Anul 2015
Anul 2014
Anul 2013
Anul 2012
Anul 2011
Anul 2010
Anul 2009 periodic nr. 1 | 2 | 3 | 4 | 5 | 6 | 7 | 8 | 9 | 10 |
SCURTĂ DESCRIERE A ACESTEI REVISTE
DEZBATERILE NOASTRE
O NOUA DEZBATERE : « PARTIDE DE DOCTRINĂ SAU GRUPĂRI DE INTERESE FĂRĂ PRINCIPII
FRAGMENTE DIN ROMANUL « FEMEIA, FIE EA REGINĂ…
FRAGMENTE DIN ROMANUL ,,FEMEIA, FIE EA REGINĂ...\"- continuare
FRAGMENTE DIN ROMANUL ,,FEMEIA, FIE EA REGINĂ...\"- continuare II
CONSOLIDAREA MICII GOSPODARII RURALE ÎN ZONA DE MIJLOC A CURSULUI IALOMITEI
Amplificarea activităţii economice în zona VALEA PRAHOVEI
APEL CÃTRE PRIMARII COMUNELOR ROMÂNIEI
COMPLETĂRI LA BIOGRAFIA LUI EMINESCU?
CONSTANTIN FROSIN PREZINTĂ ÎN LIMBA FRANCEZĂ POEMELE LUI ION BARBU
GEORGE ANCA PREZINTĂ ÎN LIMBA ENGLEZĂ TREI POEME PE O TEMĂ CLASIC-ROMÂNEASCĂ
POEZIE CONTEMPORANĂ ROMÂNEASCĂ - Versuri de George Anca
Versuri de Rodica Elena LUPU
Corneliu FLOREA - DORURILE OANEI PELLEA
Despre cărţi şi noi apariţii editoriale - VOLUME DE: Feodor Angheli, Rodica Elena Lupu, Elisabeta Iosif, Georga Roca, Abhel Bardac, Carmen Catunescu, Florica Bud, si publicatiile \"AMANAHUL ASQLR\", \"Cetatea lui Bucur\", \"Dor de dor\" COMENTATE DE: Al.Florin Tene, Constantin Frosin, Melania Cuc, Ion Balu, Adrian Erbiceanu, Ionut Caragea, Cezarina Adamescu, Constantin Mitulescu, Pamfil Biltiu
CĂRŢI ŞI NOI APARIŢII EDITORIALE - CONTINUARE
CĂRŢI ŞI APARIŢII EDITORIALE - CONTINUARE 2
Partea întâi „DIN FOLCLORUL INTERNETULUI”: anecdotele vremii culese de George ROCA şi Cezar TEODORESCU:
TABLETA MEFIETICULUI
Să salvăm Casa Haret!
RUBRICA LUI Ioan LILĂ - PASO DOBLE 3
OFERTE!
CASATORIE
PAGINA INTAI

UN AN DE DEZBATERI ÎN PORT@LEU

 SCURTĂ DESCRIERE A ACESTEI REVISTE

În arhivele anuale, care se deschid foarte uşor chiar din frontispiciul revistei noastre, s-au adunat douăsprezece numere. Două numere experimentale în anul 2008 şi zece, incluzându-l şi pe acesta, în anul 2009, periodicitatea noastră stabilindu-se astfel la zece numere anual, conform tradiţiei caietelor academice care, pentru vacanţele de vară şi de iarnă oferă numere mai mari, cu conţinut mai bogat şi pauza respectivă pentru a da cititorilor posibilitate de meditaţie, reacţie şi contribuţie la ideile şi dezbaterile propuse.
Prin aceasta, încercăm să definim şi concepţia care ne-a condus la alcătuirea revistei noastre electronice ca una de dezbatere, fiecare dintre cele şase pagini  constituindu-se de fapt ca o publicaţie de sine stătătoare pe tematica pe care şi-o propune, începând cu primele care sunt dedicate politicilor de dezvoltare socială, cele ce urmează căutând afirmarea politicilor culturale şi susţinerea creaţiei artistice româneşti şi ultima, care este o miscelanee aplecată în special asupra impactului internetului cu creaţia artistică şi literară, creaţia modalităţilor noi de exprimare publicistică şi chiar creaţia anonimă, spontană, provenind în egală măsură din căutări tehnice sau din dorinţa de afirmare a unui anumit spirit de epocă adică, în ultimă instanţă, creaţia folclorică pe care o produce acest nou mod de comunicare. Şi, pentru că am pomenit mai înainte termenul „academic”, precizăm că nu e vorba de rigorile clasicizante ale ştaifului academic, ci de esenţa vie a comunicării şi dezbaterii în termeni cât se poate de sinceri, deschişi şi moderni, chiar iconoclaşti dacă provoacă prin aceasta o adâncire a discuţiei şi, în ori ce caz novatori, lărgind orizontul domeniului respectiv, găsindu-i elementele confinii cu alte domenii. Tocmai din acest motiv, cele şase pagini, ca şase publicaţii pe câte o anumită temă, nu păstrează titluri fixe; ci şi le adaptează conform părerilor, atitudinilor şi inovaţiilor pe care le primim de la cât mai mulţi colaboratori.
Deci, o revistă de dezbatere şi atitudine chiar şi prin creaţiile literare sau artistice pe care le publică, şi nu de consemnare. Deoarece, pentru consemnarea tuturor realităţilor culturale la zi ale ţării şi ale actului cultural în limba română, portalul nostru are în centrul paginii principale meniurile intitulate „Flux de ştiri” şi „Harta culturală a României contemporane”, iar pentru punerea în valoare a creaţiei româneşti prin carte are, în coloana din dreapta paginii principale, „Vitrina editurii noastre on-line” care promovează „Un autor român pe săptămână” tocmai pentru ca, în lupta nedreaptă cu traducerile de tipărituri comerciale, să atragă atenţia asupra valorilor aflătoare în cultura noastră.
În acest mod, apariţia de zece ori pe an a revistei vine să completeze celelalte meniuri ale portalului
www.cartesiarte.ro destinate informaţiei, lecturii, învăţământului şcolar şi învăţământului continuu, contactelor directe dintre autori şi cititori, popularizării literaturii contemporane româneşti, ca şi formei mai noi de exprimare  „pe blog” a gândurilor personale. Ţinem paginile noastre virtuale la dispoziţia oricui poate servi cu profesionalism aceste direcţii tematice dar, conştienţi de riscurile căderii în derizoriul lipsei de profesionalism publicistic pe care le prezintă libertatea tiparului ca şi această invenţie de scriere pe blog a tot ce-i trece oricui prin minte, ne propunem un filtru cât se poate de atent faţă de diletantism, amatorism, veleitarism şi altor agresiuni la adresa creaţiei artistice, organizând chiar o dezbatere în sensul acesta.

 

DEZBATERILE NOASTRE

 Prima, a şi fost enunţată mai sus. Ea porneşte de la articolul „DEOSEBIREA DINTRE DRAGOSTEA DE LITERATURĂ SI ADEVĂRATA POEZIE DE DRAGOSTE”  publicat în numărul nostru trecut (PORT@LEU nr. 9/ pag.4, după grupajul de poezii de Gheorghe Tomozei), continuă în acest număr (PORT@LEU nr.10/pag. 6, articolul “FILOSOFIA LUI PARMENIDE” din rubrica “Paso doble” semnată de Ioan Lilă) şi lansează un semn de întrebare greu de rezolvat în legătură cu moştenirile poluărilor artistice din ceea ce era cândva “Cântarea României”: Cum putem întâmpina faptul că, din motive comerciale, multe edituri nu numai că proliferează amatoristice volume lipsite de valoare artistică, dar s-au format în jurul lor recenzenţi dispuşi să laude orice, a căror ignoranţă sau rea credinţă atacă grav nivelul unui civilizat criteriu de valoare artistică? Propunem să ducem mai departe această dezbatere făcând cu luciditate delimitarea dintre grupul literar bazat pe criterii estetice comune plus afinităţi elective provenind dintr-un adevărat mesaj artistic şi găştile de interese veleitar-amatoristice în care se elogiază la nesfârşit unii pe alţii, grafomanul lăudat azi devenind recenzentul care-l elogiază mâine pe cel care l-a lăudat ieri; totul mirosind a minciună şi tarabă comercială, cu mărfuri expirate de care negustorul vrea să scape făcându-i reclamă deşănţată. 

Dintre dezbaterile pe tema salvării şi dezvoltării satului românesc menţionăm cea despre « BUNUL COMUN » care încă nu a fost restituit proprietarului agricol modest aşa cum a fost restituit prin latifundiile retrocedate, pornind de la un studiu despre conceptul de « bun comun » în tradiţia legislaţiilor europene şi româneşti publicat încă din primul număr care a apărut în 2008 şi continuat ca dezbatere cu propuneri legislative concrete; precum şi cea intitulată « CINE HRĂNEŞTE ROMÂNIA » lansată în numărul trecut (PORT@LEU nr.9/ 2009) şi continuând în pagina a doua a prezentului număr.

Dintre dezbaterile pe teme sociale şi de filosofie politică o menţionăm pe cea « DESPRE MERITOCRAŢIE » prezezentă sub diverse forme în toate numerele revistei şi dezvoltând pledoaria pentru conceptul de « democraţie reală » spre care tinde societatea modernă europeană, pentru depăşirea sechelelor populiste şi demagogice şi aprecierea fiecărei persoane conform meritelor dobândite pe plan social, precum şi dezbaterea începută cu cateva numere în urmă (PORT@LEU nr 7/pag. 5) şi continuată în următoarele, cu tema «ROMÂNII REALIZAŢI ÎN STRĂINĂTATE CA MODEL PENTRU CONAŢIONALII LOR ».

Pe temele politicilor culturale menţionăm dezbaterea permanentă, lărgită  prin manifestări susţinute în multe localităţi din ţară şi comunităţi de români de pretutindeni pentru SĂRBĂTOAREA NAŢIONALĂ A LIMBII ROMÂNE şi extinderea ei în judeţele ţării şi diaspora, cât şi despre diferite aspecte pe care le prezintă INTERNETUL CA SUPORT DE DEZVOLTARE CULTURALĂ ŞI ARTISTICĂ şi formele sale concrete de manifestare sau creaţie, despre care am vorbit mai înainte şi care a început cu publicarea textelor unei mese rotunde încă din numărul 2( pag.5) al acestui an.

 

În continuare, propunem şi de această dată o dezbatere pe subiect socio-politic, pe care o considerăm importantă pentru redresarea societăţii noastre, pe tema : « PARTIDE DE DOCTRINĂ SAU GRUPĂRI DE INTERESE FĂRĂ PRINCIPII » şi, ca o primă intervenţie, propunem scrisoarea deschisă de mai jos, al cărei coţinut face doar impresia că ar avea caracterul unei intervenţii de actualitate electorală. Raportându-se, desigur, la realităţile româneşti imediate, ea pune însă (şi încearcă să explice) o problemă de principiu esenţială, considerăm noi, pentru destinul politic al societăţii româneşti. Tocmai de asta i-am dat caracter de scrisoare deschisă şi, pe marginea ei, aşteptăm punctele de vedere ale cititorilor noştri, acesta fiind unul dintre acele numere de vacanţă prin care revista noastră le dă timp de a medita pentru a găsi răspunsuri şi argumentări.

 SCRISOARE DESCHISĂ


 Pentru că încă mai sper într-un rezultat salvator al acestor alegeri, Vă mărturisesc, Stimate Domnule Crin Antonescu, faptul că sunt dezolat, dar nu dezamăgit de nereuşita electorală a Domniei Voastre.

 Vă trimit aceste rânduri ca scriitor bătrân care tocmai am încheiat un nou volum din ciclul meu de romane istorice; este volumul în care descriu înfiinţarea P.N.L. la 1875, prin strădania celor trei mari bărbaţi ai neamului: Brătianu, Kogălniceanu, C.A.Rosetti, ca şi politica liberală consecventă a tuturor Brătienilor, care a condus la înfăptuirea României Mari.
 Dar Vă trimit aceste rânduri şi ca semnatar al listei celor 100 de personalităţi care au încercat efortul de a populariza şi susţine candidatura Domniei Voastre, în primul rând pentru întărirea „dreptei” româneşti ca să poată impune o coerentă politică de salvare naţională iar, în al doilea rând, în semn de solidaritate intelectuală.

 Ei bine, tocmai în numele acestei solidarităţi intelectuale, fac prin aceasta un apel la consecvenţa Domniei Voastre rugându-Vă ca nu cumva să abandonaţi ideea ei lăsând ca alegătorii Dumneavoastră să alunece către demagogia subintelectuală şi populismul subminant pentru o adevărată democraţie, pe care le practică şi care îl caracterizează pe fostul Domniei Voastre contracandidat Traian Băsescu.
Tocmai în numele acestei solidarităţi, ca şi pentru întărirea reală a „dreptei româneşti” pe care numai P.N.L. o mai reprezintă astăzi în Parlament, Vă rog să fiţi vigilent şi să nu daţi apă la moară votanţilor unui partid în întregime traseist, cum este P.D-L, nu prin voinţa membrilor lui oneşti, ci prin direcţiile oportuniste şi carieriste pe care i le-a dat mentorul său şi cei câţiva întotdeauna subordonaţi ai acestuia. Să nu vă amăgiţi că vă veţi alia cu vreo doctrină democrat-creştină întărind „dreapta”, pentru că la P.D-L nu se ştie nimic de doctrină, ci doar de vulgarele manipulări băsesciene. Să nu faceţi greşeala pe care a făcut-o una dintre microscopicele fracţiuni ale P.N.Ţ.C.D. care a trădat fireasca alianţă cu partidul Dumneavoastră, spunând că trebuie să stea alături de „fraţii de doctrină” şi s-au dus, unde?… Alături de cei incapabili intelectual de a avea o doctrină!
E, poate, trist, Domnule Crin Antonescu, dar pragmatismul momentului - şi, aş îndrăzni să spun chiar o vorbă mai gravă: importante comandamente statale – ne obligă pe toţi la a vota cu cel care ne poate scăpa de nesinceritatea funciară faţă de popor şi de totala ineficienţă economică, politică, socială şi morală, care au devenit singurele caracteristici evidente ale personajului Traian Băsescu. Iar lupta ducându-se între doi candidaţi, acela pe care Dumneavoastră  trebuie să-l susţineţi poate fi numai unul!

Mă veţi întreba: Oare cum pot afirma eu, intelectual bătrân, că un apel lansat către alegătorii P.N.L. şi ai Dumneavoastră, ca să-l voteze pe candidatul P.S.D. ar putea „întări  dreapta românească”?! Răspunsul este afirmativ: Da, prin repunerea în valoare în societatea românească a CONCEPTULUI DE DOCTRINĂ POLITICĂ, adică a unor idei de afirmare diferite, în care să se regăsească, prin convingerea că acestea slujesc propriilor lor interese, diferite categorii de cetăţeni ai ţării. Pentru că numai astfel vom realiza în viaţa noastră politico-socială PLURALISMUL CA GARANT AL DEMOCRAŢIEI. Dacă veţi proceda astfel, veţi scoate ţara din marasmul lipsei de gândire politică în care ea s-a bălăcit în ultimii cinci ani prin dejecţiile politicianiste pe care le-a provocat cel care vrea să mai candideze o dată.
Puteţi să-mi imputaţi că veţi întări prin asta „stânga politică românească”. Da: Ca un prim pas. Dar veţi ajuta aducerea la putere a unei doctrine care, de bine de rău funcţionează şi se afirmă prin întregul program al candidatului P.S.D. Iar, apoi, după ce această doctrină va învinge pernicioasa lipsă de doctrină, veţi avea de folosit şi Dumneavoastră. Pentru că doctrina cealaltă, reprezentată de ideile liberale, va intra în opoziţie, va lupta, se va perfecţiona, se va moderniza, se va căli iar, la alegerile viitoare, nu veţi mai avea un contracandidat lipsit de principii şi lipsit de morală, precum Băsescu. Ci veţi avea mândria că aţi dat electoratului demnitatea să aleagă dintre două sau mai multe adevărate idei politice şi nu dintre aventurieri care vor să-l manipuleze.

Faceţi acest gest, Domnule Crin Antonescu, trecând peste orice tentaţie de guvernare alături de oameni lipsiţi de criteriul valorii politice! Nu vă lăsaţi atras în nici un fel pentru că, în oameni lipsiţi de ideal nu ne putem pune decât speranţe deşarte. Folosiţi-Vă influenţa asupra celor care V-au votat pentru ca, în acest mod, ţara să facă pasul înainte care, astăzi, îi este încătuşat de demagogie şi populism ordinar, ca pe vremea totalitarismelor!
Vă roagă acest lucru un om bătrân care tocmai a studiat momentele de lumină şi glorie ale începuturilor partidului Dumneavoastră: Dacă veţi întări astfel demnitatea doctrinară a vieţii noastre politice, pe viitor se va întări de la sine şi puterea „dreptei româneşti” de a fi generatoare de progres naţional.

Cu multă stimă civică şi consideraţie intelectuală.
Corneliu LEU

23 noiembrie 2009

 FEMEIA, FIE EA REGINĂ...

- fragmente dintr-un nou roman de Corneliu LEU –


IX

 După moartea copilei păru să-şi amintească de Brătianu. Şi-o fi amintit de el ca prieten, posibil aliat într-o viaţă politică pe care ea o privea, într-adevăr, cu nobila detaşare a nebuniei artistice? Sau ca bărbat, ca haiduc frumos spre cuceritorul declin încărunţit al vârstei, bărbatul experimentat ale cărui sensibilităţi sunt chiar antiromantice şi căruia îi mărturisise cea mai inelectuală admiraţie: cea livrescă, susţinută mai mult de imaginaţia ei incitată de lecturi, decât de porniri senzuale pe care nu i le-ar fi permis starea avansată a sarcinii. Bunul simţ - care la el era funciar în ciuda tuturor durităţilor pe care le învăţase în lunga carieră politică, iar ea, ca orice om sensibil şi bine cultivat, îl avea mai dezvoltat - dăduse tatonării lor trecute acel aer camaraderesc şi intelectual care lasă o amintire plăcută, ca o trecere pe lângă o iluzorie posibilitate de sublim pe care o înţeleg concomitent două suflete chiar şi fără să-şi mărturisească unul altuia acest lucru. Dar, în acelaşi timp, o plasase în planul trecutului care nu se mai reia niciodată cu aceeaşi intensitate, ci farmecul lui rămâne amintirea, ocazia ratată a unei apropieri, posibilul nedus până la capăt şi transformat într-o mică nostalgie aşezată  stângagi pe raftul cu suveniri, licărind de acolo dar ne mai având îndeajunsă lumină pentru a se răstălmăci în stare prezentă.
Din acest motiv, peste timp, unele mesaje rare care întruchipau chemările ei, nu erau porunci la care să se conformeze, ci mai mult întrebări, ca spre o rudă de care-ţi aminteşti nu la nevoie, cu o anumită nevoie, ci la stări mai romantice, sau mai sentimentale, cu acel: „... spune-i: de ce nu trece pe aici?”, adresat unor terţi. Adresat fără vreo chemare anume ci, mai degrabă ca o exclamaţie nostalgică a unei amintiri care, şi aceea, ar putea fi mai mult iluzorie decât reală, mai degrabă un produs  a ceea ce ne-am imaginat despre o persoană, decât urmare a unui fapt petrecut sau ale unor simţăminte trăite.
 Trecuseră aproape încă patru ani de opoziţie a lui faţă de Palat şi, de data asta,  faţă de guvernul conservator al acelui mai tânăr decât el şi mai bătrânicios în acelaşi timp, bun politician care era Lascăr, băiatul Catargiului celui bătrân cu bogăţii mari prin judeţele de mijloc ale Moldovei. Iar, la o asemenea chemare a ei, exact când Carol îşi îndeplinea ritualul de a vizita taberele militare ca să-şi atragă ofiţerii mâncând cu ei la popotă un meniu rigid şi indigest  şi ştiind că aceia, abia după plecarea lui de protocol prusac îşi descheiau copcile tunicii şi porneau sfântul lor chiolhan autohton, Brătianu urcă smerit şi aprinse lumânări la Sfînta Mănăstire a Sinaii, unde ştia  că, în arhondaricul din stânga, spre valea Peleşului pe care-o cumpăraseră începându-şi trasarea viitorului castel, îşi amenajaseră ei micul lăcaş de vară al familiei domnitoare. Încă cernită, mai slăbită de durere, ceea ce-i interioriza distins obrazul de păpuşă, aşa cum sunt nemţoaicele cele frumuşele în contrast cu atracţia de altă natură a femeilor din neamurile cu păr negru, Elisabeta apăru în cerdacul cioplit monahiceşte din lemn brun, creind frumosul său contrast specific românesc faţă de varul alb şi liniştitor al zidurilor de mănăstire.
 Plecat, lăsîndu-şi să cadă-ntr-o parte şi pletele scurte, tăiate după moda insurgenţilor care vorbeau cândva împătimit mulţimii în intersecţiile Parisului revoluţionar, el coborâ treptele bisericii în sfeşnicele căreia tocmai îşi aşezase lumânările şi veni spre bolta de balcon ce se arăta pentru bustul ei ca o cadră între cei doi stâlpi sculptaţi. Veni până lângă sentinela înfiretată ce străjuia domeniul princiar, făcându-şi plecăciunea tot mai expresivă şi în smerenie şi în curtoazie.
 - Domnule Brătianu, ai venit... la mănăstire! – dădu ea un aer convenţional exclamaţiei care începuse cu un accent de reală bucurie.
 - E sărbătoarea Tăierii Capului Sfântului Ioan, Măria Ta – arătă el spre frumuseţea luminoasă a zilei de vară – dacă va fi să-l urmez la osândă, mi-am zis să-mi aprind singur o lumânare!
 Ea aprecie gluma zâmbind trist şi nu se sfii a recunoaşte că-i cerceta cu atenţie chipul acela de brigand, sau cărvunar, sau haiduc în legătură cu care îşi petrecuse imaginaţiile adolescenţei:
 - Ai încărunţit; ai acum mai mult argint decât păr negru!
 - E-n directă legătură cu gândurile, Măria Ta: mai multe gânduri triste, mai multe frământări.
 - Dar nu e-n legătură şi cu o poziţie politică mai radicală?
 Brătianu chibzui fără a ascunde nici el că simţea nevoia să-i cerceteze chipul cu sentimentală atenţie şi-şi revărsă asupra mâinii întinse pletele:
 - În preajma Voastră aş vrea să uit de politică...
 Când  ridică privirile, ea tocmai îşi dezvelea spre ureche vălul negru ce-i cobora din cununa creştetului, arătându-şi tâmpla:
            - Şi eu am încărunţit, domnule Brătianu.
-Condoleanţe, Măria Voastră; nu m-am putut apropia atunci, în cortegiu, dar am plâns ca pentru o floare a ţării mele, pe care aş fi stropit-o cu lacrimi, numai să crească!...
- Hai pe balcon, dincolo - îl invită ea şi, profitând de faptul că treceau printr-o încăpere în care nu se afla nimeni, spuse în continuarea celor dinainte - El se consolează fiindcă priveşte lucrurile ca la administraţia palatului: Chiar zice că pierderea nu e aşa de mare fiindcă tot nu era băiat!... Închipuieţi, da, poate să zică asta!... Vezi, domnule Brătianu, au trecut patru ani de când am stat prima data de vorbă mai pe-ndelete, dar n-am uitat sentimentul de încredere pe care mi-l inspiri!... Voiam să te văd; de multe ori am vrut să te văd sau m-am gândit că aş vrea să te văd. Simt că dumneata înţelegi, sau în ori ce caz accepţi nebunia mea poetică... Ai să vezi, am şi un motiv special pentru care te-am invitat, dar nu e vorba numai de aceasta.
- Nu numai că o înţeleg, Măria voastră, dar m-am gândit. M-am gândit în ceasurile grele prin care aţi trecut ca mamă, că aveţi drept sprijin poezia; ceea ce nu e puţin lucru!... Vă puteţi dărui ei, dacă viaţa vă lipseşte de alte satisfacţii!...
- Şi, atunci, de ce-ai uitat ce te-am rugat?! – deveni ea deodată foarte apropiată în imputare – era vorba să-mi recomanzi doamne de onoare, talentate; ăsta-i universul meu: Am plecat dintr-un castel unde mă defulam în artă, iar el îmi construieşte altul acum, în care tot asta am să fac... Vocaţia mea de mamă, pentru care şi voi şi el m-aţi adus aici, a luat sfârşit, domnule Brătianu – îi comunică ea ca un act oficial, cum mai făcuse considerând că printr-unul ca el vorbea ţării – nu cred că voi mai putea face copii; stai de vorbă cu doctorul Kremnitz şi-ţi va explica ce-a aflat de la specialişti; dar am vrut să-ţi spun eu: Voi, care v-aţi dorit o familie domnitoare străină, trebuie să ştiţi că nu e doar vina mea; e şi vina lui Carol... – tăcu cam aspru, nemaidorind să intre în amănunte- Ca să n-o spun altcuiva, ţi-am făcut această declaraţie deoarece consider că ţara trebuie să ştie. Dar deocamdată numai dumneata eşti ţara şi e deajuns s-o ştii numai dumneata. Pot conta?... Fii atent: te-ntreabă acea fetiţă sentimentală care am fost cândva, împletindu-mi petale şi frunze-n păr ca sânzienele; cea  pe care unii, cei care nu cunosc poezia, o credeau că face doar mici spectacole de nebuneală artistică în luncile din Westerland. Îţi aminteşti? Ţi-am mai vorbit despre asta....
Iar el îşi amintea chiar şi de tonul cu care îi vorbise: Un ton la fel de febril, ca şi acum. Pe care, atunci, îl pusese pe seama sarcinii, acum îl putea pune pe seama doliului, dar, cercetat mai pe-ndelete, putea fie să aparţină temperamentului ei, febril şi dornic de trăire sensibilă în întregime, fie căsniciei ei nefericite lângă un bărbat atât de prozaic şi, iată, mai dovedindu-şi şi alte beteşuguri... Iar Brătianu, ajuns prea dintr-o dată confident al acestor stări, îşi accepta rolul cu sincer raţionament, dându-şi seama, oricâte frivolităţi bărbăteşti l-ar fi încercat, că mergeau pe altă cale decât cea de a-i putea fi amant. Orice considerent psihic se opunea şi excludea lucrul acesta, cu toate că principesa părea să nu-şi dea seama de aşa ceva. Devenise, prin spontaneitatea ei de atunci, confidentul din ultimele zile ale sarcinii; era acum confidentul durerii îndoliate şi se pregătea să devină, conform romanţiozităţii ei care-şi juca frumos rolul de cap încoronat, confidentul care trebuia să păstreze pentru ţară explicaţia incapacităţii ei de a da un prinţ moştenitor. Din pricina aceasta reajunsese la tonul febril care, pesemne, în repetate rânduri punea stăpânire pe temperamentul ei neastâmpărat şi schimbător.
- Vreau să fiu prietenul poetei care sunteţi şi vă veţi afirma – schimbă el vorba – şi vă rog să-mi spuneţi tot ce pot face pentru asta. Voi găsi cele mai talentate fete pentru salonul Măriei Voastre, dar voi strădui să avem şi instituţii publice aşa cum le visaţi! Carmen Sylva, cum am auzit că semnaţi - se arătă el informat – e tocmai ce spuneţi Măria Voastră. E cântecul pădurii pe care, desigur, cei simpli şi săraci cu duhul, care nu înţeleg sufletul artistului, îl pot considera o nebunie, fără a-şi da seama în prostia lor că face parte din frumoasele nebunii, puţinele frumoase nebunii ale vieţii acesteia. Si eu am scris, Măria Ta, am avut ani întregi la Paris când am publicat cu succes. M-am ratat amestecându-mă în toată politica asta! Dar nu-nseamnă că nu ştiu şi că nu simt ce poate însemna aşa ceva pentru un spirit intelectual.
- Asta fiindcă eşti contraiul lui Carol, reveni ea la ceea ce simţea nevoia prea mult să explice. Uite, să ieşim pe balcon, să vezi valea în care a început construcţia castelului. E un act artistic pe care îl face fără pic de artă. E ca un castor care din instinct îşi construieşte cotloanele. El a primit ordin de la tatăl său să minuneze acest loc cu un castel demn de Hohenzollerni şi chiar a transformat asta în pasiune. Dar ştii cum?... Nu pe frumos sau pe urât, ci pe cât costă  - viefiel kostet?! El ştie că trebuie să coste mai mult decât al altor prinţi, ca să le facă acelora o demonstraţie de superioritate şi munceşte pe şantier ca un salahor; munceşte cum muncesc eunucii aceia perseverenţi care n-au altă plăcere decât să mărească bogăţiile palatelor; dar nici nu-i trece prin minte să aprecieze... măcar parcul, ci zice doar că va avea atâtea hectare de parc!... Imi pare rău, îl cunosc de mic drept un copil fără haz, fiindcă familiile noastre sunt rude de sânge... Poate chiar prea apropiate. Întreabă-l pe Kremnitz ca să-ţi spună că şi asta e una dintre cauzele pentru care nu mai pot face copii. Să zicem – vorbi ea iarăşi cu un îndemn cinic de a-şi flagela soarta – că el ar fi în stare să mai conceapă unul. Dar şi viaţa aceluia va fi în pericol din pricina combinaţiilor sterile din sângele nostru apropiat. Bătrânul Karl Anton m-a ales fiindcă eram cea mai necheltuitoare dintre toate candidatele. Alea ar fi irosit pe rochii şi petreceri, eu îmi cheltuiam timpul citind, ceea ce însemna că n-o să-i cost. Şi n-au mai ţinut seama de sângele prea apropiat!… Întreabă-l pe Kremnitz; am să-i spun că are permisiunea mea. Dumneata trebuie să ştii... Aşa – rosti ea chiar cu o tragedie antică în glas – voi avea conştiinţa că ţara o să ştie, chiar dacă oficial, pentru a se putea aduce dinafară un principe moştenitor cum el de mult are în gând, se va spune că organismul meu e de vină fiindcă nu poate duce sarcina. Da, să nu crezi că nu i-am spus: Aş vrea să-l văd bărbat măcar cu altă femeie. Să facă un bastard pe care apoi să-l înfiem. Da, i-am dat ideea asta, de vreme ce el m-a adus aici în scop de prăsilă. Că prăsila se face cu armăsari ca lumea!... I-am făcut sugestia dându-i şi garanţii că nu mă supăr, dar se pare că nu-l interesează acest aspect. Pe el, însăşi ideea de femeie îl înfurie. El vorbeşte frumos soldaţilor, dar are cel mai ursuz comportament faţă de doamnele şi domnişoarele mele de onoare. Parcă l-ar mânca, parcă l-ar agresa, parcă i-ar descoperi ceva ce ţine ascuns. Nu vrea apropierea pe care i-o propun. În schimb, se gândeşte la birocraţie. La ce documente ale casei princiare se vor formula pentru ca să se ştie că eu nu mai pot face copii şi trebuie adus din familie un moştenitor. Adică, numai eu sunt de vină, iar el e serenissimul fără defect! –deveni ea deodată îndurerata femeie  care se vedea că într-adevăr era, lovită de jignire, chinuită de neputinţă şi furioasă pe împrejurările care-i stâlceau menirea maternă.
Brătianu îi sprijini în palmele sale coatele ce căutau sprijin, desprinzând-o de masivul stâlp cioplit munteneşte ce mărginea balconul; şi-i aşeză grijuliu, în balansoarul cu catifele roşii, trupul purtând haine cernite. Pe furiş, ea îşi şterse o lacrimă; una singură de pe expresia de asceză ce nu stătea bine obrazului ei rotunjor, de peisaj pastoral cu femei vesele. Şi, spre a-şi drege vocea scăpând de accentele dramatice, porunci valetului care aşeza tava cu dulceţuri:
- Adu-i domnului Brătianu un scaun!... – pentru ca revenindu-i glasul melodios într-o oarecare veselie a ironiei să-i spună acestuia:
- E balconul în care stau singură privind la zidurile cu care prinţul meu îmi înalţă un castel... – pentru a accentua apoi şi mai mult: Bine-nţeles, punând în zidurile astea şi-n toate furniturile pe care le trece în catastive, întreaga, absolut întreaga lui dragoste!...
Era un balcon îngust, sprijinit pe zidul ce întărea malul pe care se ridica mănăstirea clădită de meşterii locali ai Cantacuzinilor după asemănarea celei de la muntele Sinai, cu uşi boltite scund pentru smerenie la aplecarea capului, dar cu cioplitură bogată de lemnărie românească. De pe el se vedea valea cu firul apei Peleşului şi şantierul în forfotă, cu muncitori, animale de muncă şi care manipulând materialele spre  satisfacţia domnitorului ce-şi ocupa cu asta plăcerile vieţii.
- Eu un foarte bun antreprenor; ca un maistru de şantier căruia nu-i scapa nimic pe parcursul întregii zile, apoi se hrăneşte şi bea copios făcând în continuare socoteli pe colţul mesii şi adoarme lângă jupâneasă renumărându-şi câştigul în somn, fără să considere că mai are în viaţa asta şi alte obligaţii.
- Măria Ta, dar asta e o imagine de oameni simpli, de burghezie primitivă pe care nobleţea o sfidează prin cavalerismul pe care încercăm să-l deprindem şi noi, intelectualii claselor mai de jos!...
- Se poate. Eu am spus că este „ca un” şi nu „un”. Nu m-am gândit la el sau la austeritatea portretului lui de militar scund şi drept, ci la acele prezentări copioase ale pictorilor flamanzi – se dovedi ea rafinată şi plină de intuiţie... Nobilimea?!... Eh, dumneata n-ai trăit cu ea pe cap ca să-ţi dai seama, în fond, că nu e cu nimic mai puţin banală decât acea burghezie ghiftuită de care scriitorii, oamenii cu spirit, adică, au început să râdă!... Sigur: lui nu i se potriveşte imaginea cu „se hrăneşte şi bea copios”. El e cumpătat fără să-i pese că asta poate proveni din zgârcenie, sau din lipsă de comunicare cu oamenii. Nu i se potriveşte nici cea cu „numărarea câştigului în somn” care ar fi mai apropiată de personajele domnului Balzac; el numără castelele verilor lui, faţă de care a fost mai sărac şi vrea acum să-i întreacă... dar, în rest, te asigur: lucrurile sunt asemănătoare...
- Nu credeţi că-l judecaţi cam aspru? – îi veni lui Brătianu o idee provocatoare, care ţinea mai degrabă de interesele lui politice decât de confidenţa nefericirilor cu care-l dăruia acea femeie a cărei sinceritate de moment nu prefera deloc stoicismul.
- Cine l-a pus să se căsătorească tocmai cu mine, fără ca să se întrebe dacă nu cumva am personalitatea mea şi visurile mele? –sfidă ea – Eram convenabilă pentru ei, pentru calculele lor. Carol bătrânul, tatăl lui, putea face afaceri bune cu domeniile noastre şi banii veniţi de aici, Bismark era mulţumit că nu-i strica socotelile vreo prinţesă din altă ţară, lui Wilhelm îi creşteau visurile imperiale pe care şi le-a şi îndeplinit încoronându-se chiar în palatul învinşilor, la Versailles, cu o suită în care puteam să fiu şi eu o mică piatră preţioasă, iar pretendentul, mirele, nu avea vreo preferinţă expresă fiindcă e tipul de om care, după cum am auzit, a avut un singur puseu de dragoste pentru frivola aceea pariziană a lui Murat; după care a plâns ca un copil care-şi cere jucăria, iar apoi s-a blazat complet în materie de femei, aşa că-i era indiferent că eu eram nebuna singuratecă din Westernland!... Mi-a cerut acceptul şi s-a-nclinat încercând o sărutare, apoi s-a dus să facă actele cu cei care habar n-aveau câte lucruri citisem eu, câte lucruri visasem eu; nici măcar câte lucruri scrisesem eu, că aveam caietele pline!... Fiindcă am vorbit de Balzac, să luăm chiar în comparaţie cu personajele lui Walter Scott – reajunse ea la acea febrilitate de vorbire în care nu mai făcea distincţia clară dintre personajele din cărţi şi cele din viaţă – nu crezi că suntem foarte aproape de ele şi de meschinăria lor pe care voi, intelectualii de stânga o condamnaţi drept burgheză?...
- Fiecare clasă îşi are spiritele ei luminate şi spiritele terne, Măria Ta!
- Voi vorbiţi cu superioritate despre acea lume burgheză limitată mental la câştig şi la ghiftuială, domnule Brătianu, dar eu pot vorbi la fel despre acea lume nobilă de care mă izolam în bibliotecă sau colindând luncile la Neuwied. Aş spune că e vorba de lumea nobilă îmburghezită în aşa măsură încât şi-a pierdut şi trăsătura principală: cavalerismul, generozitatea gestului, lărgimea aspiraţiei, chiar războinică fiind. Pentru că una e Războiul dintre cele două Roze, domnule Brătianu - ajunse febrilitatea ei la împătimire, rostind lucruri asupra cărora se vedea că meditase cu periculoasă inteligenţă – şi alta jaful unor corsari care strâng averi şi devin nobili prin ocuparea unor castele! Da, da; mă gândesc de mult la asta şi m-am frământat să găsesc nobleţea adevărată în stări mai pure, până ce mi s-a dus vestea că sunt o mică nebună ce face jocul ielelor pădurii!... – Avea ochii aprinşi şi sărea de la una la alta în mod ciudat, dar cu logică; o logică subînţeleasă, parcă i-ar fi vorbit unuia cu care avusese multe conversaţii asemănătoare – Ştii ce fericită am fost odată ţinând copila-n braţe în vreme ce ei, familia domnitoare, nu pot să spun că nu-i dădeau atenţie, dar vorbeau negustoreşte, ca la piaţă, despre descendenţa bărbătească pentru asigurarea tronului?!... Printre ei toţi m-am simţit deodată singură cu ea şi am strâns-o în braţe cu fericire fiindcă mi-am dat seama ce aveam de făcut. Mi-am dat seama că Dumnezeu mă hărăzise cu ea, ca să alergăm amândouă prin pădurile astea din Carpaţii crora le-am studiat legendele tocmai ca să i le spun ei, să fie ale ei, ale copilăriei ei confundându-se cu acestă ţară!… Iar, când va creşte un pic, să hoinărim împreună prin ele impodobindu-ne părul cu petale şi căutând ielele, sau sânzienele, cum le spuneţi voi, depărtându-ne de toţi ceilalţi şi lăsându-i cu viaţa lor meschină, ternă şi telurică prin care au îmburghezit sentimentele nobile şi mi-au înjosit mie trăirile poetice, considerându-mă mica nebună inofensivă bună pentru afacerile dintre un regat şi un imperiu!... Da, eram atât de fericită că Dumnezeu mi-a dat o fetiţă pe care o strângeam la piept cu atât mai tare cu cât lor le dezamăgise genealogia…  Şi care - Dumnezeule, de ce m-ai pedepsit?! -  trebuia să mai crească numai un pic, pentru ca să zburdăm cu adevărat amândouă în jocul ielelor, să avem viaţa noastră bucolică în ţara asta atât de frumos bucolică, lăsând problemele meschine ale tronului în seama lor, a familiei lor unde n-au decât s-aducă ce urmaş vor!... N-a fost să fie aşa, domnule Brătianu, iar eu îţi spun toate acestea dumitale... Oare de ce ţi le spun?... Oare de ce tocmai dumitale?...
Brătianu ezită, chibzui, renunţă şi reveni la ideea care-i stătea pe buze cu un cuvânt care se putea să nu fie deloc un compliment:
- Pentru că eu ştiu, Măria ta...
- Ce ştii, domnule Brătianu?
- Că, poate, sunteţi... – ezită el  simţindu-se cum schimba direcţia –  …sunteţi o scriitoare pentru a cărei frumoasă imaginaţie eu ar fi trebuit să fac mai mult…
- Chiar asta voiai să-mi spui? – insistă ea necrezându-l; iar el încercă să se justifice:
- Mă jur că nu odată m-am gândit să merg la Paris, să reiau relaţiile mele cu ziarele şi să le atrag atenţia că România are o poetă care i-a cunoscut frumuseţile şi i le cântă.
- Asta te cred. Asta ai face-o. Nu atât pentru mine, faţă de care nu simţi mare lucru - îl tatonă ea -  dar pentru ţara dumitale ai face-o!
Şi reuşi prin asta să obţină ceea ce instinctul ei femeiesc nu se putea să nu dorească de la un personaj asemănător cu cele din literatura prin care visase.
- Alteţa Voastră – îi declară Brătianu ridicând bărbăteştile sale priviri convingătoare – ca principesă vă respect, dar ca poetă şi femeie să ştiţi că îmi treziţi foarte multe simţăminte; să nu mai spuneţi niciodată că nu simt mare lucru!..
- Ai fi în stare să mă iubeşti?
Comportamentul ei derutant, pe care i-l ştia plin de surprize venind din frustările pe care şi le îndulcea singură cu alintările extravaganţei artistice, se întrecea de data asta uimindu-l.
- Aş face orice ca să rămâneţi numai cu poezie în suflet – găsi el o formă de declaraţie mângăietoare atingându-i vălul care încă-i mai sublinia viaţa cernită – dar cred că mă-ntrebaţi dacă v-aş iubi, exact aşa cum m-aţi întrebat altă dată dacă v-aş duce la eşafod. Mă vedeţi un alt personaj.
- Te văd aşa cum eşti, domnule Brătianu – vorbi ea de-a dreptul – văd că eşti bărbatul care ar şti să-mi aline sufletul făcându-mi glorie literară, dar eu nu vreau numai atât!
- Cum să vă dovedesc?
- Simplu –  apucă ea mâna pe care celălalt nu-şi permisese să o întindă mai mult de vălul negru şi îi explică dovedindu-se iarăşi fata nebunatecă plină de surprizele schimbărilor de stare sufletească: Nu-ţi cer să-mi faci declaraţii; îţi cer doar să mi-o dovedeşti recunoscând cu adevărat ce voiai să spui că ştii despre mine… Da; nu-ţi cer declaraţii pătimaşe – îl înfruntă ea femeieşte – mă voi mulţumi spunându-mi că sinceritatea dumitale e o demonstraţie de iubire. Dar să-mi spui sincer ce aveai în gând atunci, înainte de a întoarce vorba diplomatic, referindu-te numai la poeta care sunt. Îţi amintesc – se alintă apoi, mângâindu-i uşor doar mâneca hainei şi nu braţul, tot aşa cum el îi atinsese doar vălul – te întrebam oare de ce mă destăinuiesc eu tocmai dumitale, iar dumneata ai început doar să-mi spui că „ştii”. Ce ştii?… Spune sincer, pentru că eu am presimţit!… - Şi, împungându-l cu degetul într-un gest de delicată familiaritate, îi repetă începutul : Spuneai că sunt… Hai, că nu te gândiseşi atunci la poetă – strădui ea cu graţie să-i smulgă adevărul – spuneai că: …poate… sunt…
Era atâta căldură şi joc de delicată feminitate care, întradevăr, presimţise ce ar fi vrut el să spună, încât bărbatul se predă făcând un gest de sentimentală supunere:
- …Că sunteţi, poate, o fire fantezistă, dar oricum, nu ce se crede; că sunteţi înţeleapta şi rafinata fecioară din luncile Westernwaldului şi nu...
- Şi nu nebuna!... Nu-i aşa că asta voia să spui: nebuna care mă consideră ceilalţi! Nu-i aşa ?! – deveni ea veselă bătând din mâini ca o fetiţă.
Şi deodată-l sărută. Poate cu o poftă de mult visată, pentru că nu-l sărută ca o amantă, ci ca o fetiţă drăgăstoasă. Nu-i sărută gura; trecu doar cu buzele pe lângă ea şi-i sărută obrajii. Obrajii aceia sănătoşi, cu pielea frumos întinsă, care, acolo unde prindeau reflexesanguine, subliniau aerul lui frust şi natural de brigand frumos răsărit într-o pădure din visurile tinereţii ei; visuri provocate de lecturile romantice.
Pentru ca apoi, cu îndemânare princiară, să ştie a se reţine de la alte gesturi, sau a le amâna tocmai spre plăcerea jocului:
- Ia loc, domnule Brătianu; m-ai făcut fericită recunoscând ce voiai să spui!
- Sunt şi eu fericit; înseamnă că mi-am păstrat ceva din puritatea simţirilor carvonare, prin toate ascunzişurile politicilor ăstora în care m-am înfundat! – se simţi şi el obligat să spună pe faţă ceea ce gândea în clipa aceea.
Iar ea, uitându-şi doliul, se referi cu minte inteligentă la ceea ce-i producea voioşia:
- Ce-şi poate dori mai mult o prinţesă, decât să aibă un principe bun cavaler, care s-o accepte nebună pe tronul lui, dar şi un carvonar înţelegător, care să ştie în adâncul sufletului său că nu-i nebună?!…  Domnule Brătianu, să nu mă minţi!… Chiar voiai să spui că nu sunt nebună?!…
- Asta voiam să spun, Măria Ta! – confirmă ferm bărbatul cărunt aşezându-se în scaunul său  - cât despre serenissimul vostru soţ - adăugă el căutându-şi cuvintele - pot să sper că nu este chiar atât de îmburghezit în sensul prost al cuvântului. El, într-adevăr, încă ştie ce-i acela cavalerism. Eu mă bazez pe credinţa asta şi încă îl susţin…
- Să înţeleg că, altfel, dacă nu te-ai mai baza nici pe asta, l-ai răsturna? – întrebă ea deodată veselă, în modul acela în care s-ar fi pregătit de o şotie aliindu-se lui într-un asemenea scop.
- A trecut timpul răsturnărilor, Măria Ta; e criză mare în Europa şi toată lumea strigă de foame!... Am vrut să spun doar că aştept ca acest om care ştie ce-i acela cavalerismul, să-l pună şi în practică.
- Şi dacă nu-l va pune? – provocă ea făţiş ca şi cum l-ar fi îndemnat la ceva radical.
- Nu pot să vă spun altceva – vorbi drept bărbatul – dar dezamăgirea mea că l-am cerut cândva pentru ţară, va fi totală.
Principesa se bucură sincer spunându-i ca şi cum i-ar fi atras atenţia că-l înţelesese total.
- Ştiu, domnule Brătianu; eşti ca şi mine: Ţi-ar fi ruşine să dai înapoi. Ai dezamăgi prea multă lume. Dumneata l-ai judecat ca politician, cerându-l pentru ţară; eu ca femeie, cerându-mă pentru căsnicie!... Mergem înainte, domnule Brătianu. Castelul se construieşte, domnitorul adoarme în fiecare seară cu metri cubi de zidărie, metri pătraţi de curte de onoare şi pogoane de parc în minte!... Cred că mai târziu va calcula vânatul şi câinii de însoţire iar, la urmă, lista atentă a invitaţilor pe care să-i covârşească în parvenitismul lor.
- Mie mi-aţi făcut, totuşi, o mare bucurie, Măria Voastră, arătându-mi şantierul şi vorbindu-mi despre pasiunea domnitorului. O mare bucurie!...
- Îmi pare bine; dar pot să ştiu de ce?
- Pentru că aveam o impresie mai proastă, Măria Ta, gândindu-mă la cât de mult au stors ţara domnii Ambronn şi Strousberg, oamenii domnitorului, trimiţând bănuţii noştri în străinătate.
- Şi?
- Şi acum îmi dau seama că banii noştri revin în parte sub formă de investiţie a Casei de Hohenzollern. Ceea ce nu e rău; ba, chiar e bine că, măcar, investiţia-i pe pământ românesc.
Atentă, totuşi, dacă nu cumva era atrasă într-o cursă, principesa avu prezenţa de spirit să-i spună:
- Eu nu sunt Adunarea Deputaţilor, ca să judec aşa ceva, domnule Brătianu.
Iar el se întristă:
- Nu mi-o luaţi în nume de rău, Doamnă, vă făceam numai o confidenţă; în faţa Adunării nu îndrăznesc să vin doar cu bănuieli. În faţa Adunării, domnitorul e strălucitor, onest şi îşi construieşte castel din proprii săi bani, cum şi-a construit şi Cuza la Ruginoasa; aşa că nu este nici un fel de problemă şi nu sunt eu acela care şi-ar permite să o ridice.
Dar această mare şi fermă sinceritate îi fu anulată de afirmaţia ei:
- Ba este una; ai să vezi imediat...
Principesa se ridică dispărând în interior şi lăsându-l pe Brătianu să privească şantierul din acel balcon sprijinit pe stânca de deasupra văii Peleşului. Îl privea pentru prima dată mai obiectivat, mai inginereşte, tocmai pentru că i se mărturisise ei. Până atunci, până la acea mărturisire, trăia mereu o indignare subiectivă care-i spunea că neamţul cheltuia acolo bani storşi de la ţară, aşa cum combăteau multe ziare. Până atunci, el, ca autor al aducerii acelui neamţ, n-ar fi vrut să recunoască atâta meschinărie din partea celui pe care-l prezentase naţiunii ca pe un principe frumos şi necesar. Acum se liniştise: avea răspunsul şi pentru acele ziare puse pe scandal. Un răspuns cinic dar justificativ care-i va crea ascendent politic. „Nici ca voi, dar nici ca el – avea să le spună detractorilor – neamţul stoarce ţara; Ambronn şi Strousberg duc banii în Germania; dar iată-i că se întorc sub forma de castel cu temelii în Romania; deci are şi ţara un avantaj, chiar dacă nu vor locui în el cei care au fost storşi!”… Cam asta gândea politicianul dur, lipsit de sentimentalisme din el: Bucurându-se doar de a putea spune că e mai bine decât pe vremea turcilor, când tot ce se lua de aici era bine luat şi că, la asta, avusese şi el o contribuţie… Adăugând apoi, în secret, doar pentru sine: Contrbuţie care, iată, i se răsplătea măcar prin avansurile de dragoste ale acestei femei…
Iar femeia, pricipesa, cu mersul ei de alintare aproape dansată, tocmai reveni pe balcon punându-i în mână un obiect înfăşurat în muselină fină ca şi mănuşa ce-i făcea atingerea şi mai moale. Un obiect mic, de formă dreptunghiulară, dar care atârna destul de greu pentru o bijuterie, cum ea afirma:
- Are, sau a avut, zeci din astea. Voia să le topească, iar eu i-am cerut să-mi dea măcar una. Şi mi-a dat-o în locul unei bijuterii pe care aş fi meritat-o la aniversare… Desfă; desfă şi uită-te!… Că eu, care am studiat limbi clasice şi nu doar tactica artileriei – insinuă ea – nu o consider bijuterie pentru aurul din ea; ci pentru valorile istorice pe care le-ar putea conţine!… Uită-te, domnule Brătianu; uită-te bine şi s-ar putea să fii şi mai mândru de strămoşii dumitale!… Ţi-o spune o nemţoaică mândră de neamul ei dar care, fiind mai mult citită decât ahtiată după aur – îşi îndreptă iarăşi aluzia spre cine ştiau ei -  e absolut de acord şi cu ardelenii care vorbesc despre vechimea voastră şi cu revistele pe care le tipărea Kogălniceanu!… Eu citesc, nu umblu după bani să construiesc castele; şi am vrut să-l împiedic să facă asta!… Nu mă-nţelegi, nu?… Am spus totul dintr-o suflare fiindcă nu te-am mai văzut de mult!… I-am spus-o şi lui Lascăr Catargiu, dar primul ministru vrea să-i arate regelui că nu-i iese din cuvânt…  Hai: desfă, priveşte şi-ţi vei da seama că e o antichitate importantă pentru care va trebuie un Champollion ca să descifreze ce scrie!

„Femeia, fie ea oricât de nobilă, nu-şi uită răzbunarea faţă de cine a dezamăgit-o” – îşi spunea  Brătianu multă vreme după aceea, amintindu-şi de tirada lungă cu care se-ntorsese principesa aducând tăbliţa învelită-n muselină parfumată cu parfumul ei, cel pe care, în originalitatea sa poetică pe care unii o luau drept ciudăţenie, principesa şi-l pregătea singură din miresme de pădure culese tocmai spre a-şi găsi îndeletniciri înafara protocoalelor unde trona Carol şi a evita atenţia formală pe care acel neîndemânatec la femei i-o dădea mai mult în public, prin gesturi stereotipe, cum învăţase la cadeţi, şi mai deloc în relaţiile intime.
Brătianu, însă, îşi spunea astfel, tocmai gândind că nu era înţelept să procedeze ca-n îndemnurile ei oarecum împătimite, dar nici nu trebuia să-l ierte pe Catargiu pentru că acceptase topirea unor asemenea valori… Da, era barbar: Tăbliţe cu scriitură antică topite pentru aur. Putea oricând să facă o demascare producând un mare scandal politic, dar amâna un asemenea act întrebându-se în ce măsură era bine pentru ţară şi cântărind lucrurile cu pragmatism chiar pentru interesele partidului lor în perioada aceea când lumea slavilor din jur năştea mişcări împotriva turcimii. Ar fi slăbit el puterea interioară creând un asemenea scandal?… Grav, răspunzător ca-ntotdeauna cu sine însuşi, calcula chiar fără să-i spună bunului său prieten Rosetti care ar fi procedat la un  gest radical. Dar el nu voia, nu avea dreptul în acele momente să fie nesăbuit, aşa că l-a obligat pe rivalul său conservator la o explicaţie bărbătească.
- Lascăre, domnule prim-ministru, să rămânem puţin între patru ochi – îi spuse el când găsi ocazia şi ţinti ca-ntr-o fandare de duel: Să rămânem între patru ochi şi să-mi spui câte zeci sau sute de tăbliţe de aur cu acel scris foarte vechi, de mare antichitate, a topit principele ca să-şi facă tezaur cu acordul tău?!
Calculul mişcării îi reuşi, pentru că, în dulceagul său accent, moldoveanul dovedi că-l preocupase problema, îşi dăduse seama de gravitatea ei şi avea pregătit un răspuns pentru orice eventualitate:
- N-a fost acordul meu; eu am vrut să le păstrăm şi l-am convins apoi ca măcar să le turnăm în plumb ca s-avem copii ce vor putea fi descifrate.
- Deci te-ai gândit că acolo s-ar putea să fie istoria noastră, chiar o istorie foarte veche. Cam ce fel de scris era?
- Nu mi-am putut da seama. Un scris diferit de altele.
- Să fi avut dacii scrisul ăsta?
- Dar dacii, se spune că n-au avut alfabet, nu s-au găsit de la ei pietre cu înscrisuri; ar putea fi alte neamuri care au trecut pe aici.
- Bun;  înseamnă că ministerul a studiat problema înainte de a face concesie poftei de aur a principelui.
- Nu a făcut nici o concesie. Au fost găsite pe terenul lui; pe proprietatea lui din Valea Peleşului unde face săpături pentru castel. Sunt proprietatea lui.
- Chiar dacă privesc istoria noastră?
- Eu, ţi-am spus: ce-am reuşit a fost să-l conving să se facă acele copii în plumb. Aurul e proprietatea lui şi-l poate folosi foarte bine ca să ridice castelul care e tot proprietatea lui; avem o Constituţie în sensul acesta! – îşi reveni primul ministru căpătând oarecare agresivitate pe care Brătianu i-o domoli:
- Stai liniştit. Nu voi face caz public, nici parlamentar, din asta. Te-ntreb ca român,  când avem zeci de cărturari români care străduie acum ca să ne scrie istoria. Lui Kogălniceanu i le-ai arătat?… Sau tânărului Odobescu ce se arată deosebit de…
- Am consultat arheologi vienezi – se grăbi acela să răspundă – care să fie discreţi şi să nu facă parte din… din opoziţie!… Da, ca să nu fie de partea ta! – recunoscu loial în concluzie. Dar Brătianu i-o plăti cu dispreţ:
- Dacă voiai unul din afară, puteai să iei măcar un ardelean, că şi pe ei îi preocupă sufleteşte; şi ei caută altare ale dacilor şi romanilor aici, la noi. Vestigiile astea erau o proprietate de simţire naţională. Ce poate să simtă un străin?!… Ca dovadă că neamţul tău le-a topit!
- „Neamţul meu”?!… Spui asta ca şi cum nu tu l-ai adus în ţară; ca şi cum nu tu mi-ai spus că e mai bine să-i fiu eu prim-ministru!
- Lascăre, să fii prim-ministru înseamnă să veghezi şi la prezent şi la istorie!… Carol le-a topit. Cu acordul tău le-a topit şi le-a băgat doar valoarea de aur în construcţia castelului. Valoarea istorică era pentru neamul nostru. Bălcescu s-ar răsuci în mormânt!
- Se studiază copiile. Vom avea rezultate de la Academia din Viena. Le vom face publice prin studii de specialitate pe care principele le v a finanţa…
Atunci, pragmaticul Brătianu îşi dădu arama pe faţă renunţând la întregul discurs patriotic, dar şi la a-şi recunoaşte lipsa de funcţie publică faţă de primul ministru care o avea, ba chiar faţă de principele invocat. Şi, fără să-şi facă scrupule, îi porunci:
- Nu faci nimic public, fiindcă ne facem dracului de râs!… Am adus pe tron unul pentru care valorează mai mult aurul decât valorile naţionale!… În afacerea asta suntem legaţi unul de altul cu cătuşe, Lascăre; aşa că: tăcere!… Ascunde cât poţi, cum ai ascuns şi până acum. Lasă lucrurile moarte, până găsim vreo explicaţie mai nobilă privind  folosirea acestui aur! Eu nu te voi acuza; atâta pot să fac! Ai înţeles?
Cu toate că nu-i convenea, cu toate că vanităţile lui tresăreau la fiecare cuvânt ce i se adresa cu ton de ordin din partea unuia care nu avea nici o cădere să-i ordone, acel precaut politician încăpăţânat şi sigur pe susţinerea boierimii căreia ştiuse să-i servească interesele, nu mai rosti nici măcar un sunet. Acceptă prin tăcere; o tăcere supărată, dar de care nu s-ar fi îndoit nimeni, pentru că era aşezată ca un garant între două caractere tari. Ceea ce, chiar îl făcu pe Brătianu să capete un mult mai îngăduitor ton explicativ. Tonul unui sentiment trist care-i apropia ca români conştienţi că soarta-i împinsese până atunci cam spre marginile istoriei:
- Ţi-am vorbit de mai tânărul Odobescu. L-am auzit cum, venind de la studii mai noi decât ale noastre, crede că aici a fost cândva o civilizaţie minunată!… El vrea să caute, de-o parte şi de alta a munţilor, altarele acelea bogate-n aur pe care le-au tot căutat romanii până le-a găsit Traian!… Ei  bine, urcă-te pe platou, la Babele, privind acele pietre care te vor convinge c-au fost mai degrabă altar, decât o joacă a vântului şi ploilor. Chiar principesa, care e o fire cultivată, crede că a fost mână omenească acolo… Iar plăcile astea cu înscrisuri pe care principele le-a topit, s-or fi găsit pe proprietatea lui, dar proprietatea e chiar la picioarele acestui munte!… Să tăcem, Lascăre, să tăcem; că ne facem de râs în omenire şi nu ne mai eliberăm nici o dată!…
De atunci s-a petrecut o schimbare şi-n sufletul lui, dar şi-n modalităţile mai puţin agresive, mai mult bazate pe tenacitate şi calcul de fond, decât pe luptă parlamentară, ale confruntării lui cu conservatorii aflaţi la guvernare. Cu Catargiu s-a contracarat, dar nu s-au duşmănit, fiind şi acela un caracter. Purtau amândoi ruşinea ascunderii acestei fapte şi ştiau, numai ei doi ştiau, ce trebuia ascuns încă multă vreme pentru ca românii să aibă încredere în cel care le era şi capul armatei prin care ar fi urmat să se elibereze.
Iar când acea femeie care nu se sfia să-i arate dragostea chiar de pe tronul ce-l ocupa alături de Carol, l-a îndemnat din nou ca, în loc de demersuri pe lângă principe, să atace direct la Siegmaringen de unde prinţul tată dirija lucrurile, el avea strategia gata pusă la punct.
 

 FEMEIA, FIE EA REGINĂ...

- fragmente dintr-un nou roman de Corneliu LEU –

X

- continuare I -

Coborând la Siegmaringen din postalionul care făcea legătura acelor drumuri de fier construite temeinic, nemţeşte, cu  vechea mănăstire de la Sankt Gall şi, ocolind marele lac, ajungea la părţile elveţiene ale Schaffhausenului, Brătianu constată schimbări frumoase în peisajul acela submontan: Colina, impunătoarea colină pe care stătea de secole castelul cu zidurile lui înnegrite în îmbătrânirea sub anotimpuri printr-o osmoză a pietrei cu verdele vegetaţiei din jur, căpătase o arhitectură deosebită. Scări largi, foarte largi,din piatră proaspătă, deschideau la picioarele lui un amfiteatru străjuit de marele monument cu statuia ce-l înfăţişa pe întemeietorul dinastiei în armura sa teutonică şi de un soclu în construcţie pe care, pesemne, urma a se ridica încă una. Alte construcţii adiacente castelului se prefigurau pornind din această monumentală lărgire, iar părţi din zidurile cândva dărăpănate căpătaseră zdravănă consolidare evidentă în gălbuiul proaspăt al pietrelor noi
Privirea lui de om practic, format la şcoală politehnică, nu putu să nu constate acelaşi interes perseverent pentru construcţie pe care, din cerdacul mănăstiresc al principesei îl văzuse şi la Sinaia; iar mintea lui de politician român, moştenitor în instincte al dregătorilor care trebuiau să strângă dările ţării pentru tributul trimis la poartă, nu putu să nu-şi spună cu invidia celui căruia i-au trecut prin mână bani care nu erau hărăziţi a fi ai săi: „Le-a priit!... Le-a priit alegerea noastră, dacă s-au pus pe construit şi reconstruit!”... Şi nu se putu abţine de la gândul rău, calculând cam a câta parte a ceea  ce se vedea acolo provenea din afacerile despre care venise să-i spună prinţului. Nu să-i spună că erau prea costisitoare pentru ţară, ceeace era, şi acesta, un adevăr; dar să-i spună măcar că erau prea cusute cu aţă albă ca să nu ducă la un mare scandal care ne-ar lipsi de sprijinul important al unor puteri cu care nici Prusia nu avea interesul să se certe. 
De asta venise, plătind chiar bilet la căi ferate construite de diferite companii, duşmănoase unele cu altele, implicând guvernele ţărilor mari în lupta concurenţială şi obligându-le pe cele ale ţărilor mici  la concesiuni cât mai oneroase. Aşa că, urcând acele trepte de piatră prea albă ce dădeau măreţie vechiului simbol înnegrit al castelului principilor şvabi, nu putea să nu evalueze, chiar dacă gândul era meschin,  cam cât adusese pentru construirea lor strădania lui de a-l pune pe Carol pe tronul României. Şi, bărbat puternic, hârşit în toate luptele şi încurcăturile politice ale ultimelor trei decenii, ajungând sus, pe platoul din faţa porţii castelului, cu păru-n vânt şi cu poalele redingotei fâlfâindu-i deasupra genunchilor, se-ntoarse spre peisajul vast care se deschidea spre munţii Suabi, munţi ce ascundeau firul subţire de aici al Dunării. Se-ntoarse-ncet, fiind înclinat mai mult spre tristă meditaţie decât spre indignare. O meditaţie care-i spunea că acel „prin noi înşine”, despre care îl convinsese întreaga viaţă că e singurul mod în care poţi apăra un ideal făcând toate compromisurile posibile, era un lucru frumos în abstracţiunea lui idealistă, tocmai pentru că se arăta atât de divers şi atât de neaşteptat în confruntarea cu ceea ce voiau să facă alţii prin ei înşişi în interesul lor. Deoarece numai interesul fiecăruia este cel care domină, iar politica reiese din deşteptăciunea cu care ştii să faci faţă ciocnirilor unor asemenea interese. Prin tine însuţi, pentru că numai tu ştii care ţi-e interesul, numai ai tăi îl au asemănător cu tine şi numai tu şi ai tăi trebuie să te strecori printre interesele altora judecându-le lucid, apucând întotdeauna ceea ce poţi să apuci, renunţând la ceea ce trebuie să renunţi, străduind pe ceea ce trebuie să strădui şi fără să ai prea mult timp pentru scrupulele care te-ar bloca, îndoielile care te-ar face să încetineşti sau regretele cu care priveşti în urmă pierzând direcţia. „Viaţa e grea şi numai prin noi înşine o putem duce la capăt” – ăsta era, de fapt, întregul înţeles al devizei care, rostită pe scurt, ar fi putut însemna şi resemnare, adică „ nu putem dobândi de la nimeni nimic, decât ceea ce facem prin noi înşine”. Negaţie care, pentru un luptător, nu trebuie să existe...
Desigur, unele lucruri îţi stau în gât, altele te-ar îndemna să te ruşinezi; dar, chiar dacă trebuie să faci obrazul gros, tu n-ai altă cale decât să-ţi vezi înainte de ale tale, atunci când vrei să nu eşuezi!... Chiar castelul ăsta îi amintea cum, cu şapte-opt ani în urmă, când colina nu căpătase monumentalitatea noilor amenajări şi urcuşul se desfăşura doar pe drumul vechi, el făcuse jocul  bătrânului principe care lucra cu o birocratică duritate ce-ţi făcea impresia mai mult de asiduitate decât de inteligenţă. În adâncul sufletului i-o dispreţuia, dar ştia că n-avea de ales atâta vreme cât el reprezenta o ţară mică, iar bătrânul Hohenzollern-Siegmaringen reprezenta toată încregătura de veri, mai belicoşi sau mai apropiaţi unii cu alţii, de care aceasta avea nevoie pentru că ocupau tronurile marilor puteri ce hotărau soarta ei. Şi mai ştia că, pe măsură ce lumea afacerilor europene avansa şi scotea la iveală bogătaşi altă dată necunoscuţi, încrengătura devenea mai de netrecut, împletind puterea unora cu ştiinţa celorlalţi de a stoarce banul, guvernarea cu afacerile, decizia diplomatică în numele nobilelor nume de pe tronuri căpătând cele mai burgheze conotaţii în contextul în care statul începea să însemne bănci, industrii şi grupuri financiare care nu-ţi mai cereau tributul ci te-nglodau în datorii, cu acte parafate nu atât de sigilii imperiale cât de notarii care deveniseră personajele domnului de Balzac. Fără a fi în vârful ierarhiei la care avusese acces cealaltă ramură a Hohenzollernilor, Karl Anton se situa în umbra unui asemenea nod unde nobleţea  îşi lua partea făcând concesii caselor de bani care n-aveau nevoie de sânge albastru şi i-l prezenta pe un domn Strousberg, pe alţi domni Bleichroder şi Hansemann, cu titluri de „bancheri” sau „industriaşi”, titluri mai noi  şi mai lipsite de sonoritate decât cele din nomenclatura nobiliară, dar care i-ar fi îndreptăţit, după părerea nobilului tată al domnitorului României, să-i controleze acestuia miştrii şi să le dea indicaţii, mai ales în mânuirea finanţelor publice. Principele era foarte convins că numai astfel putea să ajute ţara fiului său, iar rolul lui Brătianu era de a impune contractele de afaceri ale acestora aprobării guvernamentale şi votului Adunării. Atât de limpede, atât de direct spus, totul bazându-se numai pe semnături şi parafe care, în mintea valahului trăit şi sub tradiţia apăsării osmanlâi, dar şi emancipat sub cea a baricadelor pariziene, conducea la o constatare de umor negru: „Asta-i civilizaţia!... La Înalta Poartă trebuia să te duci încărcat, ca să laşi în fiecare încăpere de demnitar greutatea peşcheşului, până ce, eliberat de toată apăsarea asta materială, ajungeai uşor ca un fulg la cele serenissime din preajma padişahului. Aici, vii uşor la cele serenissime ale tatălui castelan, ca să pleci împovărat de obligaţii faţă de toţi cei care-şi vor lua singuri darul prin simple credite bancare!”...
Iar serenissimul era rudimentar, exact ca un cântar căruia nu-i poţi schimba cumpăna şi meticulos în rotiri mici care, de fiecare dată, mai strângeau încă puţin menghina, până când, cu nobleţea sa, storcea tot ce-i calculaseră ignobilii lui colaboratori că trebuia luat. Oricât de inteligent şi de diplomat ar fi fost, Brătianu  obţinuse un rezultat care putea fi numit şi convenabil dar şi compromiţător pentru el. Depinzând de varianta: care jumătate a paharului o priveşti.
Pentru că - fie acum un oprobiu tot jaful pe care-l făcuseră Ambronn şi Stroussberg şi la preţuri de construcţie, şi la aranjamentele financiare din afacerea cu căile ferate de care avea nevoie România - atunci, jocul de compromis îi adusese lui puterea politică pe care Carol n-ar mai fi vrut să i-o dea. Era în anul 1867, al doilea de când îl aşezase-n tron pe Carol. Era după vreo câteva ministere în care-şi schimbase portofoliul când la finanţe, când la interne, când la război, când iar la finanţe, când la încă unul ca interimar, dar niciodată mai mult. Niciodată în fruntea listei ministeriale. Sfatul doamnei Cornu de a nu-l scoate prea mult în faţă spre a nu-l deranja pe Napoleon, se amesteca în deciziile lui Carol cu propria-i meschinărie. Meschinărie calculată, ce nu-l lăsa să-i arate acestui om - care, la propriu, luându-l de mână, chiar, îl aşezase pe tron – recunoştinţa de care sunt capabile doar sufletele generoase. Evident lucru că Brătianu îl complexa pe domnitorul străin chiar şi numai prin posibilitatea de a face ceea ce nu făcea; adică de a-i aminti că el îl adusese şi el, forţând împreună cu Rosetti plebiscitul, îi obţinuse sufragiul naţional înainte ca  marile naţiuni să se dezmeticească luând o altă hotărâre. O hotărîre care l-ar fi scos pe principe din jocuri.
În rigiditatea sa cu accente de ordine militară şi mândrie de familie pretendentă de mari privilegii, junelui domnitor îi venea greu a recunoaşte că avea nevoie de un ministru abil şi bine exersat cu toate bizantinismele locului. Mai ales că, în ţară, situaţia nu-i era deloc favorabilă, Legea tocmelilor agricole nemulţumindu-i pe ţăranii care-i traduseseră pe româneşte numele spunându-i pejorativ „Hop În Ţol”, adică cel adus cu hârzobul direct pe covorul ruşu al tronului. În vreme ce marii boieri conservatori din Moldova, văzându-şi doar de interesele lor, nu mai voiau prinţ străin şi agitau ideea separării de tron. Nesigur pe sine, domnitorul raporta totul tatălui său care-l dirija de la distanţă şi avea grijă să-i trimită drept întăriri consilieri militari şi consilieri economici, bine instruiţi de el sau chiar de Bismark, cărora le găsea apoi funcţii diplomatice sau comerciale.
Calculându-şi bine şansele unui protest, Brătianu demisionă din guvern trăgându-l după el pe primul ministru Creţulescu şi plecă apoi în străinătate. Nu se sfii a se duce chiar la Karl-Anton de Hohenzollern-Siegmaringen, spre a trata supărătoarele probleme ivite cu acelaşi om cu care, de fapt, tratase şi aducerea pe tron a tânărului ce nu decidea de unul singur. Ca-ntr-o afacere, adică,  pe care o discutase cu tatăl, iar nu cu fiul.
Bine-nţeles că de aici, sub toate aparenţele, s-a întors câştigător în ţară, şi-a reluat ministerul, ba a obţinut şi dizolvarea Corpurilor legiuitoare pornind noi alegeri în care partida sa a triumfat. Dar în sufletul lui, în amintirile lui, lucrurile stau cu totul altfel. Pentru că bătrânul tartor i-a dat dreptate în tot ce pretindea el ca măsuri politice, dar i l-a băgat pe gât pe Strousberg, căruia trebuia să i se concesioneze toată construcţia căilor ferate, pe bancherii Bleichroder şi Hansemann care aveau să manipuleze toate obligaţiunile emise pentru marele concern, pe alţi acţionari germani, stabilindu-se astfel sediul acestui concern la Berlin, cu toate că era vorba de dirijarea bunurilor româneşti care se implicau şi constituiau substanţa unei asemenea afaceri. 
Îşi amintea şi acum. Cu ciudă-şi amintea cum, încet, meticulos, cu gestul cu care de fiecare dată când lua, ar fi făcut un dar, nobilul personaj revenea, chiar o făcea pe prostul care reia şi repetă lucrurile, dar nu se lăsa până nu-şi atingea obiectivul urmărit, mai şi asigurându-l  pe Brătianu că-i făcea un mare serviciu. Iar, când acela se încăpăţâna, atrăgându-i chiar atenţia că: „Doar pentru asta ai venit aici, domnule ministru: Ca să beneficiezi de experienţa mea, dacă cea a fiului meu nu este încă îndeajuns formată!”...  Mai mult decât atât, după tocmeli mari şi reveniri succesive la aceleaşi pretenţii - pretenţii nu expuse inteligent, ci repetate cu insistenţă de mecanism - când vedea pe chipul interlocutorului său expresia tristă sau revoltată a celui care, înfrângându-şi răsculările pricepe că e obligat să cedeze, îl şi bătea părinteşte pe umăr consolându-l stereotip cu aceleaşi cuvinte: „Ah zoo, iubitule, fii liniştit, că aşa trebuie să stea lucrurile; aşa sunt ele în ordine... in ordnung... Noi stabilim aici cea mai bună rânduială!”...
„Cea mai bună rânduială pentru a smulge tot!” – ar fi strigat Brătianu. Dar renunţa  cu conştiinţa inutilului: Ce rost mai avea să strige, de vreme ce în ţară se ştia bine situaţia; se ştia prea bine condiţia de a-i face concesii economice tatălui, pentru a le obţine pe cele politice de la fiu?!... Ce rost mai avea să protesteze faţă  de acel cinic „... meine liebe, fii liniştit că aşa trebuie să stea lucrurile” şi faţă de ipocrita asigurare: „Noi stabilim aici cea mai bună rânduială” rostită chiar cu mândria priceperii germane, când el venise cu gândul de a ceda aici, pentru a câştiga dincolo... Ce rost mai avea?!
Şi totuşi, la un moment dat  nu s-a mai putut abţine şi a strigat. Adică, n-a ridicat vocea, dar a protestat. S-a opus. A respins!... Problema era următoarea:
 Stabilindu-se ca sediul acestei întregi afaceri româneşti să fie la Berlin, bine înţeles că se impunea măcar prezenţa acolo a unui înalt comisar al Guvernului României, care să supravegheze şi să avizeze toate mişcările financiare importante.
- Ai perfectă dreptate! – i-a spus atunci bătrânul principe ca şi cum l-ar fi felicitat. Chiar am omul indicat să facă treaba asta cât mai bine şi cât mai serios.
- Cred că avem şi noi; vom găsi unul – spusese mai rezervat Brătianu, parcă intuind capcana.
Dar principele se dovedise chiar vesel, ne având nici o rezervă, de nici o natură. Nici măcar aceea că vorbea pe şleau despre propriul său interes:
- Nu aveţi voi un om atât de devotat!... Uite, vi-l dau pentru asta chiar pe administratorul general al propriei mele averi, al domeniilor noastre din Siegmaringen şi din multe alte locuri ale principatului; vi-l dau – spuse din nou lăudându-se sincer cu dărnicia – pe şambelanul meu general: Ambronn!
- Dar asta nu se poate. Aici sunt averi româneşti. Măcar controlul trebuie să-l aibă un om numit de români! – răspunsese Brătianu sec, din ce în ce mai sec, auzindu-şi gâjâiala ieşindu-i din gura care i se usca.
Nimic nu schimbase, însă, nici hotărârea principelui, nici buna lui dispoziţie.
- Ţi-o spun ca unui fiu – vorbi el – nu trebuie să-ţi faci nici un fel de scrupule cu asta. Ambronn va fi omul vostru, al românilor!
- Nu se poate, alteţă; aşa ceva nu se poate.
- Ba se poate! – Cu acelaşi ton de bună dispoziţie cam fanatică, bătrânul principe strânse menghina la maximum, ca pe cel mai firesc instrument de inchiziţie, simţindu-i-se scrâşnetul doar pe sub zâmbet – Se poate, iubitule! Uite logica: Eu sun tatăl domnitorului românilor. Deci, prin paternitate, sunt şi eu român ca şi dumneata. Aşa că numirea lui Ambronn ca împuternicit al Guvernului României e făcută de noi, românii!
Tăcerea criminală în care se cufundase Brătianu nu influenţa cu nimic buna dispoziţie a principelui care-l bătea pe umăr cu asigurarea sa stereotipă:  „Ah zoo, iubitule, fii liniştit, că aşa trebuie să stea lucrurile; aşa sunt ele în ordine... in ordnung... Noi stabilim aici cea mai bună rânduială!”...
Brătianu simţea atunci că explodează dar, în virtutea compromisului politic pe care-l învăţase bine, se obliga din răsputeri să-şi păstreze firea
  
   


XI


Şi acum la fel: Trebuie să fie tare şi chiar nesimţitor, pentru că are de pregătit o lovitură ce-o aşteaptă întregul partid pe care, cu greu, de-abia acum a reuşit să-l închege. A reuşit a găsi numitorul comun al diverselor tendinţe ajutat de Kogălniceanu care a atras liberalii moderaţi lângă cei radicali ai lui Rosetti, de tinerii de la „Fracţiunea” lui Nicolae Ionescu ce voiau o democraţie republicană, de boierii patrioţi din jurul acelui om dintr-o bucată care era Ştefan Golescu – Vodă Tefan, cum îi spunea el recunoscător pentru că marii Goleşti acceptaseră lângă ei familia destul de săracă a stolnicului Dinca Brătianu, de gruparea lui Cezar Bolliac şi alte grupări de mici moşieri si negustori în ascensiune, alături chiar de unii conservatori moderaţi. Oameni şi grupări confruntându-se în acea fărâmiţare a partidei naţionale care  parcă-i blestema pe români, sau îi molipsea de schimbari de atitudine cu atât mai mai periculoase cu cât ţara era mai mică. Oameni  care-şi dăduseră seama cu greu că trebuiau să facă front comun prin deputaţii lor în Adunare, pentru ca acestei Adunări să nu i se dicteze din altă parte.
Lucrase ani de zile pentru a înlătura acel blestem al fărâmiţării româneşti, cum ar fi încercat şi acum unele puteri străine să incite această slăbiciune pe care ne-o cunoşteau; îi trebuise mai mult de un deceniu pentru ca acel „Prin noi înşine” acceptat de fiecare, dar numai pe încontrare cu celălalt şi ambiţie pe interes propriu, să înceapă a însemna şi oarecare solidaritate; adică, măcar un început din necesara solidaritate de care avea nevoie un partid puternic. Eşuase de multe ori trezindu-se singuri, el cu Rosetti, dar o luaseră de la început, cu migală şi compromisuri repetate, făcând şi jocul unuia şi jocul altuia. La modul calculat, pentru că Adunarea era efemeră, iar, dacă voiai perspectivă, continuitate, aveai nevoie de un partid unit, despre care să se poată spune că reprezenta interesele mai multora. Numai aşa puteau fi siguri pe frâiele politicii. Or, pentru ca, în programa ta, pe care ţi-o faci la modul ideal, să-şi regăsească interesele cât mai mulţi, trebuie să le calculezi pe acestea cu o cunoaştere foarte realistă. Calcule reci, pragmatice, fără scrupule, regrete sau îndoieli, promiţând fiecăruia că-i va obţine ceva pentru a-l bucura. Iar asta, însemna calea pe care o stia el ca ultimă măsură de risc, de concesie către alţii pentru a putea tu să obţii mai mult; eventual, să obţii mai mult; doar dacă ştii să fii tare în jocurile politice!..
 Era calea pe care pornise acum spre principele bătrân căruia, oricât de greu ţi-ar fi, îi trebuiau făcute poftele pentru ca să-şi dirijeze fiul prin ordin. Neplăcută cale, mai mult înjositoare decât umilitoare, dar care, pentru a păstra interesul fiecăruia din acea firavă unitate de partid pe care o reuşise, trebuia urmată aşa cum cereau regulele politicii: fără scrupule, regrete sau îndoieli.
Regretele te duc cu gândul înapoi, în vreme ce tu trebuie să ai privirea aţintită înainte; îndoielile te fac să nu reacţionezi prompt în faţa intereselor altora care sunt decisive, iar scrupulele te fac să nu mai ajungi la compromisul necesar cu acestea. Bine-nţeles că nu mai eşti om sentimental ca alţii, bine-nţeles că, vrei-nu vrei, calci pe orice şi nu-ţi pasă pe cine sacrifici. Cu alte cuvinte te dezumanizezi, tocmai pentru că ceilalţi, oamenii normali, cei cu sentimente, cu morală, cu simţul ruşinii, aşteaptă de la tine să le rezolvi probleme pe care nu le poţi rezolva dacă eşti ca ei. Tocmai de asta aşteaptă de la tine. În fond, tu eşti sacrificatul, pentru că nu mai ai la îndemână toate sentimentele omeneşti şi trebuie să ţi le controlezi amarnic în funcţie de interesul politic. Tu nu mai eşti om; tu eşti politică. Eşti altceva decât făptură sentimentală. Eşti chiar câine, dacă vrei să învingă preceptele care, numai ele trebuie să te domine. Cu răceala lor, cu calculul lor, cu pragmatismul şi neiertarea lor. De aici, privirea scormonitoare şi hotărâtă a încăpăţânatului său prieten Rosetti; de aici şi propria lui ştiinţă de a trece peste stări sufleteşti, peste pierderi şi chiar peste înfrângeri şi de a persevera în tot ce poţi să faci, fie bine, fie chiar ceva mai rău, dar prin tine însuţi. Pentru că şi concesiile, prin tine însuţi le faci şi de la tine dai. Dar dai, în perspectiva de a lua ceva, de a căpăta ceva mai bun pentru tine şi ai tăi!...
În virtutea unor asemenea gânduri venise din nou de unul singur aici. Era ultima soluţie după ce Carol îl arestase, apoi îl obligase să stea în opoziţie mai bine de cinci ani guvernând cu adversarii săi politici şi chiar încercând să facă din conservatori un partid filo-german ridicândul, pe lângă Catargiu, pe P.P.Carp, flatându-i pe amândoi că erau din aceeaşi familie politică cu Bismark şi făcând din conservatorii români o aripă a conservatorilor germani. Era previzibil Carol, tocmai pentru că ştia puţine lucruri şi le aplica precum un mecanism. Si tatăl său şi Bismark aveau grijă să-l susţină prin agenţi consulari ori de altă natură, iar el executa. Executa cu uşurinţă, deoarece fiinţa lui rigidă şi disciplinată nu dovedea prea multe trăsături proprii, tot aşa cum, ca bărbat, nu-i demonstra femeii pe care şi-o adusese în patul princiar vreo trăire mai profundă, dezamăgind-o. Executa misiunea proiectelor de a crea resurse pentru capitalul german, tot aşa cum îşi executa misiunea de a avea progenituri pentru continuitatea familiei princiare. Şi, în această mecanică a existenţei sale, executa totul atât de meticulos încât  nu-şi periclita cu nimic toate aparenţele de a fi el întâiulstătător în politicile ţării şi nu vreo camarilă din spate. Din acest motiv, pesemne, chiar dacă interesele ar fi cerut, el respecta într-un anume fel şi acum recomandarea dată de madam Cornu, dar nu în fondul ei, ci pentru că se ferea de a face din Brătianu un ministru a cărui personalitate puternică s-ar fi văzut că îi dictează politicile. Prefera ce i se dicta din umbră şi de la ai lui, lăsând impresia că el este întâistătătorul iar, prin asta, îşi dovedea invidiile ascunse şi anumite strâmbătăţi de caracter, ca şi în cazul doamnelor şi domnişoarelor de onoare ale reginei, a căror prezenţă îl inhiba făcându-l să-şi piardă cavalerismul  şi să nu găsească altă cale protocolară decât de a ricana bosumflat la prezenţa lor. Ba, chiar să nu le privească, ci numai să salute şi să ordone; ca unul care ştia prea bine că n-ar avea niciodată curajul să admire vreo frumuseţe, să se lase atras de vreo trăsătură fie fizică, fie de intuiţie mai intimă sau, măcar, să tânjească pur şi simplu băieţeşte după vreuna dintre ele, defectându-şi mecanismele stereotipe şi austere...
Dar, orice mecanism, oricât de bine pus la punct ar fi, avându-şi limitele lui, tot joacă feste; tot înţepeneşte sau se dereglează la un moment dat. Şi, cum unii bărbaţi, chiar dacă sunt imuni în materie de politica unde au succes, nu sunt imuni în materie de femei şi tot îşi pierd capul când le iese-n cale o apariţie femină mai neaşteptată, alţii, considerându-şi neîndemânarea lor la femei drept imunitate, ca o defulare, îşi pierd cumpătul numai în materie de politică, atunci când le apare în faţă o măsură nouă, neprevăzută. Aşa a fost când nemulţumirile faţă de politica lui de a stoarce bani prin Stroussberg au căpătat glas public atacând chiar politicile prusace în general. Carol s-a speriat că prin el se aduc jigniri proaspătului imperiu, n-a mai aşteptat sfaturile dintr-acolo, a aruncat o anatemă la adresa poporului pe care-l conducea, şi-a dezis prin aprecieri jignitoare angajamentul de a se considera român şi a ameninţat cu abdicarea. Fapt care i-a speriat foarte pe cei de la Berlin deoarece afacerile murdare făcute de Strousberg aici, puteau să cadă zgomotos şi păgubos. Aşa că Berlinul l-a obligat să stea cuminte, să redeclare dragostea faţă de ţara care-l adoptase, tocmai ca să poată gestiona discret marele scandal finaciar izbucnit, oneroasa afacere care tulburase întreaga Adunare a deputaţilor făcând-o să refuze a plăti din bugetul ţării, ratele de credit pe care Stroussberg nu le mai putea plăti, fiind deja cheltuite altfel. A fost nevoie de mai mulţi emisari care să vină să-l ţină legat de tron pe tulburatul principe, până ce s-a reuşit ca escrocheria care ar fi dus la condamnări penale şi discreditări princiare, să fie rezolvată doar ca un crah financiar, ceilalţi doi impuşi de Berlin – bancherii Bleichroder şi Hansemann preluând acţiunile, iar lui Strousberg declarându-i-se numai falimentul şi rămânând la acuzaţia mai mică, de bancrută frauduloasă.
Şi, totuşi, pe acest Strousberg, pe care i-l impusese principele-tată data trecută, el, Brătianu, îl susţinuse  iniţial; el, de fapt, îl adusese în ţară la ordinul aceluia, deci ar fi putut oricine să-l acuze, chiar dacă după aceea, fiind în opoziţie, a întors macazul şi a profitat ca să scoată profit politic din acuzarea afacerilor oneroase la care acela ajunsese.     Aşa că, venind acum din nou aici, la zidurile impunătorului castel care se albeau ca şi banii din bancrută, nu mai avea nici scrupule faţă de ce trebuia să dea, dar nici ruşine ca să-i arate tatălui că are un fiu care poate compromite cele mai discrete acţiuni; iar tronul pe care stă acela, nu poate fi consolidat decât prin măsurile salvatoare pe care le propune noul partid. Venise hotărât să-i spună asta bătrânului în faţă, hotărât să lupte, hotărât să ia ce poate lua şi să dea ce trebuie dat pentru a ajunge să şi ia; şi nu-şi făcea probleme despre cum avea să înfrunte trufia pe care-o mai simţise în acest castel, el, cel anihilat în ţară de fiul castelanului care ar fi trebuit să-i fie recunoscător.
Recunoscător pentru ce?... Pentru trecut?... Politica nu are trecut; politica are o mică perspectivă de viitor şi, în rest, e prezent!... Numai prezent. E numai sincronie şi compromis al momentului. Iar el e omul care ştie să perceapă orice moment. Şi cel de ofensivă şi cel de apărare şi cel de concesie făcută pentru a nu pierde totul. E a dracului viaţa asta şi, dacă n-o iei ca atare, te trânteşte. Ce, parcă înaintaşii, dregătorii de altă dată, dădeau cu plăcere tributul la Poartă?! – îi reveni lui în minte obsesia aceasta de neam pe sângele căruia haraciul şi-a pus amprenta. Şi, referitor la calculele de mai înainte - când începuse a păşi treptele a căror monumetalitate se putea să fie sprijinită şi cu trudă românească în contextul acesta în care marile state vin cu marile lor companii obişnuite ca micile guverne să fie la dispoziţia lor, iar plăţile nu mai sunt plăţi de piaţă în egalitatea pe care ţi-o oferă tocmeala, ci se fac aşa cum vor cei puternici - el nu se simţea supărat sau deranjat de asta, ci doar interesat să vadă cum o rezolvă. În definitiv - îşi spunea cu cinism – dacă soarta noastră e să avem mereu o Înaltă Poartă pe care trebuie s-o îmbunăm cu peşcheşuri, ce importanţă are dacă ea este mai la răsărit sau mai la apus?!... - Şi se consola cu gândul că: Ăştia, măcar lucrează cu subterfugii comerciale pe care, dacă eşti inteligent, cât de cât le negociezi. În vreme ce osmanlâii îţi dictau şi te obligau să treci în tratat, ca o lege, anagajamentul de a nu vinde şi a nu cumpăra decât prin negustorii lor… Păi aia nu era tot piaţă, chiar dacă ei îi spun Bazar?!...
Se-ntoarse dinspre largul peisaj cu munţii bătrâni, Jurasici, rămaşi aici ca nişte colţi rotunjiţi în mijlocul continentului si, sprijinindu-se de zidul cenuşiu, apucă mânerul tijelor prin care se trage nevăzutul clopot de anunţare. Acesta se auzi doar, undeva, în curţi interioare; dar cineva, ca şi cum ar fi pândit din spatele porţilor, o şi deschise pe cea îngustă, tăiată în ferecăturile celorlalte. În cadrul ei apăru bătrânul şambelan care face întotdeauna onorurile casei, acelaşi din urmă cu mai mulţi ani care, poate chiar îl recunoştea, poate, ştiind din lista de primiri cine trebuie să vină, făcu un gest de protocol exclamând:
- Domnule Brătianu!... Fiţi bine venit din nou la  Siegmaringen!...
- Mă mai ţineţi minte?
- Ei, cum să nu! – minţi sau nu minţi acela în comportamentul clasic al slujbei pe care o îndeplinea până la confundarea cu zidurile şi spaţiile castelului – dumneavoastră aţi plecat cu domnul Ambronn de aici când Înălţimea Sa v-a primit şi vi l-a prezentat pe domnul Strousberg, cel cu căile ferate, iar eu am fost avansat şi am preluat locul domnului Ambronn ... – dar schimbă vorba văzând că bărbatului cu geantă de voiaj nu-i convenea ceva din ceea ce el evoca: Ei, nu ştiu; domnul Ambronn s-a mutat la Berlin, e altă treabă; eu, cu zidurile astea am crescut; şi tatăl meu, tot în serviciul... Ce ziceţi, vă place cum am renovat? – găsi el până la urmă subiect adevărat în privirile  evaluatoare, de politehnician  priceput în de-alde astea, ale noului venit – Înălţimea Sa Karl-Anton a redresat splendid Casa noastră princiară; e un mare bărbat printre Hohenzollerni. Aţi văzut acolo, mai jos: Îi pregătim soclul pentru o statuie care aş vrea să fie la fel de măreaţă ca şi a întemeietorului! – adăugă bătrânul slujitor cu o firească mândrie de fac-totum  pe întreg înconjurul acelor ziduri.
„Cred şi eu – i-ar fi răspuns pe şleau valah Brătianu – cu un fiu pe tronul României şi o fiică regina Portugaliei, plus interesele companiilor în care s-a implicat cât a fost prim-ministru, ehe!”... Dar, om versat al lumii modernizate cu servicii postale, fiind, întinse numai, spre livreaua cu ţinută perfectă deasupra căreia tronau specificii favoriţi de şambelan, un cupon cu parafe:
- Să trimiteţi administratorul la poşta de mărfuri. E un colet mai greu conţinând omagiul meu pentru Inălţimea Sa.
Şi trecu pe sub boltele turnului porţii, intrând în austera curte de onoare cu statui mai mici de mari comandanţi teutoni.
- Vedeţi, şi aici s-a schimbat – se lăudă vesel, cu mentalitatea specifică de a se simţi implicat ca la propriul său succes, înalta slugă – Curtea de onoare, intrarea, sala de primire... avem şi sculpturi noi şi tablouri... Mătăsurile toate s-au...
Se opri văzînd în aprecierea atentă pe care o făcea valahul mai multă pricepere decât i-ar fi atribuit el; ba intui chiar şi un calcul contabil, de evaluator, sau de bancher care are ochiul făcut la valori ca să stabilească dintr-o privire cam la cât se angajează. Şi se dovedi a fi minţit doar pe jumătate când declarase solemn că-şi amintea de el, fiindcă, oricum, chiar dacă nu-i rămăsese în amintire vreme de aproape opt ani, câţi trecuseră de la vizita anterioară, oricum, în zilele acestea când Brătianul se anunţase a veni, răsfoise pentru bătrânul prinţ cataloagele cu însemnări şi informaţii identificându-l şi aducându-i la zi fişa, cum se procedează în diplomaţie, pentru ca stăpânul să ia decizii în cunoştinţă de cauză. Aşa că, remarcându-i evaluarea la care acela proceda ca un zaraf  ce ştie dintr-o ochire cât valorează bătaia aurului, se devoală, spunându-i:
- Aţi fost ministru de finanţe, nu-i aşa?... Aţi iniţiat acolo, în România şi bănci, societăţi de creditare... – iar, la răspunsul evaziv, mai mult prin semne, al bărbatului care se rotea gânditor studiind noutăţile din arhitectură, mobilier şi decoraţiuni, oftă cu îngândurare făcând o conexiune care nu avu efectul scontat: Eh, sărmanul her doktor Strousberg; păcat!... Păcat că i s-a-ntâmplat tocmai aşa, în plină ascensiune, necazul cu bancruta şi cu decăderea tuturor afacerilor!... Păcat! – mai adăugă neprimind nici un răspuns şi dădu din cap nerămânându-i altceva decât să filosofeze de unul singur: Cine şi-ar fi închipuit că un om cu asemenea forţă, cu asemenea ascensiune, cu atâta credit în lumea financiară... Cine şi-ar fi închipuit?!... Păi, omul ăsta, domnule Brătianu, ştiţi ce spun ziarele?... Spun că ţinea, uite-asa, ca-ntr-un cântar, în mâinile lui, aici Londra şi aici Berlinul!... Ajunsese să aibă 120.000 de oameni care lucrau pentru el!... Mai mult decât toată armata Prusiei, vă daţi seama, herr ministru?!... Adică o comandă mai puternică decât a unui feldmareşal!... – se dovedi slujitorul plin de importanţă a avea gândirea bine formată la modul prusac – Mai mult decât... – şi, văzând că nici prin asta nu scotea vreo exclamaţie de la „her ministru”, veni cu un argument ca de artilerie grea: Şi-a construit cel mai frumos castel dintre cele noi care împodobesc Berlinul... Pe Wilhelmstrasse!... Întrebaţi de palatul Strousberg şi orice berlinez va fi mândru de el!...
Rămase cu o minunare deosebită pe figura lui de bătrânel care învăţase expresia de austeră curtoazie doar ca pe un joc de protocol pe care-l făcea cu vocaţie şi dăruire atunci când îmbrăca somptuoasa livrea, şi ajunse astfel, mai uman, cu priviri de admiraţie şi chiar invidie, să le prindă din rotirea pe care o făcea în jurul vânjosului trup al Brătianului, pe cele impasibile de pe obrazul acestuia.
- Pe Wilhelmstrasse, herr ministru!... Care, de la ascensiunea imperiului nostru prusac a devenit mai important decât Rue de Rivoli, Ringul vienez, Hyde Park, Regent Street sau alte locuri unde se ridică noile palate!... Mai important; nu mă credeţi?!...
Dar răspunsul veni sub forma de întrebare într-o cu totul altă direcţie, dovedind că toată peroraţia lui nu găsise adresa necesară:
- Îl cunoşti de mult, lucrează de mult cu prinţul?...
- Cu prinţul... – arătă acela un pic derutat – păi... Păi, de mult; de când alteţa sa era prim-ministru!... Strousberg se ocupa pe atunci cu asigurări „insurancele” astea moderne; că reprezenta aici Londra. Prima reparaţie la castel chiar, îmi amintesc, am făcut-o cu o asemenea asigurare pe care el ne-a plătit-o foarte bine... Foarte bine... – repetă după modelul său bătrânesc, pentru a rămâne cu gura căscată în faţa sunetului cu care i se răspundea:
- Aha!...
Atât: „Aha!” şi, apoi, continuarea rotirii privirilor acelora impasibile pentru a  evalua noutăţile din castel.
- Dumneavoastră l-aţi cunoscut mai târziu, când a devenit şi antreprenor, dar el a adus prima dată „insurance”-le acelea de la Londra , care sunt o teribilă invenţie financiară. Uite-aşa curg banii!...  De la Londra a venit, sau la Londra şi-a făcut cheag... Ehe,degeaba râd francezii de oamenii ăştia şi îi invidiază spunăndu-le „les nouveaux riches”; ăştia ştiu să facă bani; fiecare guvern are câţiva din ăştia pe lângă el; uneori sunt mai importanţi decât miniştrii şi, în plus, nu se schimbă. E şcoală englezească, şcoala Albionului celui perfid!...
- Oxford?
- Poftiţi?... Ce-a spus herr ministru? – fu surprins acela din turuială auzindu-l pe Brătianu care nu-şi ascundea indignarea faţă de subiect.
- Am întrebat dacă asta se-nvaţă la Oxford, sau la Cambridge.
- Nu pot să vă informez cu exactitate – se arătă acela imun la a înţelege ironia.
- Atunci vă informez eu, domnule şambelan – păru Brătianu a se răzbuna pe altcineva: Se-nvaţă la târgurile de haine vechi. Herr doktor Strousberg, că la dumneavoastră toţi sunt doctori, şi-a luat doctoratul ăsta ca telal în America. A vândut haine vechi pe stradă, pe urmă a fost printre cei care vând unora gunoaie aruncate de alţii în târgurile de obiecte şi haine vechi, pe urmă a făcut un depozit de vechituri în Queens. Deci doctoratul şi l-a luat în America, la „flea market”,  adică piaţa unde cumperi mărfuri cu tot cu purici, nume preluat de la francezi sau preluat de la ei de francezi: „marche aux pouces”!... Acolo şi-a luat doctoratul  şi apoi a venit la Londra, la „insurances”, cum spuneţi dumneavoastră. De la Londra a venit la Berlin unde l-aţi făcut foarte mare şi l-aţi trimis să ne spolieze pe noi!...
Se opri, tocmai dându-şi seama că-şi începuse prea devreme peroraţia şi se răzbuna pe altcineva  răstindu-se la acel om nevinovat care voise, poate, numai să-şi îndeplinească datoria protocolară făcându-i conversaţie. Şi, ca om de bun simţ, îşi ceru scuze:
- Mă iertaţi, n-am vrut să spun că l-aţi trimis dumneavoastră; am vrut numai... dacă nu ştiaţi...
- Nu, nu ştiam – răspunse grav omul ca şi cum s-ar fi ferit – Ştiam numai că este un ovrei de-al nostru, orfan pârlit din Prusia Orientală, Baruch Hirsch, care a plecat la Londra unde s-a botezat Bethel Henry şi a revenit putred de bogat... – Clar lucru că şambelanul se ferea; dar îl privi deodată cu o derută indignată ne mai abţinându-se: A avut succes în Anglia; mare dezvoltare-n Germania; după cum spuneţi, a căştigat şi-n America; ei bine, cum de şi-a rupt gâtul tocmai într-o ţărişoară ca a dumneavoastră?! – Dar tot el, temător, parcă citind pe buzele celuilalt un răspuns privind tocmai greşelile fiului stăpânului său, renunţă. Se grăbi să nu afle răspunsul mulţumindu-se cu năduful defulat din întrebare şi schimbă deodată tonul: Am ajuns, herr ministru; vă rog să aşteptaţi o clipă să vă anunţ la Înălţimea Sa... - Iar, de sub gulerul cu ţesături de aur ce i se ridica deasupra protocolarei plecăciuni,  se auzi ca şi cum i-ar fi spus „s-o crezi tu!”: Mi-a făcut mare plăcere conversaţia cu dumneavoastră, domnule Brătianu!... 

 

 FEMEIA, FIE EA REGINĂ...

- fragmente dintr-un nou roman de Corneliu LEU –

- continuare II -

XII

S-ar fi aşteptat să fie primit cu acel „ah zoo, iubitule...”, dar comportarea de protocol solemn a bătrânului rămas într-o neschimbare uscată îi sugeră lui Brătianu că acela primise informări amănunţite din ţară.
- Ce mai faci, domnule Brătianu? Am auzit că prosperi. Faceţi bănci, porniţi antreprize. Vă organizaţi şi ca partid...
- Lumea progresează, alteţă; - replică elegant, cu aceeaşi insinuoasă flatare, noul venit – şi Înălţimea Voastră sunteţi acum tată de prince-regnant în România, socru de rege în Portugalia, socru de prinţ moştenitor în Belgia... Pe lângă aceste înalte...  onorururi – spuse el corectându-se în ultima clipă ca să n-o scape spre „gheşefturi” – micile  afaceri prin care  noi ne chinuim să câştigăm un ban, să ne facem o casă şi o fermă, nu un palat şi un domeniu, sunt mărunţişuri burgheze!
- Mărunţişuri sau nemărunţişuri, afacerea-i afacere iar câştigul, mic sau mare, e tot câştig! – deveni şi principele de-a dreptul burghez – vreau să spun că mă bucur că eşti în ascensiune financiară, ceea ce...
Ne prea convenindu-i aluziile la lumea afacerilor  în jurul căreia se dădeau toate bătăliile şi prin care trebuia să existe făcând aranjamente de tot felul pe vechiul principiu că banii n-au miros, Brătianu recunoscu:
- Ne străduim să urmăm exemplul vostru nobiliar. Că... de n-ar fi fost Napoleon să se opună la înţelegerea cu regina Isabella a doua, aţi fi avut şi un fiu rege al Spaniei, nu? – îl întrebă el chiar curios, ca pe unul cu care face de mult afaceri şi nu mai are rost să se ascundă – Nu-i aşa că, atunci când... când am... negociat – îşi căută el cuvintele - şi mi-aţi spus că nu mi-l daţi pentru tronul nostru  pe alteţa sa Leopold, ci ni l-aţi oferit pe fiul mai mic, fiindcă şi noi aveam o ţară mai mică, îl păstraţi pe alteţa sa pentru Spania, nu?... – şi-l obligă să recunoască, aşa, ca-ntr-o şmecherie negustorească la târg: Că doar cu mine aţi tratat afacerea asta, tot aşa cum aţi tratat cu Juan Prim, cealaltă!... Dacă nu intervenea cu ambiţiile lui Napoleon, astăzi, prinţul Leopold ar fi fost...
Dar nu mai apucă să spună ce, pentru că vocea principelui răsună răzbunătoare sub toate ogivele care susţineau tavanul cabinetului său:
- De la asta i s-a tras; de la asta a căzut aventurierul după douăzeci de ani de glorie şi n-a mai putut să se ridice. Bătălia de la Sedan, domnule Brătianu, a început tot atunci când au început intrigile lui contra fiului meu pe tronul Spaniei. Să se ştie asta!
Era nervos, era fioros într-un mod sec, mai ameninţător decât dacă ar fi fost agresiv. Şi nu-ţi puteai da seama bine dacă toate acele resentimente îi proveneau doar de de la fraza ce-i amintea ultima umilinţă la care îl supusese Napoleon după ce că se spunea că îi cam tăvălise cândva şi nevasta, sau nemulţumirile i se acumulaseră de la începutul întrevederii, de la tot modul în care valahul din faţa sa îl înţepase mărunt făcându-i la modul terre-a-terre, grosolan şi burghez, inventarul afacerilor sale nobiliare. Şi, parcă autoadmonestându-se cu austera ambiţie impusă de impozanţa ce şi-o dădea din ancestrale reflexe, făcu semn că n-are chef de alte introduceri şi trecu la subiectul pe care simţea că trebuie să-l rezolve ignobil şi peşin cu acel om cu care nu era prima dată când negustorea afaceri. Nu-i mai păsă de înălţimea serenissimă pe care trebuia să o asigure familiei sale faţă de cei dinafară şi întrebă ca despre un copil nătâng căruia el, tatăl, trebuia să-i îndrepte, prin împăcarea altora, boacănele:
- Ia spune cu ce te mai nemulţumeşte fiul meu, ca să găsim o soluţie onorabilă... – Şi chiar adăugă acordându-i o apreciere prin care să-l atragă: ...Eu, întotdeauna am ştiut că eşti omul cu care se găsesc soluţii onorabile de colaborare. Acum ştie mai multă lume: Ai un partid serios in spatele dumitale, ai câştigat şi prin avertizarea masoneriei care nu s-a mai lăsat acaparată de tendinţe autocrate...
- Nu e meritul meu; eu mi-am exprimat o nemulţumire însă, la vremea respectivă, cei pe care i-am avertizat nu m-au susţinut si am renunţat la a mai face parte dintre ei.
- Ei, dar acum, au câştigat ideile dumitale; lojile din Paris se redresează, poate chiar mai temeinic decât ritul scoţian; ca om care ai tras semnalul, o să-ţi revii...
- Mai e de văzut. Dacă locul lui Napoleon îl va lua cancelarul Bismark?... – atacă Brătianu. Iar reacţia fu promptă:
- Nu, nu... Să nu-l implicăm pe cancelarul Bismark în aşa ceva; şi nici Prusia! – porunci prinţul fără a-i păsa că, pe cealaltă parte, părea slugarnic faţă de cancelar..
- Prusia, de acord; dar Bismark, de ce nu?... – îl supuse Brătianu unor şocuri fine – Cancelarul capătă importanţă odată cu Prusia!… A ajuns la înalt prestigiu internaţional... Bine-nţeles, după ce v-a surclasat pe dumneavoastră, marii nobili ai imperiului... Ce vă spun eu?! Doar Înălţimea Voastră aţi fost  prim-ministrul căruia el i-a luat locul!
- Nu mie; a mai fost von Hohenlohe-Ingelfingen – protestă prin asta principele, dar se vedea că altceva îl deranja.
- Trecător. Câteva luni… – nu se lăsă Brătianu ironizând cu elegante aduceri din condei – Şi nici nu mă refeream la persoane; cum aş fi pututu să-mi permit să mă refer la Înălţimea Voastră?!… Voiam să spun că v-a luat locul dumneavoastră, marilor nobili, venind mai de jos; iar acum vă ajunge şi ca înnobilare. Dacă vă şi întrece? – continuă  să-l tachineze şi pentru plăcerea de-a-i arăta că ştie mai multe, dar şi ca să-l vadă cât îi devenise de aservit cancelarului care conducea toată politica noului imperiu.
- Asta e altceva! – răspunse iritat bătrânul neconvenindu-i şi vrând să arate că aşa a vrut – E o altă epocă pe care noi, marile case princiare o înţelegem... O înţelegem - preciză ca şi cum ar fi pretins că nu e vorba de capacităţile politice ale celuilalt, ci el a procedat de bună voie la propria sa schimbare -  e o lume de afaceri, de antreprenoriat şi de bănci care implică mai multe clase sociale; aşa că unul dintr-o familie nobilă ceva mai măruntă, poate administra mai bine lucrurile... Ad-mi-ni-stra! Mă înţelegi, domnule Brătianu? Dacă era vorba numai de a con-du-ce, sau a co-man-da, bine înţeles că acesta este privilegiul nostru, al marii nobilimi. Dar aici e vorba de a ad-mi-ni-stra imperiul! – şi se simţi  satisfăcut ridicându-şi coada sus: Nu m-a înlocuit pe mine Bismark; eu m-am dus co-man-dant la Dusseldorf, iar el a rămas can-ce-lar spre a ad-mi-ni-stra!
- A administra până la a ajunge a dicta!... – veni replica
- Cancelarul imperiului nostru ştie ce face! – insistă principele ca şi cum ar fi contat pe faptul că asta va ajunge la urechile lui Bismark.
- Tocmai asta spuneam şi eu!
- Cred că prea vezi lucrurile ca prietenii dumitale din lojile franţuzeşti.
Independentul din Brătianu se răsculă. De sub toate compromisurile pe care le făcuse în viaţă şi toate lucrurile compromiţătoare care i se puteau pune în cârcă, simţi cum îi ies la iveală principiile ideale, cele puţine pe care le păstrase cu sfinţenie în adâncul sufletului său şi la care nu renunţa. Dădu să răspundă demn că, el, om cu principii nu se mai întoarce de unde a plecat, fie aceea şi masoneria!… Şi chiar începu să spună:
- Înălţimea Voastră, faţă de toate compromisurile vieţii, omul păstrează în suflet şi nişte principii, chiar dacă nu le...
Se opri. Îşi dădu seama că pornise pe linia unei prea mari sincerităţi, ca şi atunci când îi spusese fiului acestui principe că are nevoie neapărată de el, nevoie de urgenţă,  ca să se păstreze tronul Principatelor Unite care se clătina ameninţând cu redivizarea. Iar, de atunci, dându-şi seama de această slăbiciune a Românilor, Carol îl şantaja de câte ori putea. Până când a ajuns la ideea cu abdicarea de mai acum o vreme, la care a anunţat că renunţă numai când şi-a văzut guvernul conservator şi filonemţesc consolidat... Ei bine, nu mai avea rost să se dea pe mâna nimănui, iar relaţiile lui cu masoneria trebuiau păstrate în secretul statutelor acestei organizaţii. Nimeni nu trebuia să ştie dacă erau bune sau proaste, rupte sau reînnodate, sau oricum altfel. Şi, răzgândindu-se, sfârşi într-o altă idee decât cum începuse:
- Chiar dacă nu le... declarăm pe faţă.
- E dreptul dumitale! – îi dădu prinţul dreptate doar cu intenţia de a iscodi puterea celui din faţa sa în reţelele internaţionale-  Eu te felicitam doar pentru atitudinea care acum îţi poate aduce ascensiune!
- Nu am urmărit această ascensiune – răspunse Brătianu ca să nu spună nici da nici nu.
- Dar o meriţi! - insistă celălalt din dorinţa de a-l cântări exact făcându-i fişa la zi.
- Nu sunt eu cel care trebuie să se gândească la aşa ceva.
- Bine-nţeles! – i se dădu din nou dreptate cu acea insistenţă scormonitoare – e de datoria altora să se gândească... Spune-mi: S-au gândit?
Atent la joc, la provocări şi la datoria sa de a nu-şi diminua şansele în faţa unui asemenea om gata sa profite de orice greşeală a celuilalt, Brătianu nu-i confirmă şi nici nu-i infirmă:
- Masoneria e o opţiune intimă faţă de nişte legi ferme.
- Da, dar dumneata ai meritul de a fi atras atenţia asupra tendinţelor dictatoriale, iar, după căderea lui Napoleon al treilea, tendinţele celelalte au avut câştig de cauză.
- N-aţi dori să discutăm mai degrabă despre tendinţele politicii curente, cea la vedere, care ar putea avantaja România?
Bătrânul principe rămase uimit de tonul categoric şi, poate tocmai de asta, nu ricană părând a ceda.
- Înţeleg ; masoneria înseamnă şi tăcere. Despre ce anume vrei să vorbim.
- Am să vă spun mai întîi despre ce nu vreau să vorbim, pentru ca Înălţimea Voastră să nu se teamă de vreo provocare.
-Spune – îşi reintră prinţul în drepturile senioriale.
- Nu vreau să vorbim despre afacerea Stroussberg, pe care mi-aţi impus-o şi care putea să conducă la căderea şi descalificarea mea politică.
- Ai fost destul de abil ca să te speli, să pari curat şi s-o foloseşti ca armă împotriva adversarilor politici – coborâ principele stacheta serenităţii până aproape de tonul de tarabă.
- Am spus că nu vreau să vorbim.
Dar principele nu se lăsă.
- Ba, chiar ai ştiut să dai vina pe ei.
- Despre ei, da, vreau să discutăm, Înălţimea Voastră. Ei constituie partidul filo-prusian pe care vi l-aţi pregătit... – îşi folosi Brătianu inteligenta tactică pentru a nu devoala nimic din ce avea să urmeze şi adăugă: Catargiu area acum în P.P. Carp un politician tânăr foarte ataşat de marea familie a partidelor conservatoare conduse de Bismark, are şi un ministru de finanţe foarte priceput şi onest în Mavrogheni... – şi dădu lovitura: ...Eu am venit să vă declar că susţin politica lor!
- Vrei să glumim, domnule Brătianu?! – mârâi principele intuind capcana, dar enervat de faptul că mecanica minţii lui n-o dibuia.
- Deloc. Nu fac decât să vă informez că acest onest ministru de finanţe cum îl prezintă toată propaganda familiei conservatoare europene condusă de cancelarul dumneavoastră, chiar dacă a fost prins abia acum cu cinci sute de mii de lei mită ca să concesioneze monopolul tutunului nu dumneavoastră, ci Băncii Franco-Ungare, a apucat să concesioneze şi englezilor o parte din căile ferate care erau ale dumneavoastră.
Lovitura era atât de neaşteptată încât replica principelui, tocmai pentru că venea în numele unui secret drept de control, apăru cam lipsită de control:
- Cum şi-a permis?!...
- Din patriotism, înălţimea voastră – rosti Brătianu cu un ton pe care nu ştiai dacă trebuia luat în serios; dar, imediat, puse o pedală care nu mai arăta a joacă: Exact cum voi proceda şi eu.
- Dumneata?… Ca şi conservatorii?… - arătă bătrânul principe că ştia câte ceva – Păi n-ai venit aici ca să vorbim, să ne-nţelegem, să te-aducem la putere şi să-mi asiguri ceea ce am stabilit odată?!…
- Odată… a fost odată, Înălţimea Voastră!
Răspunsul venea la fel de ferm ca şi condiţia pusă prin privilegiul său de a-l putea aduce pe acel om la putere; ceea ce-l făcea ca, din pieptul înălţat cu prestanţă pe bătrânul trup, să răsune ca o comandă:
- Ce s-a stabilit odată, e pentru totdeauna, domnule Brătianu, câtă vreme sunteţi sub sceptrul Casei de Hohenzollern!
- Asta, dacă ar fi existat continuitate – rosti Brătianu fără jenă argumentul de refuz. Dacă fiul Înălţimii Voastre ar fi respectat cele stabilite între noi. Dacă nu s-ar fi compromis jalnic, v-am spus, nu vreau să amintesc escrocheriile Strousberg pe care le-a susţinut…
- Le-ai susţinut şi dumneata!
- Eu, din respect pentru cele stabilite aici; dar nu şi pentru exagerările fiului Vostru care au indignat naţiunea!… Am acceptat marile afaceri ale societăţilor prusace; de ce trebuie să acordăm oneroase favoruri si Austro-Ungariei? De ce fiul Vostru ne impune tratatul comercial care e atât de avantajos pentru aceasta încât Adunarea noastră îl respinge?! Protejatul Vostru austriac Offenheim,  e judecat acum pentru fraudă…
- Nu e protejatul meu!
Simţind supărarea cu care bătrânul parcă îi ordona să creadă afirmaţia, Brătianu atacă:
- E al fiului Vostru care trezeşte riposte vehemente. Naţiunea e indignată, Alteţă, iar concesiunea căilor ferate e o problemă de interes pentru multe state mari care ne pot susţine. Nu ne putem juca cu ea; avem nevoie de susţinerea europeană pe care fiul Vostru a neglijat-o!… Alte naţiuni se ridică; turcii masează armate la Dunăre iar, la noi, Domnitorul se ceartă cu Adunarea… Da, suntem sub un sceptru; dar care tremură!… E sceptrul Vostru. Îl vreţi în continuare vasal turcilor sau domnind peste o ţară independentă?!
 Greu, întâi încercând să riposteze, apoi ezitând furios în reţinere, apoi obligându-se să facă un calcul în care, oricât de rău şi potrivnic ar fi fost, tot trebuia să-i dea dreptate celuilalt, bătrânul principe mârâi:
 - Deci, asta te nemulţumeşte la fiul meu.
 - Şi asta, alteţă!… Altele se află în programul noului nostru partid: Vrem să înlăturăm asuprirea ţăranilor de către boierii conservatori, vrem reformarea armatei si a justiţiei; vrem reducerea cheltuielilor publice pentru ca să reducem povara fiscală asupra orăşenilor, vrem descentralizare încurajând administraţia comunală şi judeţeană… La toate acestea, Domnitorul cu guvernul lui conservator se opune. E grav, dar le mai putem discuta. Însă prima şi marea nemulţumire pe care aţi înregistrat-o, îi poate clătina tronul!… Dacă vrem ca şi celelalte naţiuni să susţină ţara noastră, nu putem respinge capitalul venit dinspre ele favorizând alte contracte evident cusute cu aţă albă, de provenienţă berlineză. Vedeţi că nici conservatorii dumneavoastră n-au făcut-o!… Berlinul trebuie să înţeleagă că miza căilor ferate, miza circulaţiei şi comerţului pe Dunăre pe care ne-o obstrucţionează Viena, precum şi altele, sunt prea mari ca să nu le oferim întregii Europe care ne va ajuta. Acum nu-l mai avem pe Napoleon care să-i dea curaj lui Cuza să trimită armata la Dunăre; eu am datoria să atrag cât mai multe guverne care să-i dea acest curaj lui Carol de Hohenzollern!… Eu…
 - Bine; gata, gata!…- strigă bătrânul prinţ ca şi cum i-ar fi fost teamă să mai audă vorbe care, cu fiecare imputare îl făceau să tresară nemulţumit, chiar furios, dar să-şi dea seama că furiile îi erau îndreptate şi spre greşelile  propriului fiu. Era din nou ca în situaţia când, ca să facă rost de bani pentru a-i cheltui cu Anna Murat la Paris, acest fiu al său pierduse la bursă o parte din averea familiei. Iar acum, în loc să-şi facă datoria pe tronul pe care-l trimisese şi să redreseze această avere, el ajungea la asemenea greşeli şi provoca numai crahuri financiare!…Vorbele veneau de la Brătianu, dar ciocanul cu care ele loveau era chiar sceptrul ţinut de Carol cu neîndemânare. Iscusitul politician valah îşi pregătise tirul prea bine pentru a fi anihilat cu un refuz, aşa cum l-ar fi îndemnat pe principe furia. Cu toată aroganţa sa de veche spiţă nobiliară, bătrânul simţise  nevoia să se devoaleze şi să strige ca şi cum, în disperare, ar fi comandat retragerea unor trupe părăsind câmpul de luptă. În vreme ce vorbele inamice loveau orgoliile lui, mândria lui strânsă cu uşa, interesele lui financiare deconspirate, pretenţiile senioriale compromise printr-un fiu ale cărui slăbiciuni le ştia. Se trezi strigând şi mai descumpănit: Ajunge!… Lasă oratoria, că nu eşti la tribuna Adunării!… - Şi, ca şi cum ar fi plecat steagul recunoscându-şi învingerea, avu instinctul să schimbe complet tactica şi să ceară într-un mod convingător, ca şi cum ar fi dăruit: Ce-mi dai în schimb?… Dacă ai venit să ceri atâtea, nu se poate să nu te fi gândit la ce dai în schimb, domnule Brătianu!
 Întrerupt din avântul care, poate, da, fusese oarecum oratoric, Brătianu nu mai avu aceeaşi prezenţă de spirit  ca să-l mai poată juca puţin, obosindu-l şi  păstrându-şi superioritatea. Poate că obosise şi el; poate că, obţinând ceea ce era mai important, se garăbea să parafeze; aşa că puse pe masă, poate cam prea repede, dar puse pe masă  ceea ce avea pregătit ca să-l tenteze pe bătrân, spunându-i ca şi cum l-ar fi întrebat „oare nu ţi-e de-ajuns?!”
 - Vom avea un război; armata trebuie dotată, înzestrată, înarmată!…
 - Dar cu drumurile pentru ea, cum staţi?
 - Şi drumurile! – recunoscu el, pentru ca de-abia după aceea  să-şi dea seama că cedase fără opunere la acest punct, cedase repede devoalându-şi calculele făcute dinainte cu ceea ce trebuia cedat. – Nu toate drumurile… - încercă inutil să mai păstreze ceva.
 - Toate; dacă vrei să înlocuim unele căi ferate şi să te pui bine cu englezii.
 - Asta au făcut-o conservatorii.
 Dar era prea târziu. Nervos, parcă scormonindu-şi mintea cu acribie, aşa cum făcuse şi mai înainte, ca să găsească argumente contra,  pe când Brătianu îl ataca  folosind unele prea puternice, principele tată avertiză:
- Din acest motiv vor pierde în favoarea dumitale… Ei, ia să vedem, redeveni dictatorial bătrânul căutând acum idei mai folositoare în diverse domenii, mai mult gândind cu glas tare pe direcţia a ceea ce ar mai putea stoarce şi impunându-i câte o obligaţie, decât comentând cu el posibilităţile. Adică, parcă i-ar fi bifat lista:
 - Cu monopolul tutunului, zici că e concesionat; deci compromis!… A mai rămas, totuşi, păcura şi sarea!… Ati făcut un Credit Funciar Rural fără să apelaţi la bancherii noştri!… Va mai trebui să vedem cu gaterele mecanice şi cu locomotivele vechi de folosit la treierat, cu navigaţia pe râurile interioare, cu podurile; neapărat cu podurile, înţelegi?…
 Înţelegea. Înţelegea Brătianu că, lăsându-se încântat de primul succes, partea doua a partidei era pierdută. Meticulos, neamţul nu va încheia niciodată lista, ci îşi va mai aminti mereu câte ceva care va trebui adăugat storcându-l şi storcându-l şi storcându-l… Mătăhălos, în somptuoasa uniformă cu fireturi, epoleţi, revere colorate şi nasturi auriţi a armatei prusace, bătrânul principe intrase într-un ritm de intensă mărşăluială cu paşi apăsaţi de înaintare pe teritoriul cucerit. Şi o făcea cu toată îndârjirea, văzându-se pe faţa lui că încă nu uitase înfrângerea care-i trebuia răzbunată.


XIII

Aşa că, scopul său principal îndeplinindu-şi-l, Brătianu ieşi totuşi cu un gust amar pe porţile mari ale castelului care se închideau greoi şi apăsător în urma lui, împinse de servitorii în uniforme militare pe care, ca fost comandant, pesemne că principele îi obţinuse tot pe gratis dintre ordonanţele armatei, prin vreun hatâr imperial.
Îi supraveghea din umbră ochiul atent al şambelanului, în vreme ce, descheindu-şi redingota ca şi cum s-ar fi eliberat de constrângerile stării dinainte, Brătianu îşi repeta cele gândite la venirea spre acea poartă: „Asta-i civilizaţia!... La Înalta Poartă trebuia să te duci încărcat, ca să laşi în fiecare încăpere de demnitar greutatea peşcheşului, până ce, eliberat de toată apăsarea asta materială, ajungeai uşor ca un fulg la cele serenissime din preajma padişahului. Aici, vii uşor la cele serenissime ale tatălui castelan, ca să pleci împovărat de obligaţii faţă de toţi cei care-şi vor lua singuri darul prin simple credite bancare!”...
Şi nu putea, nu putea în ruptul capului să se consoleze cu  obişnuita dar superficiala constatare că „aşa e viaţa”!… O ştia, dracului, că aşa era; dar tare ar fi fost bucuros  dacă ar fi putut să nu recurgă la o asemenea banală explicaţie. Ştia chiar şi faptul că, în fond, el câştigase; că, una peste alta luând lucrurile, avantajul era de partea lui. Dar nu putea să-şi ierte starea prin care era obligat să ştie că, urcând această colină pe care acum o cobora, intrând pe porţile castelului aceluia care sfida prin puterea deţinută în timp, el era cel care trebuia să dea, el era cel care, oricât de îndemânatic ar fi parat, tot era supus acelei menghine de stors de la alţii, a cărui mânuire îi venea mănuşă castelanului ce nu-şi făcea nici un scrupul din strângerea ei, ci era ca un robot dotat cu ştiinţa de a apăsa şi a apăsa, a strânge şi a strânge, a nu lăsa nimic de la el câtă vreme poate face asta. Şi, în acest fel, el, inteligentul pragmatic venit pregătit să dea tot ce cuprinde trocul, pregătit prin replica scurtă: dotarea şi înarmarea unei întregi armate – care se putea rosti uşor şi repede spre a pune imediat punct - în acest fel, fără să-şi dea seama cum, a pierdut tocmai prezenţa de spirit faţă de acest punct şi s-a trezit cu virgula prin care bătrânul storcător trecea la altele şi la altele mărind preţul… Trăia o ciudă de moarte şi o ruşine faţă de sine însuşi, consolându-se numai cu faptul că, de data asta îl lovise atât de puternic la început încât arogantul în fastuoasa uniformă care-i îmbrăca în culori şi aurării meschinăria, nu mai avusese şi obrăznicia de a-l bate părinteşte pe umăr ca data trecută, consolându-l stereotip cu aceleaşi cuvinte: „Ah zoo, iubitule, fii liniştit, că aşa trebuie să stea lucrurile; aşa sunt ele în ordine... in ordnung... Noi stabilim aici cea mai bună rânduială!”... Nu mai avusese superioritatea sau îndemânarea să facă şi asta, fiind fiert în umorile vanităţii rănite de dezavantajele create prin mediocritatea meschină a fiului său. Dar şi Brătianu îşi avea orgoliile sale rănite care-i lăsau acel gust amar al unei reuşite triste, lipsite de glorie. Cum şi-ar fi dorit măcar odată în viaţă: să iasă nepătat dintr-o asemenea înfruntare cu acest feudalism absurd şi totalitar pe care-l detesta; să iasă fără umbra compromisurilor, cu conştiinţa că îşi atinsese deplin idealul revoluţionar al tinereţii lui cinstite… Dar viaţa e viaţă, iar tu nu trebuie decât să recunoşti banala dezarmare că „aşa e ea”!…

Lipsa superiorităţii de suveran spoliator pe care i-ar fi dat-o starea lejeră de a-l simţi pe celălalt anihilat (sau măcar cumpărat prin gestul părintesc de a-l bate pe umăr consolându-l cu acel  „Ah zoo, iubitule, fii liniştit, că aşa trebuie să stea lucrurile; aşa sunt ele în ordine... in ordnung... Noi stabilim aici cea mai bună rânduială!”...) îl lipsea şi pe bătrânul principe de satisfacţii. Nu-l împăca încă socoteala câştigurilor prin care reuşise să recupereze cele pierdute, cât îl frământau furiile provocate de gândul la pierderi. Îşi pocnea degetele nervos în acea strângere necontrolată caracteristică oamenilor bătrâni şi se răzbuna pe şambelanul căruia numai că nu-i zgâlţâia favoriţii:
- Şi tu şi Ambronn, nepricopsiţilor, oricât v-am învăţat şi v-am poruncit să… să… - orgoliul îl făcu să ezite, să caute a nu folosi adjectivele meritate de boacănele fiului său – să… temperaţi, să… corectaţi şi să-mi sesizaţi actele lui Carol, acte… în fine, voi, nepricopsiţilor… - Şi nu mai adăugă nimic în acestă direcţie, ci se trezi ţipând o întrebare care, pesemne, îl chinuia de mult dacă, prin cine ştie ce asociaţie de idei privind neputinţa, îi izbucnea de-abia acuma: Spune-mi, atunci când el era zăpăcit de fufa aia de la curtea lui Napoleon, iar eu te-am rugat să-l faci s-o uite… ştii prin ce metode… te-am rugat, ştii?
- Ştiu, Înălţimea Voastră, cum să nu ştiu!
- Atunci spune-mi!
- Să vă spun, ce?
Principele se uită deosebit de furios la barbetele şambelanului său ca şi cum ar fi calculat din ce parte să-l tragă:
- L-ai făcut?!
- Eu… l-am făcut, Înălţimea Voastră, dar…
- Dar…?!
- Dar… el n-a prea vrut.
- N-a vruuut! – urlă principele ca şi cum n-ar fi înţeles – Spune, mă, mai clar!
- Păi, v-am spus clar.
- Ce clar, mă?!… Noi ştim amândoi şi am discutat, că eşti ca şi din familie; noi ştim că acest copil uneori face prostii… Ştim că din acea iubire refulată îi vin multe hachiţe şi se-nchide-n el!
- Ştim, Înălţimea Voastră.
- Şi ţi-am dat bani sa te duci cu el la femei din alea…vivandiere. Ce-ai facut?
- Nu voia, Înălţimea Voastră. Încercam sa-i fac şi poftă, să-l incit retrăgându-mă eu cu câte una; ca să-i fac poftă, nu de altceva!… Dar tot nu voia!
- Aha, ticălosule, el nu voia, dar tu te… „retrăgeai” pe banii mei!
- Am încercat chiar si cu Katichen, care vă plăcea şi Înălţimii Voastre.
- Si te-ai retras tot tu cu ea, ticalosule?!
- Mi-am călcat pe inimă; ştiţi, doar, că pe Katichen am plăcut-o atât de mult încât, când Inălţimea Voastra v-aţi… retras, eu aş fi luat-o şi de nevastă! Aşa că, eu, mi-am călcat pe inimă pentru interesele casei de Hohenzollern, oferind-o Inălţimii Sale prinţului…
- Iar el n-a vrut!
- N-a vrut.
- Nici pe Katichen care era aşa de… atât de… era…
- Era grozavă! – se lumină la faţă şambelanul şi, oricât s-ar fi aflat sub acuzaţie, se pierdu nostalgic lingându-şi buzele – Era… cum doar odată în viaţă întălneşti o femeie atât de fierbinte!… Era… - şi, copleşit de amintiri, îşi permise sentimental: Ştiţi prea bine şi Înălţimea Voastră cum era!
Pentru ca stăpânul său să ezite între a-l pune la punct sau a deveni şi el nostalgic: 
- Hm, în fine… să lăsăm asta! – Şi deodată se trezi ţipându-şi iarăşi nemulţumirea: Deci, n-a vrut!
- Nu. Era imun la orice femeie.
- Şi de-abia acum îmi spui?!
- Nu m-aţi mai întrebat, Înălţimea Voastră!
           Abia atunci pe bătrânul principe îl apucară cu adevărat furiile care-i înlocuiau nemulţumirea şi găsi pe cine să se răzbune: 
       - Ah, această curviştină pariziană de Anna a lui Murat, care i-a sucit minţile fătălăului de Carol, că toată viaţa va rămâne complexat faţă de femei! – spuse el cu ciudă.
        Dar ciuda era mult mai mare, pentru că ecoul venea din tinereţea lui, când Josefina de Baden cu care se căsătorise şi care avea sânge viciat, franţuzesc, de Beauharnais, acceptase aventura cu Napoleon al treilea. Aventură din pricina căreia şi el, soţul încornorat, a rămas complexat toată viaţa, neputând-o în nici un caz răzbuna, nici imputa, nici măcar s-o poată povesti cuiva plângându-se.
 - Ai iubit-o pe Katichen?! – se repezi el asupra slujitorului căruia i-o pasase regretând.
 - Am iubit-o nespus de mult, Înălţimea Voastră – răspunse acela în virtutea tinereţilor comune, ne uitând, însă, să-şi sublinieze devotamentul – Am iubit-o nespus; dar pentru fiul stăpânului meu aş fi fost gata să mă sacrific – pentru a deveni lacrimogen 
recunoscând – Mai ales că ştiam că şi ei i-ar fi făcut onoare!…
 - Onoare?! – urlă iarăşi din motivele sale ascunse principele.
 - Onoare… plăcere… - nuanţă slujnicul iarăşi luându-l martor -… Ştiţi şi înălţimea voastră cum era Katichen!…
 - Nu ştiu nimic! – protestă principele apărându-şi rangul – Ştiu numai că dobitocul acesta de fiu-meu a refuzat o asemenea bucăţică!
 - Ce bucăţică!… - chipul bătrânului şambelan era stors de amintiri – Nemţoiacă, atât cât îi trebuia ca să nu aibă prejudecăţi, unguroaică mai mult decât îi trebuia ca să fie focoasă şi, pe deasupra, cu ceva sânge polonez care a împins la succes toate vivandierele Parisului!… Mult am mai iubit-o pe femeia asta, Înălţimea Voastră!…
 Ceea ce, pe bătrînul principe, îl pleoşti mai rău decât pe slujitorul său stors de amintiri:
 - Tu, măcar ai iubit-o!… Eu, nici asta nu mi-am permis cum trebuie, ca să nu iasă scandal!… Ce spuneai? Că nemţoaicele n-au prejudecăţi?!… Păi de asta n-au! Fiindcă noi nu ştim să le satisfacem cum trebuie!… Caută şi ele, săracele, dacă dau peste un sloi cum e fiu-meu!… - Iar gândul acesta îi aduse aminte de înaltele sale răspunderi ca şef al casei princiare – Oare… Oare cum îşi satisface principesa?… Fata lui von Wied era cam zburdalnică şi cam zăltată, visând poetic!… Ascultă! – tună el din nou.
 - Ascult, Înălţimea Voastră!
 - Şi tu şi Ambronn să fiţi atenţi la problema asta. Casa princiară trebuie să ştie tot! Să nu ne trezim ca atunci, cu Constituţia, că şiretul acesta de Brătianu a vrut şi atunci să ne traga pe sfoară cu monarhia constituţională şi gogoriţa că „regele domneşte dar nu guvernează”!… Dacă nu-i atrăgeam eu atenţia lui Carol că trebuie să ţină în mână toate legile, adică să le poată sancţiona cum vrea el, cădea în capcană şi rămânea marioneta lor, ca-n Belgia!… Ia vezi, acum să nu fie făcut marionetă altfel, prin nevastă-sa!… Că, de dominat el pe ea, slabă nădejde!
 - Femeia se domină greu, Înălţimea Voastră! – încercă şambelanul să-l consoleze, dar mai rău îl înfurie. Şi, tocmai când se pregătea să revină la exemplul cu nostalgia lor comună, ale cărei amintiri îi storcea prin evocarea lui Katichen, nu mai reuşi decât să rostească prima silabă din numele acesteia, că se simţi luat de tunică şi ridicat, cu tot cu zorzoane şi barbete în faţa privirilor neiertătoare ale stăpânului său:
 - O dominăm noi, dacă n-o domină el!… Tu, cu Ambronn veţi acţiona; dar fără consuli, fără să ştie Bismark asta, că ne facem de râs ca familie. Vegheaţi şi-mi aduceţi la cunoştinţă!… Dacă armăsarul nu ştie să încalece, calul bătrân trebuie să ştie să ţină iepele în buestru!…  Iar, dacă are vreun armăsăraş, îl castrăm!… Important e să aflaţi ce slăbiciuni manifestă femeia!
 

 

Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971