes” astea, adică mezelicul ăsta, se împacă foarte bine aici, în Franţa, cu un cidru normand. Cum spune francezul: elle se marie bien, la rillete, avec un cidre vieux! – Hein! Qu’en pensez-vous mon cher? Qu’elle se marrierait mieux avec un Cotnari?, zisei eu, sau un Drăgăşani roşu?... D-na. Rodica Ionescu interveni la rândul ei: - Este adevărat! Sunt bune „rilletele” astea ca intrare la vreun banchet. Totuşi, mai savuroase, mi se pare mie, sunt icrele de crap, de ştiucă sau icrele roşii de Manciuria! Ori, bineînţeles, când le ai: icrele negre! Proaspete, la Sulina, în deltă, sau la Constanţa. Scoase atunci dintr-un nisetru sau cegă. Servite cu lingură de lemn… Ori trimise la Bucureşti, prin vagon frigorific… Aici, la Paris, în Franţa, prin avion… Aici, la Paris, vin mai ales de la ruşi - care au şi ei ceva bun şi în abundenţă la Marea Caspică: icrele negre! N-au nevoie să le fure de la noi! Cum fac şi au făcut-o întotdeauna! – rosti atunci nu ştiu cine… - Ei, s-au cam mântuit anii buni! Când puteam mânca icre negre – gusta, e adevărul, - nu mânca! la Crăciun, Anul Nou. Astăzi, sub ocupaţie rusească, cine ştie ce mai poate gusta românul la el acasă!...Uite! Să ne spună cam ce se petrece astăzi acolo, căci de acolo vine compatriotul nostru, trecând prin războiul din Cehoslovacia, Munţii Tatra… De-acolo vine, din fosta Românie Mare: „De la Nistru pân’ la Tisa… Din Hotin şi pân’la mare”. Iar eu adăugai – aşa, aproape fireşte, ca la şcoală: - „Vin muscalii de-a călare”. Apoi: - Ceea ce este dureros este mai ales că invadatorii vorbesc toţi ruseşte! Fie ei mongoli, tătari, pecenegi, uzbeci, găgăuzi… Toţi năvălesc după bucate şi pradă. Îşi zic, ca aici, la Paris: glorioasa Armată Roşie care ne-a eliberat de sub fascişti!!! Mult mai târziu, prin anii 1968-1970, când Eugen Ionesco – atunci, era jucat aici la Paris, la teatre mici şi apoi mari teatre pariziene - mai ales i se juca cu mare succes Rinocerii, în vremea aceea l-am întrebat: la cine s-a gândit că ar fi bolnavi de „rinocerită”? La nazişti sau la sovietici? – La sovietici, evident, mai întâi! Şi apoi la nazişti. La comuniştii sovietici şi „cozile lor de topor” din România (mulţi veniţi din Rusia cu Armata Roşie. Iar aici, aşezându-se, făcându-şi familie. Ei au format cadrele politico-administrative ale statului totalitar româno-sovietic, adică Râ-Pâ-Râ-ul: Republica Populară Română. Ei sunt rinocerii!). Este necesar să aducem nişte precizări cu privire la participarea României la acest al II-lea război mondial, mai întâi contra Rusiei Sovietice (1941-1944), fiind aliată – forcément! – prin forţa lucrurilor! cu al III-lea Reich (Hitler), apoi contra Germaniei naziste, fiind aliată – forcément! – prin forţa lucrurilor şi a evenimentelor! cu Uniunea Sovietică (Stalin), din 4 septembrie 1944 în 8 mai 1945. A lăsat pe câmpul de onoare, adică pe front: un milion de morţi pentru patrie – cum se spune. Mai exact pentru eliberarea ţărilor române – şi a altora -, de sub jugul, opresiunea, când sovietică, când nazistă (Tantôt/Tantôt – cum spune francezul). România - şi Finlanda de altfel, au luptat contra Uniunii Sovietice în prima perioadă a acestui al II-lea război mondial. Pentru ce? Apărându-se contra invadatorului: hoardă flămândă venită după pradă – să fure oameni şi avutul lor. Şi asta cu armele. Şi cu minciuni…Acest imperiu prădător care a fost Uniunea Sovietică (U.R.S.S.) – în acord cu Germania imperialistă, a adresat, pe 28 iunie 1940, un ultimatum de război (ca aplicare a Pactului zis Ribbentrop-Molotov din 1939, urmat de anexiunea violentă, cu armele, a Basarabiei, Bucovinei de nord şi a Herţei, adică o cincime din teritoriul naţional românesc. Era o primă aplicare în Europa orientală a pactului germanosovietic, urmat de dictatul de la Viena (cu pierderea Ardealului de nord în avantajul Ungariei) şi de Conferinţa de la Craiova (cu pierderea Cadrilaterului în avantajul Bulgariei). După 23 august 1944, au continuat sacrificiile umane enorme pentru România de atunci: 230.000 de morţi pe câmpul de onoare: ofiţeri, soldaţi, servicii administrative, sanitare, pierduţi pe frontul din Transilvania, Ungaria, Cehoslovacia, într-un răstimp de 9 luni de bătălie în prima linie împotriva celui deal III-lea Reich hitlerist, alături – ca aliată, de Armata Sovietică, pentru eliberarea Europei Centrale şi Orientale de sub jugul nazist. În schimb, „marii aliaţi” ai democraţiilor occidentale, victorioase în al II-lea război mondial, adică Uniunea Sovietică, n-a restituit României Basarabia, Bucovina de Nord, ţinutul Herţa, ţări româneşti făcând parte din teritoriul naţional, răpite cu violenţă în 1940, în urma aplicării în Europa orientală a Pactului de neagresiune(!), adică de alianţă, zis Ribbentrop – Molotov. Mai clar, al înţelegerii de atunci între Hitler şi Stalin… Am fost deci lăsaţi, în momentul acela când Franţa era şi ea ocupată de forţele armate ale Germaniei naziste şi ale Italiei fasciste – am fost aşadar abandonaţi de Occidentul liber şi democrat de atunci în „grija sovietelor URSS” care, cum spunea „marele infirm Fr. Roosevelt”: vor avea grijă să înveţe pe români drepturile omului!! Adică libertatea, egalitatea şi fraternitatea omului şi cetăţeanului în faţa legii!... Iar în ce priveşte al doilea mare om politic de atunci, W. Churchill, a şi recunoscut în scris de cât poate dispune Stalin de România – aproape totul! În schimb Anglia îşi rezervă aceeaşi proporţie de protecţie şi apărare a Greciei. Este adevărat totuşi că marele Churchill şi-a recunoscut mai târziu mişelia – s-a căit sincer pare-se… Totuşi, în 1946, în urma tratatului de pace de la Paris, dintre Uniunea Sovietică şi statele europene „satelit” ale Axei (România, Finlanda…), România a redobândit Ardealul de Nord – ceea ce era cu totul legitim şi în bună justiţie. Eugen Ionescu, ca şi alţii, scriitori, intelectuali, tineri în momentul acela, sau în puterea vârstei, ca Mircea Eliade, Emil Cioran, Lucian Blaga, Virgil Gheorghiu, Vintilă Horia ş.a, în momentul 1939-1940, când a izbucnit al doilea război mondial, au fost trimişi de către conducătorul României, adică generalul, apoi mareşalul Ion Antonescu, cu felurite şi importante misiuni, mai ales diplomatice, în străinătate. Astfel, bunăoară Eugen Ionescu – tânăr scriitor în România, profesor de franceză, sau Emil Cioran – tânăr scriitor, au fost trimişi în Franţa (consilier, ataşat cultural) de către guvernul român. Şi împreună cu ei şi alţii, buni şi valoroşi români care vor avea datoria să scrie, să spună, să lupte pentru dreptatea şi idealul românilor. Mi-aduc aminte, din ce ne povestea Emil Cioran, în vremea regimului Pétain, generalul de Gaulle era în Anglia: cum gândea şi se comporta lumea? Opinia publică? Mai ales tineretul, foştii prizonieri – în mare parte eliberaţi din Germania, din captivitate. În special intelectuali, scriitori, oameni politici (ca Brasillach, Bardeche, pe care Cioran îi cunoştea), tineri anticomunişti – adică naţionalişti – nu era nici o ruşine să spui că Franţa, învinsă de Germania în acest al II-lea război – însă cel puţin atât au înţeles: că Franţa este o naţiune cu mare trecut… Care trebuie să lupte, pentru reîntregirea naţională (Alsacia şi Lorena), într-o zi când Germania va cădea… căci orice dictatură cade. Noi şi astăzi gândim la fel în ce priveşte vecinul nostru URSS! Românii noştri, intelectuali, scriitori, diplomaţi la Paris, trăiau în bună prietenie cu cercurile intelectuale de dreapta. Ca tineretul, mai ales, foarte aproape de noi. Şi de lupta noastră contra invadatorului rus peste ţări din Europa Orientală… Câţiva foşti elevi de Normale Supérieure, prieteni cu un scriitor foarte deştept, Boutang, precum şi alţi normalieni, care, de altfel, se cunoşteau foarte bine cu studenţii români (cum era de ex. profesorul de franceză Nicu Caranica) şi alţi nou veniţi din România întreţineau relaţii foarte amicale cu românii. Peste România a trecut şi petrecut o jumătate de secol ocupaţia comunistă. Egal două generaţii născute şi formate sub regim filo-sovietic. Unii născuţi – nu făcuţi – sub ei! Cum erau printre ei intelectuali români, studenţi, tineret, prieteni cu Cioran, cu Eugen Ionescu, Vintilă Horia, Virgil Gheorghiu. Veneau şi mai vârstnici, precum Paul Costin Deleanu sau Horia Stamatu… Veneau, se întâlneau la Biserica Ortodoxă Română din Paris, de pe Jean de Beauvais. Şi la Uniţi, care tocmai atunci, după război imediat, înfiinţaseră graţie unui preot unit, George Surdu, Biserica greco-catolică română lângă metroul Jasmin, rue Ribera. Preoţii uniţi – ca părintele Zăpârţan, părintele Goia (mai târziu va deveni père blanc, călugăr dominican). Toţi – laici, credincioşi, veneau de altfel (şi uniţi, şi ortodocşi) la biserica română din Jean de Beauvais, să-l ajute pe părintele Vasile Boldeanu în opera lui cultuală, culturală şi românească (ca de pildă Ion Rotaru, cântăreţ şi la uniţi şi la ortodocşi). Toţi erau în majoritate, goniţi, fugiţi, din România sovietizată, de ruşii năvălitori. Unii îi erau foşti camarazi de lagăr în Germania. Alţii, din România, legionari la origine sau deveniţi… Printre ei, Paul Costin Deleanu, eseist, luptător naţionalist, Horia Stamatu, poet, (premiat ca poet tânăr în România pentru MEMNON prin anii 1936-1937, fost profesor în România la liceul Cantemir) – toţi, de altfel, erau naţionalişti, căci nu puteau fi comunişti răpitori de bunul altuia, moral şi material, ca vecinii noştri ruşi. Majoritatea acestor tineri intelectuali români era plecată din România cam din vremea generalului Antonescu. Alţii, după război imediat. De altfel, rămaşi legionari, mai ales cei veniţi din Spania, unde, de altfel, erau recunoscuţi ca formaţie politică protejată de generalul Franco (în Spania muriseră voluntari, în vremea războiului civil, doi mari fruntaşi legionari, Ion Moţa şi Vasile Marin)… Am stat la cină în seara aceea. În familie: D-na Rodica Ionescu mă prevenise de la începutul vizitei că vom lua masa împreună. Apoi s-a ocupat de treburile casei. De fetiţa lor Marie-France, un bébé foarte drăgălaş şi isteţ. Care era puţin răcită, mi se pare, avea nevoie să ia nişte doctorii cu supă şi mâncare caldă, apoi îi trebuia să asculte o poveste… Un basm, cred, sau un cântec de adormit Miţura, ar fi spus Arghezi… Eugen Ionescu mă întrebase, la rândul lui, la începutul vizitei: cum mă descurc cu banii în Franţa, dacă am găsit vreun „job” sau vreo bursă universitară pentru continuare de studii, un doctorat în litere sau în drept. Căci îi spusesem că eram licenţiat în litere şi drept – fost avocat stagiar, câteva luni, în cabinetul maestrului Radu Budiştenu. Apoi mobilizat, pe frontul de Vest, contra celui de-al III-lea Reich al lui Hitler. Noi fiind aliaţi cu „marii aliaţi” sovietici! Aliaţi ai marilor Puteri victorioase în acest al doilea război mondial: Anglia, America, Franţa generalului de Gaulle. În drept doar, căci în fapt Ruşii erau protectorii noştri – nu aliaţi! Sunt – eram atunci, în anii 1949-1950, un fost luptător în războiul nostru încă fumegând sub cenuşa fierbinte, fost prizonier (o lună) la germani, pe frontul din Munţii Tatra (Slovacia). Atunci România a ajuns un stat vasalizat de către Uniunea Sovietică, după pacea de la Yalta şi tratatul de pace din Paris. Pentru ce? Pentru că, în prima perioadă a acestui al II-lea război mondial, adică din 1941-1944 am luptat contra Uniunii Sovietice care ne-a invadat şi anexat – cu violenţă: sub ameninţare de război! două provincii istorice din teritoriul naţional: Basarabia şi Bucovina de nord. Pe frontul din est – timp de trei ani de participare activă, alături de Germania, aliatul nostru de atunci, am pierdut cam 500.000 ofiţeri, soldaţi, servicii, pe câmpul de onoare – cum ar fi spus Charles Péguy! Iar dincoace, pe frontul de vest, contra germanilor şi aliaţi cu sovietele, am pierdut pe câmpul de onoare – vreme de opt luni de bătălie. 
 

 

 

 

           Eugene Ionesco: Testament


Nu, nu este vorba de vreun act notarial, prin care reputatul dramaturg îşi împarte bunurile.
Probabil că nici nu a existat aşa ceva.
Este vorba de un document deosebit, apărut în publicaţia pariziană "Le Figaro Litteraire" a doua zi după moartea lui Eugene Ionesco, survenită în 1994.




TESTAMENT

Mesajele nu au nici un efect asupra mea.
În acest moment mi-e totuşi atât de rău încât îmi este greu să scriu.
Nici ideile nu-mi vin când durerea este atât de violentă.
Este aproape ora 5, va veni noaptea, noaptea pe care o detest, dar care îmi aduce totuşi, câteodată, un somn atât de plăcut.
Mi se joacă piesele cam peste tot în lume şi cred că aceia care se duc să le vadă râd sau plâng, fără a simţi dureri prea violente.
Ştiu că se va sfârşi curând, dar, cum am spus-o de curând, fiecare zi este un câştig.

Mi-e greu să continui, din pricina acestui vid existenţial

Câteodată vin să mă vadă prietenii, câţiva prieteni devotaţi.
Îmi face mare plăcere să-i văd, dar după o oră obosesc.
Oare ce altceva făceam, mai bine, înainte?
Cred că mi-am pierdut timpul şi că am alergat în van.
Îmi simt mintea goală şi mi-e greu să continui, nu din cauza durerilor ci a acestui vid existenţial de care e plină lumea, dacă pot spune că lumea este plină de vid.
Ca de obicei, mă gândesc că poate voi muri în această seară sau, să nădăjduim, mâine ori poimâine.
Sau, chiar, cine ştie cât timp mai târziu.
Când nu mă gândesc la tot ce poate fi mai rău, mă plictisesc.
Câteodată mă gândesc că mă gândesc, mă gândesc că mă rog.
Cine ştie, poate că va fi totuşi ceva, va fi ceva.
Poate că după va fi bucuria.
Care este forma lui Dumnezeu?
Cred că forma lui Dumnezeu este ovală.

Am fost ajutat de mulţi oameni cărora le datorez recunoştinţă

Am fost ajutat în carieră - carieră, cum se spune - de un mare număr de oameni cărora le datorez recunoştinţă.
A fost, mai întâi mama, care m-a crescut, care era de-o incredibilă tandreţe şi plină de umor în ciuda faptului că unul dintre copii îi murise la o vârstă fragedă şi că fusese abandonată - după cum am povestit adesea - de soţul ei ce a lăsat-o singură în marele Paris.
.
Dar pe parcursul vieţii, mai ales soţia mea, Rodica, şi fiica mea, Marie-France, au constituit pentru mine cel mai mare ajutor.
Fără ele, este limpede că n-aş fi făcut nimic, n-aş fi scris nimic.
Le datorez şi le dedic întreaga mea operă.
Apoi, mai târziu, au fost toţi profesorii mei de la liceul din Bucureşti.
Datorez mult şi unui escroc, Kerz, care s-a declarat falit în ziua ultimei reprezentaţii cu Rinocerii la New York, ceea ce lui i-a adus, în 1940, suma de 10.000 de dolari, dar şi mie mi-a adus renumele în Statele Unite.
El m-a ajutat fără să vrea.
.
Au fost, apoi cronicile literare engleze şi franceze.
În plus aceste cronici au ridicat împotrivă pe criticii de stânga care crezuseră la început că eu însumi sunt de stânga aşa după cum ceilalţi mă credeau de dreapta.
Apoi, încă o dată soţia mea, mereu soţia mea, care m-a obligat să-mi trec examenul de licenţă.
Şi mi-a făcut bine, dorind să mă distrugă, cea de-a doua soţie a tatălui meu, Lola, care m-a dat afară din casă, provocându-mă în acest fel să mă descurc şi să reuşesc.
Mi-au făcut bine profesorii de la Liceul Sf. Sava care m-au gonit din liceu, ceea ce m-a determinat să-mi iau bacalaureatul într-un liceu de provincie, ocrotit de sora soţiei mele, Angela, care ţinea o pensiune pentru liceeni (liceeni care, după câte ştiu eu, n-au reuşit în viaţă).
Vagabondând de la unul la altul, de la unii la alţii, eu, cel fără adăpost, am acum unul din frumoasele apartamente din Montparnasse.
Am mai fost, în sfârşit, ajutat câteodată de rude mai mult sau mai puţin îndepărtate, de către mătuşa mea Sabina şi mătuşa mea Angela, de către profesori care îşi imaginau că am geniu.
Am fost ajutat, mai recent, în timpul războiului din 1940 de Anca, mama soţiei mele,
care în ciuda durerii proprii, cu inima sfărâmată, i-a lăsat pe ginerele şi fiica ei să plece în Franţa.
A murit, sperând să se reîntâlnească cu noi la Paris, unde nu a putut ajunge.
A murit cu această nădejde.

Poate Dumnezeu este acela care m-a ajutat toată viaţa şi eu nu mi-am dat seama


Am fost ajutat de Dumnezeu atunci când, refugiat la Paris pentru că nu voiam să mă alătur comuniştilor de la Bucureşti, am plecat într-o zi la piaţă fără un ban în buzunar şi am găsit pe jos 3000 de franci (din 1940!).
Atâtea întâmplări mi-au venit în ajutor!

Poate Dumnezeu este acela care m-a ajutat toată viaţa, care mi-a sprijinit toate eforturile şi eu nu mi-am dat seama.
Am fost ajutat, apoi, de proprietarul meu din strada Claude Terrasse, dl.Colombel, Dumnezeu să-l binecuvânteze, care nu a cutezat să arunce în stradă un biet refugiat care nu-şi plătea chiria dar era poate trimis de Domnul.

În ciuda eforturilor mele, în ciuda preoţilor, n-am reuşit niciodată să mă las în voie, în braţele Domnului

Şi astfel, din mână în mână, am ajuns să obţin un soi de enormă celebritate şi să ajung împreună cu soţia mea la vârsta de 80 de ani, chiar 81 şi jumătate, cu frica morţii, cu nelinişte, fără a-mi da seama că Dumnezeu îmi dăruise atâtea binefaceri.
El n-a abolit, pentru mine, moartea, ceea ce mi se pare inadmisibil.
În ciuda eforturilor mele, în ciuda preoţilor, n-am reuşit niciodată să mă las în voie, în braţele Domnului.
N-am reuşit să cred destul.
Eu sunt, din păcate, ca omul acela despre care se spune că făcea în fiecare dimineaţă această rugăciune:
"Doamne, fă-mă să cred în Tine".
.
Ca toată lumea, nici eu nu ştiu dacă, de cealaltă parte, există ceva sau nu este nimic.
Sunt tentat să cred, ca şi Papa Ioan Paul al II-lea, că se desfăşoară o luptă cosmică enormă între forţele tenebrelor şi cele ale binelui.
Spre victoria finală a forţelor binelui, cu siguranţă, dar cum se va produce aceasta?
Suntem oare fărâme dintr-un tot, sau suntem fiinţe care vor renaşte?
Lucrul care mă întristează poate cel mai mult este despărţirea de soţia şi fiica mea.
Şi de mine însumi!
Sper în continuitatea identităţii cu mine însumi, temporală şi supratemporală, traversând timpul şi în afara timpului.

Cu toate acestea, este greu să-ţi imaginezi o lume fără Dumnezeu

Nu apărem pe pământ pentru a trăi.
Apărem pentru a pieri şi a muri.
Trăieşti copil, creşti şi foarte repede începi să îmbătrâneşti.
Cu toate acestea, este greu să-ţi imaginezi o lume fără Dumnezeu.
Este totuşi mai simplu să ţi-o imaginezi cu Dumnezeu.
S-ar putea spune că medicina modernă şi gerontologia doresc, prin toate mijloacele, să reconstruiască omul în plenitudinea sa,
aşa cum divinitatea n-a putut s-o facă: în pofida bătrâneţii, a stricăciunii, a slăbiciunii, etc.
Să-i restituie omului integritatea, în imortalitate, aşa cum divinitatea n-a ştiut sau n-a vrut s-o facă.
Cum n-a făcut-o divinitatea.

În acelaşi timp, în ciuda a orice, cred în Dumnezeu

Înainte, sculându-mă în fiecare dimineaţă spuneam: slavă lui Dumnezeu care mi-a mai dăruit încă o zi.
Acum spun: încă o zi pe care mi-a retras-o.
Ce-a făcut Dumnezeu din toţi copiii şi vietile pe care i le-a luat lui Iov?
În acelaşi timp, în ciuda a orice, cred în Dumnezeu, pentru că eu cred în rău.
Dacă răul există, atunci există şi Dumnezeu.

             ZOE DUMITRESCU BUŞULENGA

                         Insemnări  la senectute






 "Per total nu m-am gandit niciodata la mine. Nu m-am socotit o persoana atat de importanta incat sa ma privesc ca pe un obiect demn de contemplat. M-am vazut pe bucati. Iar opiniile pe bucati erau foarte diverse, raportat la functia pe care o indeplinea fragmentul acela din mine.
...Cand eram copil, eram foarte timida. Dupa parerea mea eram si foarte cuminte. Ma socoteam putin nedreptatita. In jurul meu erau copii foarte frumosi (verisoarele mele) care-mi dadeau complexe inca de atunci. Cu vremea mi-au mai trecut complexele. De toate nu am scapat insa nici pana azi. De cel mai grav, de timiditate, mai ales de timiditatea in public, nu m-am vindecat. In intreaga mea cariera universitara faceam puls peste 90 la fiecare curs si la fiecare seminar, ori de cate ori le vorbeam studentilor. Si aveam pana la sase ore pe zi. Eram inclestata, crispata, de fiecare data. Pe masura ce vorbeam, sub inraurirea ideilor care se succedau in mintea mea, aceasta stare se risipea. Tot din pricina conceptiilor mele despre ce ar trebui sa fie nobletea unui fizic nu m-am dus la mare decat dupa 50 de ani, cand am zis ca nu mai sunt femeie, sunt un obiect, deci ma pot expune. Am avut insa sansa (consolarea mai degraba) ca studentii mei se atasau foarte mult de mine. Asta era un medicament pentru complexele mele. Inaintea sfarsitului trebuie sa recitesc marile carti ale literaturii universale.
 
...Reusesc sa stabilesc foarte usor punti de comunicare cu oamenii. Vin inca la mine oameni foarte tineri. Unii au legatura cu filologia, cei mai multi nu. Am legaturi foarte stranse cu Asociatia Studentilor Crestini Ortodocsi. In ultimii 4-5 ani aproape ca m-am stabilit la Manastirea Varatec. Stau acolo cel putin opt luni pe an. Respir in acel loc sacralitate. Vin tineri, si de la Teologie, si calugari, si ma viziteaza. Preocuparile mele au incetat sa mai fie exclusiv literare, au devenit si legaturi spirituale. Il caut pe Dumnezeu.
 
....Cei care ma viziteaza acum il cauta si ei. Unii, dintre calugarii mai varstnici, dintre preoti, L-au si gasit. Sunt pe calea unei nadejdi. Asa si reusesc sa ies din contingent. Altfel n-as putea sa traiesc cu usurinta in atmosfera actuala. Pentru ca formatia mea este de umanist, de carte, de cultura, asa cum o intelegeam pe vremuri noi, intelectualii. Aveam niste modele, pe care am incercat sa le urmam, scara de valori era cumva fixata. Traiam intr-o lume sigura, in masura in care cultul valorilor stabile iti poate da tie sensul unei stabilitati.
 
...Azi, pentru mine personal, pentru cei putini ramasi din generatia mea, spectacolul lumii contemporane este dezarmant. Ma simt intr-o mare nesiguranta, pentru ca toata tabla de valori in care am crezut s-a zguduit. N-as vrea sa spun ca s-a si prabusit. Suntem insa nelinistiti, putin nedumeriti, suntem si tristi; ceea ce se petrece pe planeta nu-ti da senzatia unei linistiri iminente. Ce se intampla acum seamana cu perioada prabusirii Imperiului Roman, dar acele zguduiri erau provocate de venirea lui Iisus: era inlocuita o pseudo-spiritualitate cu spiritualitatea adevarata. Dar cine vine la noi astazi? Ai zice ca mai degraba vine Antihristul, nu Mantuitorul. Nadajduiesc ca omenirea sa-si revina din aceasta clipa de orbire, care cam dureaza. Opere care nu se mai citesc, lucrari muzicale care nu se mai canta...
 
...Exista si o criza a culturii. Ma uit la programele Universitatilor. Nu mai gasesc nici urma de greaca, de latina. Respectul pentru clasici nu mai exista. Nu ne intereseaza trecutul, numai prezentul. Iar asta ne taie radacinile. O lume fara radacini este o lume fara morala. Se vorbeste putin si despre intelectualii dintre cele doua razboaie mondiale. Sunt nume care nu se mai pronunta, opere care nu se mai citesc, lucrari muzicale care nu se mai canta. Exista un fel de indiferenta fata de trecut. Lumea a inceput sa uite sa vorbeasca, pentru ca nu mai citeste.
 
...Din fericire, mai sunt cativa scriitori din cei vechi. Nu stiu in ce masura mai sunt ei productivi. Primesc foarte multe carti, mai cu seama poezie. Sunt autori noi foarte tineri. Ma intreb insa de ce nu mai scriu cei vechi - D. R. Popescu, Breban, Balaita. Acum apar nume noi. Se fac tot felul de ciudatenii in numele postmodernismului. Am incercat sa aflu ce este postmodernismul. I-am intrebat pe ei. N-au fost in stare sa-mi raspunda. E o arta din cioburi - totul este faramitat - mi s-a spus. Dar Spiritul are o facultate: aceea de integrare, de a face din fragmente o totalitate. Asta au facut clasicii. Azi am senzatia ca traim procesul invers - ne diseminam, ne risipim.
...Eu nu inteleg un lucru: cand e atata frumusete intreaga pe lume, cum pot sa ma duc sa ma uit la firimituri, cand eu am bucuria integrala a frumusetii? Si, daca faramitam frumusetea, cum vom mai putea face drumul invers? Credeti ca de la manele ne vom mai putea intoarce la Johann Sebastian Bach?
 
...De la Freud incoace s-a produs o mutatie: s-a pus sexul in locul capului. Asta e tristetea cea mai mare. Vedeti, la noi, la romani, exista o cuviinta. Anumite cuvinte nu se pronuntau - nu erau niste tabu-uri, dar exista o pudoare. Acum "cuviinta", cuvantul acesta, a disparut din dictionar.
 
...Nu am prejudecati de nici un soi, dar felul in care ne purtam ucide frumusetea. "Trupul este cortul lui Dumnezeu", a spus Pavel. Ce facem noi cu el? il expunem, ca pe o bucata oarecare de carne. E cumplit. Cumplit e si ceea ce s-a intamplat cu relatiile dintre femei si barbati. Dupa parerea mea, aici s-a savarsit o crima. Fiorul primei intalniri, dragostea, asteptarea casatoriei, toate astea au disparut. Ce se intampla cu noi? Eram un popor de tarani cu frica lui Dumnezeu. La sat inca s-au mai pastrat bunele obiceiuri. Oamenii nu sunt bantuiti de patima carnii care se expune. Nu se vorbeste urat, si asta e bine. Mantuitorul este in noi, e lumina necreata, si noi il pironim cu fiecare cuvant al nostru, rau sau murdar.
 
...Pentru mine, marea poezie a fost intotdeauna baia de frumusete in care m-am cufundat cand am avut nevoie de intrarea in alta dimensiune. Poezia tine, dupa parerea mea, de partea cea mai ascunsa, cea mai intima a fiintei noastre. Poezia echivaleaza aproape cu o rugaciune. In poezie te cufunzi pentru a te intoarce cu frumusete. In rugaciune intri pentru a te integra absolutului.
 
...In octombrie 1964, in Italia, la Venetia, marea eminescologa Rosa Del Conte, impreuna cu presedintele Academiei dei Lincei, Angelo Monteverdi, au organizat la Venetia un colocviu in cinstea lui Eminescu. S-au strans atunci, la un loc, romanii de acasa si romanii din diaspora. La sfarsit, in seara inchiderii, Angelo Monteverdi si Rosa Del Conte au prezentat o propunere de Premiu Nobel pentru Arghezi. Toata lumea a fost entuziasmata. A ramas stabilit ca a doua zi aceasta scrisoare de propunere sa fie redactata si apoi semnata de toti participantii la colocviu. Toata lumea a fost de acord, inclusiv Bazil Munteanu, care se afla acolo. A doua zi insa, cand propunerea fusese redactata, Bazil Munteanu s-a ridicat si a spus: "Eu sunt contra. Nu e cazul sa se dea un premiu unui poet care a pactizat cu rosii". Ne-am despartit cu cele mai dureroase sentimente. Noi, romanii, nici n-am stiut sa ne facem relatii. Grecii au stiut si au avut o multime de premii Nobel. Cioran ar fi putut sa primeasca un Nobel. Si Mircea Eliade, si Eugen Ionesco.
 
...Pentru ca intram in zona computerului, am pierdut placerea de a citii. Eu sunt un cetatean al Galaxiei Gutenberg. Umanismul culturii se sprijina pe lectura, nu pe imagini fugitive. Lectura iti lasa popasurile necesare pentru reflectie, pentru meditatie. Pierderea obisnuintei lecturii este pericolul cel mai mare care ameninta planeta, pentru ca slabeste intelectul, puterea de gandire, si te face sa uiti limba. Chiar si eu, dupa ce am stat cinci ani in Italia, la intoarcere a trebuit sa pun mana pe Eminescu si pe Sadoveanu, ca sa-mi refac limba.
 
...Moartea pentru mine inseamna eliberarea de acest trup. Trecerea in lumea celor vii. Lepadarea acestui trup vremelnic si trecerea in lumea celor vii. Nadajduiesc. Daca merit. Asta numai Mantuitorul stie."
 
 


 
                         VASILE VOICULESCU ÎN ROMANELE DOCUMENTARE
                                               ALE LUI FLORENTIN POPESCU

                                                                                            de Gheorghe Postelnicu

Specia literară numită roman documentar aduce informaţii biografice mai aproape de interesul cititorului nespecialist. Ca structură, el îmbină datele autentice şi imaginaţia autorului care se intersectează cu trasee geografice şi evenimente istorice. Documentaristul merge pe urmele celui monografiat cu plăcerea plasării din loc în loc a amănuntelor inedite umane şi sociale. Numeroasele digresiuni comunică semnificaţii profunde la care cititorul devine părtaş, putând afirma „Ştiam şi eu”. Cu cele 7 volume despre V. Voiculescu şi cu o redistribuire a materialului documentar în numeroase studii, poate fi considerat voiculescologul cel mai important, care, oricum, nu a apărut din necunoscut. Înainte de 1990 a fost ziarist, reporter şi chiar redactor la o editură bucureşteană, un participant fervent la activităţi cu ecou cultural în sud-estul ţării. Dacă este uneori ignorat de grupurile influente ale zilei, e că liderii acestora minimalizează uriaşul său efort creator. În 1984, însuşi Şerban Cioculescu îi aprecia „informaţia şi devoţiunea”, pe când Aureliu Goci remarca (în 2004) enciclopedismul, „experienţa tuturor limbajelor culturale, rafinamentul său puse în slujba cărţilor sale”. De un mare renume literar se bucură în judeţul natal prin temperamentul său comunicativ şi pozitivist, aspirând prin porii activismului statornic bunele intenţii ale tuturor.
    Umbra poetului din „Ţărmul uitat şi alte poeme” (1981), „Diligenţa cu păsări” (1983), şi „Peregrin la Ninive” (1987) stăruie în toate cărţile domniei sale, chiar şi în cele mai puţin literare cum sunt romanele documentare, specia aflată în evidentă expansiune în literatura noastră, cu toate că i se impută caracterul hibrid şi faptul că este, în general, cultivată de ziarişti, ceea ce în cazul domniei sale e numai parţial adevărat. Opiniile personale nu afectează statutul estetic al celui monografiat şi nu conduc la o interpretare nouă, cât la transmiterea unei cantităţi de informaţii care completează înţelegerea biografiei şi a operei. Este neîndoielnică natura didactică a studiilor în discuţie, prin organizarea materialului, prin selectarea opiniilor importante, prin evidenţierea binelui şi a frumosului. De pildă, istoricul se opreşte nu o dată asupra contribuţiei lui N. Porsenna la îmbogăţirea patrimoniului de valori, asupra condiţiilor de „medic fără arginţi” a lui V. Voiculescu, asupra staturii de savant a lui Al. Odobescu, asupra mesianismului macedonskian, asupra lirismului absolut şi perfecţionismului formal al lui Labiş. Cu toţii au avut de înfruntat indiferenţă, calomnii, inerţie, cruzime, nedreptate. În toate ipostazele, Florentin Popescu reconstruieşte chipuri şi destine în aplicaţie pozitivă cu trimiteri numeroase la geografie şi istorie, valorificând propria inteligenţă publicistică, deoarece, înainte de orice, domnia sa are conştiinţa valorilor nemuritoare, a opţiunilor definitive ale culturii noastre. Simplificând realitatea, readuce în prezent, ca pe nişte tablete ale timpului, modelele unui sistem de referinţă inepuizabil. Autorul ştie că trebuie să vorbească atât cât puterile îl vor ajuta, în bună tradiţie monografică, pentru că munca sa echivalează cu însăşi raţiunea de a fi.



    Volumul intitulat „Viaţa lui Vasile Voiculescu” (ediţia a II-a, 2008) aduce câteva lucruri în plus faţă de binecunoscuta „Pe urmele lui Vasile Voiculescu” (1984). În primul rând numărul de capitole şi structura lor. În al doilea rând, noutăţile care au apărut de atunci prin cercetarea vieţii şi operei distinsului medic şi scriitor. Astfel, Florentin Popescu citează pe larg contribuţia lui George Paţurcă la aflarea condiţiilor în care scriitorul s-a apropiat de casă cu ajutorul familiei regale, îndeosebi al prinţesei Nadejda Ştirbey, iubitoare de poezie şi de artă în general. La Biblioteca Judeţeană din Buzău se află nouă scrisori ale lui V. Voiculescu adresate prinţesei, cărora le ataşează una-două poezii. Este evocată pe larg perioada bârlădeană, mai puţin cunoscută (1 iunie 1017-19 februarie 1919) şi Academia Bârlădeană. În exces este prezentarea planului militar de campanie din 1916 şi tabloul oraşului Bârlad la începutul secolului XX. Tot ca inedite sunt oferite rugămintea măgulitoare a lui Tudor Vianu de a trimite poezii la „Literatorul”, colaborarea timp de 15 ani cu revista „Gândirea”, „rămânând în acest timp un poet tradiţionalist”, problema unor toponime buzoiene, dovadă că a călătorit mult prin munţii acestui ţinut, ca şi descrierea poetică a unei furtuni mari pe vârful Penteleul. Urmează menţionarea participării lui V. Voiculescu la Universitatea Liberă „Coasta de Argint” din Balcic şi prezenţa unei perechi de schiuri la Casa Memorială din Pârscov. Numirea ca medic al Domeniilor Coroanei (6 ianuarie 1920) îi aduce o oarecare prosperitate materială, datorită transportului gratuit pe tren pentru întreaga familie şi a găzduirii la casele de odihnă aflate în administrarea D. C. Referitor la  anii tinereţii, reţinem mărturisirea crudă a poetului: să fii medic şi poet în acelaşi timp era o mare dezamăgire. „Nici clienţii nu te mai căutau. Confraţii în ale medicinei te considerau poet, iar poeţii doctor” (pag. 175). Ca redactor la Radiodifuziunea Naţională, o activitate de 12 ani mai puţin cunoscută astăzi, a invitat la microfon scriitori români indiferent de vârstă, de orientare artistică, de propriile preferinţe. Multă vreme a ţinut singur şi conferinţe literare cu texte clare, de o frumuseţe simplă (Tudor Teodorescu-Branişte), printre care cunoscuta „Poezia tradiţională”. Se arăta indignat de veleitarii care voiau să ajungă cu orice preţ la microfon, spunând că are „o vastă clinică psihiatrică” la radio. Ca o ironie a sorţii, tocmai vocea sa nu s-a păstrat în Fonoteca de aur a Societăţii Române de Radio.
    Capitolul „Senectutea şi sfârşitul” poartă de astădată titlul „Exilul interior. Isihasm şi creaţie” şi se referă la perioada singurătăţii, a meditaţiei religioase, a înfăţişării spiritualizate,  când îşi reproşa că a lăsat-o „să se istovească” pe soţia sa şi se pedepsea trăind în frig, împreună cu alte vieţuitoare, ca pe o arcă. Aproape în întregime, acest episod este nou, cu informaţii şi comentarii întâlnite numai în „V. Voiculescu la Pârscov”. El prezintă activitatea grupului de intelectuali de la biserica lui Antim Ivireanul, „Rugul aprins”, „joile literare”, „cercul ieşenilor”, „conferinţele de duminică”, cu prezentarea celor mai de seamă reprezentanţi ai săi, care se întâlneau aici în căutarea rugăciunii şi a cunoaşterii. Faptul că poetul, pentru a-şi vinde o parte din cărţi, a intrat în contact cu persoane care ulterior au fost cercetate penal, „a antrenat şi condamnarea sa la închisoare în 1958” (pag. 290). Iată o observaţie care a rămas necorectată, deşi, mai departe, ca şi în „Detenţia şi sfârşitul” (2000), istoricul literar admite fără rezerve varianta condamnării pe criterii exclusiv politice. Chiar mandatul de arestare consemnează „delictul de uneltire contra ordinei sociale”, care se referă la „faptul de a propovădui prin viu grai schimbarea ordinei democratice de guvernământ a Statului”. Inculpatul Voiculescu Vasile a fost condamnat prin sentinţa din 8 noiembrie 1958 la 5 ani de temniţă grea, 5 ani de degradare civilă şi confiscarea totală a averii personale (ceea ce s-a şi produs: „Au venit cu nişte camioane şi au încărcat tot: cărţi, tablouri, icoane, chiar şi mobilele de bibliotecă” – Gabriela Defour).
    Cu privire la opera lui V. Voiculescu, monografia în discuţie se ocupă mai mult de poezia naturii, considerată de Florentin Popescu dominantă. Face cunoscută o observaţie care s-a conturat în ultimii ani: titlurile volumelor publicate între 1921 şi 1939 („Pârgă”, „Poeme cu îngeri”, „Destin”, „Urcuş”, „Întrezăriri”) reprezintă trepte în ascensiunea liricii sale către o apropiere de Dumnezeu (pag. 122). Cu prudenţa specifică epocii, L. Grăsoiu încheia primul său studiu privitor la poezia lui V. Voiculescu (1977) printr-un interesant joc de cuvinte: „Întreaga poezie voiculesciană nu este altceva decât un neîntrerupt urcuş pentru împlinirea destinului întrezărit undeva, dincolo de înaltele nelinişti, în nemurire” (pag. 194-195). Florentin Popescu susţine, citând din „Confesiunea unui medic şi scriitor” că V. Voiculescu se află în perioada menţionată mistuit de întrebări şi îndoieli. Poetul „este aidoma săpătorului de fântâni căutând cu migală şi răbdare sunetul îndepărtat, ascuns de humă, de roci şi nisipuri, al apei bune şi dătătoare de vigoare şi tinereţe” (pag. 114). Am alătura aici o idee din „Scurtă Precuvântare” (vol. „Colibri – un zbor întrerupt”, 2007), prilejuită de republicarea povestirilor „Demoniacul din Gadara” şi „Toiagul minunilor”, care probează disponibilitatea prozatorului V. Voiculescu de a prelucra motive din universul Biblic, sub forma unui „transcendent care coboară”, aidoma lui Blaga.


 
DISCLAIMER:
Toate părerile, punctele de vedere, afirmaţiile, atitudinile şi detaliile informative reprezintă angajarea fiecărui autor în parte. Portalul nostru nu îşi însuşeşte responsabilitatea pentru conţinutul articolelor publicate. Fiecare link şi articol pe care îl prezentăm are propriul copyright © şi răspundere personală pentru conţinut.

Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971