Anul 2015
Anul 2014
Anul 2013
Anul 2012
Anul 2011
Anul 2010 periodic nr. 1 2 | 3 | 4 | 6 | 7 | 8 | 9 | 10 |
Anul 2009
În ce limbă s-a propovăduit Evanghelia la geto-daci?
În dialog cu Ministrul Culturii
Magdalena ALBU - ROMÂNIA ERMETICĂ ÎNTRE CEA PROFUNDĂ ŞI CEA REALĂ
Liviu ANTONESEI - MONOPOL PE ANTICOMUNISM
Două însemnări de Prof. univ. dr.Gavril CORNUŢIU
Carmen CĂTUNESCU - INTELECTUALUL ROMÂN, ÎNCOTRO ?
Interviul unui străin despre Romania publicat de ziarul Cotidianul
BILANŢUL DEZVOLTĂRII UNUI ACT DE CULTURĂ
ANUNŢ Al X1-lea Congres Internaţional de Dacologie: “ Malus Dacus”- 2010
1.POEZII ŞI POEME DE: Dimitrie GRAMA
Nicolae DRAGOŞ
EUGEN DORCESCU
Adrian BOTEZ
Ionuţ CARAGEA
Melania CUC
2.O CONTRIBUŢIE LA DEZBATERILE NOASTRE: „ANTIMERITOCRATIA”
Toma Alimos - In limba franceză de Constantin FROSIN
Adrian George Săhlean vă prezintă « Luceafărul” eminescian în limba engleză
Adrian George Săhlean vă prezintă interesantele sale « Reflecţii de traducător »
Daniela Firănescu despre Cezar Ivănescu
Dan BRUDASCU; - Minunile Lumii
Corneliu Florea - despre Victor Găietan şi Ciprian Anastasiu; Ştefan Străjeri despre Theodor Codreanu; Ioan Lilă despre Eugen Dorcescu
Gheorghe Lateş despre Constantin FROSIN; Nicolae Băciuţ despre Melania Cuc; Horia BĂDESCU despre Traianus
Octavian CURPAŞ despre A.M.Jucan; Eugen DORCESCU despre Marcel Turcu; Carmen Cătunescu despre Liviu ANTONESEI;
Antologiile comunei ALUNIŞ; Cristina Dosuleanu şi Virgil Untilă despre NICĂPETRE; Cristina Leviţchi şi Clara Toma
Al.Florin ŢENE despre „Agora literară”
FAMILIA ROMÂNÃ - REVISTÃ TRIMESTRIALÃ DE CULTURÃ ŞI CREDINŢÃ ROMÂNEASCÃ
FAMILIA ROMÂNÃ - REVISTÃ TRIMESTRIALÃ DE CULTURÃ ŞI CREDINŢÃ ROMÂNEASCÃ - continuare
FAMILIA ROMÂNÃ - REVISTÃ TRIMESTRIALÃ DE CULTURÃ ŞI CREDINŢÃ ROMÂNEASCÃ - continuare 2
Ioan-Paul II şi « teoologia comunicării
DAN GHELASE NE PREZINTĂ UN APEL ŞI DOUĂ SITURI ARHEOLOGICE BUCURESTENE
Dan GHELASE - Conacul GRANT - Noutati nelinistitoare
PASSO DOBLE- Rubrica lui Ioan LILA
DIN FOLCLORUL INTERNETULUI
„E minunat in Romania”... culese de Laurenţiu Burlacu, Panaite Chifu, etc...
George ROCA şi Paul Maria MEFIETIC
Filme subtitrate
Cum am venit pe lume
PAGINA INTAI

VALORILE ROMÂNIEI SI CONTEMPORANEITATEA EI


În ce limbă s-a propovăduit
Evanghelia la geto-daci?



Există atâtea mistere legate de existenţa strămoşilor noştri geto-daci, încât dispariţia cvasicompletă a limbii lor, în mod ciudat şi nejustificat, aproape că nu ne mai miră. Explicaţiile care s-au dat până acum acestui fenomen sunt, în majoritatea cazurilor, insuficiente, nefondate ştiinţific şi uneori lipsite de logică. Ele nu depăşesc stadiul de aserţiuni mai mult sau mai puţin artificiale. Liturghia, pastoraţia şi misiunea reprezintă dimensiuni esenţiale ale Bisericii. Dacă scopul misiunii Bisericii este acela de a converti sau catehiza masele de oameni, aceste activităţi nu se puteau face decât în limba lor, şi nu într-o limbă străină. În cele de mai jos vom încerca elucidarea problemei propovăduirii creştine în spaţiul carpato-pontic.
Este timpul astăzi, cu ajutorul cercetării interdisciplinare care ne stă la dispoziţie cu posibilităţi mereu crescânde de evaluare şi reevaluare mai obiective şi complete ale fenomenului ce ne interesează, să aruncăm o nouă privire asupra acestei perioade a istoriei neamului nostru, în vederea unei mai adecvate înţelegeri a ei.Scopul nostru nu este acela de a trata subiectul în mod exhaustiv, ci doar de a reitera, pentru cei care încă nu sunt convinşi, câteva argumente de ordin logic şi istoric în scopul readucerii problemei în actualitate, pe de o parte, şi de a stimula reflecţia critică asupra ei, în lumina noilor cercetări şi publicaţii, pe de altă parte. Biserica poate contribui semnificativ la elucidarea problemei limbii strămoşilor noştri, întrucât ea a desfăşurat o intensă activitate pastorală, liturgică, teologică şi misionară la geto-daci.Este adevărat că foarte mulţi dintre Părinţii Bisericii au fost oameni educaţi şi că fiind fluenţi în mai multe limbi, în special în limba greacă şi latină, au scris în aceste limbi chiar atunci când ele nu reprezentau neapărat limba unei comunităţi în care ei se aflau. Totuşi, în astfel de situaţii, este de la sine înţeles că Liturghia, predica, misiunea nu puteau să se facă decât în limba vorbită şi înţeleasă de mase, şi vorbim aici de misiune ca încercare perseverentă şi sistematică de răspândire a ideilor creştine în mijlocul unei comunităţi.Să luăm, de exemplu, cazul Sfântului Vasile cel Mare sau al Sfântului Chiril al Alexandriei şi al Sfântului Chiril al Ierusalimului. Ei au scris în limba greacă cărţi de teologie complexă şi profundă chiar pentru mintea educată şi sofisticată a omului de azi. Dar, când se adresau oamenilor din parohiile în care predicau făcând misiune şi cateheză, trebuie că se adresau în limba vorbită de acei oameni din Asia Mică, Egipt sau Palestina.
 
Sfântul Irineu de Lyon a vorbit creştinilor în limba celtică
Vorbeau unii din Ierusalim limba greacă în timpul păstoririi Sfântului Chiril? Desigur. Totuşi, este cert că limba greacă nu era limba maselor păstorite. Vorbeau unii din Egipt limba greacă în timpul păstoririi Sfântului Chiril al Alexandriei? Desigur. Cert este însă faptul că masele vorbeau limba locală (limba coptă din Egipt, folosită şi astăzi în cult şi în viaţa de zi cu zi, este o dovadă în acest sens).În afară de logică, există şi mărturii istorice cu privire la predicarea creştinismului în limbile localnicilor. În unul dintre studiile sale despre versiunea tracă a Evangheliilor, Bruce Metzger afirmă în mod accentuat că Sfântul Irineu de Lyon a vorbit şi predicat în limba locală, celtică, tot aşa cum Fericitul Augustin în Hippo a vorbit în punică, limba localnicilor.În anul 359, Sfântul Ioan Hrisostom a rostit o predică pentru goţii care trăiau în Constantinopol cu ajutorul unui translator. În acea predică, el face menţiune specială cu privire la folosirea limbilor locale în scopul răspândirii creştinismului: "Unde sunt acum Platon, Pitagora şi ceilalţi filosofi ai Atenei? Uitaţi! Unde sunt învăţăturile pescarilor şi ale făcătorilor de corturi? Ele nu sunt doar în Iudeea, ci ele strălucesc mai tare ca soarele şi în limbile barbarilor, precum aţi auzit astăzi. Sciţi, şi traci, şi sarmaţi, şi mauri, şi indieni, şi cei ce locuiesc la extremităţile pământului filosofează despre aceste lucruri ce s-au menţionat, avându-le traduse fiecare în limba lor maternă".E. Lozovan, în Dacia Sacra, atestă faptul că besii, un important trib tracic, spuneau rugăciuni creştine în limba lor.Dacă Evanghelia a fost tradusă şi predicată la naţiuni mai mici şi mai puţin cunoscute ca tracii şi geto-dacii (cum ar fi nubienii, sogdienii, georgienii), cu atât mai mult este de presupus că o naţiune ca cea a tracilor, cea mai mare după a inzilor, după spusele lui Herodot, puternică şi civilizată (Tracia a fost patria poeziei, a muzicii şi a religiei), a fost ţinta prioritară a misionarilor creştini.La începutul secolului al IV-lea, populaţia nativă a Traciei n-a fost romanizată, afirmă Bruce Metzger, iar creştinismul avansa acolo în mod remarcabil, fapt menţionat de Heliodorus într-o scrisoare către Fericitul Ieronim, aflat pe atunci în Palestina.
 
În ce limbă predica episcopul Evangelicus la Tomis?
Deşi istoricul Morton Smith de la Columbia University susţine că în secolul al VI-lea cele patru Evanghelii erau deja traduse în limba tracă, noi credem că, dacă la alte popoare mai puţin cunoscute ele s-au tradus mai devreme, în limba tracă probabil că Evangheliile s-au tradus în timpul când primul episcop de Tomis, Evangelicus, este menţionat (sfârşitul secolului al III-lea), dacă nu chiar mai devreme. Pe de altă parte, dacă luăm de bună afirmaţia că în secolul al VI-lea Evangheliile erau deja traduse în limba tracă, dar că, spre deosebire de alte limbi unde Evangheliile au reprezentat prima literatură scrisă, în limba tracă după cum şi în latină existau scrieri anterioare, nu vedem de ce traducerea Evangheliilor ar fi trebuit să aştepte până în secolul al VI-lea.Dacă limba tracă e pusă de Morton Smith alături de limba latină, în acest context, deci poate fi alături şi de greacă. Şi dacă în ultimele două Evangheliile s-au tradus în zorii răspândirii creştinismului, nu există argumente de ce ele n-ar fi fost traduse şi în tracă tot atunci.
Traducerea Evangheliilor în tracă, mai veche de secolul al VI-lea
Totodată, dacă traducerea Evangheliilor a dat naştere la o înflorire literară ulterioară de factură creştină, cum afirmă Morton Smith, şi dacă am lua de bună ipoteza că Evangheliile s-au tradus în tracă în secolul al VI-lea, cum poate limba tracă să dispară în acelaşi secol, cum susţine W. Tomaschek, B. P. Hasdeu şi mai târziu I. I. Russu, dacă o întreagă literatură creştină tocmai atunci înflorea?! Deşi prea timidă, concluzia lui Lozovan că pe ţărmurile Dunării Biserica creştină nu a fost nici de factură latină, nici greacă şi că învăţătura creştină s-a răspândit şi s-a practicat în limbile locale vine puternic în sprijinul ideii că traducerea Evangheliilor şi a textelor creştine s-a făcut în limba tracă încă din zorii creştinismului, iar pe de altă parte că limba tracă nu s-a stins în secolul al VI-lea, ci, dimpotrivă, prin impulsul dat de noile scrieri creştine, a continuat mult după aceea.Având în vedere această problemă, nu trebuie uitat caracterul eminamente psihologic al misiunii creştine. Misiunea se adresează minţii şi inimii. Minţii, pentru înţelegere la nivel intelectual, atât cât se poate înţelege, a conţinutului propovăduirii evanghelice, şi inimii, pentru angajarea simţirii în vederea aplicării în viaţa cotidiană a preceptelor învăţăturii de credinţă. Dimensiunea emoţională este absolut esenţială într-un astfel de context, întrucât orice religie ţinteşte trăirea, crearea unui modus vivendi, altfel ea se reduce la o filosofie sau la un sistem oarecare de gândire. Acest lucru este valabil în mod special în cazul religiei creştine, câtă vreme ea este centrată pe, şi izvorăşte din iubirea lui Dumnezeu şi a aproapelui.
Liturghie în limba tracă
Ţinând cont de aceste consideraţii, se înţelege de ce era aşa de important ca misiunea evanghelică să se facă în limba locală a poporului, chiar dacă la alt nivel ea se făcea şi într-o altă limbă suprapusă, de împrumut, cum ar fi cea a colonizării culturale sau militare.. Se spune că în orice ţară ai fi, oricâte limbi ai cunoaşte, chiar dacă împrejurările fac ca în viaţa de fiecare zi să vorbeşti curent o altă limbă, ca în cazul emigrării, atunci când te rogi, te rogi în limba maternă. Excepţii de la regulă pot exista, desigur. Important este că religia ţinteşte mintea şi inima omului, şi accesul total, profund la acestea se face nu printr-o limbă străină, impusă, uneori urâtă de localnici, ci prin limba lor de baştină. Câtă vreme dacii liberi din afara graniţelor imperiului au atacat fără încetare pe romani şi câtă vreme răscoalele interne ale dacilor din teritoriul colonizat au avut loc fără încetare, se înţelege că dacii îi urau pe cotropitori şi, implicit, şi limba latină folosită de ei, în afară doar de cazul în care foloseau cu toţii aproximativ aceeaşi limbă.E bine de remarcat că, dacă se traducea Evanghelia în limbile materne ale populaţiilor imperiului, cu atât mai mult Liturghia şi predica se făceau în aceeaşi limbă locală. Ar fi ilogic să gândim că s-a tradus Evanghelia în limba localnicilor, dar li se slujea şi li se predica într-o limbă pe care ei n-o cunoşteau! În plus, Lozovan afirmă clar că limba tracă era limbă liturgică.
Argumentul limbii este fundamental legat de cel al continuităţii
Un alt mod în care putem privi această problemă este următorul: dacă, aşa cum susţin unii, mai ales latinişti, prin propovăduirea creştinismului în limbile greacă sau latină s-a înlocuit limba la daci, înseamnă că, deoarece acelaşi lucru s-a petrecut şi la alte popoare, cel puţin din Imperiul Roman, toate acestea ar trebui să vorbească azi doar două limbi: greaca sau latina, ceea ce, evident, este infirmat de realitate.Practicarea pe lângă limba maternă, la o naţiune, şi a altor limbi nu duce, necesarmente, la înlocuirea limbii materne.Atât de realist este acest fenomen, încât el este aplicat şi astăzi în misiunea pe care o fac, să zicem, protestanţii, în Africa sau Asia. De exemplu, Societatea Biblică Americană, cu sediul central la New York, încă şi acum mai traduce Sfânta Scriptură în limbi şi dialecte tribale, locale, deşi, în unele dintre aceste ţări africane sau asiatice limbile engleză sau franceză sunt vorbite la nivel administrativ sau academic în mod extins.Trebuie amintit aici că până şi în cazurile unde misiunea creştină ţinteşte elita unui popor şi în acel caz adresarea se poate face într-o altă limbă decât cea locală, dacă aceasta nu e cunoscută de misionar, ţinta este reprezentată tot de mase, întrucât scopul este ca după încreştinarea elitei, prin aceasta să fie încreştinate apoi şi masele, ca în cazul slavilor. Sau, cum arată profesorul Ioan Rotaru, Niceta de Remesiana, care a predicat atât în sudul cât şi în nordul Dunării şi care a ajuns până în inima Munţilor Apuseni, vorbea în mod firesc, străromâna, deşi el scria cu uşurinţă în latină.Aşa cum arată eruditul profesor de teologie Ioan Coman, ca şi Mihail Diaconescu mai recent, limba dacilor, ţinând cont de structura, profunzimea, forţa personalităţii acestui popor, de cultura sa înaintată atestată de contemporani, n-a fost asimilată, ci ea a asimilat alte limbi cu care a venit în contact, aşa cum, mai târziu, româna, venind în contact cu, şi sub influenţa limbii greceşti şi a slavonei, nu a încetat să existe, ci a asimilat ambele influenţe, rămânând limba română.Argumentul limbii este fundamental legat de cel al continuităţii, şi invers. Vedem cazuri unde unele minorităţi au fost deznaţionalizate prin interzicerea limbii materne şi impunerea limbii colonizatoare, ca în unele regiuni din Ungaria, de pildă, sau din Polonia, ocupate de vlahi, care azi sunt maghiari sau polonezi. Deci, dacă ni s-ar fi pierdut limba, n-am mai fi fost români sau daco-români azi. Şi invers: acolo unde s-a păstrat limba, s-a păstrat şi naţiunea, ca în mici enclave minoritare unde, de sute de ani, acele minorităţi prin limba lor şi-au păstrat şi identitatea etnică.
Geto-dacii au produs sute de martiri în persecuţiile din secolul al IV-lea
Folosind argumentul în sens invers, dacă noi azi am rămas naţiune română şi nu suntem latini, chiar dacă am fost colonizaţi de latini, asta se datorează păstrării şi continuităţii limbii materne a geto-dacilor până azi.În acelaşi fel există ca naţiuni distincte şi grecii, şi evreii, iar aceştia au stat sub romani mult mai mult decât dacii, fără să-şi fi pierdut pentru aceasta limba. Continuitatea limbii a dus la continuitatea etnică. Şi, deci, existenţa etnică distinctă azi demonstrează continuitatea limbii originare.Concluzia firească a acestor consideraţii este aceasta: dacă geto-dacii erau încreştinaţi la un nivel atât de profund încât în secolul al IV-lea aceştia au produs sute de martiri în persecuţiile creştine, au dat Bisericii teologi de renume ca sfinţii Ioan Cassian, Gherman şi Dionisie Exiguul, şi erau organizaţi deja în episcopii şi acestea împreună cu ierarhii lor erau bine cunoscute în lumea ecumenică a timpului, cum e cazul episcopului Teotim de Tomis, de pildă, dacă toate acestea dovedesc o solidă înrădăcinare a religiei creştine în conştiinţa, în mintea şi inima strămoşilor noştri, asta înseamnă, dincolo de scrierile teologice produse în greacă şi latină, că misiunea creştină propriu-zisă nu s-a putut face decât în limba localnicilor, şi nu în vreo altă limbă străină inimii lor.Şi odată ce religia a intrat prin limbă în inima şi conştiinţa poporului, câtă vreme dăinuie credinţa şi cultul, acestea fiind valorile supreme ale sale, dăinuie şi limba. Şi dacă limba română a dăinuit de atunci până astăzi, înseamnă că ea este limba pe care geto-daco-românii o vorbeau şi înainte de încreştinare, deci înainte de colonizarea Daciei de către romani, chiar dacă, natural, într-o altă formă decât limba română de azi.
S-a pierdut deci limba daco-română? Nu. Ea a fost, a durat şi este.
                                                                                                                                                      pr. prof. dr. Theodor DAMIAN


 În dialog cu Ministrul Culturii


I
n 12 februarie 2010 am stat de vorba, pentru revista „Caiete Silvane”, la Zalau, cu ministrul Culturii si Patrimoniului National, Kelemen Hunor. Domnia sa a fost prezent la Zalau la inaugurarea lucrarilor de reabilitare si modernizare a sediului Directiei Judetene pentru Cultura, Culte si Patrimoniul Cultural National Salaj, eveniment relatat pe larg cel putin in mass-media locala. 
 
„Vrem sa diversificam activitatea AFCN”
 
Rep.: Domnule ministru, spuneati ca una dintre prioritatile dvs. va fi sustinerea culturii contemporane, a creatiei contem-porane. Daca vreti sa detaliati acest subiect.
Kelemen Hunor: Nu putem trai, nu putem functiona, vorbesc de Ministerul Culturii, nu ca persoana fizica, in asa fel incat sa ne gandim doar la patrimoniul cultural national. Pentru mine este foarte important tot ce inseamna mostenirea culturala nationala, dar tot la fel de importanta este si creatia contemporana, valorile noi. Si creatia daca nu poate fi sustinuta, atunci vom avea pierderi care nu pot fi recuperate foarte usor. De aceea, spun eu ca trebuie sa acordam o atentie deosebita creatiei contemporane.
Cum se poate face acest lucru? Exista foarte multe posibilitati, dar cel mai important lucru este sa gasim resursele financiare. Care resurse financiare sunt putine. Nu avem altceva de facut decat sa folosim aceste resurse cat mai eficient. Ma gandesc la Fondul Cultural National, ma gandesc la cinematografie, ma gandesc la Ministerul Culturii, la programele prioritare, unde atat in domeniul teatral – muzical putem acorda un sprijin, in limitele resurselor bugetare, pentru creatia contemporana, cat si de la AFCN pentru programe editoriale, pentru achizitii de carte.
Chiar acum vrem sa diversificam activitatea AFCN, in sensul de a achizitiona titlurile de la edituri si sa ajunga la biblioteci. Printr-un astfel de program de achizitii, noi, de fapt, sprijinim creatorul, scriitorul, cel care scrie cartea. Sunt posibilitati care trebuie, din cand in cand, regandite si imbogatite. Dar, problema cea mai importanta ramane resursa financiara. Eu am spus ca voi sustine in acest an gandirea si semnarea unui Pact pentru Cultura, care ar trebui sa se finalizeze cu un proiect de lege, dar nu numai despre acest lucru vorbim, care asigura Ministerului Culturii, domeniului culturii, 1 la suta din PIB. Prin bugetul de stat sa asiguram, asa cum se asigura pentru Ministerul Educatiei Nationale, un anumit procent.
Si acest procent in functie de situatia economico-financiara a tarii, inseamna in suma nominala o suma mai mare sau mai mica, dar stim ca avem un anumit procent din PIB. Asta ar insemna o posibilitate de a sustine mult mai intens creatia contemporana si o posibilitate mult mai mare de a renova, de a restaura, de a pastra mostenirea culturala, patrimoniul cultural, construit imaterial si mobil. Cam acestea sunt preocuparile noastre, in mare, ale Ministerului Culturii si ale mele. Sigur, o sa ma intrebati: veti reusi? Eu o sa fac tot ce sta in puterea mea si tot ceea ce putem face noi la Ministerul Culturii pentru a realiza aceste obiective.
„Ma gandesc la revistele regionale si cele nationale. Acolo vor fi bani”
 
Rep.: Stiti ca foarte multe reviste si multe asociatii ale editorilor s-au plans de nenumarate ori de faptul ca Ministerul Culturii, practic, nu i-a sustinut...
K.H.: Si nici nu va sustine Ministerul Culturii, pentru ca nu are fonduri. Fondul Cultural National, in schimb, si anul trecut si in acest an, va sustine revistele de cultura si editurile. Aici trebuie sa facem o diferentiere si chiar in aceste zile am avut o discutie mai lunga si vom continua aceasta discutie cu presedintele Fondului Cultural National pentru a simplifica procedurile si accesarea banilor de la FCN si de a simplifica decontarea acestor sume. Dar trebuie sa facem o diferentiere intre reviste si editurile care primesc bani.
Eu, in ceea ce priveste editurile optez pentru achizitii masive de carte. Acolo stiu ca am cumparat titlurile cele mai importante dintr-un an editorial, titluri care ajung in bibliotecile publice, bibliotecile judetene, pentru ca nu o sa avem posibilitatea de a acoperi peste 2.000 de biblioteci publice, atatea avem daca luam in considerare si bibliotecile comunale. In plus, va trebui sa sustinem foarte clar si foarte direct revistele de cultura care depasesc granitele unui judet.
Pentru revistele judetene doar nu vom avea, cel putin in aceasta perioada, nu vom avea bani. Nu spun ca nu ar trebui sa sustinem pe termen mediu si lung. Ma gandesc la revistele regionale si cele nationale. Acolo vor fi bani, dar si depunerea dosarelor trebuie sa fie foarte la zi. Sa nu pierdem termene. Dar eu insist foarte mult pe FCN si pe accesarea banilor din acest fond. Intr-adevar, nu sunt sume spectaculoase, dar pentru aceasta activitate se pot gasi bani in acest fond.
(continuarea interviului luat de Dan Sauca o veti putea citi in nr. 62/martie 2010 al revistei „Caiete Silvane”, aflat in pregatire şi în numărul viitor al publicaţiei noastre electronice.)

ROMÂNIA ERMETICĂ ÎNTRE
CEA PROFUNDĂ ŞI CEA REALĂ


România ermetică” a anului 2009 este conceptul obiectiv al oamenilor  părăsiţi de orice speranţă. Dar şi al celor care nu mai au puterea sub nicio formă de a vedea infinitul dincolo de cercul îngust al propriilor orgolii ucigaşe şi al vanităţilor reductibile la nimic. Aceşti din urmă „alţii”, au devenit, în starea de paradox existenţial al acestor zile cumplit de tulburi, cei care îşi arogă dreptul suprem de a-ţi hotărâ, prin puteri despotico-inchiziţioniste nemăsurate, la un anumit moment bine determinat al existenţei tale, soarta. Slugoi bătând din pinteni şi făcând temenele la porţile oricărui sistem mai mult sau mai puţin ocult, care le oferă pe tavă aşa-zisul vârf al piramidei sociale - efemere, desigur -, aceşti mult prea mulţi făcători de nimic retrograzi ai societăţii umane actuale, cu mirosul putred al banului inhalat până în măduva oaselor şi cu magia compromisului continuu fluturată pe post de filozofie a existenţei - unica, de altfel, de luat în seamă pe tot parcursul vieţii lor -, îşi întind, prin intersectări macabre de zi cu zi, ca o lepră de nestăpânit, buboaiele ideatice purulente, încercând să dărâme, în mod planificat şi conştient, maldăre seculare de precepte sfinte şi să sfâşie, cu răcnete de ură patologică înmuiate în propriile bale humanoid-canine, puritatea. Puritatea unei lumi, care se căzneşte sincer, cu ultimele sale zvâcniri de vlagă, să lupte cu disperarea şi cu non-sensurile-i vârâte pe gât cu forţa, în cel mai agresiv mod cu putinţă, prin episoade de viaţă machiavelic ţesute, de către inşii perverşi ai minciunii cotidiene, cu sinapse neuronale eronat înlănţuite de o natură, care s-a jucat, pare-se, de-a v-aţi ascunselea cu creierele lor abia perceptibile electroencefalografic.
„Romania ermetică” nu e altceva decât arealul, unde demonul distrugerii clocoteşte extrem de puternic în vene şi face să zvâcnească cu totul şi cu totul inutil nişte feţe buhăite de tăria sorbită zilnic cu patima desfrânatului inconştient de propriul păcat, unde materia cenuşie îmbibată în mocirla vulgarităţii atotstăpânitoare trimite constant impulsuri humanoizilor cu caractere abjecte de hazna, să îşi ucidă cu nonşalanţă partenerii de drum existenţial - structuraţi interioriceste altfel decât ei -, să îi elimine din jocul fascinant al vieţii, să le sugrume visele, să le sfărâme în mii de bucăţi propriul destin în amarul unor speranţe spulberate rând pe rând sau toate deodată, ca intr-un lagăr de concentrare bine delimitat unde nu mai poate respira linistit şi în voie decât, singură, moartea, să le smulgă cu un rânjet sarcastic până la demenţă coaja de pâine din mână şi să o arunce, apoi, cu bună voire porcilor, după ce le-o zdrobesc, mai întâi, cu mânie crâncenă în fata ochilor sub talpa grea a bocancilor intens lustruiţi cu unsoare de sânge închegat, obligându-i să suporte din plin ascuţişul cumplit de tăios al foamei. Aceşti torţionari de zi cu zi ai spiritului uman ajung, în finalul acestui film introspectiv al ororii, să se bucure de fapta comisă şi să hohotească grosolan şi  nepăsător, atunci când puhoiul de lacrimi al durerii va fi ţâşnit vulcanic din ochii deznădăjduiţi ai celor care au simtit fiorul rece al cuţitului puternic infipt, cu ură anticreştină covârşitoare şi neascunsă, în spinarea arcuită de trudă a suferindului. Oţelul rece al pumnalului străpungand trupul încovoiat de durere - iată momentul de glorie pământească deplină a ucigaşilor deplin conştienţi ai vieţii…
Panorama cruntă a terorii zilei de azi topeşte în oglinda timpului, diabolic şi cu zgomot, urletul disperat al fiinţei lovite de nedreptate şi geometria delirului unor chipuri reci, inexpresive şi dezumanizate de concentaţia beţiei moştenite in gene. Ce dacă lovesc inconştient, dur şi fără oprire? Hominizilor retrograzi nu le pasă de asta. Nu au timp de milă. Pentru că nu o cunosc. Şi nu o cunosc, pentru că nu şi-o conţin, continuând, în schimb, delirant, ca într-un joc al stihiilor noptii, să calce la nesfârşit peste umbra fiinţei, pe care tocmai au împins-o să cadă. Principiul universal al biorezonanţei, al plăţii şi al răsplăţii, cu alte cuvinte, pentru ei nu  există. Sunt imuni la orice, de la Dumnezeu până la crimă şi de la indiferenţă până la anularea propriei memorii a trecutului, aşa cum a fost el, cu toate cele bune şi cu toate cele rele cuprinse la un loc.
Aceasta este, din nefericire, una dintre feţele României reale din prezent bântuite de duhurile criminalilor morali actuali - necondamnabili vreodată, desigur -, care nu sunt nimic altceva decât nişte simple piese defecte din sistemul unei contemporaneităţi hrănite cu haos şi necredinţă şi care s-a obisnuit până peste poate cu mirosul de cadavre aruncate zilnic în braţele unui destin nefericit. Nefericire pe care ei, făcătorii de nimic retrograzi, o seamănă şi o întreţin peste tot, fiindcă nu sunt altceva decât acele clone luciferice perfecte, care îşi slujesc extrem de devotat propriul stăpân al întunericului - zeul minciunii, al desfrâului şi al terorii, prinţul mantiei negre -, ce le alimentează în fel şi chip vanitatea bolnavă, necuantificabilă în altceva decât în distrugere şi în moarte. Spirituală şi fizică, deopotrivă, bineînţeles.
„România profundă”, însă, este cu totul şi cu totul altceva. Ea reprezintă acea enclavă a oamenilor cu vertebrele bine sudate, dar cu speranţa pâlpâind încet şi molcom în inimă, precum flacara unei candele aproape stinse dintr-un templu bisericesc creştin. Aceşti OAMENI, fundamental buni, încearcă să aducă în fiecare zi Paştele în propriile case ale celeilalte Romanii, cea care nu vrea să renunţe cu nici un chip la tradiţie şi la propria sa identitate christică. Speranţa în zorii unei alte deveniri a spiritului omenesc se mişcă pentru ei şovăitor, fin şi cu timiditate în micul Univers al fiecărui suflet curat, unde sărbătoarea Luminii e adesea zgâriată şi înjunghiată cu patima ieşită din comun a haitelor demonice ale groazei. Despre această enclavă se pot spune, e-adevărat, puţine cuvinte, dar nişte cuvinte de ordin primordial, ca nişte adevărate morfeme ale genezei primare, ce respiră profund suferinţă şi demnitate. Înţelepciunea unui astfel de om se poate explica extrem de simplu: acceptarea, în momente de cumpănă existenţială, a nimic altceva decât a sprijinului divin. Tot ceea ce vine dinspre partea mireană a contra costului bine precizat şi care implică umilinta de a suporta condescendenta unei atitudini nefireşti, dar foarte des întâlnite azi, anume aceea de a călca în picioare cu superioritate falsă acest soi unic de verticalitate caracteristică intrinsecă, este respins cu o fortă a conştiinţei binelui uriasă, un veritabil contrapunct real şi plin de fermitate faţă de brutalitatea afişată a acestor actori netalentaţi ai vieţii.
Omul credinţei în Dumnezeu, nesupus cu proprie voire răului ce gravitează sufocant şi continuu în jurul destinului său circumstanţial, a trebuit să inveţe în timp să devină acea redută, pe care furtuna să nu o spele în dezlănţuirea sa de pe faţa pământului cu niciun chip. Pentru că el are în rărunchii lui încercaţi de soartă suflul constant al puterii divine. Spaţialitatea sa amplă nu este raportată la cercul restrâns al pragmatismului teluric suficient sieşi - un reper în funcţie de care el îşi va apăra mereu perimetrul demnităţii cu propria viaţă - dacă e cazul -, fără să regrete o secundă măcar, în această desfăşurare plenară de forţe ale demonismului scelerat, că peste martiriul suferinţei sale vor scuipa la nesfârsit cu scârbă şi cu indiferenţă fiii extrem de înguşti ai întunericului luciferic. Nu, fiindca el, omul credinţei în Dumnezeu, are exemplul lămuritor al sfinţilor creştini, al celor din închisorile comuniste şi al săracilor încarceraţi fără voie personală în ograda cu ziduri jupuite şi cu garduri stând gata să cadă în orice moment, OAMENI care au trăit şi care au murit cu spatele drept, neaplecat sub povara dorinţelor proprii acaparatoare sau sub neghiobia de a visa atingerea cu orice preţ a vârfului unei lumi efemere numai dintr-o pură vanitate, neostoibilă cu nimic, a firii lor aflate în dezechilibru spiritual şi cognitiv, evident.
În „România profundă” se tace. S-a învăţat să se tacă. Şi se suferă îndelung în rugăciune, în această armonie a liniştii necondiţionat acceptate. Pentru că e singurul spaţiu sigur şi fără frontiere impuse. Aici, oamenii se dezmărginesc zilnic prin Lumina dumnezeirii ancestral înfipte în celula propriei fiinte, singura vibraţie cosmică pe care şi-o mai doresc cu adevărat în acest interval al trecerii lor pământeşti. E bine în „România profundă”, fiindcă acolo exista milă, există dragoste, există bunătate şi nu se află, în schimb, acel soi de cenzură, care să tortureze cu legile ei nefireşti sufletul. Omul se mişcă în Dumnezeu cu toate gradele sale de libertate dezzăvorâte prin credinţă. E acea nevoie de comunicare neîngradită şi absolut necesară a unuia cu celălalt, aşa cum spunea şi părintele Dumitru Stăniloaie, marele stalp contemporan al Ortodoxiei mondiale. E, deocamdată, pace launtrică în această cealaltă parte de Romanie, pentru că, încă, se mai poate respira, cu toata puterea fiinţei omeneşti de lut şi de suflet, Lumina cerului limpede de deasupra fiecăruia dintre noi.
„România reală”, în schimb, a celui de-al 2009-lea an de dupa răstignirea christică mântuitoare a ajuns, din nefericire, anexa fără de nume a propriului său destin spiritual. În patria română a anului nouă din cel de-al treilea mileniu creştin, se trăieşte, ca şi cum nimeni nu ar mai avea suflare în oase, şi se moare, ca şi cum acest fenomen ar fi unul de simplă selecţie biologică ordinară, fără implicaţii filozofice majore şi profunde. Martir sau ticălos, viata şi moartea sunt nişte entităţi, care se îmbină organic, parcă, şi eterogen, într-un soi de concept asemantic greu de suportat la nivel de trăire interioară. Cu ochii scoşi din orbite de sărăcie sau de boală, oamenii vii incep să nu se prea mai deosebească de viitoarele cadavre. Existenţa lor nu mai are o importanţă deosebită pentru nimeni. Nici chiar pentru ei înşişi. Ai impresia că au fost programaţi să creadă în aşa ceva, să se autodistrugă, să nu îşi mai trăiasca zilele cu bucuria de a fi primit dreptul fundamental la Viaţă, la Evoluţie şi la Demnitatea de a purta cu nobleţe numele sfant de OM. Simple cifre de statistică administrativă, atât…
Se poate spune, în acest context, aşadar, că trunchiul spaţiului românesc, deşi cu limite istorice şi geografice precis trasate de-a lungul vremii prin sacrificiul înaintaşilor, are, totuşi, o uriaşă parte lipsă. Una primordială. Care, dacă este suprimată definitiv, ca orice copac fără sevă, se va usca definitiv şi se va prăbuşi inevitabil. Această parte se numeste Spiritul său, Suflul său fundamental. Mă tem că “România reală” abia mai respiră prin nişte aparate care ticăie din ce în ce mai rar şi mai încet, ca un organism singur, aflat în comă pe un pat învelit cu cearceaf alb şi şomoiogit al unui spital de nu se ştie unde… Singura speranţă a “României reale” şi a celei ermetice rămâne, fără doar şi poate, duhul „României profunde”. Asta, dacă nu cumva, între timp, primele două vor coaliza atât de cumplit şi de inconştient, încât să şteargă, într-un mod cu totul şi cu totul impus, până şi ultima urmă de dumnezeire aşezată cuminte între zăgazurile seculare ale verbului Rugăciunii… Ceea ce ne mai poate bucura acum e faptul că, încă, se mai trăieşte din plin semnificaţia frumoasă a vieţii în această ultimă parte de Romanie, cea care nu are ca principiu prioritar dominant banul şi care şi-a păstrat în fiinţa sa interioară trăirea desăvârşită a primilor creştini – CREDINŢA…
“Lăsaţi Romania să respire!”… Are nevoie de VIAŢĂ… Şi, priviti-o direct în ochi, dacă puteţi, înainte de a-i infige în inimă fiorul rece al morţii…
                                                       
                                                                                                                                                                          Magdalena ALBU



 MONOPOL PE ANTICOMUNISM


Avem acum un anticomunism monopolist, mai uscat şi mai curat… anticomunismul de catifea, anticomunismul caviar.
Sâmbătă s-a întâmplat ceea ce ne aşteptam să se întâmple, în ciuda protestelor unora dintre noi - s-a pus monopol pe anticomunism. Dl Oprea a fost demis, iar în locul său a fost teleportată prin decizia dlui Boc puternica echipă anticomunistă a dlor Tismăneanu şi Stanomir.
Cum mulţi membri ai Consiliului Ştiinţific demisionaseră cu o săptămână înainte, în semn de protest faţă de tratamentul la care fusese supus dl Oprea, laolaltă cu institutul creat de Domnia Sa, e loc acum pentru purificarea totală a taberei anticomuniste. E chiar interesant cum dispar unul câte unul cei care au trăit anticomunismul pe propria lor piele. Să fie primit!
Biserica anticomunistă a fost reunificată, avem un papă, ereticii au fost izgoniţi din poziţiile instituţionale. Comunismul, firesc, era monopolist. Iată, s-a băgat monopolul şi în anticomunism! Asta e aberant. Boardul noii instituţii îl clonează deja pe cel al ISP.
Care a fost greşeala dlui Oprea? Aceea de a fi luat în serios angajarea anticomunistă a preşedintelui şi a comilitonilor săi. Nu şi-a spus că, de vreme ce a fost condamnat oficial comunismul, nu mai e nimic de făcut în afara disecţiei sale în cărţi. De bună seamă că Domnia Sa a scris câteva cărţi fundamentale în domeniu - „Moştenitorii Securităţii", de pildă, rămâne un model al genului -, a editat colecţii de documente esenţiale pentru înţelegerea regimului sub care a pătimit ţara, s-a îngrijit de apariţia primului manual de istorie a comunismului pentru liceeni. Dar nu s-a oprit aici - a crezut că trebuie făcută dreptate victimelor şi că trebuie deconspiraţi torţionarii şi asasinii. Aşa că s-a apucat de dezgropat morţii, de scormonit atent prin dosare şi a sesizat Parchetul.
Din acel moment, au început să apară ameninţările, presiunile, malversaţiile. Era limpede că dlui Oprea i se voia capul. Ştia şi Domnia Sa asta, doar că nu credea că lovitura va veni din partea campionului anticomunismului de la noi, dl Băsescu, prin intermediul la fel de decis anticomunistului, via UASCR, domn Boc, cu sprijinul deplin al anticomuniştilor de cabinet, care au servit şi drept propagandişti în campania electorală. Mie mi se pare foarte firesc. De oameni şi instituţii care chiar răscolesc trecutul avem noi nevoie? Desigur că nu - şi am scăpat.
Avem acum un anticomunism mai uscat şi mai curat, cu reprezentanţi care vor produce tom după tom, în linişte deplină, un anticomunism care nu va face pagube şi nu va tulbura liniştea nimănui. Anticomunismul de catifea, anticomunismul caviar! Acum, nu mai sper decât să-mi fie scos numele de personaj pozitiv din viitoarele ediţii ale „Raportului final...". A început deja să mi se pară o insultă, nu o onoare. Aştept de asemenea lecţii etice de la anticomuniştii de ziua a şaptea, cei de după helicopterizarea tiranului, deci de după 22 decembrie 1989, orele 12 trecute fix.
Domnule Vladimir Tismăneanu, regret că am avut ocazia să ne cunoaştem.
Domnule Marius Oprea, mă bucur că ne-am cunoscut atunci când aici era greu, iar domnul amintit mai sus combătea viforos comunismul, după ce precaut pusese între Domnia Sa şi fenomenul în cauză o distanţă de două continente şi un ocean.
 
                                                                                                                                    Liviu ANTONESEI

INSTINCTUL COLECTIV DE APĂRARE

 

Rădăcina poporului englez o constituie triburile de picţi (îşi vopseau corpul, se pictau), nişte triburi nenorocite şi mărunte, care, dacă ar fi dispărut, istoria poate nu le-ar fi reţinut decât numele. Astăzi, englezii, prin urmaşii lor (americani, canadieni, australieni, neozeelandezi) domină lumea.
 
Cum a fost posibilă o asemenea evoluţie? Explicaţia o veţi găsi în următoarea relatare. În timpul războiului, a fost, la un moment dat, o iarnă cumplită. Îngheţase până departe de ţărm marea în Canalul Mânecii. Toate ziarele englezeşti scriau cu titluri de-o şchioapă: „Continentul este izolat”. Nu mărunta insulă de la periferia continentului era izolată, ci marele continent era izolat! Ca să ajungă să domine lumea, un popor sau măcar cei care gândesc dintr-un popor trebuie să o facă în acest fel: „Noi suntem centrul lumii, lumea este periferia noastră.".
Au greşit ei? Nici vorbă. Greşim noi, cei care ne considerăm tot timpul ultimii, noi, cei cărora mercenari cu pixul şi cu microfonul ne toarnă în ochi şi în urechi otrava credinţei false că suntem ultimii. Şi englezii au toate tarele pe care le avem noi. Şi la ei vom găsi aceleaşi tare la acelaşi număr de indivizi, dar... cei mai mulţi şi, mai ales, cei care trebuie să gândească şi pentru alţii gândesc altfel. Evreii au fost o populaţie care a adus pe lume intoleranţa religioasă, prin negarea cu cerbicie a oricărei alte religii, a religiilor tuturor popoarelor lumii. Pornind de aici, un imperiu tolerant religios prin definiţie i-a împrăştiat în lumea largă, lăsându-i fără ţară, ajungând a trăi în grupuri minuscule printre mulţi străini, trăind la periferia societăţilor în care s-au aciuat. Era firesc, ţine de natura firii umane să dorească să iasă din sărăcie şi periferie. Dar asta însemna compromisul adaptării la culoarea locului, la obiceiurile locului, la căsătorii mixte etc. Nimic din toate acestea. Oriunde au ajuns, ei s-au ghetoizat, s-au izolat spre a-şi apăra identitatea. Au fost astfel toleranţi între ei, uniţi monolit şi intoleranţi, distanţi faţă de alţii. Că de-a lungul secolelor această intoleranţă s-a întors urât împotriva lor este altceva. Dar au avut dreptate. Nu doar că au rezistat identitar, dar au devenit puternici şi cel mai adaptat grup uman la orice fel de adversităţi.
Spre deosebire de ei, la noi nici fraţii nu se mai pot aduna, iar etnic tot ce e românesc este... faţă de tot ce este străin, inclusiv omul. Aşa se face că mulţi, mai ales multe, preferă căsătoria mixtă, îndepărtată, iar în căsătoria mixtă, în familia mixtă, întotdeauna românul sau românca este asimilat/ă, se doreşte asimilat/ă. Este un extrem de periculos, pe termen lung, complex de inferioritate. Lumea s-a deschis definitiv, iar în acest uriaş creuzet unele etnii vor evolua spre dispariţie, altele, spre împlinire. Istoria nu se poate gândi în decenii sau 2-3 generaţii, iar intelectualii români par incapabili să înţeleagă aceste lucruri.
De ce sunt occidentalii bogaţi, iar noi, săraci? Eram la cumpărături, în Belgia, cu un belgian, om în vârstă, fost mare inginer, coordonase construcţia unor importante aeroporturi din lume şi era apolitic, nu făcea parte din niciun partid. Caut ceva şi găsesc un lucru chinezesc, care îmi place şi îmi convine. Sare ca ars: "Dumneata, european, subvenţionezi un loc de muncă în China? Dacă din politeţe, fiind cu mine, nu cumperi un lucru belgian, finanţând un loc de muncă în Belgia, măcar cumpără un lucru european, finanţând un loc de muncă în Europa. Acel loc de muncă, prin impozite şi circulaţia banilor, trimite bani inclusiv spre tine." Am fost mai mult decât surprins, dar am înţeles câtă dreptate avea. Nici ars nu ar fi cumpărat lapte venind din altă parte, haine făcute cine ştie unde etc. Aşa s-au protejat, aşa şi-au protejat locurile de muncă, aşa au adunat bogăţii. Noi? Aceeaşi atitudine imbecilă, şi dacă este de calitate: "Păi nu vezi că-i românesc?".
 
Nu ne cunoaştem interesul. Suntem complexaţi. Ni se toarnă continuu otravă pentru anestezierea conştiinţei de sine şi nu reacţionăm. Ajungem în stadiul patologic de a ne dispreţui şi urî pe noi înşine. Unde sunt preoţii, unde sunt învăţătorii, unde sunt intelectualii acestui popor? Chiar nu-i mai avem?
                                                                                                                               Prof. univ. dr.Gavril CORNUŢIU


CÂND VOR DORI SĂ NE IA CU JAPCA ŞI NUMELE?


Repet vorba unui indian american bătrân, care le-a replicat albilor: „Când aţi venit aici la noi, pe continent, voi aveaţi sub braţ Biblia, iar noi, pământul de sub picioare. Ne-aţi rugat să închidem ochii şi să ne rugăm împreună. Când am deschis ochii, noi aveam în braţe Biblia, iar voi eraţi stăpâni pe pământurile noastre".
 
Războiul rece a fost ce a fost. S-a terminat şi au venit „eliberatorii”, să ne „ajute cu sfaturile”. Ei aveau lozincile şi sfaturile „de tip nou”. Nouă ne fusese scârbă de cele vechi, care se chemau tot „de tip nou”. Noi aveam o zestre economică cu care alţii... Dar ne-au spus: „Închideţi ochii şi haideţi să învăţăm lozincile de tip nou”. Când am deschis ochii... aurul, petrolul, combinatele (de carne, de fier etc.). Doar cele care acum le aduc profituri uriaşe. Celelalte au fost desfiinţate, să nu-i concureze. Le trebuiau doar pieţele şi forţa de muncă. Nouă, stând cu ochii închişi, ne şopteau în urechi „mormane de fier vechi”, „energofagi", bau-bau, hau-hau... Aşa ne-au rămas lozincile şi zâmbetul lor batjocoritor.
Dar oare am deschis ochii sau suntem încă hipnotizaţi de gargare imbecile? Iar ei s-au săturat deja sau ochii hulpavi încă văd..., văd... şi poftesc, ascunşi ca animalele de pradă? Zilele trecute am auzit cu stupefacţie că un parlamentar PD-L, fost şi, probabil, actual rege al pubelelor Bucureştiului, deszăpezirii etc., domnul Prigoană, propunea nici una, nici alta, decât vânzarea clădirii, impropriu numită în continuare, Casa Poporului!
Este cea mai mare clădire administrativă din lume, este cea mai mare clădire de pe continentul european şi, de fapt, de pe patru continente. Ea poate deveni brand de ţară şi, mai ales, brand de Bucureşti, un oraş extrem de sărac în simboluri. Toţi străinii care vin în Bucureşti vor să o vadă şi, spre contrarietatea şi stupefacţia bucureştenilor intoxicaţi politic, o admiră. Germanii au filmat-o în cadrul unui reportaj cu cele mai reprezentative clădiri ale Europei. Dincolo de costurile uriaşe ale construirii ei, clădirea are în sine o valoare arhitectonică deosebită şi dă prin măreţie, plus frumuseţe, ceva din acestea şi instituţiilor pe care le găzduieşte. Exact ceea ce visa şi Ceauşescu, ceva care să permită guvernanţilor ţării să poată primi pe oricine, din orice ţară, cu fruntea sus. Exact ca un particular, dacă ai o vilă frumoasă, ai dreptul de a-ţi primi musafirii de pe o anumită poziţie şi cu o anumită demnitate, iar dacă ai o cocioabă coşcovită...
Nu despre guvernanţi este vorba, ci despre demnitatea poporului român. Străinii ştiu doar că acolo stau reprezentanţii românilor, indiferent care sunt sau cine vor fi aceşti reprezentanţi. Câţi oameni care au avut un minim succes nu au avut parte de semeni de-ai lor care le-au dorit de la „foc la casă" până la pierderea?
Popoarele sunt ca oamenii şi formate din oameni. Vă aduceţi aminte că prima propunere postdecembristă a fost „aruncarea în aer", apoi „distrugerea prin implozie"... iar astăzi, vânzarea ei. Cui? Dar ce, este fraier cel sau cei care şi-au pus ochii pe clădire să se arate înainte de vreme? Doar cu gunoaie cumpărate pe care să le scoată în faţă cu propuneri. Argumente? Întâi, când ura anti-Ceauşescu era vie, se invoca „să nu mai vedem”, „să nu rămână urmă”... Apoi... Azi se invocă... preţul de întreţinere... Dar cel care va cumpăra clădirea cu ce bani o va întreţine? Iar după ce o va cumpăra va fi proprietar cu drepturi depline, care în mod legal o va putea aneantiza prin implozie. Nu o poate cumpăra decât o persoană sau un concern străin, dacă ar fi vândută la preţul ei. Ce le va păsa acestora de munca şi foamea românilor pentru a o construi? Mai mult, dacă vor înţelege că la mijloc este şi vorba despre un brand şi o sursă de demnitate naţională vor invoca... exact întreţinerea şi valoarea terenului etc. Ceea ce nu au putut face sugerând distrugerea ei vor putea face cumpărând-o şi recuperând ceva bani din teren, plus o utilizare de câţiva ani.
 
Vă mai aduceţi aminte de unde veneau cei care propuneau imediat după decembrie '89 distrugerea ei? Faptul că administraţia clădirii nu este în stare să valorifice şi prin alte măsuri - conferinţe, spectacole, vizitare cu taxă de intrare etc. - nu vizează clădirea, ci administrarea. Vor fi în stare parlamentarii să înghită o asemenea manipulare din parea unui gunoier? Vom trăi şi vom vedea. Dar nu îi priveşte doar pe parlamentari, ci priveşte demnitatea poporului român. Uitaţi-vă la alţii ce au, ce întreţin şi de ce o fac. Pentru că acolo gunoierii nu au curajul să facă pipi pe brandul de ţară.
                                                                                                                   Prof. univ. dr. Gavril CORNUŢIU
 INTELECTUALUL ROMÂN, ÎNCOTRO ?

 "Nu există încă un statut al muncii intelectuale şi artistice.
 Un statut care să lege rodul de pom. Care să arate
 că rodul trebuie plătit anume ca să poată fi păzit şi întreţinut
 pomul care altfel  se pierde, usucă, nu mai poate rodi."                           
                                                        CAMIL PETRESCU 

               
 Pe oamenii noştri de cultură şi de creaţie îi sărbătorim cu fast după moartea lor. Ne mândrim peste tot cu ei. Dăm emisiuni interminabile la televizor. Scriem rânduri pompoase în ziare. Speculăm afirmaţiile lor cele mai semnificative şi suntem profund impresionaţi. Câţi însă s-au întrebat ce facem pentru aceştia cât sunt în viaţă? Munca intelectuală şi artistică n-a avut un statut pe vremea lui Eminescu. Nu are nici acum. Culmea! Nu e apreciată nici de noocraţi, căci ei îşi  evaluează pozitiv doar propria prestaţie.
 Intelectualul de rutină se chinuie realizând o muncă "nerentabilă", pentru că rezultatele în "prelucrarea" materialului uman nu sunt imediate, însă se reflectă în componenţa, calitatea societăţii de mâine. De intelectualul de excepţie, de creatorul de artă nu are nimeni nevoie, pentru că, probabil, principalele lucruri au fost inventate, realizate, create, iar editurile, de exemplu, se ocupă ba cu un best seller franţuzesc ori englezesc, ba cu unul american, ba cu volume de larg interes, literatură bună de citit în tren ori în vreo sală de aşteptare. Editorul îşi doreşte un câştig imediat, iar romanele româneşti contemporane ori cărţile de poezie nu mai sunt căutate ca în epoca precedentă. Am putea crede că nu mai avem scriitori atât de buni cum au fost cei care s-au consacrat, însă dacă ne apropiem cu atenţie mărită şi meticulozitate fie şi numai de creaţiile premiate de diferite uniuni ale artiştilor, scriitorilor, observăm cât de meritorii sunt, dar aproape necunoscute de publicul larg. Un roman bun, de pildă, ar trebui tipărit în cinci sute de mii de exemplare, să fie cunoscut în toată ţara, să fie citit, popularizat. Iată, aşadar, avem de-a face cu o societate care nu dă credit creatorilor de artă, inventatorilor, intelectualilor în genere... însă o astfel de societate - încotro???
 Deşi la şcoală învăţăm că va câştiga cel mai bun, cel mai frumos, cel mai cinstit, în viaţă nu se întâmplă întotdeauna aşa. Deşi la şcoală se vehiculează termeni ca demnitate, curaj, adevăr, bun-simţ, abnegaţie, deşi toată lumea "trece" prin şcoală, nu toţi oamenii pe care o să-i întâlnim în viaţă dau dovadă de aşa ceva. Un vechi proverb latinesc ne informa că: nu pentru şcoală învăţăm (ceea ce învăţăm), ci pentru viaţă. Ce mai este valabil aici, că şi în zicala românească: "ai carte, ai parte"?... Intelectualul român suferă o transformare interioară extrem de dureroasă. În dreptul fiecărei din acţiunile sale poate fi scris cuvântul "dezamăgire". Pentru că, negreşit, ceea ce face un  profesor, de pildă, nu se rezumă numai la predatul orelor, activităţi metodice, pregătiri suplimentare cu elevii în cadrul şcolii, corectarea tezelor, pregătirea personală pentru susţinerea  gradelor, serbări, competiţii, simpozioane, adică nu se referă numai la ceea ce se vede, ci şi la ceea ce "nu se vede", cum ar fi educaţia... sufletului, şi pentru ca tot ce realizează în şcoală ori pentru şcoală e... nerentabil. Interesant, dar adevărat. şi cum să nu fie aşa, când oamenii crescuţi şi educaţi la toate nivelurile în România sunt nevoiţi să plece în străinătate...?! (Nu mai iau în considerare faptul că statul român cheltuie nişte bani cu şcoala respectivilor, iar când să culeagă rodul, să fructifice investiţia, se trezeşte că n-are mijloace.) Un premiant la Olimpiada de Matematică la etapa internaţională, licenţiat între timp al Universităţii din Bucureşti, performer în informatică, plecat de curând în Anglia, afirma cu tristeţe că ar fi rămas în România numai dacă ar fi primit un sfert din salariul pe care îl ia acolo. Dar Hertha Műller? Dar atâţia scriitori şi oameni de ştiinţă, de cultură, de origine română, care s-au stabilit în Anglia, Franţa, Italia, Germania, Spania, Australia?!
  Cum se desfăşoară învăţământul în România?
La superlativ, am putea afirma, gândindu-ne la cunoştinţele acumulate şi realizări. Cei care au plecat cu o facultate la bază de aici pot să spună, mai mult decât alţii, dacă le-a folosit şcoala de aici. Ei scriu, concep, au ocupaţii importante de gândire şi decizie, nu au plecat acolo să zugrăvească, să spele vase ori să ingrijească vreun copil.
 Desigur că în România, dincolo de tot ce se întâmplă, cea mai mare fericire a dascălului este să-şi vadă elevul pătruns de învăţătura dată. În ciuda a ceea ce se mai afirmă uneori tendenţios, el îşi face datoria "pe câmpul de luptă". Bucuria discipolului  de a se simţi instruit, de a primi din "mana" învăţăturii ar putea să menţină multă vreme seninătatea magistrului, dincolo de grijile existenţei. E dureros însă pentru cel de-al doilea să constate  că dintr-o dată devine desuet, demodat, îmbătrânit peste noapte. El, cel care ar trebui să constituie un exemplu. Pe de o parte, pentru că învăţătura sufletească pe care o dă nu mai are aceeaşi ecou la elevi. Societatea, mersul lucrurilor, chiar şi familia obişnuiesc tânărul cu alte valori decât cele morale, spirituale, intelectuale, iar, în aceste cazuri, intervenţia profesorului seamănă cu un strigăt în deşert. Dacă nu va căpăta concursul celorlalţi factori influenţi în educaţia tânărului, omul de la catedră cu greu va putea birui. Pe de altă parte, vedem că dascălul nu mai e un exemplu din faptul că din ce în ce mai puţini vor să-i  "calce" efectiv "pe urme". Deşi lumii îi place să vorbească de  avantajele obţinute de omul de la catedră, despre nu ştiu ce şi nu ştiu cum, totuşi un număr foarte mic şi-ar asuma  r i s c u l de a suporta acelaşi t r a t a m e n t.
 În general, individul din societatea românească contemporană îşi  pune întrebarea dacă, trecând prin şcoli, câştigi mai mult decât dacă faci afaceri precum Lumânăraru, analfabet, dar miliardar. Este vorba de strădania de a învâţa şi rezultatul ei. Iar când rezultatul nu e pe măsura silinţei, atunci şi dorinţa va muri treptat. Se naşte, bineînţeles, cunoscuta întrebare: mai este o afacere... să înveţi? Până acum ne-am amăgit cu noţiuni de bine, frumos, bunăstare, progres, promovându-le, fără a exista putinţa materializării lor. Ce surprize oare ne rezervă societatea de mâine?
 În altă ordine de idei, din păcate, sunt unii, cu putere de decizie, care nu înţeleg că dascălul nu poate trăi numai din satisfacţii spirituale, că, în ceea ce priveşte neajunsurile, i-a ajuns cuţitul la os.
 Dacă am conştientiza situaţia actuală, am vedea mai clar ce ne aşteaptă. În general, ne bazăm pe devotamentul dascălului, care există, persistă, nu înşeală în cele mai grele încercări. E vorba, desigur, de dascălul din generaţiile mai vechi, pentru că acesta e obişnuit cu de toate, alergător de cursă lungă, îndelung răbdător, cu vechime şi obişnuiţă în cadrul binecunoscut al şcolii, deci fără gând de a porni pe un nou drum. Mai mult, retribuţia nu este chiar la limita răbdării. Dar debutantul? Cel care ar trebui să asigure ziua de mâine a învăţământului românesc? Ei, cu acesta e altă poveste. Cât calm să aibă şi ce răbdare, când n-are decât cu o sută de roni în
plus faţă de ajutorul de şomaj...?! Satisfacţiile spirituale trec şi se filtrează la el direct şi concret prin stomac. Se poate ridica el la probleme metafizice, când cele fizice îl trag dureros de mânecă? Cât
să rabde şi pentru ce? Pentru că cei ce fac regulile să confirme victorioşi încă o dată că au dreptate? Astfel destui tineri cu pregătire didactică au luat alte căi mai rodnice. Şi, chiar dacă n-o să le placă unora sau altora ceea ce afirm, în scurtă vreme, vor pleca tot mai mulţi. Ştiu ce-mi vor spune unii: că n-au unde să se ducă, că rata de şomaj etc. etc. Însă să nu uităm că cei tineri au altă deschidere. Ei sunt gata să înveţe să o ia de la capăt şi nu cred că vor să mai facă jocul răbdării... de dragul de a da unora dreptate. Cei care sunt mândri acum că îi strunesc cum vor pe cei care sunt în învăţământ (în buiestru, în galop, pe loc repaus) vor vedea cât de curând reversul medaliei...
 La rândul lui, creatorul de artă sau omul de cultură se confruntă şi el cu grave probleme. Pornind de la cele mai simple, observăm cum unii se zbat să-şi găsească un loc în Uniunea Scriitorilor Români pentru a primi procentul adăugat abia la... pensie. Ca şi cum un creator de literatură ar avea o activitate mai prodigioasă după o anumită  vârstă...!?
  Glumim, dar acesta să fie singurul avantaj al scriitorului? În rest, să fie copleşit de poverile existenţei, să scrie în timpul... liber, să creeze un roman din fragmente disparate, să înfiripe o operă hibridă şi chinuită... Într-o ţară atât de minunată, frumoasă, splendidă, cu peisaje de vis, dar, din păcate, cu reguli, norme, îngrădiri care fac ca timpul de după muncă să nu existe, pentru că nu-ţi poţi plăti impozitele din salariu, trebuie să ai două-trei joburi, ca să te întreţii... Un binecunoscut critic contemporan zicea că scriitorul român nu poate deveni cu nici un chip maratonist, fiind, mai degrabă, un performer la viteză, deci pe o perioadă limitată, pe un spaţiu restrictiv. Părerea mea e că nu are cum să reziste în maratonul literaturii, pentru că e ocupat în a-şi câştiga existenţa.
 Dacă, de exemplu, un sportiv cu posibilităţi nelimitate ar depune nu o activitate istovitoare, ci o muncă mai relaxată, să zicem, cum ar fi cea de birou şi ar sta nu opt ore, ci doar jumătate de normă - numai patru, realizând antrenamentul după serviciu, câte succese ar avea în competiţie...??! Ne mai întrebăm atunci de ce nici un creator român de literatură nu ia Premiul Nobel... Sau alte premii internaţionale...  Apoi, chiar dacă artistul reuşeşte ca prin minune să-şi realizeze opera, intervin alte probleme. Nu şi-o poate publica, oricât de meritorie ar fi. Sistemul de popularizare este închis. Selecţia e arbitrară. Şi câte şi mai câte.
 Ar mai fi multe de semnalat. Dar mă opresc aici. Poate voi reveni cu altă ocazie, poate  nu. Aş încheia cu citate de genul: Un popor fără spiritualitate, fără cultură n-are viitor, nu supravieţuieşte, e ca şi mort etc., dar aceste fraze măreţe s-ar volatiliza în peisajul cotidian cenuşiu, ca şi cum n-ar fi fost rostite niciodată.

                                                                                                                                                              Carmen CĂTUNESCU


Interviul unui străin despre Romania publicat de ziarul Cotidianul
 
          
           
„România va rămâne o ţară  subdezvoltată,
                                fără putere  externă“   
                spune antropologul Claude Karnoouh
                                  într-un dialog cu ziarul “Cotidianul”
 

 
Născut în 1940, Claude Karnoouh  este specialist în ştiinţe umane (filozofie, antropologie  socială, sociologie şi lingvistică), deţinând însă  şi o licenţă în fizică şi chimie. A predat la  universităţi de prestigiu din Franţa, dar şi din SUA şi  Italia şi este membru al Centrului Naţional Francez de  Cercetare Ştiinţifică. În 1971 ajunge în România, iar în 1973  realizează mai multe anchete etnografice şi folclorice în  sate din Maramureş. A predat la Facultatea de Filozofie de  la Universitatea „Babeş-Bolyai“ din Cluj şi la  Universitatea Bucureşti şi a scris câteva lucrări despre  România., Claude  Karnoouh face o radiografie crudă a României ultimilor 20  de ani.
 
 
 Domnule Karnoouh, am  văzut critici la adresa capitalismului globalizant, dar  care ar fi păcatele capitalismului românesc?
 Păcatele capitalismului românesc sunt păcatele  capitalismului în general, adică un Weltanschauung care   este unul singur: profitul. Dar specificul capitalismului  românesc este următorul: în acest capitalism cetăţeanul  n-are nici o protecţie legislativă. Există legile, dar ele n-au nici un început de  valabilitate din cauza corupţiei uriaşe. Nu spun eu acest  lucru, ci UE.
  
 Ce ne trebuie, în  general, ca să digerăm complet istoria? De ce avem  impresia că nu am învăţat nimic din trecut sau de la  alţii şi dăm, inocent, de fiecare dată, cu capul de  pragul de sus, făcând aceleaşi greşeli?
 
 Spuneţi-mi care este poporul care nu face greşeli! Dar,  în cazul României, mi se pare că elitele cred totdeauna  că sunt mai şmechere decât orice popor... Şi la  urma-urmei, ele sunt orbite de interesul lor imediat. 
 
 În 1989, românii  trăiau criza comunismului, acum trăiesc criza  capitalismului. Dacă în toamna lui 2009 ar   fi candidat Ceauşescu, ce s-ar fi ales la  urne?
 Nu ştiu... acest tip de prognoză nu ţine de competenţa  mea.
 
 Avem nevoie de un  ghid de bună/raţională folosire a capitalismului şi nu  l-am avut? Ţările occidentale par că s-ar fi uitat la  instaurarea democraţiei estice cu un fel de curiozitate  extatică, precum la un experiment de proporţii, fără să  se implice prea mult.
 
 De ce s-ar împlica ţările din Vest dacă ţările din  Est, „foste comuniste“, s-au purtat frumos, ca  nişte bune slugi, fără contestaţii?... Plătind bine  câteva elite bine îmblânzite, ca nişte câini de circ...  totul era cum voia Vestul. 
 
 Deşertul se întinde  - îl citaţi undeva pe Nietzsche referitor la modernitate,  acum deşertul este cu adevărat un deşert -, ce va lăsa  în urma ei această criză? Ce lecţie credeţi   că vom învăţa?
 Care criză? Cea economică, cea care în scurt timp a  întărit, ca niciodată înainte, puterea băncilor care au  supravieţuit crizei financiare, partea industrială, criza  rămâne destul de puternică în afara Extremului Orient  (China, India, Indonezia, Taiwan, Singapore etc...). Apoi  avem şi o criză ecologică. Odată cu falimentul constatat  la Copenhaga, este evident că deşertul va creşte... Mi se  pare evident datorită logicii interne a capitalismul  tehnico-ştiinţific care este nu doar o formă de  dezvoltare, ci şi ultima întruchipare a metafizicii.  Altfel spus, tehno-ştiinţa este o nouă religie, chiar  pentru ecologişti. 
 
 România în anii  ’90 era mai inocentă, mai naturală ca să zic aşa  şi, deci, mai plăcută decât în 2009? Cum v-o amintiţi?  Ce v-a frapat la prima întâlnire cu ţara  noastră?
 
 Prima mea întâlnire   cu ţara dumneavoastră a fost în 1971... în ciuda  naţional-comunismului şi a politicii de dezvoltare  intensivă, care era excepţională în Europa, în ciuda  comunismului, a Canalului-puşcărie din anii ’50,  faptul că în mai multe locuri oamenii trăiau ca în  secolul al XIX-lea... La  începtul anilor ’90 era evident că mult apărea  posibil, dar Vestul a pus punctul pe „i“ (cum se  zice în franceză), şi cei care au dat lovitura de stat au  pus imediat mâna pe puterea economico-politică, cu  binecuvântarea Vestului... Deşi crocodilii au lăsat  naivii, „inocenţi“, să se joace un pic, după  care, foarte repede, lucrurile serioase au fost luate în  mână... se vede bine astăzi. Puterea economică şi  politică este în mâna tuturor foştilor membri  importanţi ai PCR... şi mai precis a multor mari   securişti sau a copiilor de securişti. Nu mă refer la  securiştii de jos, ci la cei de sus.
 
 Vă rog să  schiţaţi o evaluare şi o descriere a evoluţiei sau  (poate) a involuţiei României.
 
 Îmi e greu, nu sunt profet, dar... Singurul lucru care mi  se pare evident este într-adevăr că deşertul creşte  între marea sărăcie şi supermarket.
 
 Care ar fi, după  părerea dumneavoastră, atuurile României şi de unde ar  trebui să vină salvarea ei?
 
 Nu  există nici o salvare, nici un adăpost nicăieri...  România va rămâne o ţară subdezvoltată, fără putere  externă, bună pentru manopera sa de calitate şi extrem de  ieftină.... Asta a vrut Vestul.   Bineînţeles, veţi avea câţiva papagali care se  pretind intelectuali care cântă în slujba capitalismului  şi a liberalismului de baltă la comanda stăpânilor  lor... E adevărat că intelighenţia română are de demult  un sens al slugărniciei excepţional de bine dezvoltat,  în afară de şcoala de la Cluj şi  prietenii săi, cu multe nuanţe teoretico-practice în  jurul revistei „Idea“...
 
   Până la urmă,  rămâne în picioare o chestiune importantă: libertatea.  Nu? Cu riscurile şi deliciile ei, rămâne un ideal valabil  pentru orice epocă. Cum îl putem apăra mai  bine?
 
 Puterea în România a devenit, datorită stilului Băsescu  (şi consilierilor lui), o putere de tip peronist...  Experienţa mea din lumea a treia m-a învăţat că  libertatea este un cuvânt abstract şi gol dacă   n-ai nimic în burtă. Toată istoria modernă, şi nu  numai, arată că omul se luptă în primul rând pentru o  supravieţuire fizică, şi că această luptă poate să  aibă mai multe referinţe: religioase, instituţionale,  ideologice. Credeţi că o parte din ţărănimea rusească  s-a ridicat împotriva regimului autocratic ţarist fiindcă  îl citise pe Lenin sau pe Plehanov? Nu, s-a ridicat  fiindcă nu mai puteau de sărăcie şi din cauza pierderii  războiului...  Adevărul esenţei umane a fost dezvăluit, de demult, de un  autor latin - Plautus şi reluat de Machiavelli, mai târziu  de Hobbes, cu bună dreptate: „Homo homini  lupus“. Asta e esenţa cea mai pură a speciei  umane... Dar, cu toate acestea, se pot face din  când în când lucruri excepţionale în domeniul   artei...
 BILANŢUL DEZVOLTĂRII UNUI ACT DE CULTURĂ PORTALUL NOSTRU INTERNET
 
www.cartesiarte.ro
ÎMPLINEŞTE PATRU ANI DE ACTVITATE ŞI DEZVOLTARE

 Websitul denumit astfel, având respectiva adresă înscrisă în registrul domeniilor internet şi cont ISSN propriu, cuprinde în meniul său principal 24 de submeniuri, patru publicaţii periodice proprii, nouă reviste culturale din judetele ţării şi din comunităţile românilor de pretutindeni găzduite în permanenţă, o reţea de linkuri directe cu alte multe reviste electronice în limba română din toată lumea, o editură on-line, o culegere de programe pentru Universităţile populare şi un program special de descărcare de carţi gratuite, îmbogăţind permanent lista de donatori din intreaga lume. Prin aceasta, el devine un sprijin constant pentru toate categoriile de activităţi ale aşezămintelor culturale din ţară şi din comunităţile româneşti şi un mijloc de legătură directă între oamenii de cultură, instituţiile culturale naţionale, creatorii de artă, aşezămintele locale şi publicul consumator de cultură.
 Pentru consemnarea tuturor realităţilor culturale la zi ale ţării şi ale actului cultural în limba română, Portalul are în centrul paginii principale meniurile intitulate „Flux de ştiri” şi „Harta culturală a României contemporane”, iar pentru punerea în valoare a creaţiei româneşti prin carte are, în coloana din dreapta paginii principale, „Vitrina editurii noastre on-line” care promovează „Un autor român pe săptămână” tocmai pentru ca, în lupta nedreaptă cu traducerile de tipărituri comerciale, să atragă atenţia asupra valorilor aflătoare în cultura noastră.

MENIUL GENERAL:
Celelalte rubrici şi submeniuri ale portalului www.cartesiarte.ro sunt destinate informaţiei, lecturii, învăţământului şcolar şi învăţământului continuu, contactelor directe dintre autori şi cititori, popularizării literaturii contemporane româneşti, ca şi formei mai noi de exprimare  „pe blog” a gândurilor personale. Ele sunt următoarele: 1:Numerele la zi şi colecţiile revistelor culturale şi artistice în limba română; 2: Intrarea în direct cu siturile instituţiilor şi organizaţiilor culturale de nivel naţional; 3: Linkuri către ziare, posturi de radio şi tv. în limba română; 4: Accesul către toate marile biblioteci cu servicii electronice de carte românească; 5: Fluxurile de ştiri culturale globale şi pe categorii, oferite şi ca informare personală şi ca servicii de agenţie pentru alte publicaţii; 6: Linkuri către paginile culturale din alte websituri;  7: Linkuri către siturile  primăriilor localităţilor româniei cu liste ale calendarelor manifestărilor tradiţionale pe care le au acestea; 8: Pagini personale ale unor personalităţi ale vieţii culturale şi artistice şi date bio-bibliografice despre câteva mii dintre acestea; 9: Începuturile unei inventarieri a librăriilor şi vânzărilor de carte pe canale electronice; 10: Idem în privinţa editurilor; 11: Intrarea pe websituri  de carte şi arte din lume; 12. Descărcări de cărţi  gratuite parţial sau total (Download); 13: Linkuri şi posibilităţi de comenzi directe către donatorii de cărţi; 14: Universitatea Populară on-line cu programe analitice elaborate special sau preluate de la universităţi din ţară sau de la instituţii străine şi internaţionale specializate în educarea adulţilor; 15: Forumul de dezbateri; 16: Ediţiile electronice ale publicaţiilor noastre tipărite: „Albina românească” şi „Pluralitas”; 17: Portrete literare despre scriitori şi artişti; 18: Rubrica satirică „In gura leului”; 19: Meniu de găzduire a unor bloguri personale de oameni de cultură şi artă; 20: Forum de propuneri de iniţiative de colaborare în dezvoltarea culturală locală; 21: Meniu special privind  viaţa culturală în comunităţile românilor din străinătate, studii şi publicaţii elaborate de ei şi despre ei, fluxul de ştiri al informaţiilor culturale referitoare la ei.
Menţionăm că, în urma unei Hotărâri a Adunării Generale de anul trecut, Asociaţia Comunelor din Romînia a început să confere, unui număr de cinci primari selecţionaţi anual „Trofeul,  premiul şi diploma de onoare” pentru contribuţia adusă la îndeplinirea îndrumărilor culturale din Portalul nostru.
Menţionăm de asemenea că, pentru realizarea acestei scheme complexe am lucrat şi am folosit inovaţie în domeniu vreme de patru ani, tocmai pentru a folosi modalităţi uşor accesibile de către internauţi care nu dispun de dotări superioare. În acelaşi timp, am urmărit ca toate acestea să fie concentrate într-un singur loc pentru a da posibilitatea cititorilor din zone depărtate, defavorizate, utilizând echipamente mai vechi, neperformante, să poată, totuşi,  fi în contact cu principalele elemente şi informaţii ale vieţii culturale româneşti, fără a trebui să aştepte să intre în contact cu fiecare în parte, ci folosind o singură încărcare: aceea a websitului nostru care le facilitează accesul spre toate celelalte.
Portalul fiind deschis oricărei colaborări, ţinem paginile noastre virtuale la dispoziţia oricui poate servi cu profesionalism aceste direcţii tematice dar, conştienţi de riscurile căderii în derizoriul lipsei de profesionalism publicistic pe care le prezintă libertatea tiparului, ca şi această invenţie de scriere pe blog a tot ce-i trece oricui prin minte, ne propunem, cum am mai spus, un filtru cât se poate de atent faţă de diletantism, amatorism, veleitarism şi altor agresiuni la adresa creaţiei artistice, organizând chiar o dezbatere în sensul acesta şi publicând consecvent îndrumări de specialitate.

 SUBMENIURILE PRINCIPALE:

„Fluxul de ştiri culturale” conţine ştiri venite din toată ţara întregind şi amplificând în permanenţă „Harta culturală a României contemporane”. Pentru că această HARTĂ CULTURALĂ A ROMÂNIEI CONTEMPORANE, în jurul căreia este construit întregul „Portal de Carte şi Arte”,  a devenit un document spiritual viu şi în continuă împlinire prin noi informaţii care provin consecvent din localităţi şi comunităţi româneşti.
Fluxul de ştiri are în pagina principală a portalului o fereastră în care oricine, din orice localitate sau comunitate românească, poate introduce o ştire, o informaţie sau o prezentare de 500 de semne, care intră automat, direct de la autor şi aşa cum a scris-o el, în fluxurile noastre de ştiri pe care tot aşa, liber şi imediat le poate prelua orice agenţie sau publicaţie. Pentru cititorii noştri, informaţiile astfel venite se difuzează pe trei canale corespunzând la trei submeniuri ale portalului: „Fluxul de ştiri” care publică imediat orice ştire în ordinea în care a venit, apoi aceleaşi ştiri selectate pe tematica a zece domenii cuprinse în submeniul „Evenimente pe domenii de interes naţional”, adică se pot găsi separat informaţiile despre spectacole şi concerte, despre cărţi şi lansări, despre simpozioane şi dezbateri publice, despre expoziţii, despre festivaluri cu caracter periodic, despre patrimoniul cultural şi reabilitarea lui, despre iniţiative civice, etc, aşa cum apar ele când se dă click pe butonul submeniului respectiv.
Tot prin click, de data asta pe judeţul de pe harta ţării (avem şi un  al 42-lea judeţ denumit „Românii de pretutindeni”), se ajunge la fluxul de ştiri culturale al judeţului respectiv unde ştirea apare iarăşi, repartizată pe judeţe. Prin aceste trei submeniuri plus al patrulea care este însăşi „Harta culturală a României contemporane” ce apare încă de la deschiderea portalului, noi realizăm o adevărată instituţie culturală a întregii ţări  şi a întregii culturi în limba română din lume, completând mereu harta cu date proaspete. Este o formulă originală, inovată de noi şi deţinându-i patentul, prin care, în permanenţă se poate vedea ce evenimente culturale trăiesc românii şi care este nivelul culturii lor în lume. O hartă culturală în continuă înnoire prin ştiri venite oricând de la oricine, ca una dintre realizările specifice internetului despre care am vorbit.
Arhiva acestei Hărţi Culturale conţine astăzi zeci de mii de informaţii, se înnoieşte în fiecare clipă şi poate fi consultată în fiecare clipă devenind o adevărată instituţie de studiu şi, în acelaşi timp, o agenţie de ştiri culturale de la care poate prelua oricine, în slujba promovării, măcar a acestei culturi cu care ne putem mândri, dacă vicisitudinile şi realităţile contemporane nu ne dau şansa să ne mândrim cu mult mai multe. Descriind această realizare a noastră informativă atât în arhivare cât şi în timp real ca pe o adevărată instituţie culturală neguvernamentală, absolut necesară afirmării  româneşti şi ca pe o contribuţie a noastră la punerea în valoare a mijloacelor internetului, ne declarăm deschişi la orice colaborare, aşteptăm cât mai multă introducere şi preluare de informaţie pentru a realiza prin virtual o reţea temeinică  de prezentare a culturii care ne leagă şi, în ultimă instanţă, a creaţiilor noastre, cei care vrem, sau cei care simţim că avem datoria să ne strângem eforturile în jurul unei asemenea instituţii.

Revista „ Port@Leu ”- publicaţie electronică titulară a portalului - şi-a stabilit periodicitatea la zece numere anual, conform tradiţiei caietelor academice care, pentru vacanţele de vară şi de iarnă oferă numere mai mari, cu conţinut mai bogat şi pauza respectivă pentru a da cititorilor posibilitate de meditaţie, reacţie şi contribuţie la ideile şi dezbaterile propuse. Profilul ei este unul de dezbatere, fiecare dintre cele şase pagini  constituindu-se de fapt ca o publicaţie de sine stătătoare pe tematica pe care şi-o propune, începând cu primele care sunt dedicate politicilor de dezvoltare socială, cele ce urmează căutând afirmarea politicilor culturale şi susţinerea creaţiei artistice româneşti şi ultima, care este o miscelanee aplecată în special asupra impactului internetului cu creaţia artistică şi literară, creaţia modalităţilor noi de exprimare publicistică şi chiar creaţia anonimă, spontană, provenind în egală măsură din căutări tehnice sau din dorinţa de afirmare a unui anumit spirit de epocă; adică, în ultimă instanţă, aşa cum am denumit-o: creaţia folclorică pe care o produce acest nou mod de comunicare. 

Subintitulându-se „Periodic pentru promovarea culturii şi iniţiativelor de dezvoltare”, „Port@Leu” este o publicaţie de dezbatere culturală largă - de la patrimoniul naţional la noutăţile artistice si până la filosofia culturii - cu pagini gândite special pentru acest gen de comunicare prin internet, propunându-şi să experimenteze necontenit inventivităţile tehnice pe care le oferă virtualul şi chiar impactul lor asupra modalităţilor de exprimare artistică. Pentru comentarea şi ilustrarea tehnicilor electronice de comunicare am iniţiat o pagină special dedicată unor producţii semnificative în acest sens. Aici se publică orice se inovează prin internet sau inovează internetul: de la linkuri spre oferte de genul „You Tube” la exprimarea prin slide-show-uri cum numai conjugarea virtuală a artelor poate oferi şi până la folclorul internetului, care devine din ce in ce mai bogat în originalitatea lui. Suntem deschişi la orice dezbatere şi orice căutare în domeniu, care poate fi pusă la modul modern în slujba răspândirii culturii şi a înfloririi artelor. Străduim să descoperim cititorilor şi autorilor ce şanse le dă internetul pentru a dezvolta o pasiune coerentă a exprimării ideilor, reevaluând ceea ce, la vremea respectivă,  a făcut din stilul epistolar o artă. Facem apel la colaboratorii noştri, ca oameni de condei, să nu lăsăm internetul să tehnicizeze şi mai mult viaţa, ci să-i cultivăm acele atribute prin care poate îmbogăţi artistic spiritualitatea.
În aceasta ordine de idei, mai publicăm trimestrial o aplă revistă de literatură şi studii culturale cu caracter academic intitulată „TRIVIUM” şianunţăm în pregătire o nouă revistă, de data asta numai de beletristică, intitulată „REVISTA SCRIITOARELOR ŞI SCRIITORILOR ROMÂNI”. Titlul este preluat de la cunoscuta publicaţie interbelică întrunind semnături de adevăraţi profesionişti ai scrisului, tocmai pentru a sublinia şi în vremea noastră profesionalismul necesar în practicarea literaturii şi delimitarea lui de diletantismul pe care nici nu-l respingem, nici nu-l îngrădim, dar îi impunem să stea la locul lui în spectrul cultural,  pentru a nu se mai repeta populismul cultural din ceea ce se numea cândva „Cântarea României”

EDITURA ON-LINE

Editura noastră on-line expune în vitrina ei - postată pe coloana din dreapta a paginii principale a portalului internet www.cartesiarte.ro  - un buton activ cu titlul „Un autor pe săptămână”. Acesta are menirea de a populariza şi a impune în lupta, uneori nedreaptă, cu traducerile comerciale din autori străini, creaţia autohtonă prin cele mai reprezentative lucrări editate în ultima jumătate de veac.
 
Lucrările, prezentate prin mari extrase din cuprinsul lor şi comentariile pe care le-au provocat, pot fi descărcate gratuit chiar din această vitrină dar, în acelaşi timp, pot fi comandate în întregime direct autorilor sau editorilor lor, ale căror adrese însoţesc prezentarea. În acest mod, considerăm că ne îndeplinim o importantă îndatorire culturală atrăgând atenţia asupra unor lucrări româneşti din diverse domenii, totodată punând în contact direct publicul cititor cu autorii şi editorii a căror activitate vor să o cunoască.
 De la inaugurarea din vara lui 2009 şi până în prezent, această vitrină a prezentat volume de Petre Stoica, Gheorghe Pituţ, Corneliu Leu, Eugen Dorcescu, Titus Filipaş,  Aurelian Titu Dumitrescu, Toma George Maiorescu, Petre Ghelmez, Ionuţ Caragea, Melania Cuc, Corneliu Berbente, Eugen Cojocaru, Cristian Contras, Gheorghe Tomozei, Ion Marin Almăjan, George Anca, Constantin Lupeanu, Eminescu tradus în limba franceza de Constantin Frosin, un album al pictorului Vasile Celmare, o galerie amplă intitulată „Provincia Literară” de Olimpia Berca, prezentânf fenomenul literar românesc foarte activ astăzi în orasele si judetele ţării, romanul de referinţă al lui Fănuş Neagu „Frumoşii nebuni ai marilor oraşe”,  un volum de versuri de excepţie apărut la Chişinău: „Ler” de Dumitru Constantin, cel mai amplu studiu, în trei volume despre opera, viaţa şi faptele marelui filosof român care a fost Constantin Rădulescu Motru, un album care strânge desenele de puternică personalitate ale lui Florin Pucă, studiile de  ecologie a solului care l-au făcut cunoscut pe Profesorul Mihai Berca in multe universitati europene şi altele de filozofie matematică şi interdisciplinaritate care l-au făcut cunoscut in universitatile americane pe un alt conaţional al nostru: Florentin Smarandache, versuri de Cezar Ivănescu, Radu Cârneci, Mihu Dragomir, o carte scrisă în Canada de Corneliu Florea despre „Rădăcinile” dintotdeauna ale Bucovinei şi bucovinenilor, ampla monografie filosofică a lui Radu George Serafim despre Mistica naţionalismului in gândirea românească modernă şi studiul despre Meritocraţie, proza lui Laurenţiu Fulga şi Mircea Horia Simionescu, etc. În continuarea alcătuirii planului editorial îi rugăm pe autori să ne propună cărţi pe care le consideră cu adevărat semnificative pentru personalitatea lor şi care, în acelaşi timp, pot fi semnificative pentru întregul act cultural românesc, contribuind la strădania de a aşeza creaţia noastră  pe treapta pe care şi-o merită atât în perimetrul culturii europene, cât şi în conştiinţa publicului cititor românesc, uneori derutat de propaganda comercială făcută unor creaţii cu nimic superioare valorilor noastre naţionale.
  • DEZBATERILE PROVOCATE ŞI GĂZDUITE DE PORTAL

Cea pe care am menţionat-o de la început se află în plină desfăşurare. Ea porneşte de la articolul „Deosebirea dintre dragostea de literatură şi adevărata poezie de dragoste” publicat în „Port@Leu” numărul 9 pag. 4 (după grupajul de poezii de Gheorghe Tomozei) şi continuată în numărul 10 pag. 6 prin articolul „Filozofia lui Parmenide” din rubrica „Paso doble” semnată de Ioan Lilă. Aceasta lansează un semn de întrebare greu de rezolvat în legătură cu moştenirile poluărilor artistice din ceea ce era cândva „Cântarea României”.
Altă dezbatere complementară acesteia ar fi „Cum putem preîntâmpina faptul că, din motive comerciale, multe edituri nu numai că proliferează amatoristice volume lipsite de valoare artistică, dar s-au format în jurul lor recenzenţi dispuşi să laude orice, a căror ignoranţă sau rea credinţă atacă grav nivelul unui civilizat criteriu de valoare artistică?” Propunem să ducem mai departe această dezbatere făcând cu luciditate delimitarea dintre grupul literar bazat pe criterii estetice comune plus afinităţi elective provenind dintr-un adevărat mesaj artistic şi găştile de interese veleitar-amatoristice în care se elogiază la nesfârşit unii pe alţii, grafomanul lăudat azi devenind recenzentul care-l elogiază mâine pe cel care l-a lăudat ieri; totul mirosind a reclamă deşănţată.
Dintre dezbaterile pe tema salvării şi dezvoltării satului românesc menţionăm cea despre „Bunul comun” care încă nu a fost restituit proprietarului agricol modest aşa cum a fost restituit prin latifundiile retrocedate, pornind de la un studiu despre conceptul de „bun comun” în tradiţia legislaţiilor europene şi româneşti publicat încă din primul număr care a apărut în 2008 şi continuat ca dezbatere cu propuneri legislative concrete; precum şi cea intitulată „Cine hrăneşte România” lansată în numărul trecut („Port@Leu” nr.9/ 2009) şi continuând în pagina a doua a numărului 10.
Dintre dezbaterile pe teme sociale şi de filosofie politică o menţionăm pe cea „Despre meritocraţie” prezentă sub diverse forme în toate numerele revistei şi dezvoltând pledoaria pentru conceptul de „democraţie reală” spre care tinde societatea modernă europeană, pentru depăşirea sechelelor populiste şi demagogice, ca şi aprecierea fiecărei persoane conform meritelor dobândite pe plan social. O altă temă de dezbatere este „Români realizaţi în străinătate ca model pentru conaţionalii lor” pe care am început-o cu câteva numere în urmă ( „Port@Leu” nr. 7/ pag.5) şi continuată în următoarele.
 
Pe temele politicilor culturale menţionăm dezbaterea permanentă, lărgită  prin manifestări susţinute în multe localităţi din ţară şi comunităţi de români de pretutindeni pentru „Sărbătoarea naţională a limbii române” şi extinderea ei în judeţele ţării şi diaspora, cât şi cea despre diferite aspecte pe care le prezintă internetul ca suport de dezvoltare culturală şi artistică şi formele sale concrete de manifestare sau creaţie, despre care am vorbit mai înainte şi care a început cu publicarea textelor unei mese rotunde încă din numărul 2 (pag.5) al anului 2009.  În continuare, propunem o dezbatere pe subiect socio-politic, pe care o considerăm importantă pentru redresarea societăţii noastre, pe tema: „Partide de doctrină, sau grupări de interese fără principii”.

 
O UNIVERSITATE POPULARĂ PERMANENTĂ

Nu in ultimul rând menţionăm meniurile prin care acest portal oferă programe pentru activităţi continue de înaltă valoare intelectuală, cărţi şi reviste gratuite si legături on-line cu toate instituţiile culturale din ţară, programele lor si rafturile bibliotecilor lor pentru toate formele de  aşezăminte culturale din ţară: Cămine culturale, Biblioteci comunale, Case de Cultură, Universităţi populare, cluburi, cabinete şi biblioteci şcolare, plus posibilităţi de descărcare gratuită a zeci de mii de volume prin linkuri către toti marii donatori de carte din lume. Toate acestea ţin de configurarea la care procedăm în prezent a  UNIVERSITĂŢII POPULARE ON-LINE pusă în slujba conceptului de „Educatie continuă a tuturor categoriilor de populaţie”. Tocmai pentru a servi toate aceste categorii de populaţie, conform interesului cultural pe care îl pot manifesta ele la modul specific,  colegiul nostru redacţional s-a constituit ca un Consiliu Ştiinţific în cadrul căruia se elaborează diferite programe analitice pentru tematici diferite conform categoriilor de interes. În acelaşi timp, bibliografia pentru diferite tipuri de Universitate Populară se îmbogăţeşte prin linkuri către websiturile şi bibliotecile electronice ale unor importante instituţii europene specializate în acest domeniu.
 Prin îmbogăţirea continuă a repertoriului nostru de programe pentru o asemenea Universitate virtuală care poate căpăta prezenţă fizică în orice aşezământ cultural, sperăm să stimulăm reactivarea unor asemenea instituţii la toate nivelurile de interes ale vieţii culturale. Am pornit de la ideea că asemenea cicluri de conferinţe libere, atât de frecvente în lumea europeană şi bine întemeiate altă dată în societatea românească, pot exista numai în funcţie de conferenţiarii dăruiţi unor teme, a căror deplasare şi găzduire devine complicată pentru aşezămintele culturale de astăzi. Pentru aceasta noi venim şi intenţionăm să ne completăm cu un portofoliu cât mai bogat şi mai divers de teme şi conferinţe, în aşa fel încât o singură persoană, de obicei referentul cultural comunal, bibliotecarul sau directorul de aşezământ care administrează instituţia să poată pune la dispoziţia unor personalităţi locale tematica, bibliografia şi chiar conţinutul conferinţelor oferite de noi, în aşa fel încât să se poată asigura sesiuni continue, fără a mai depinde de invitarea şi venirea unor conferenţiari.

Acestea sunt câteva dintre preocupările  cu care PORTALUL DE CARTE SI ARTE www.cartesiarte.ro  vine în faţa cititorilor săi. Informăm, fără a le menţiona aici, că în alcătuirea şi administrarea lui încercăm să rezolvăm o serie de probleme tehnice pentru care ne adresăm unui grup de programatori, intenţia noastră fiind de a prezenta un volum foarte mare de informaţie şi operă culturală printr-o construcţie electronică şi de program numeric cât mai simplă, tocmai pentru a putea fi accesată oriunde şi de oriunde fără a presupune dotări cu echipamente de prea mare performanţă, ci făcând faţă condiţiilor modeste ale unui public foarte larg căruia ne adresăm.

                                                                                                                                              februarie 2010
 Al X1-lea Congres Internaţional de Dacologie: “ Malus Dacus”- 2010
                                       
 Mai 28-29 , 2010
Alba Iulia, România 
 Dacia Revival International Society 
 21-26 Broadway, New York, NY 11106, U.S.A.
Phone: (718) 932- 1700 or 031 810 6172; FAX: (718) 728- 7635; 
E- mail:
Malusdacus2010@gmail.commail@dacia.org  
 Website:
http://www.dacia.org/
 
Doamnelor şi domnilor,
      «Dacia Revival International Society» are deosebita onoare de a vă invita să participaţi cu lucrări ştiinţifice la cea de-a XI-a ediţie a Congresului Internaţional de Dacologie «Malus Dacus 2009 », ce  va avea loc la Alba Iulia, în zilele de 28-29  mai 2010, Universitatea „ 1 Decembrie 1918” strada Nicolae Iorga 11-13.
Mihai Viteazul este primul care a reunit cele trei ţări Valahia, Moldova şi Transilvania, ţări de aceeaşi limbă şi de aceeaşi credinţă, într-o singură patrie. Împlinirea a 410 ani de la Re-Unirea înfăptuită la Alba Iulia de către Viteazul Domnitor este un moment de profundă mândrie patriotică şi de aceea tema congresului nostru are drept scop prezentarea şi omagierea primului reunificator de ţară, Mihai Viteazul, cel care a repus Dacia, chiar dacă pentru scurt timp, între graniţele ei de altădată.
In documentele şi misivele  care circulau între complotiştii de la est la vest, Voievodul nostru era numit Malus Dacus adică Dacul Cel Rău.
      O astfel de personalitate măreaţă şi care a înfăptuit un act  istoric unic trebuie să fie cunoscută şi apreciată aşa cum se cuvine.
 Aşa cum v-am obişnuit din anii trecuţi, sesiunile şi programele asociate congresului vor acoperi multiple aspecte ale istoriei Daciei. Aceste multe şi variate oportunităţi de schimb intelectual vor marca stadiul actual al cercetărilor şi vor sugera direcţiile lor viitoare, dând în acelaşi timp, atât cercetătorilor consacraţi cât şi celor mai tineri, un forum în cadrul căruia să-şi prezinte comunicările.
  Programul ştiinţific al congresului include următoarele secţiuni:
Secţiunea 1 – Personalitatea şi simbolismul lui Mihai Viteazul.
Secţiunea 2 – Alte aspecte ale istoriei Daciei.
Secţiunea 3 – Pentru studenţi
Secţiunea 4 – Pentu elevi
Vizitaţi
www.dacia.org pentru noutăţi, schimbări şi adăugiri.
                                                                                                                                     Cu stimă,
                                                                                                                    Directorul comitetului de organizare,
                                                                                                                                  Andrei Bănică
Aşteptăm confirmarea participării dumneavoastră, precum şi un rezumat al prezentării pe care doriţi să o sustineţi la Congres, rezumat care să nu depăşească 2 pagini (font Times New Roman, preferabil cu diacritice) în format electronic, pe adresa Malusdacus2010@gmail.com , mail@dacia.org sau, sub formă de CD/dischetă/material dactilografiat, prin poştă, pe adresa :
  Dacia Revival International,  Str. Cercelus nr. 71,  Sector 3, Bucuresti
 Telephon : +40 726 113 151
Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971