Anul 2015 periodic nr. 1-3 4-6 |
Anul 2014
Anul 2013
Anul 2012
Anul 2011
Anul 2010
Anul 2009
CAIETELE„PLURALITAS” ALE GRUPULUI DE REFLECȚIE: PERICOLELE UNEI CULTURI INFRACȚIONALE
PROIECTUL CULTURAL CINELITERATURA
PROIECTUL CULTURAL CINELITERATURA- continuare
ACTUALITATEA CULTURALĂ, LITERARĂ, EDITORIALĂ Recenzii și articole de : Constantin LUPEANU, Florentin POPESCU, Alexandru CETĂȚEANU, Dorina ȘIȘU, Marian ILIE, Elena TRIFAN, Magdalena ALBU, Dan LUPESCU, Adrian BOTEZ, Marilena CHERSIN, Octavian CONSTANTINESCU, Alexandru RACHIERU, Mircea LUNGU Despre: Constantin SCHIFIRNEȚ, Elisabeta IOSIF, Adela ROGOJINARU, Mariana DIDU, Theodor RĂPAN, Adrian BOTEZ, Ionuț CARAGEA, Marian ILIE
ESEUL, INTERVIUL, STILUL EPISTOLAR, CA MIJLOACE ALE CONFESIUNII: Emil Cioran îi recunoaşte genialitatea lui Petre Ţuţea ; Dr. Călin Georgescu: "În ultimii 25 de ani, sufletul românesc a fost trecut prin sabie" ; Prof. Dr. Mihai BERCA - PENETRARE ÎN EMPIRISMUL ROMÂNESC ; Lectie despre Romania de la un preot sas !; VIOREL ROMAN -Zece teze, 2015 ; Lucia OLARU-NENATI - PARABOLA VULTURULUI ; Magdalena ALBU - ODRASLELE DIAVOLULUI ŞI CONTRAFACEREA ACTULUI DEMOCRATIC; Corneliu LEU - BUGETUL PERSONAL AL SCRIITORULUI ȘI FOAMEA PE CARE VOR ALEȘII SĂ I-O TIMBREZE
DIN FOLCLORUL INTERNETULUI - partea I
DIN FOLCLORUL INTERNETULUI- partea II
Din folclorul internetului - partea III
PAGINA INTAI

 

 CAIETELE„PLURALITAS” ALE GRUPULUI DE REFLECȚIE: PERICOLELE UNEI CULTURI INFRACȚIONALE

 
                                       GRUPUL DE REFLECȚIE
                                                  PRIVIND

                                                   DEMOCRAŢIA REALĂ 


caiet de dezbateri, opinii și considerente referitoare la nevoile României
                                                       Nr. 11  anul  2015
                                           
                                                    
                                          COLECȚIA PERSONALISTĂ
                                        SUB ÎNGRIJIREA LUI CORNELIU LEU
 
MODERATORII DEZBATERILOR GRUPULUI DE REFLECȚIE PRIVIND DEMOCRATIA REALĂ:

             Prof. Dr. Ioan ALEXANDRU
             Prof. Dr. Mihai BERCA
             Dr. Daniela GÎFU
              Prof. Dr. Adrian SEVERIN
 
 O CULTURĂ A INFRACȚIONALITĂȚII

ÎNCĂ O CONCLUZIE A
VOTULUI DIN NOIEMBRIE

Despre grave modalități in care guvernările   (și nu numai cele de la noi) demolează cu voie sau fără voie statutul moral și democratic al vieții politice a continentului


 
 ÎN LOC DE MOTTO:

Mihai Eminescu: CINE CONDUCE OPINIA PUBLICĂ


   
   Cea mai superficială socoteală din lume ar dovedi, îndestul, că puterea productivă a naţiei româneşti n-a crescut, n-a putut să crească în raport cu groaza de cheltuieli pe care le-au impus formele de civilizaţie străină, introduse cu grămada în ţara noastră… Clasele productive au dat îndărăt; proprietarii mari şi ţăranii au sărăcit; industria de casă şi meşteşugurile s-au stins cu desăvârşire – iar clasele improductive, oamenii ce încurcă două buchi pe hârtie şi aspiră a deveni deputaţi şi miniştri, advocaţii, s-au înmulţit cu asupră de măsură, dau tonul, conduc opiniapublică.

Am admis legi străine în toată puterea cuvântului, care substituie, pretutindenea şi pururea, în locul noţiunilor naţie, ţară, român, noţiunea om, cetăţean al universului… Am creat o atmosferă publică pentru plante exotice, de care planta autohtonă moare… Azi avem cele mai înaintate instituţii liberale: control, suveranitatea poporului, consilii judeţene şi comunale. Stăm mai bine pentru aceasta? Nu, de zece ori mai rău, căci instituţiile noi nu se potriveau cu starea noastră de cultură, cu suma puterilor muncitoare de care dispunem, cu calitatea muncii noastre, încât trebuie să le sleim pe acestea pentru a întreţine aparatul costisitor al statului modern.
Cestiunea economică la noi nu e numai o cestiune a mişcării bunurilor; ea e mai adâncă, e socială şi morală. Fără muncă şi fără capitalizarea ei, adică fără economie, nu există libertate...  
Celui care n-are nimic şi nu ştie să s-apuce de nici un meşteşug dă-i toate libertăţile posibile, tot rob e, robul nevoilor lui, robul celui dintâi care ţine o bucată de pâine în mână, căci e cu totul indiferent dacă închizi o pasăre in colivie sau dacă ai strîns de pretutindeni grăunțele din care ea se hrănește. Nu există alt izvor de avuţie decât sau munca, fie actuală, fie capitalizată, sau sustragerea, furtul. Când vedem milionari făcând avere fără muncă şi fără capital nu mai e îndoială că ceea ce au ei a pierdut cineva.
Mita e-n stare să pătrunză orişiunde în ţara aceasta, pentru mită capetele cele mai de sus ale administraţiei vând sângele şi averea unei generaţii… Oameni care au comis crime grave se plimbă pe strade, ocupă funcţiuni înalte, în loc de a-şi petrece viaţa la puşcărie… Funcţiunile publice sunt, adesea, în mâinile unor oameni stricaţi, loviţi de sentinţe judecătoreşti. Acei ce compun grosul acestei armate de flibustieri politici sunt bugetofagii, gheşeftarii de toată mâna, care, în schimbul foloaselor lor individuale, dau conducătorilor lor o supunere mai mult decât oarbă.
Elemente economice nesănătoase, jucători la bursă şi întreprinzători şarlatani, se urcă, cu repejune, în clasele superioare ale societăţii omeneşti… Justiţia, subordonată politicii, a devenit o ficţiune. Spre exemplu: un om e implicat într-o mare afacere pe cât se poate de scandaloasă, care se denunţă. Acest om este menţinut în funcţie, dirijază însuşi cercetările făcute contra sa; partidul ţine morţiş a-l reabilita, alegându-l în Senat. Partidele, la noi, nu sunt partide de principii, ci de interese personale care calcă făgăduielile făcute naţiei în ajunul alegerilor şi trec, totuşi, drept reprezentanţi ai voinţei legale şi sincere a ţării… Cauza acestei organizări stricte e interesul bănesc, nu comunitatea de idei, organizare egală cu aceea a partidei ilustre Mafia şi Camorra, care miroase de departe a puşcărie.

Vom avea de-acum înainte dominaţia banului internaţional, impusă de străini; libertatea de muncă şi tranzacţiuni; teoria de luptă pe picior în aparenţă egal, în realitate inegal. Şi, în această luptă învinge cel pentru care orice mijloc de câştig e bun. Urmare ei, capitalul, care ar trebui să fie şi să rămână ceea ce este prin natura lui, adică un rezultat al muncii şi, totodată, un instrument al ei, e, adesea, ca posesiune individuală, rezultatul unor uneltiri vinovate, a exploatării publicului prin întreprinderi hazardate şi fără trăinicie, a jocului de bursă, a minciunii.
Peste tot credinţele vechi mor, un materialism brutal le ia locul, cultura secolului, mână-n mână cu sărăcia claselor lucrătoare, ameninţă toată clădirea măreaţă a civilizaţiei creştine. Shakespeare cedează în faţa bufoneriilor şi dramelor de incest şi adulteriu, cancanul alungă pe Beethoven, ideile mari asfinţesc, zeii mor.
(Extrase din articole apărute în TIMPUL pe parcursul anului1879, aceste citate circulă pe internet)

 
 PORNIND DE LA SUFRAGIUL DIN NOIEMBRIE


Daniela GÎFU


                16 NOIEMBRIE, UN TRIUMF SAU UN
                       EXPERIMENT DE LABORATOR?



    Am ales acest titlu după, iată!, mai bine de două luni de la rezultatele finale ale campaniei prezidențiale, în urma propriilor reflectări și, deloc de ignorat, purtării unor discuții cu diverși analiști politici, mai puțini dornici de a se iți la televizor ca mulți dintre liderii de opinie (analiști și ziariști) care-și afișează genialitățile minților lor - sau, poate, nu-și mai încap de acestea - într-o forfotă vocală înflăcărată, ca să ştie ’mnealor, dar mai ales noi, mă-nţelegi, cu cine avem de-a face! Cultivarea nesimțirii în proporții strigătoare la cer, susținută, cum altfel?!, de mass-media și gustată de publicuri pestrițe amprentează spațiul spiritual național cu rea intenție la nivel național și cultivată în plus prin interese străine, cum conchide Corneliu Leu referitor la o cultură a infracționalității.
    A devenit sau nu o cultură, rămâne un subiect deschis, la fel ca și interogația de mai jos pe care o avansez ca punct de plecare sau de continuare a subiectului 16 noiembrie, zi pe care unii o consideră un succes, o trezire a cugetului din diaspora, iar alții o apreciază drept un nou experiment al intereselor străine. Vorbim în primul rând de capabilitățile și obiectivele NATO după schimbările geopolitice petrecute în 2014, România fiind o importantă graniţă NATO. Să nu uităm însă că este și o graniță a Uniunii Europene (UE).

Să fie România doar un laborator de testare a intereselor externe?

    Dacă acceptăm această ipoteză, atunci noi, românii, ne demonstrăm a fi cobaii “streinilor”, având o imunitate desființabilă. Rezultatul din 16 noiembrie, personal, îmi dă o oareșce speranță că vom avea o altfel de carte de vizită în Vest, deși?!... Lăsând la o parte conspirația numită și mafia economică internațională, sau conspirația PSD anti-Diaspora - despre care fie am auzit vorbindu-se (veșnicul nemulțumit lider al PRM, Corneliu Vadim Tudor), fie am citit în presă (O conspiraţie transpartinică, politicieni-șpăgari pentru victoria lui Ponta? ) - trebuie să punctăm câteva aspecte care au un cuvânt de spus pentru cadrul electoral național.
    O premieră, nu în sensul bun al cuvântului, a fost lipsa unei confruntări directe între candidaţi, înainte de primul tur al alegerilor prezidenţiale. Pe de altă parte, ceea ce s-a întâmplat înainte de turul II - confruntarea de la Realitatea TV , numită de Robert Turcescu “boicot total” și cea de la B1TV , “un moment de remiză între cei doi”, cum a afirmat Cristian Tudor Popescu – poate fi catalogat de domeniul ridicolului. Ce să mai zicem de toată tevatura legată de unde și cine moderează, prezidenţiabilul Alianţei PSD-PC-UNPR, Victor Ponta, propunând patru dezbateri televizate la RTV, B1, Antena3 şi Realitatea, iar prezidenţiabilul ACL, Klaus Iohannis, dorindu-și cel puţin o dezbatere televizată într-un cadru independent.

Mai este pentru cineva străin partizanatul presei cu lumea politică?

    Desigur, e deja atât de uzitat și de vădit acest partizanat, încât mă întreb de ce mai ridic problema. Ei bine, o ridic fiindcă lipsește măsura. Cu alte cuvinte, evidența cine este cu cine depășește orice limită a bunei cuviințe. Electorul este în derivă. Mă gândesc în primul rând la cel din mediul rural, care nu are decât o antenă simplă cu care prinde doar câteva canale. Dintre acestea, ProTV (post care, iertat de datorii și de Guvernul Ponta, ar părea fie că nu are coloană vertebrală politică, fie că această coloană a sa este formată din tot atâtea vertebre câte partide regăsim pe scena politică) i-a avut ca protagoniști, în campania Spune Te iubesc la Happy Hour, pe Daciana Sârbu și Victor Ponta, oferindu-le unul dintre pașii pe care candidatul PSD îi pregătise, alături de soție, pentru anunțarea candidaturii sale. Cum să nu admiri, pe de altă parte, discreția Doamnei Iohannis?! În ce privește TVR, televiziunea unde ar fi trebuit să aibă loc dezbaterea finală între prezidențiabili, refuzul lui Ponta de a accepta o confruntare cu Iohannis la acest post TV s-a bazat pe motive puerile și acelea declarate la un post concurent: Antena 3: Nu poate accepta o dezbatere la TVR 1, din cauza că, recent, directorul general al instituției, Stelian Tănase, a atacat Guvernul, a atacat PSD și l-a atacat pe sine. Prin urmare, nu poate consimți la o confruntare într-un spațiu condus de un lider PNL, respectiv Stelian Tănase. Cine ce să mai înțeleagă?!
    Libertatea presei este invocată abuziv și, aș zice, din ce în ce mai supărător. Dacă deschideai vreun post de tip Antena, Victor Ponta părea soluția viabilă pentru România. Stângăciile - desigur, evidente - din discursul lui Klaus Iohannis deveniseră deliciul moderatorilor. Să ne-amintim prezența lui Ponta la emisiunea lui Gâdea (pe care, recunosc, îl urmăresc), din data de 13 noiembrie, la care Iohannis nu a participat. Căutând să bată recordul de audiență, Gâdea a mobilizat susținători dintre cei mai diverși: Iurie Leancă, premierul Moldovei, care îi era dator vândut lui Ponta (îmi amintesc parada de microbuze pe care le dăruise Guvernul României copiilor din Basarabia, uitând probabil că nu rezolvase încă, decât parțial, situația multor copii din satele noastre, care fac importanți kilometri pe jos ca să apuce puțină carte – să ne amintim de cazul celor 37 de copii din satele care aparțin de comuna Câineni, județul Vâlcea, care merg câte șapte kilometri pe jos; sau cazul zecilor de elevi din unele sate din județul Vaslui, care sunt nevoiţi să mergă pe jos, în fiecare zi, și câte 20 de kilometri, dus-întors ș.a.), premierul Italiei, Matteo Renzi, adus și el în studio, apoi soția Daciana (deja îmi vuiau în urechi, în noaptea de 16 spre 17 noiembrie, posibilele vorbe Daciana, dragostea mea – o bilă albă pentru Ponta care nu le-a rostit, fiind mai precaut decât predecesorul), mama lui Ponta, cetățeni încrezători, partidul și guvernul aliniați în spatele candidatului PSD, artiști de tot felul etc. Spectacol regizat până în cele mai mici detalii. Cum altfel să răspundă viziunii lui Dan Voiculescu, care asta așteaptă de la oamenii lui: Am prețuit întotdeauna oamenii îndrăzneți, puternici, cu viziune. Cred că sunt calități necesare pentru a izbândi în orice domeniu, cu atât mai mult în presă, cea despre care se spune că este, într-o expresie uzitată dar foarte corectă, câinele de pază al democrației. Cred că a venit timpul ca oamenii cu aceste calități, care nu țin seama de piedici, pun binele obștii înaintea interesului personal și astfel ajută media să-și păstreze rolul de observator obiectiv al cetății, merită incurajați. Și premiați. Intr-o societate în care abuzurile nu mai sunt excepții, ci banalități, temerarii trebuie să știe că sunt pe drumul cel bun. Le zice bine, nimic de grăit, dar, dacă insiști numai pe o singură parte a baricadei, riști să cazi în mocirlă. Pardon, în închisoare, fiindcă te-ai ținut prea temerar.
    Dacă deschideai B1TV, acolo dădeai peste o altă poveste. Treceai de partea ailaltă a baricadei. Înainte de turul al doilea, Traian Băsescu devine precaut când îl pomenește pe fostul său susținător Vasile Blaga, nimeni altul, în contextul dat, decât șeful de campanie al lui Klaus Iohannis și co-președinte al ACL: Vasile Blaga mi-a fost aproape atâta timp cât am avut mari succese, să nu vă gândiţi că ... Nu cred că Vasile Blaga nu se gândeşte, a doua zi, dacă Iohannis iese preşedinte, sau ce se întâmplă, a doua zi, dacă Iohannis nu iese preşedinte. Că a câștigat sau nu Iohannis cele 5,6% procente ale PMP prin propaganda venită din partea ex-președintelui așa o fi, știu însă că mulți s-au păstrat în rezervă tocmai pe motivul acestei asocieri: Iohannis-Blaga-Băsescu. Să recunoaștem însă că, încă o dată, vorbele lui Băsescu au fost profetice: Dacă nu doresc să-i ajut, atunci să încerce să-și scoată singuri președintele. Eu nu pot să mă duc peste ei și să le spun: vreau să vă ajut! Și, firește, Iohannis a cerut acest ajutor în stilul său.
    De altfel, însuși Iohannis, întrebat la posturi de televiziune ca TVR1 și B1TV, dacă speră că va fi susținut de Băsescu, în turul al doilea, firește!, a răspuns afirmativ. Da, eu cred că mă va susţine în turul doi, nu văd de ce nu. Acum, indiferent ce s-ar spune despre Traian Băsescu, nu cred că cineva îl bănuieşte de a fi politician de stânga. Este clar un politician de dreapta şi atunci mi se pare absolut natural să voteze candidatul de dreapta. Doar că Traian Băsescu nu a fost mereu de dreapta. Să ne amintim de perioada când era un falnic membru PD, care numai de dreapta nu era, făcându-și loc asemenea lui Blaga, excluzându-l pe Petre Roman, și devenind președintele PD la alegerile din 2001. Sigur, putem privi și mai în urmă.

Cine este cu adevărat Victor Ponta?

    Deși sunt leat cu încă actualul prim-ministru, ei bine! recunosc că nu pot empatiza deloc cu acesta. A reușit să declanșeze în mine nevoia de a-i face anticampanie. Și nu fiindcă l-aș asocia cu un comunist (așa cum auzisem multe asemenea spuse pe fondul unor tulburări colective nefondate), ci pur și simplu pentru că îmi transmite, mie și multor colegi de breaslă, neliniște și neîncredere. Comportamentul lui per ansamblu atrage antipatie. Ceva ce s-ar încadra în profilul politicianului român, preponderent pe scena politică românească, zugrăvit de Corneliu Leu, în materialul său O cultură a infracționalității (secțiunea “De ce nu au timp politicienii?”), ca având accente tot mai alerte și mai alergice de grabă, de lipsă de timp, de lipsa răbdării de a asculta, de precipitare în a da răspunsuri sau indicații, de nervozitate în discuție și incapacitate de a fi atent nu numai la argumentele „celuilalt”, ci chiar și la doleanțele celui căruia ar trebui să-i dea atenție.
    În cele din urmă toate acuzațiile privind carierismul politic agresiv și inconsecvențele etice ale premierului - încă de pe vremea când făcea casă bună cu liberalii - confirmă expozeul lui Corneliu Leu. România a devenit mai puternică în afara granițelor ei. Vocea electorală întărește aceste spuse. În interior, cu o reprezentare politică coruptă, imorală, inconsecventă, țara este din ce în ce mai fragilă. Am sperat că măcar până la prezidențiale Alianța Ponta-Antonescu, USL, va rezista și, dacă ar fi ieșit calculele inițiale, vor merge încă mult împreună. Desigur, părea o utopie. Dar, nu ne-am dezis de năravul de după 1989, acela de a face și desface peste noapte alianțe, forțăm majorități și câte și mai câte, toate în funcție de interesele unei adunături care ține cu tot dinadinsul să dețină puterea. Ce face cu ea vede populația care rămâne în așteptarea altor alegeri, cu speranța că data viitoare va nimeri mai bine.
    Victor Ponta s-a înfundat în ridicol, ignorând reala amenințare liberală, care - așa cum s-a văzut - lăsând alte orgolii la o parte, a găsit energia necesară de a se pune în mișcare și de a-i detrona pe social-democrați. Fiindcă activitatea discursivă a lui Ponta s-a demonstrat a fi vulnerabilă, dacă ținem seama de reputația sa, de relațiile pe care le are ș.a. Prea încrezător în succesul lui, a manifestat public, prin excelență, pe toată campania electorală, o nerăbdare în a ocupa cât mai grabnic fotoliul prezidențial. Greșeală capitală! Mesajele lui, în proporție devastatoare nefondate (un exemplu, marca Ponta: Vreau să vă spun că vom construi în continuare în municipiul Brăila pentru toţi cei care au nevoie de locuinţe şi pentru medicii tineri care vin să muncească în spitale), au reușit să stârnească un șir de reacții negative - inimaginabil ! - exact în mediul pe care-l ignorase, Social Media, care include mai mult decât rețelele sociale (ex. Facebook). Aici mă gândesc mai ales la Forumurile publicațiilor online, alături de bloguri, wiki (ex: Wikipedia), microblogging (ex: Twitter) etc. E mediul în care se clarifică modul de comportament descriptiv al utilizatorilor, afectat de cantitatea uriașă de mesaje promoționale, indiferent de natura și scopul lor. Se ştie, însă, că “totalitatea raporturilor interumane care fundamentează socialitatea, sociabilitatea, solidaritatea şi acţiunea colectivă presupun, cu necesitate, un proces de comunicare”.  În contextul analizat, protagoniştii actului de comunicare (comentatorii din mediul virtual, cunoscuți drept “forumişti” ) se simt mai în siguranţă dacă îşi ascund, parţial sau complet, identitatea. Cu două săptămâni înainte de 16 noiembrie, puțini și-au mai ascuns identitatea. Devenise un fel de competiție, cine este mai vocal în mediul virtual? Cine primește mai multe like-uri? Internauții erau mult prea deranjați, poate și ațâțați de unii comentatori infiltrați, de atitudinea sfidătoare de care dăduseră dovadă reprezentanții Guvernului.

Cum am putea arbitra diferenţele comportamental-discursive ale unui individ
din viaţa reală şi din viaţa online?

    Ceea ce a ignorat marele perdant al alegerilor prezindențiale din 16 noiembrie 2014 - spun asta dată fiind marea familie politică pe care a avut-o în spate (SÂC!) - a fost faptul că nu a luat în calcul putinţa argumentului unui comentator inteligent, care își formulează opinia într-o structură frazală bine meşteşugită, dezvăluind astfel un activist civic. De asemenea, mă întreb, ce-a făcut armata de specialiști în comunicare din spatele lui Ponta?
    Un specialist în relaţii publice, cu atât mai mult în context electoral, trebuie să încerce, prin mijloacele cunoscute, să influenţeze opiniile generale ale celor prezenți în orice mediu, cu atât mai mult în cel virtual, la subiectul ce face obiectul unui articol, sau al unui dialog încins între forumiști. Suntem convinşi, fără însă a putea demonstra cu argumente valide, că în context electoral, mai ales, se face uz și de tehnici de „plantare” a unor comentatori înfocaţi sau bine documentaţi, care să inducă o anumită stare în mediul virtual, cu putere de influenţare a opiniei publice.
    Problema, deja expusă până acum, rămâne, pentru că cei de la PSD au bătut doar la porțile despre care știau sigur că se vor deschide, ignorând vocea internauților, mulți plecați în străinătate. Deși rezultatul încă mă surprinde, am votat cu speranța poate că.

Care ar fi fost scorul dacă cei din diaspora ar fi avut șansa unui vot în condiții firești?

    Mărturisesc că și eu am un frate plecat la muncă peste hotare, pe care-l aud destul de rar. Și, ce credeți? La fel ca mulți dintre cei despre care am aflat din presă, a sunat chiar în ziua de 16 noiembrie, în timp ce stătea la coadă în fața secției de vot, undeva în Roma, cu vocea tremurândă să mă întrebe dacă am votat și cu cine. Stătea acolo de 4 ore și încă nu avea certitudinea că va reuși să voteze curând. Se învoise de la serviciu ca să-și exercite acest drept constituțional. Mă gândesc câți or fi fost în aceeași situație și câte opțiuni de vot s-au schimbat pe fondul acestor nemulțumiri?
    O altă supărătoare mișcare, da!, plecarea pe nepusă masă a lui Ponta în Dubai după verdictul final cu privire la rezultatul prezidențialelor. Că a fost sau nu o manevră dușmănoasă, cum o numește Corneliu Leu, cert este că a confirmat lipsa de considerație minimală față de societatea româneacă în calitatea de premier cu responsabilitățile aferente.
    S-a declanșat, sau s-a dorit a se declanșa, suspiciune mediatică, nu știu, neîndoios este că istoria părea să se repete. Demagogia electorală luase sfârșit. Să revenim la amicii noștri de partid (deputatul PSD Sebastian Ghiță, care se joacă de-a demisionarul) și la notele de plată rămase restante (firește, cele din timpul campaniei, ale căror dobânzi încep să se reflecte deja prin demisiile sau demiterile ce au urmat și vor urma).
    Mă gândesc la demiterea lui Mircea Geoană, care în urmă cu 5 ani și mai bine îl avea ca purtător de cuvânt pe nimeni altul decât pe Victor Ponta. De ce nu, în urma preumblărilor relaxante prin barurile din Dubai, în ciuda faptului că sursele din Palatul Victoria au încercat să dreagă busuiocul instituțional: „Da, premierul a fost în Dubai, a mers într-un club, dar a respectat cu stricteţe ideologia social-democrată, în sensul că n-a făcut excese, aşa cum s-a vehiculat în presă”. Lipsa de verticalitate a prezidențiabilului de stânga - oare! – reiese chiar din propriile-i vorbe, că nu a votat niciodată cu Iliescu, iar în primul tur din 2009, l-a votat pe Crin Antonescu. În '90 am votat cu Rațiu, n-a ieșit; în '92 am votat cu Constantinescu, n-a ieșit; în '96 am votat cu domnul Constantinescu, a ieșit. În 2000 am votat cu Isărescu, n-a ieșit; în 2004 am votat cu Năstase, n-a câștigat. În 2009 am votat mai întâi cu Antonescu.
    Ei bine, nici eu nu am votat niciodată candidatul social-democraților, nici măcar în turul al doilea. E timpul tatonărilor. Așteptăm să vedem cine se mai cuplează cu cine, fiindcă oricât de reformat ar vrea să pară Guvernul Ponta 4, nu văd ce șanse are să continue.

_______________________________

  http://www.evz.ro/cui-ii-e-frica-de-klaus-iohannis-si-de-ce-o-conspiratie-transpartinica-politicieni-spagari-pentru-victoria-lui-ponta.html
  11 noiembrie, prima dezbatere electorală la Realitatea TV, moderată de jurnalistul Rareș Bogdan și organizată de Institutul de Politici Publice.
  12 noiembrie, a doua dezbatere televizată, la B1TV, cu moderatoarea Mădălina Puşcalău. Claudiu Pândaru şi Cristian Tudor Popescu, într-o ediţie specială Gândul Live.
  Traian Rotariu şi Petre Iluţ, Sociologie, Ed. Mesagerul, Cluj-Napoca, 1995, p. 68.
  Forumiştii, văzuţi drept o comunitate delimitată ideologic din ce în ce mai evident, afirmă Andrei Pleşu în articolul Ce este forumul? în Dilema, “ar trebui, poate, (…) să-şi pună, măcar din cînd în cînd, problema unei minime etici a forumului. Forumul nu e o anexă a dormitorului sau a closetului de-acasă. E o ieşire în lume, cu tot ceea ce o asemenea ieşire presupune, de la veşmînt la discurs.” (v. adevărul.ro, 16 martie 2010).

 

 
 CE DEZVĂLUIE REALITĂȚILE SOCIETĂȚII ROMÂNEȘTI


Corneliu LEU


           O CULTURĂ A INFRACȚIONALITĂȚII

În loc de prefață, o viziune din februarie 2014:

                DE CE NU AU TIMP POLITICIENII

    Valul de încătușați, sau descătușați, sau eliberați pe bază de nou cod penal, persoane din lumea bună care s-au perindat zilele astea prin topurile de știri de la televiziuni și figuri importante văzute-n poza clasică a apăsării capului ca să poată intra pe ușa mașinii poliției, au făcut să-mi cadă fisa la o întrebare pe care începeam să mi-o pun aproape hamletian în legătură cu psihologia politicianului român al cărui portret robot a căpătat accente tot mai alerte și mai alergice de grabă, de lipsă de timp, de lipsa răbdării de a asculta, de precipitare în a da răspunsuri sau indicații, de nervozitate în discuție și incapacitate de a fi atent nu numai la argumentele „celuilalt”, ci chiar și la doleanțele celui căruia ar trebui să-i dea atenție, dacă nu pentru faptul că l-a ales, măcar pentru cel că nu-l va mai alege.
    Nu: atât ca portret robot, cât și ca număr din ce în ce mai mare, politicianul român nu mai are răbdare. Nu mai are timp, nu mai are urechi de ascultat, nu mai are nici măcar bunăvoință de a rezolva treburile pentru care s-a dorit ales, numit, preferat, promovat, sau cum vrem să-i spunem carierei pe care a făcut-o, ori poziției în care a ajuns. Pentru că poziția în care a ajuns, de fapt, este cea de a nu mai avea timp pentru nimic, de a nu-și îngădui nici măcar sieși răgazul de a asculta până la capăt ceea ce i se spune cu convingerea că el e omul care trebuie să rezolve, de a repezi interlocutorul la jumătatea frazei și, în ori ce caz, de a nu te mai lăsa să ajungi la finalul în care spui ce ceri sau ce dorești de la el. Te repede, îți închide gura, trece pe lângă tine și te disprețuiește pentru faptul că nu-ți dai seama cât de ocupat este el pentru binele națiunii, fără ca măcar să-i treacă prin minte că ar trebui să-și pună întrebarea dacă nu cumva și tu, solicitantul, petiționarul, omul care vine cu o idee, o propunere, o doleanță, o sugestie sau o cerință de la atribuțiile lui, de la funcția pe care o deține, de la poziția în care s-a cățărat tocmai pentru că asemenea lucruri a promis să facă, etc.etc. – să-și pună întrebarea dacă nu cumva nu ești și tu o fărâmă din acea națiune la al cărei bine s-a angajat. Nu are stare pentru așa ceva. El a intrat într-o vibrație, în ritmul precipitat al importantelor preocupări ale funcției în care se află și nu mai are timp nici pentru tine, nici pentru problemele pe care ți le-a promis cândva că le rezolvă. Când a promis? Atunci când avea timp de așa ceva; atunci când existența lui era mai umană și mai modestă, atunci când...
    Și, uite-așa, se ferește, te repede, te neglijează, te ignoră, te lasă cu fundu-n baltă sau cu ochii-n soare, și n-are timp, n-are timp, gonește spre ceva ce n-ai să-nțelegi tu niciodată că e mai important decât plictisitoarele tale doleanțe sau idei pe care vrei să le rezolvi prin el. Trece grăbit, dă din cap fără să știe la ce anume, te-ntrerupe la jumătatea frazei de parcă a auzit-o și aleargă mai departe în ritmurile sale alertate, ca-ntr-o goană după aur, ca-ntr-o competiție în care trebuie să pună mâna pe ceva după care gonesc mai mulți și, în fiecare clipă, e posibil să i-l sufle de sub nas un altul.
    Ceea ce constați că, întrutocmai, chiar așa și este,  când îl vezi - nu mai spun dacă pe drept sau pe nedrept - cu brățările acelea care nu se prea desprind una de alta, urcând sau descinzând din acel tip de automobil cu producția mereu în creștere denumit „dubă”, păzit de gardieni care fac și grevă pentru salariul mic pe care îl au, ajuns el la dispoziția grabei altora și angajându-și avocați ca să-l aducă în starea fericită de interdicție de a părăsi țara.
    Și atunci, hamletiana mea întrebare se lovește de pragmatismul altei întrebări, pe care știam că și-o pune el, politicianul român contemporan. Știam, chiar, că și-o pune în mod preferențial; dar nu credeam că și-o poate pune chiar cu atâta acuitate! Este acel „Ce-mi iese?”... Firescul și imperativul „Ce-mi iese?” pe care-l citeai în căutările privirilor lui atunci când voiai să-l faci să te asculte vorbindu-i de probleme cetățenești, sau de probleme gospodărești, sau de, ehe, ce pretenție absurdă:  de problemele culturale!... „Ce-mi iese?!” – era la toate acestea și întrebarea, dar și răspunsul care, implicit, te admonesta: „Crezi tu că eu am mintea la prostioare din astea?!”...
     Da: acel „Ce-mi iese?” a devenit și dominanta întrebare în preocupările politicianului român, dar și calificativ de dispreț și dezinteres față de nerentabilele direcții în care el ar trebui în mod normal să acționeze... Sau, formulat chiar mai puțin egoist, acel „Ce iese?” cu care s-a obișnuit o societate întreagă din practicile politice ale contemporaneității slujite de oameni pe care avem dreptul să îi considerăm nu în întregul lor dedicați interesului personal, fiindcă, prin sintagma aceasta: „Ce iese?”, devenită semnificativă pentru perioada pe care o traversăm pe direcția Schengen,  ei apreciază orice lucru sau orice mișcare pe care trebuie să o facă în mod dualist!...
    Era să mă ia gura pe dinainte și să zic „duplicitar”, dar retractez. Retractez și mă păstrez la „dualist” care este aproape la fel de propriu pentru că, acest tip de om politic dedicat culorii doctrinare prin care își face cariera, s-a obișnuit cu dublul răspuns la întrebarea „Ce iese”: Ce iese pentru el și ce iese pentru partidul căruia trebuie să-i arate că-l servește. Oricând, cu abnegație; și mai ales în anii electorali, când cheltuielile sunt mai mari și trebuie recuperate apoi, o legislatură întreagă!... „CE IESE?” – asta e întrebarea cheie a zilelor noastre, pentru ea s-a născut politicianul român; pentru ea s-a format; pentru ea s-a zbătut să ajungă la funcții și onoruri. „Ce iese pentru el sau/și ce iese pentru partid” ține locul și de univers social și de filosofie politică. Nu-i vorbi de nevoile societății, nu-i vorbi de îndatoririle pe care și le-a asumat, nu-i vorbi despre responsabilitățile postului pe care îl ocupă, că n-are timp de toate astea; nu-l inoportuna semnalându-i oportunități la care ar putea pune umărul, sau nevoi ale cetățenilor, sau remedieri sociale necesare; nu-i vorbi nici măcar despre buget, fiindcă aia e o treabă rezolvată, sunt bani care au intrat iar el trebuie să se gândească la alții care mai pot să intre, găsind noi modalități pentru „Ce iese”!... Mintea lui trebuie să fie liberă nu la condus țara, ci la spicele blonde pe care le va recolta de pe moșia învecinată cu spicele blondei care-i preocupată și ea de achiziții funciare. Iar mintea lor trebuie să fie atentă nu atât la guvernare, cât la a mai înființa câteva locuri de miniștri prin care se răsplătește clientela. Problemele țării pot să mai aștepte; problemele economiei naționale vor fi aceleași și la anul; problemele sociale tot nu se mai pot rezolva... În vreme ce întrebarea „Ce iese?” este menită să aducă mereu foloase și prinoase!  
    Aceasta este toată explicația cu graba; cu lipsa de timp; cu veșnica precipitare în care te afli ca să-ți dai seama exact, din orice lucru pe care îl ai de făcut prin îndatoririle tale de serviciu, prin „fișa postului”, ca să ne exprimăm birocratic, sau prin ”chemarea politică pe care o ai în rezolvarea problemelor semenilor”, dacă ne exprimăm cu emfază electorală – să-ți dai seama exact: CE IESE?...
    Păi, cum să mai ai timp pentru prostiile ălora care te bat la cap?... Capul tău e plin de „Ce iese”; atenția ta e încordată spre „Ce iese”; grija ta cea mare trebuie să fie pentru „Ce iese”, iar cuantificarea valorii muncii tale de lider, sau de ales, sau de ocupant al unei demnități se exprimă prin „Ce iese”!...
    Când, domnule, când să mai ai timp pentru lucruri de la care „Nu iese” ?!... Este, omenește, posibil să mai ai timp și pentru așa ceva?!
    Cine știe!...
    Poate doar atunci când, după vreo instanță de apel, exulți de fericirea libertății că ți s-a dat interdicție să părăsești țara!
____________________
    NOTA AUTORULUI: Acest articol publicat la începutulanului 2014, a avut reacțiile lui și atunci. Spicuiesc câteva dintre ele, recunoscând că, pe atunci, considerând că mi-am făcut datoria consemnând fapte care porovoacă asemenea reacții, nu m-am gânditla faptul că nici nu va trece anulcă, accentuarea unei asemenea stări de fapt va conduce spre provocarea unei întregi campanii, așa cum a fost broșura anterioară „Semn către clasa politică” și cum urmează cele cinci articol ale broșurii de față.
-    Mult Stimate  și Iubite Maestre, Corneliu Leu, Unora le-a mai rămas doar speranța ca singurul lor prieten, Dumnezeu, să-i ajute.Am o mulțime de prieteni și cunoștințe și m-am aplecat asupra redirecționării acestui material cu subiectul ,,Ce-mi iese”. Știți ce mi s-a întâmplat ? A fost imposibil din întreaga mea listă, să pot trimite, la mai mult de 5 persoane ! Pentrucă s-ar fi simțit vizate ! Și nu fiind  prlamentari, sau persoane cheie in vreun post, ci persoane puțin peste medie, care au năravurile biciuite în acest material !Inseamnă că fenomenul este la modă, generalizat și a inceput să facă parte din practica zilnică, din conștiința lor, pe care și-o cred fără pată ! Vă mulțumesc pentru faptul că mă număr printre cei care primesc și... citesc cugetările Dumneavoastră.  Cu deosebită stimă și considerație - Melania Rusu Caragioiu
        
-    Am citit articoluld-stra! despre chestia cu "ce iese" ....ehei ,as putea scrie multe eseuri dupa cate am patimit cu romanii sau cate am aflat ca au patit si altii. De exemplu pentru a face o recenzie unei carti gorobetii din tara cer cam 300 euro???? dar aici sunt mai lacomi, vor intre $500-800 pentru o pagina sau doua de prezentat o carte. Auzi domnule si eu care am facut recenzii destule numai pentru carti pe care le-am apreciat cu adevarat, nici nu mi-ar fi dat prin cap ca este posibil sa jupoi cu nerusinare un frate din tara de unde m-am nascut.Puteam avea acum cateva mii bune de dolari in buzunar. Iaca asa se fac banii! S-a spurcat lumea pana la limitele absolutului si daca literatii fac asemena targuieli de luat spert, ce sa ma mai mir de politicieni, care sunt gunoaie fara nici o meserie decat latratul la luna. Va multumesc, din nou, pentru articol. – Monica Corleanca, N.Y.

-    Bună seara stimate domnule Corneliu LEU, Bine că nu sunt politician, căci pe alocuri mă simțeam „ÎN GURA LEULUI”, sperând că acum sunt doar „OCHII LEULUI”. -Emil DRĂGHICI

-    Ceea ce-mi trimiteti dvs. aici nu face parte din preocuparile mele.
Va rog sa ma scoateti din aceasta lista de destinatari - unde m-ati introdus fara sa imi cereti permisiunea. Multumesc - Marius Vasileanu [mariusdelavoronet@yahoo.com]
Iar acum, iată cum cele prefațate la începutul anului prind o mult mai pernicioasă semnificație prin lecția primităla alegerile prezidențiale de la sfârșitul său, putând vorbi despre o adevărată LECȚIE PE CARE NE-AM DAT-O LA 16 NOIEMBRIE 2014


1.    ACEȘTI POLITICIENI
CU MANEVRELE LOR DUȘMĂNOASE...

... și, din păcate, dușmănoase nu la adresa adversarilor politici, ci a votanților pe care, în aparență, vor să-i atragă. La adresa electoratului care, întărind convingerile unuia ca mine, și-a dat seama de asta; la adresa populației care, în acești 25 de ani, s-a lămurit cât este de mințită și dezavantajată; la adresa țării care riscă a nu mai fi un bun comun pentru cetățeni, ci doar vacă de muls pentru ei.
     Asemenea practici au trezit suspiciunea generală la plan național, în așa fel încât, în societatea noastră contemporană nu mai putem vorbi de, sau despre, solidaritate. Iar, fără solidaritate, e clar riscul de a ne eșua orice efort de redresare pe care am vrea să-l încercăm. Este o situație pe cât de riscantă, pe atât de anormală, creată de aceste subproduse politice ale unei societăți în derivă, creaturi menite să transforme această derivă în degringoladă, ceea ce justifică profunda indignare și neîncredere cu care am ajuns să vorbim despre ele: Niște struțocămile ale răului, ca și cum ar proveni dintr-un struț șchiop și o cămilă fără cocoașă, apte doar pentru demagogie de gașcă uzurpatoare și acaparatoare în privința principiilor democratice și fără a-și înfrâna cu nimic în practica guvernamentală instinctele totalitariste: Dacă nu precum în ideologia dinainte, măcar prin absolutizarea fiscalului în viața socială, nemaiținând deloc seama de celălalt domeniu: al productivului.  Și tot prin asemenea practici au ajuns la lecția din 16 noiembrie, obligându-ne să constatăm această direcție a manifestărilor  lor dușmănoase, mult mai mult către cetățean decât către  adversarii politici. Pentru că, față de adversarul politic ( dacă mai există așa ceva pe respectivul eșichier din România), ei  nu sunt numai concilianți, ci ajung a lucra mână-n mână, în haită unică, procedând fără rușine la manevre dușmănoase comune la adresa stării de fapt a populației pe care o căpușează cu același cinism, indiferent de culoarea politică. Până la a ne obliga să-i confundăm pe unii cu alții, suspiciunea noastră la adresa lor fiind astăzi generală. Și perfect îndreptățită dacă ne gândim la faptul că procentajul de politicieni dovediți necinstiți cu acte în regulă, crește galopant. În vreme ce iese la iveală și modul cum, în spatele fiecărei escrocherii din lumea afacerilor, se află ca susținători/beneficiari politicieni din toate partidele, care acolo, lângă șpaga de la afaceristul pe care îl slujesc, se înțeleg de minune, formând o singură gașcă .
    De aici rezultă, pesemne, și imobilismul meu, incapacitatea de a mai vedea nuanțe, punându-mi fățiș întrebarea - fără jena elementară de a nu greși la care aș fi fost obligat într-o societate civilizată -  dacă nu cumva, viitorul apropiat ne va arăta că, în repetarea penibilă la noi a istoriei, ceea ce a fost Elena Udrea pentru Băsescu, este astăzi Sebastian Ghiță pentru Ponta?!
Ca să fiu, cu toate riscurile, sincer, recunosc faptul că, până acum, pe deputatul demisionar din PSD  l-am luat numai în glumă ca politician: Cel mult un culant cotizant la partid, sau un fervent acolit al premierului care, tot în glumă și el, conduce guvernul. O glumă de genul celor care - dacă la noi n-ar exista diferența că, astăzi, unele posturi parlamentare se plătesc cu bani grei și nu numai cu slugărnicie jegoasă - îl supărau și pe celebrul Romulus Zăroni. Pe seama acestui vechil al lui Petru Groza (deci, tot acolit de prim-ministru), glumele le lansa Păstorel exasperându-l și făcându-l să-l invite pe poet în biroul său ministerial care nu avea pe atunci instalații IT achiziționate de la furnizori preferați. Păstorel recunoaște că el a făcut glumele, fapt care-l face pe Zăroni să ridice tonul: „Dar știi că eu sunt ministru?!”. La care Păstorel își cere scuze: „Îmi pare rău, dar gluma asta n-am făcut-o eu!”... Pe vremea aceea, însă, glumele se făceau și de darul gratuit al umorului. Acum, pesemne că nu mai e de glumit când e vorba de banii cu care  un subiect de glumă cumpără o asemenea glumă de la un partid. Din pricina asta, pesemne și expresia sobră, friptă, a domnului Ponta din ultima vreme, de aici și reacțiile tot mai ferme din interiorul partidului către care, eu, suspicios cetățean cum m-au format guvernările ante și postdecembriste, mă pot aștepta  să-l aud pe Ponta strigând cu aceeași vocație de scandal: Adio PSD!
Nu l-am luat în serios pe acest S. Ghiță și nici nu l-aș lua ca persoană, dacă n-ar începe să reprezinte în societatea noastră, alături de decolteul Doamnei Udrea, un arhetip de rău augur. Pentru că, iată cum îmi apare mie, fire subiectivă și suspicioasă fiind, povestea  ștrengărească a aventurii lor în Dubai: Epuizat de campania electorală și mai ales de rănile pe care trebuie să și le lingă în urma ei, premierul uită de cei cu care a cheltuit fonduri (de partid, pesemne) ca să vină să-l susțină degeaba; el nu alege pentru înveselire nici soarele Italiei, nici vreo umbrelă laburistă sau social-democrată, nici măcar întunericul unei hrube din Basarabia unde și-ar fi putu bea aleanul. Ci ne demonstrează că e pus pe meditație hristică, alegând deșertul din Dubai. Dar omițând faptul că Hristos nu l-a avut pe Iuda alături în postul din pustie, îl ia cu el pe Ghiță lăsând la întoarcere („cu low-cost”) impresia că a avut nevoie de confidența acestuia, mai mult decât a oricărui politician, inclusiv propria soție. Un confident de prim-ordin care la nevoie se cunoaște!... Numai că, odată-ntorși, fără să știm de la cine a luat arginții, sau i-a avansat din propria dotare, acesta-l trădează. Îl lasă pe Ponta să fie purtat de la Oprișan la Vanghelie, își dă demisia și trâmbițează că nu s-au înțeles, ba chiar s-au certat și că el face un nou partid... De aici povestea se schimbă: Cocoșul lui Geoană nu mai apucă să cânte a treia oară, așa că Dragnea nu-l părăsește și Ponta devine activ până să se întoarcă Iohannis din Florida, ca să se spele pe mâini de el: Acționează făcând modificări în guvern, ba chiar cerând și modificări în partid. Modificări pentru care, constatăm cu stupoare, Iuda al lui îi este în continuare principalul sfătuitor, ca și cum ar mai avea rolul pentru care cândva cotizase grandoman la PSD. Pentru că, știind cu toții cam ce s-a discutat în interiorul PSD zilele acestea, constatăm că dinafara grupării lor, sau din partidul pe care-l pregătește, Iuda-Ghiță se dovedește a fi gând la gând cu cei de care s-a rupt. Iată  comunicatul de agenție care te uluiește dacă te gândești că vine din partea unuia care a întors spatele partidului condus de Ponta:
„Deputatul Sebastian Ghita, demisionar din PSD, vorbeste despre nevoia partidului de a scapa de baroni si spune ca de acest lucru se va ocupa Victor Ponta insusi. "Va dau scris", asigura acesta. Ghita anunta o reforma ampla (in partidul de unde a plecat), bazata pe un Guvern fara "baroni si influente", informeaza Stiripesurse.ro...  „Ponta este chemat sa rezolve chestiunea asta repede. Altfel lumea nu va mai crede in Ponta si in PSD ", spune Ghita, intr-un interviu la Adevarul Live  "(...) va dau in scris: Ponta va reforma PSD. Oamenii i-au dat semnalul si i-au spus sa schimbe regulile jocului. L-au votat 5 milioane care au incredere in el. Sa se uite si la semnalul celor 6 milioane care nu l-au votat si sa faca un partid puternic", a mai spus Sebastian Ghita (exact cel care s-a exclus din acest partid puternic). Deputatul i-a dat un sfat lui Victor Ponta si in ceea ce priveste Guvernul PSD 4. "Sper ca va face o echipa guvernamentala reformata, cu oameni capabili, negrevata de baroni si influente. Poate si Romania sa aiba un guvern forte", a spus el (fără să precizeze în ce calitate speră).
Și, am mai adăuga: Fără să spună ce are de gând cu partidul pe care l-a anunțat, ci lăsându-ne să înțelegem că el decide în materie de PSD. Sau, poate, de momentul când, dacă nu se vor realiza acestea, partidul anunțat se va înființa pentru ca Ponta să-l poată copia și mai bine pe Băsescu rostind „Adio PSD!”...
Teribilă întorsătură sau penibilă gafă, ne spunem noi care am văzut tocmai în aceste zile exact asemenea convulsii în discuțiile din PSD: Cum de s-a gândit și Ghiță, care nu mai are de-aface cu ei, la aceleași lucruri care în mod public îi agită pe pesediști la îndemnul celui care le mai este președinte?!?... De unde și până unde are atâta grijă demisionarul de partidul din care a demisionat și atâtea certitudini în privința președintelui de care s-a rupt?!?... E un semn de regret sau o autodivulgare?!?... E o previziune, sau devoalarea prostească a unui plan pus la cale de amândoi?!?... Când?... Păi la meditația din pustia unde au postit împreună în vreme ce gazetari veroși le inventau note de plată exorbitante!
Nu mai spun nimic despre asemenea „oameni politici” dedați exact la dedesubturile care au indignat electoratul. Îi deplâng, însă, pe acei gazetari care, în loc să-și pună mintea la contribuție pentru a deduce tocmai niște manevre dușmănoase despre care vorbeam în titlu, agită  documente neconcludente și, în ultimă instanță, de intimitate personală, în vreme ce ștrengarii au folosit escapada din Dubai ca să-și pună la punct un plan ce se dovedește acum, printr-o devoalare de care nu-mi dau seama în ce măsură e prostească sau de altă natură, a unei întregi manevre de a scăpa de judecata de partid modificând lucrurile din mers sau, dacă nu iese pasiența, de a avea la îndemână și partidul de rezervă. Adică, ceea ce mă temeam de la început, tocmai fiindcă ne convinge încă o dată că, la noi, clasă politică e o apă și-un pământ, ambele de cea mai proastă calitate, de vreme ce, ceea ce a fost Elena Udrea pentru Băsescu, este astăzi Sebastian Ghiță pentru Ponta!
    În cazul de față, însă, suspiciunea asupra escapadei nu mai presupune nici măcar o aventură amoroasă, pe care  protagoniștii să o savureze în secret, ca pe un drept al lor care nu-i  deranjează cu nimic pe alții, ci una politică - de anvergură publică, dar încercându-i-se secretizarea de gașcă - gata să se transforme într-o manevră a cine știe căror oculte interese. Este dreptul nostru la suspiciune, de vreme ce la 16 noiembrie s-a demonstrat prin vot universal că ne simțim atacați prin repetate tentative de netransparență!


2.    O CULTURĂ A INFRACȚIONALITĂȚII

Aceasta este o addendă la suita de articole care vorbeau despre semnul recent pe care l-a primit clasa politică. Ea cuprinde și un răspuns, care poate fi discutabil, dar și o concluzie care, din păcate, devine tot mai categorică trăgând semnalul de alarmă din titlu. „Vă susțin in eforturile dvs. pentru promovarea adevărului și vă felicit pentru ținuta intelectuală a acestui demers” – îmi scrie de peste Ocean domnul Stephan Benedict  (stebep@aol.com), cu o bine venită observație: „ ... eu nu aș folosi de atâtea ori cuvintele dușmănos-dușmănoase. Este un pic prea radical. Mi-aduce aminte de versurile din anii '50 ai lui A. E. Bakonschi: Mai trece înc-o noapte și-înc-o zi, Lupta se ascute între clase, Dar chiaburii se arat-a fi, Elemente tot mai dușmănoase. Pe acele vremuri, încondeierea cuiva ca "dușman" reprezenta nu numai sfârșitul carierei lui, dar chiar închisoare pe viață și cateodată executarea persoanei (de ex. Lucretiu Patrascanu)”.
M-am grăbit să-i răspund în ideea că: Are dreptate cu sensurile de agresivitate „revoluționară” ale acuzației de dușman, rostită cu acea „mânie proletară” – minciună instigatoare la ură, prin care bolșevismul își trăda înregimentarea la niște malefice forțe oculte care, iată, dăinuie și după el. Dar eu am preferat să accentuez prin dușmănos, semnalul de alarmă față de agresiunea contemporană asupra formării relațiilor interumane, tocmai ca să nu minimalizez acest mare pericol care ne amenință societatea și acum, după ce-am crezut că ne-am eliberat. Iar partidul aflat la guvernare are o răspundere din acest punct de vedere. Cu alte cuvinte, în ciuda faptului că, așa zisul eșalon tânăr, dă vina pe comunismul lui Iliescu, care nu și-a permis niciodată aroganța și nepăsarea lor față de nevoile populației, ei sunt cei care trag lucrurile înapoi prin cine știe ce năravuri moștenite genetic. Deci ei permanentizează etichetarea comunistă a PSD prin modul deliberat în care se folosesc de putere pentru avantaje personale, ca și activiștii dinainte.
Așa cum aparatcicii regimului trecut jonglau cu  „realizărili” la modul oficial și își consolidau privilegiile la modul particular, asistăm și astăzi la confiscarea de către unii a puterii și a bunului național nu numai prin abuz, ci prin furt. Care acum, după ritmul arestărilor și proceselor la care s-a ajuns dar, mai ales, al frustărilor pe care populația demonstrează că le simte de pe urma lui, devine furt generalizat. Or, când îl furi pe un om schimbând raporturile de avere între el și tine, cum se vede din toate actele penale ale politicienilor aflate pe tapet, înseamnă că acești carieriști veroși, cu încrengături în toate domeniile puterii, sunt  nu numai nepăsători la adresa populatiei ci, în mod deliberat, se susțin reciproc – guvernanți, afaceriști, oameni ai justiției și ai administrației publice -  ca sa  smulga de la noi avantaje pentru stricta lor bunăstare.  Cum le smulg? În dușmănie, de vreme ce nu le pasă cât de mare e prăpastia nivelului de trai și cât de neputincioși sunt cei care cer doar dreptul să producă liber spre a se întrema, față de ei, politicieni cel puțin birocrați, dacă nu rău intenționați, care blochează aceste căi de redresare națională.
Lecția de la 16 noiembrie demonstrează antagonismul la care s-a ajuns, asta vreau eu să spun prin dușmănie. Este semnalul că liberalizarea pieții, a vieții economice și chiar a vieții în general, refuză această  tagmă care, organizându-se în găști de interese venale, devine dușmană.  Că electoratul a ajuns a respinge modul abuziv prin care și guvernarea și legile ei  ne-mparte în supuși și-n profitori ai legii, negând tocmai statul de drept despre care fac atâta caz. Adică ceea ce, în teorie, marxism-leninismul spunea despre clase, pentru ca în practică, bolșevismul să ajungă a întări  în materie de putere și a înjosi în materie de morală.  
Îi mulțumesc în egală măsură comentatorului și pentru că-mi dă prilejul să ajung la o concluzie tot în legătură cu sensul cuvintelor și cu psihologiile diferite de folosire a lui, sau de interpretare a lui, așa cum, de fapt, am și început suita de articole despre semnul - ritosul semnal de avertisment - dat la 16 noiembrie întregii clase politice. O clasă care, chiar dacă pare a fi de apariție spontană, pretinzându-se drept „emanație” a evenimentelor  din decembrie  89  și de după, coagulează în opinia mea relele acelei epoci când omul era incitat, chiar dresat, a se declara dușmanul omului, laolaltă cu drojdia acestora mai noi. Își adaptează, adică, dușmănirea din creierele spălate atunci cu învățătură stalinistă, la o nouă generație de politruci dotați cu ipocrizia demagogiei pseudodemocratice. Fapt care mă obligă să folososesc termenii de dușmănos și dușmănie, evitând îndulciri sau paleative, chiar dacă pare astfel că exagerez.
    Deoarece, cu o bine subliniată contribuție din partea celor care s-au dovedit a practica cu nerușinare o asemenea mentalitate spoliatoare la adresa populației, după mine, 16 noiembrie reprezintă nu numai o radicalizare a poziției electoratului față de ticăloșirea lumii politice, dar și un prag în recunoașterea statutului social al orândurii de care avem parte. Statut de-a dreptul infracțional datorat în primul rând lipsei de fond moral a vieții politice: Suferința gravă în materie de cultură morală, sau de cultivare a moralității pe care o demonstrează politicienii, actele penale la care se dedau, amestecul lor cu lumea interlopă și încurajarea acesteia, ridicarea necinstei de la o practică elementară, pungășească, la tertipuri de natură intelectuală, folosirea științelor financiare, judiciare sau administrative și a pozițiilor căpătate prin acestea în lovituri banditești, generalizarea mafiotă a traficului de influență și fraudele cu bani publici au ajuns să impună o întreagă cultură a infracționalității. O cultură, cu toate trăsăturile pe care le reprezintă aceasta ca entitate. Și, astfel, așa cum se vorbea cândva pejorativ numindu-se pușcăria „facultate” și anii de detenție „cursuri”, acum practica infracțională devine țel de parvenire, modelele ne mai existând doar acolo, după gratii, ci în vizibile poziții sociale, cu titluri din categoria universitară reală care, prin exemplul lor, dau celorlalți lecția de parvenire prin infracțiune.
    Prin ce încearcă a se ascunde aceasta și cum, în fond, o anumită aripă își devoalează sorgintea comunistă de care ei îi învinovățesc doar pe alții? Prin discursul politic unde inițiativa de dezvoltare este înlocuită la nesfârșit cu citarea unor cifre care, pe vremea dominației Comitetului de Stat al Planificării, se numeau „indicatori de plan”. Gen de discurs care, spre satisfacția noastră, n-a mai trecut examenul. Nici la Băsescu, nici la Ponta. E vorba, așa cum am spus în articolul trecut, de întreaga clasă politică. Ne referim la PSD pentru că el girează acum guvernul. Dar, tocmai de asta, dacă o asemenea practică nu va fi amendată și în interiorul său drept manevră de ascundere a unor fapte penale, creidu-se astfel anumite căi de redresare a formației aflate la guvernare, atunci vom primi dovada că unii, indiferent dacă sunt tineri sau bătrâni,  n-au ieșit de sub dominația amintită  prin evocarea decedatului Comitet de Stat al Planificării. Pentru că nu principiul planificării a fost viciul comunismului, ci faptul că superiorul organism de dirijare planifica numai indicatorii de raportare, cei de realizare rămânând în sfera amintitei demagogii. Acest triumfalism nerușinat la adresa nevoilor populației era infracționalitatea ridicată la nivel de regim politic, chiar dacă urmașii de astăzi, ascunzându-și cu nerușinare bârna, dau vina pe paiul lui Iliescu.



3.GRAVA LEZARE A
 SPIRITUALITĂȚII NOASTRE

   
    Cultivarea infracțiunii în proporții de masă, de la categoriile interlope la rafinați intelectuali cu studii politice și de apărare, de la funcționari umili dar veroși, până la înalți demnitari, de la pungașii de meserie la cei care ar trebui să-i judece și să-i reeduce, reprezintă ceea ce nu ne permitem a numi „spiritualitate națională”, cu toate că n-am greși dacă am face-o. Pentru că, în privința acoperirii ca arie, acesta e domeniul atacat sau convertit: cel al spiritualității întoarse pe dos, până când capătă sens distructiv și amoral. O spiritualitate  virusată până la a se contrazice și a deveni un cult al păcatului.  Așa că, spre a nu păcătui și noi, o numim o „cultură a infracționalității dezvoltată cu rea intenție la nivel național și cultivată în plus prin interese străine”. Pentru că este și asta o cultură, de vreme ce ocupă preocupările și activitățile unui important tronson din societate, lărgindu-se mereu și transmițându-se altora, definindu-și tot mai clar cutumele în relațiile dintre persoane sau comunități, sau dintre comunitate și persoane. Și chiar transmițându-se: în familie, în legăturile interumane, în psihologia străzii ca și a guvernării, în practicile partidelor politice, în modul cum se dezvoltă societatea și în direcțiile pe care ea se așează. Mă refer la trei  esențiale nuclee sociale, familia, obștea, întrunirea partinică.
    Lăsând la o parte școala, a cărei suferință a pus de mult eticheta de iresponsabilitate asupra politicienilor care i-au jignit administrarea preocupându-i mai mult îngrădirea orelor de religie decât a comercializării diplomelor sau a decăderii examinatorilor în șpăgari, după imaginea actuală a unui partid pe care am prezentat-o spre argumentare în articolul trecut, aduc exemple în legătură cu alte trei nuclee sociale de temelie pentru cadrul formativ și educațional care determină cultura specifică unei societăți: obștea, familia, mediul intelectual.
    În ceea ce privește modul obștesc în care se impun datele unei anumite culturi și direcționările pe care le capătă acestea, aș aminti ca simbolic un fapt petrecut acum câțiva ani la nivelul unui județ în care astăzi infracționalitatea a ajuns să ducă după gratii vârfurile cele mai reprezentative. Ne amintim cu toții de o răfuială mafiotă de cea mai joasă speță, cu plătirea unui ucigaș profesionist și încrengături la poliția județeană, al cărei comandant dovedindu-se implicat, a scos la iveală legătura și cu alte rețele, dintre care una de cămătari veroși, care rulau chiar banii lui, strânși din leafa de comandant județean de poliție, de vreme ce se declara cinstit. Riposta i-a fost vehementă când gazetarii l-au întrebat dacă se cădea să facă un asemenea lucru, raționamentul lui bazându-se exact pe logica unui nivel moral vecin cu infracționalitatea: Fiecare avem voie să ne investim veniturile în ceea ce rentează, așa că el, nu numai că nu a făcut nici un rău, ci doar același lucru pe care-l fac, cel puțin în acel județ, toți cei cu lefuri mari - și subliniind: procurori, judecători, etc...  Era vorba exact despre cei cărora guvernul Boc, dorind să mai ciupească ceva, le categorisise salariile drept nesimțite. Deci  grangurul de poliție nu făcea decât să confirme aceasta, demonstrând cu surplusul pe care ei, stălpii societății din acel județ ca și din altele, îl au la dispoziție pentru afaceri. Că și-au ales dintre toate afacerile din lume cea cu cămătăria, asta nu e treaba altcuiva; în materie de investiții fiecare face ce vrea - își etala el cunoștințele de economie de piață și democrație a liberului schimb, în vreme ce noi ne aminteam cum, într-un alt județ, procurorul șef investise în magazinele din incinta pușcăriilor, unde clienții erau cei pe care îi condamnase: Ce, spune Legea unde anume să faci vânzări?
Chiar așa și începe cultura infracționalității, în acest mod care o agravează sub aspect intelectual: Studiezi mai întâi modul formal-procedural în care o poți eluda, formezi apoi legiuitori care fac legi cu portițe ce nici nu mai trebuie eludate, ci numai acordate cu procedura și, până la urmă, modelul social infracțional triumfând, ajungi la cultura specifică infracționalității. Ca să nu ne ascundem după deget, faptul s-a petrecut acum câțiva ani la Piatra Neamț unde, pe fondul mult mai sever al răfuielilor mafiote cu ucigași plătiți, comandantul poliției dădea o asemenea interpretare morală unui act penal cel puțin discutabil, argumentând prin răspândirea lui la nivelul grangurilor, a aparatului de justiție și a celui de ordine. Iar astăzi, iată că, provenind exact din acest mediu, se află în anchetă pentru bănuieli mai grave însuși celebrul primar al  municipiului. Iar de la el pornesc încrengături politice superioare, conducând spre miniștri din mai multe guverne și spre lideri de partid. Pornind de la un județ, se deschide astfel o falie transversală în care se văd atât stratificări ale corupției la toate nivelurile, cât și modul cum, între aceste straturi, ca-ntr-o osmoză, se asigură o permanentă transmitere de experiență și încurajare, ceea ce configurează modul de structurare și amplificare a unei anumite culturi: O serie de explicații și de cutume sociale care devin predominante, o serie de practici infracționale care se generalizează și - de ce n-am folosi calificativul real?! – o serie de năravuri abjecte care definesc dezlipirea de moralitate pe direcția tot mai sigură a îngropării ei.  Este asta o dovadă de dezvoltare  - și nu într-un laborator-pilot, ci în plin câmp social cu front de atac larg – a unei culturi infracționale care amenință să devină specificul societății noastre.
La care, putând-o califica drept crimă de lèse-spiritualitate, mă întreb cu groază: Oare chiar vor avea  unii dintre noi inconștiența să o lase a se consolida, în ciuda semnalului de nemulțumire populară, care aș vrea să cred că a fost votul de la 16 noiembrie?!!



4.    OARE VOM AVEA INCONȘTIENȚA  SĂ CONSOLIDĂM O CULTURĂ A INFRACȚIONALITĂȚII

De la infracționalitatea unei clase care ar trebui să aibă rol de model social findcă s-a dovedit întotdeauna a impune exemple în comportamentul și devenirea generațiilor pe care le reprezintă, se ajunge astfel, prin răspândire, ca și prin unele îndemnuri nefaste venite din afară, la  generalizare și permanentizare. Adică,  la ceea ce numeam în articolul trecut „cultură a infracționalității dezvoltată cu rea intenție la nivel național și cultivată în plus prin interese străine”. Ceea ce conducând, după cum s-a văzut, la nemulțumirile electoratului, atrage atenția asupra partidelor care, dacă nu vor să fie asasinate prin revolte produse în afara lor și mai au cât de cât ambiția să nu rămână în istorie doar niște malefice găști de interese, trebuie să-și găsească forța interioară de restructurare.  
Cu două articole în urmă am vorbit despre asemenea aspecte la cel mai numeros partid postdecembrist și, în aparență, cel mai stabil: PSD. Din păcate, nu și cel mai lucid, după modul în care liderii săi actuali etichetează motivele neașteptatului insucces de la 16 noiembrie. Ceea ce ar putea însemna că, nu din partea lor trebuie așteptată soluția reală a redresării interne, a restructurării pe o pragmatică a onestității și priceperii în inițiativă a politicianului și a reabilitării prin servicii cinstite prestate electoratului, ci printr-un val de bună credință la cei neîntinați și la membrii de rând, care să modifice actualul sistem interior de partid. În articolul anterior am prezentat ce stratificări de amoralitate, corupție și infracționalitate - de la ucigașul plătit în reglările de conturi mafiote până la înaltele studii de specialitate folosite pentru eludarea legii și la fel de înaltele funcții politice folosite pentru fraudarea ei - ies la iveală la o decupare  pe verticală, sau la radiografierea unei obști teritorial administrative. Mai departe, în aceste rânduri, ne vom referi la alte două aspecte: modul cum vicierea familiei poate da lovitura de grație existenței morale a societății noastre, conducându-ne spre elementele unei culturi direct infracționale și speranța rezistenței intelectualilor adevărați față de viciere. În total ne referim, deci, la familie, la obște, la întrunirea în formație partinică și la mediul intelectual - patru nuclee sociale din cele șase esențiale amprentei formative. Altele (sau bine-nțeles: primele) sunt Școala și Biserica, la înălțimea cărora nu îndrăznim să ne ridicăm comentariul, permițându-ne doar dreptul de a trage semnalul de alarmă.
    Și, dacă în legătură cu primele două medii abordate sunt definitorii observațiile și constatările recente -  cele aparținând segmentului de electorat care a înclinat balanța la 16 noiembrie, următoarele categorii, în care de referință sunt mediul familiar și cel intelectual, se bazează pe două liste bine alcătuite în timp: Una intitulată: „Infracţiunile pentru care preşedinţi şi vicepreşedinţi ai consiliilor din 27 de judeţe sunt urmăriţi penal, suspecţi, reţinuţi sau condamnaţi” – apărută în 7 decembrie crt. pe „Click News” -  www.click.ro  și în 8 decembrie  pe  http://stirile.rol.ro/sefii-de-judete-se-muta-dupa-gratii-23-de-presedinti-si-15-vicepresedinti-de-consilii-judetene-au-probleme-cu-legea-942121.html , ca si o mult mai amplă listă cuprinzând pe ultimii 12 ani „Dosare blocate în faza cercetării sau a urmăririi penale”, în „Hot News” care se actualizează mereu:  http://anticorupție.hotnews.ro/dosare_anticoruptie  Este vorba, așadar, de 27 dintre cele 40 de județe ale țării și de procese sau anchete în care au fost implicați sau intimați în jultimii 12 ani politicienii sistemului nostru de guvernare. Dar despre care se constată că, în proporție de 40 la sută, sunt intimați sau implicați împreună cu neamuri și mebri ai familiilor lor. Ba, dacă ne gândim și la fratele fostului președinte al României, putem spune că e vorba de  „ 40 la sută cu bătaie”!
    Iată cum, în lumea politică românească, familia începe să se confunde cu famiglia, la fel cum bunul comun se confundă cu bunul lor propriu, la fel cum binele comun înseamnă numai binele lor propriu, la fel cum soarta comună... Ei, aici e problema și trebuie să mă opresc din enumerare. Pentru că în materie de soartă comună, lucrurile stau altfel: La politicianul român „soartă comună” înseamnă că, dacă el ia bani de la stat, trebuie neapărat să ia și nevasta sau rudele; dacă a avut bani sau influență ca să-și cumpere pentru el un post politic, trebuie să facă rost de așa ceva în continuare ca să cumpere pentru cel puțin unul dintre urmași sau colaterali; dacă îi merge mâna ca să facă o afacere necurată, trebuie să le meargă și lor, celorlalți din familie, ca să se lărgească afacerea... Și, uite-așa, familia care e sfântă tocmai pentru că prin ea și de la ea moștenești toate obiceiurile și toți cei șapte ani de acasă, folosește din plin toate aceste moșteniri pe care ți le lasă ca să te facă un om bine cultivat într-o cultură a infracționalității, a nepăsării jefuitoare privind drepturile altuia, a faptului că nu trebuie să-ți faci probleme nici cu abuzul, nici cu falsul, nici cu corupția și nici cu crima organizată. Prin familie și în familie se învață și se impune un principiu de bază al aflării la putere: Folosirea întregului timp în care ai o funcție de conducere pentru a servi interesele acestei familii; alungarea tuturor solicitărilor parazitare care privesc interesele altor persoane decât ale familiei tale și a averii ei; alungarea sau izolarea tuturor celor care îți pretind să te ocupi de problemele lor cetățenești, pentru a-ți face timp să te dedici problemelor familiei tale; neglijarea drepturilor altora atunci când te împiedică să te ocupi de ce drepturi mai pot dobândi ai tăi; nepăsarea față de instaurarea unei orânduiri moderne în serviciul tuturor și consolidarea sfintei proprietăți de familie, cât mai feudale cu putință, obținând cât mai multe privilegii pentru ai tăi și învățându-ți urmașii toate procedeele tale, oricât de necurate ar fi... Iar de aici, sfântul concept de unitate a familiei, ajunge a se demonstra la noi prin modul cum e unită ( și reunită) în același dosar penal.
    Asta-i diferența, domnule! Printre celelalte originalități cu care ne mândrim, originalitatea culturii noastre infracționale conduce și la o asemenea unitate în destin: Furăm cu toții, ne ducem la pușcărie cu toții!... În vreme ce, la mafiotul occidental, cel cu palate de decor cinematografic și miliarde în conturi sofisticate, familia care beneficiază de toate acestea nu mai știe de multă vreme de unde provin. El, mafiotul occidental, poate face cu gașca lui imundă afacerile cele mai murdare, dar nu-și mai implică familia. A ajuns la rafinamentul de a  păstra pentru ea și față de ea o discreție absolută. Ba, chiar cultivă la urmași eleganța corectitudinii și refuzul față de delicvență; înnobilându-i, împingându-i să practice meserii elegante și onorabile, făcând carieră universitară sau artistică în rând cu lumea cea mai bună din domeniile respective. Mafioții evoluați își feresc beizadelele; le doresc alt destin, îi  propulsează în medii elevate; primitivi, ai noștri îi bagă în belea fie și numai răzgâindu-i, dacă nu-i împing direct la rele!... Acolo, în mafiotismul occidental,  părintele cel bun și corupt cheamă câte un nepot sărac, din Sicilia, ca să-l sacrifice pentru continuarea afacerii; din care afacere, ai lui, cei mai apropiați, trebuie doar să beneficieze, dar să nu sufere. În vreme ce la noi, cu mintea lui rudimentară și balcanizată, cutezătorul intrepid ajuns factor politic important, își aruncă cu tot avântul progenitura în linia-ntâi și, dacă-i de căzut, cad împreună!... Păi, dacă așa conduce el și apără o familie, îți dai seama pe ce căi e-n stare să conducă și să apere un partid!
Pentru că, să fii președinte de Consiliu județean, să-ți  tragi de urechi fiul ridicându-l în politică până la a-i aranja loc de parlamentar, încă e  explicabil. Să faci, cu mijloace curate sau necurate, o avere pe care el apoi să o moștenească, iarăși ar putea fi explicabil. Să-i dublezi apoi această avere folosindu-te de informații secrete în legătură cu eolienele, nici asta nu e de neexplicat: Chiar dacă frizează penalul, e vorba de sacrificiul la care te expui tu ca părinte - hoț în afară, însă grijuliu în interiorul familiei - ca să le fie bine lor, urmașilor... Dar să-l atragi și direct la hoțiile pe care le faci?!... Să-l formezi și să-l specializezi, adică, în matrapazlâcurile prin care tu ți-ai pierdut omenia?!... Să jugulezi, cu mâna ta proprie de părinte, premisele bune pe care le are în viață orice ființă umană și să faci cu bună știință din fiul tău un infractor, formându-l chiar pentru această gravă infracționalitate practicată cu putere politică, e împotriva firii și chiar a aspirațiilor intime ale persoanei umane!... S-au văzut cei mai abrutizați pungași sau criminali care strângeau bani din jafuri, nutrind în același timp toată speranța că, prin asta, urmașii lor vor putea duce o viață curată, plină de învățătură bună, fără înjosirile morale la care se pretau ei. Asta dovedind că, inferiori ție, ei nu s-au degradat total, ca tine; ei își recunosc păcatul și mai speră-ntr-o reabilitare măcar pentru viitorul familiei, păstrând astfel o pată de lumină pe existența lor întunecată, așa cum tu nu mai păstrezi!... Fiindcă tu, politician român, avid de putere și-n partid, și-n județ, și-n avere materială, și-n autoritate publică, nu ești în stare să te ridici nici la înălțimea morală a acestor jefuitori care vor ca măcar generația viitoare să nu mai jefuiască; ci îți cultivi urmașii exact pe ce ai tu mai murdar, împingându-i și spre studii cât mai bune prin care să poată eluda legea, ca să poată nesocoti cetățeanul, ca să poată fura țara dominând-o!... Asta este, de-a dreptul, crimă de contribuție  la consolidarea unei culturi infracționale de care, ca societate, sau chiar ca țară, să nu mai putem scăpa niciodată!
Sau să fii primar de mare municipiu și să iei drept mită o proprietate pe care o pui cu acte pe numele fiicei tale?!... Înseamnă, oare, doar că vrei s-o implici direct și pe ea?... Eu aș spune că înseamnă ceva mult mai grav. Ceva de-a dreptul periculos pentru societatea noastră: Înseamnă convingerea infractorului cu funcție că trăiește într-o orânduire care nu-l va pedepsi niciodată. O orânduire care nu va îndrăzni niciodată să-l sancționeze pe unul ca el. O orânduire, deci, incapabilă de dreptate și de acte de justiție adevărată!... Pentru că, altfel, n-ar fi idiot să facă documente oficiale prin care își și bagă pe jumătate fata-n pușcărie!... Cum altfel poate avea el convingerea că nu se va întâmpla acest lucru, decât printr-o strădanie continuă de instaurare a acelui sistem politic prin care cultura infracțională să devină dominantă în societate?! Și are exemplul favorizator chiar de la Primăria Generală a Capitalei: Actul de justiție nu-i poate afecta pe ei, cei aleși, de vreme ce Adrian Videanu a recunoscut cu gura sa, încă pe când era primar, că firmele lui nu sunt implicate decât cu nu știu cât la sută în afacerile cu borduri. Și iată că nu vine nici o sentință pentru acest nu știu cât la sută!...
Iar asemenea specimene de succes exploziv ca modele sociale, nu sunt unul sau două, ci reprezintă 40% din toate dosarele de infracțiune ale politicienilor aflate pe tapet. Că la unul e vorba de frate în loc de fiu, la altul e vorba de cuscru sau cumătru în loc de soție, asta nu schimbă cu nimic conotația morală a tentativei de înjosire națională prin asimilarea unei asemenea culturi. Ba, ne-am putea referi la exemplul unui lider și local și central de partid, care și-a sacrificat chiar tânăra amantă îndemnând-o să se perfecționeze pe această mârșavă cale. Pomenesc exemplul pentru că, spre deosebire de obligațiile de familie, amanta înseamnă iubire în întregul înțeles al cuvântului. Adică iubirea riscată, iubirea pentru care ești în stare tu de mari sacrificii; te chinui tu s-o răsplătești cu frumuseți egale celor pe care ți le dăruiește; o ferești de orice rău și nu-i sacrifici tinerețea împingând-o pe calea infracționalității, odată cu funcțiile mari pe care i le dai de la stat, ca pe o bijuterie pe care ai fi plătit-o din propriul tău buzunar, dacă ai fi fost un bărbat galant, așa cum te arată tâmplele grizonate.  
 


5.    SOLUȚIA POATE VENI DIN RESTURILE DE   DEMNITATE ALE CLASEI POLITICE

Aparținând  unui alt regn decât cel al persoanei umane contemporane - din structura căreia nu poate lipsi, oricum ar fi ea, latura morală decât dacă se constată una dintre acele boli în care unii cromozomi lipsesc din paralelismul lor genenetic – acest tip de individ, ca un virus rău, ce se pretinde „clasă politică”, impune un paradox altă dată de neconceput: Pe măsură ce se extinde devoalând faptul că, în ultimă instanță, este lipsit de conștiință, el se fixează, din păcate, tot mai spre mediul intelectual: Școlindu-se, urmând studii și obținând diplome în științele fraudării. Prin asta, fie se mută procentajul de infracționalitate din mediul interlop în cel intelectual, fie tot mai mulți intelectuali se mută în mediul interlop sau își găsesc identitate cu acesta. Iar pericolul cel mare este că, într-un asemenea mod, chiar continuă decapitarea societății de elitele intelectuale începută în comunism. Tot prin legarea lor de pușcărie, dar într-un alt fel: În vreme ce bolșevismul îi închidea ca să-i extermine, această postdecembristă „aripă tânără” a lui, îi extermină făcându-i să-și însușească cultura infracționalității care-i conduce spre pușcărie.
Iar cu așa ceva nu-i de glumit! Pentru că este vorba de contaminarea și pervertirea intelectualității, care a format întotdeauna latura masivă de „apostoli ai neamului”, ideea de cultură, de învățătură, însemnând și acea dăruire socială spre idealuri tot mai depărtate de jaf și împilare, tot mai contrare demagogiei și corupției profitoare, tot mai dăruite progresului național: Dacă infracționalitatea ajunge să contamineze și mediile ei, învățătura superioară însemnând doar malefica tehnicizare în slujba unor inginerii de natură infracțională, intelectualitatea își pierde tocmai esența de dăruire pentru cauza cinstită a formării generațiilor viitoare. Iar aceasta este crima la care se face părtaș politicianul contemporan.
Ca să nu mai vorbim de  injuriile, rănile, buboanele, infecțiile puroioase și, până la urmă, infecția generalizată pe care asemenea indivizi le provoacă democrației, dorindu-se neapărat stăpâni și diriguitori ai ei. Ai acestei democrații a cărei conotație reprezintă exact contrariul a ceea ce ei și-au permis să facă din guvernare, învățând și punând în practică tot ceea ce este împotriva populației și a drepturilor ei de a se emancipa prin inițiativa cât mai liberă și cât mai bine stimulată. Chiar dacă se pretind tineri, acești guvernanți n-au învățat (sau, după cum arătă situația din cele trei nuclee sociale pe care le-am comentat până acum, au deprins contrariul), cum să se pună, prin măsuri legislative în slujba libertăților în cadrul cărora oamenii au sperat întotdeauna la liberalizare și la afirmare prin inițiativă personală, sau cum să stimuleze, să faciliteze, să asigure prin măsurile guvernării inițiativele de producție și dezvoltare. Purtători de bir asupritor, de birocrație alungătoare și concesioneri de avuție națională, ei ne-au demonstrat că antipodul avantajelor învățăturii nu e dezavantajul acesteia, ci folosirea învățăturii în dezavantajul semenilor.
În aceste condiții, a unor guvernări care au accentuat pervertirea spre infracționalitate a unor principale locomotive sociale cum sunt familia cu tradițiile ei, obștea cu atracția molipsitoare  a reacțiilor ei și partidele cu organizarea lor, s-a coagulat acel nucleu decizional care a translat neașteptat de la un talger la altul pe cântarul alegerilor, el manifestându-se nu ca un curent în favoarea vreunei oferte politice, ci ca un al nouălea val, lovind cu toată nemulțumirea într-un sistem dovedit a-i fi neprielnic. Invoc simbolul celui de al nouălea val deoarece e vorba despre o acumulare în timp a nemulțumirii de către populație. O acumulare generală, chiar și clientela electorală, care votează pentru o parte sau cealaltă, făcând asta doar fiindcă speră că vor fi respectivii mai capabili, sau mai aproape de a rezolva asemenea nemulțumiri. În fond,  chiar și mințindu-ne în speranța de a ne salva cu asemenea politicieni, ne dăm cu toții seama de ireversibilitatea vinderii industriei la fier vechi, de blocajul producției în favoarea importurilor, de descurajarea agriculturii. Pentru că falimentul din economie ne afectează pe toți, birocrația ultraexagerată ne afectează pe toți, șpaga generalizată ne afectează pe toți. Pentru că ANAF-ul  e tot mai dușmănos cu cetățenii pe măsură ce e mai bună sursă pentru corupți, austeritatea ciuntește veniturile mici favorizând altora avantaje bugetare, loviturile ni se dau la medicamentele și alimentele la care nu putem renunța, actul de vânzare-cumpărare, care este temeiul comerțului și a proprietății libere, a căpătat bariere și taxări de netrecut, drepturile liberale ale producătorilor sunt la cheremul birocraților venali. Pentru că afacerile veroase ale privatizărilor se continuă cu cele ale retrocedărilor sub ochii tuturor și, de la reglările de conturi din lumea interlopă s-a ajuns a se vorbi pe față de reglări de conturi în justiție. Pentru că incapacitățile sistemului sanitar, alăturându-se celor din învățământ merg mână-n mână cu fraudele din bani publici, traficul de influență a devenit practică curentă, funcționarii stând mai mult la birou pentru practicarea lui decât pentru a-și face îndatoririle din fișa postului, iar partidele politice sunt calificate cu voce tare drept cele mai corupte structuri mafiote.
Unirea sub numitor comun a unor asemenea nemulțumiri, accentuate și prin dimensiunile tot mai negative pe care le căpătau politicile de scandal ale lui Băsescu, au atras și mai mult atenția asupra precarei convingeri a clasei politice din care se aleg guvernanții, în materie de leadership: Aceea că pot guverna nu pe principii, ci prin spirit descurcăreț și că politicienii se pot considera eficienți nu prin efort cinstit pentru toată țara, ci folosind puterea fiscalității pentru ei și interesele lor. Două practici puse în aplicare prin conjugarea manevrelor în gașcă și fără jena de a sfida populația. Ca dovadă  că: 1. Tot ce înseamnă guvernare azi este în funcție de impozitare și nu de producție; 2. Ceea ce este administrație publică, înseamnă cheltuieli bugetare în folos clientelar; 3. Tentativele de a câștiga electoratul nu sunt  prin nimic altele decât de a-i promite că-i vei restitui mici firimituri din bugetul național pe care i l-ai confiscat.
După cum se vede, este vorba de un sistem care începe să devină caracteristic pentru orânduirea în care trăim, așa că au dreptate cei care au calificat neașteptatele rezultate  ale votului din 16 noiembrie drept o reacție antisistem, care a modificat și dimensiunile și opțiunile electoratului. Bine înțeles, la condițiile alegerii între doi candidați, și nu altele; la condițiile opțiunii pentru răul cel mai mic, și nu pentru o anumită direcție politică exprimată cu claritate; la condițiile de a refuza pe cineva căutând cu speranță sensul contrar, dar nu convingându-te că l-ai găsit. Oricum, însă, chiar dacă nu vom avea încă prea multe motive de mulțumire, putem afirma că e vorba de o reacție cu mult mai multe semnificații, tocmai privind refuzul categoric față de un asemenea sistem. Care s-a definit ca nociv tocmai în raport cu frustrările de lungă durată pe care le-a provocat în țară, făcându-le să se acumuleze în timp, chiar dacă au răbufnit odată cu frustrarea de moment care a condus la răbufnirea celor care voiau să voteze în străinătate.
Semnificația e mult mai amplă făcându-ne să sperăm că vom putea avea un electorat tot mai puternic, pentru a respinge manevrele sau inconștiența de a ne aservi ca societate unei asemenea culturi a infracționalității. Sigur, deocamdată este vorba numai de un refuz; o respingere a sistemului definit mai dinainte ca „ticăloșit”, un val care mătură fără a pune ceva sigur în loc.
 Soluția? Din păcate va fi foarte greu de găsit, până când clasa politică nu se va scutura de cei ticăloșiți, dându-și seama că nici măcar niște ticăloși prea profesioniști, care să-și calculeze bine șansele și să-și stabilească o perspectivă cât de cât realizabilă, nu sunt. Niște ticăloși amatori, aș spune eu, ca încurajare pentru alte și alte valuri „antisistem”, care să-i măture.  Până când, conștientizând rușinea la care a ajuns prin decăderea socială pe treapta de egalitate cu interlopii, această clasă politică se va reforma înțelegând în primul rând că omul liber nu are nevoie nici de stăpâni, nici de șefi, ci de administratori și de specialiști în dezvoltare care să-l ajute în inițiativele sale.
Abia după o asemenea revoluție etică, menită să sublinieze rușinea decăderii educației de stat, să provoace atât un reviriment educațional cât și un mod mult mai angajat de misionarism și exemplu bisericesc în slujirea preceptelor morale, se va putea reașeza și familia în tradiția păstrării acestor precepte, se va consolida un curent de opinie favorabil lor în viața obștească, se va reajunge la o intelectualitate dăruită cauzei naționale și vom putea avea de la partidele politice pretenția de a înlocui instinctuala coeziune  partinică de astăzi, care este o egoistă și chiar infracțională coeziune pentru interese de multe ori necinstite, cu o coeziune de idei privind rezolvarea unor interese superioare, punând pe primul plan interesul național.
__________________

6.NEGOCIATORII CULTURII INFRACȚIONALE

ÎNTR-UN EPILOG CU TRISTE ÎNVĂȚĂMINTE


Încă din toamnă - când s-au numărat bobocii de mai bine de două decenii ai acelui Hrebenciuc care, ne-a tot fost prezentat de partidul său drept unul dintr cei mai pricepuți negociatori politici, fiind impus ca atare opiniei publice și, cu sprijinul prostiei, neinformării, superficialității sau relei credințe a unor confrați din presă, vopsit în culori de diplomatică inteligență - bluff-ul catastrofei noastre politice a ieșit la iveală: Priceputul politician, capabil să abordeze pe linia înțelegerii orice adversar politic și să netezească, tot pe linia acestei raționale și pragmatice înțelegeri, orice adversitate doctrinară, de program de guvernare sau de moment conjunctural, s-a dovedit a fi doar tentacula unei caracatițe bine configurată și insinuată în toate partidele, care, pe deasupra politicului, sau pe dedesubtul lui, în cotloanele mizere ale corupției, traficului de influență și căpușării bugetelor, aranja marile afaceri profitoare, în care culoarea de partid nu mai conta.  Și, la un moment dat, nici chiar faptul dacă ești sau nu ești la guvernare. Fiindcă una dintre tentacule tot era și, conștiincios-mafiot, își făcea datoria redistribuind ilicitul profit sau ilicita influență către ceilalți membri ai clanului de  banditească într-ajutorare.
Astfel, de la eticheta de „negociator”, care are o glorie a ei în priceperea aranjamentelor conjuncturale  și a criterilor de compromis rațional în slujba unor interese superioare ale politicilor, bătrânul Hrebe s-a dovedit a fi un biet pungaș care, mânjit fiind împreună cu alții, din alte partide, are mai multă audiență la ei decât lasă impresia, tocmai fiindcă-i băgat până la gât cu ei în afaceri necurate. Și atunci, nu e vorba de nici o diplomație a tratativelor, ci doar de strigătul golănesc către gașcă: ”Mucles, bă!...Ce, vreți să pierdem mălaiu?!”... Ca-ntre șuții care se-nțeleg din privire când apare obstacolul, sau pericolul de a nu le merge pungășia. Aveau băieții „venituri” comune pe care nu erau fraieri să le piardă de dragul mofturilor politice. Iar, dacă se pricepeau la ceva, nu la negocieri se pricepeau, ci la a lucra mână-n mână pentru a fura cât mai mult. Ei nu erau negociatori, ci de-a dreptul jefuitori ai bunului public, impunând tot mai mult, prin nerușinarea cu care lucrau în rețea mafiotă, această cultură a infracționalității în societatea românească.
Și iată că a venit noul an, deschizând și celălat canat al ferestrei penale, unde îi vedem, ca în ferestrele cu topless, portjartiere și chiloței dantelați de pe fosta Rue des Charboniers, sau din Eroszenter-urile porturilor hanseatice,  pe „negociatorii” din altera pars: Udrea, Videanu, Pinalti. Una negociind cu Ponta interesele lui Băsescu, alții negociind chiar cu mai avansatul Hrebenciuc interesele așa zise de partid. Și tuspatru în legătură, fiecare, cu nepartinicul Cocoș care are poreclă de om de afaceri încă din timpul guvernului Năstase plus, conform spuselor fostei sale jumătăți, acces la SRI sâmbăta și duminica. Astfel, se vede acum prea bine cine erau „negociatorii”: Ei nu aveau numitorul comun al unei comunicări intelectuale si raționale mai presus de interesele de partid, cum se califică marii bărbații politici care, cu patriotică simțire, construiesc punți de înalt interes național între podețurile cinstite, dar mai meschine ale partidelor. Ci îi caracteriza doar numitorul comun al șpăgilor josnice  pe care le împărțeau împreună indiferent de  apartenența politică, într-o relație mafiotă mai prejos de interesele de partid.
Servind doar niște interese private de gașcă, ei se bazau pe relațiile murdare și pungășești care-i apropie,  tratând cu cinism deschis și amical, peste capul credulilor din partidul respectiv, în măsura în care aceia erau cinstiți. Și, cel mult, făcându-se că negociază. De fapt, termenul e altul: Ei negustoreau niste interese pentru ca gașca lor de profitori interpartide să devină mai tare prin faptul că partidele conveneau asupra unor anumite măsuri și nu se mai coontracarau pe  ideale criterii de doctrină sau chiar pragmatice, de program politic ori măsuri de moment.
Cu alte cuvinte, pungașii diluau toate aceste elemente până la simpla hoție profitabilă pentru ei. Hrebenciuc trata  cu  „omologii” lui din PD, PNL etc, aceiași cu care astăzi stă la mititica, la fel cum Elena Udrea trata cu Ponta, cu Sebastian Ghiță manipulând sume ai căror „ordonatori de credite” lucrau, mai mult sau mai puțin, sub acoperire. Toți „negociau”!... Dar nu  mai presus, ca-n eleganța tratativelor cinstite, ci  mai prejos de interesele de partid, așa cum am spus: în undergroundul mafiei care a înglodat țara trăgând-o spre o cultură a infracționalității. Și condamnând-o la tot ce poate însemna decăderea morală a unei societăți.  
___________


    7.STÂLPII SOCIETĂȚII INFRACȚIONALE

    Trei adevăruri – candide în măsura în care pot fi la mizera sa condiție morală - a debitat Băsescu în perioada de când se tot silea să elibereze Cotrocenii și până acum când încă nu se-ndură să părăsească locuința prezindențială. Ambele lucruri, dar mai ales acesta din urmă, făcându-l la modul cât se poate de nedemn: Ca și cum ar încerca să amâne, în speranța că se culcă în același pat, iar dimineața se va trezi ca și cum n-au avut loc alegerile, aghiotanții și girofarurile așteptându-l ca să-l ducă la serviciul din care încă nu-i vine să creadă că a fost concediat.  Sfidează băiatul la modul penibil și abuziv; condiția lui de mincinos notoriu facilitându-i chiar și automințirea.
    Un singur lucru, însă, nu-i facilitează această aroganță cu care i-a molipsit aproape pe toți ministeriabilii, din toate partidele: Neîndemnarea de a-și ascunde neadevărurile. Faptul că ea, aroganța de șmecherie descurcăreață dovedind cât de virulentă a fos tulpina de golănie a microbilor săi în contaminarea clasei politice, a ajuns a-i juca renghiul făcându-l să creadă că, orice spune pe gură, e un lucru „dăștept”. Și, astfel, să se dezvăluie cu maximum de naivitate.
Păi ce altceva poate însemna faptul că, încă la Cotroceni, pe ultima sută de metri fiind, spunea: „...Sunt la sfârșit de mandat; nu mai am de ce să mint sau să mă prefac!”... Și o spunea cu atâta nonșalanță, încât vajnicii ziariști acreditați să-i stea cu reportofonul la buze, nu numai că n-au comentat, dar poate că nici n-au sesizat, atât părea de normal-băsesciană aserțiunea că nu mai are de ce minți. Asta recunoștea cu nerușinare președintele încă în exercițiu, considerând a fi un lucru atât de firesc, încât îi fascina și pe vajnicii gazetari obișnuiți să se dea mari în diverse provocări superficiale, dar ne simțind nevoia să comenteze o asemenea monstruozitate: ...acum, la sfîrșit de mandat, trebuie să mă credeți: nu mai am de ce minți ori mă preface”... Ceea ce, în fondul lucrurilor, era o concluzie fermă asupra politicii practicată cu cinismul minciunii vreme de zece ani.
Și iată că, acum, când chiar că „nu mai are de ce”,  fostul președinte  mai face două declarații despre modul cum, cu imoralitatea sa a stălcit modelul de relație interumană: Cu câteva zile în urmă, vrând să se laude că-i un domn care continuă cavalerește relațiile cu pușcăriabila Udrea, iarăși scăpa o păsărică de sinceritate: M-am dus la ea, la arest, acolo unde era, la domiciliu...ca s-o conving că n-am abandonat-o”... Adică, de fapt, ticălosul o abandonase. Îmi permit să mă exprim ca-n telenovele, numai datorită faptului că acum îl vedem cum se dă mare gentleman. Dar când ea, încă neîncătușată, s-a dus la el la poartă - după ce fusese și la cuscrul după Eba, pesemne spre a se pune de acord cu cât au dat pentru campania electorală a acesteia – a făcut-o pe inocentul care se simte bine-n familie și nu mai vrea să audă de guvernare, de justiție și de alte implicații care se declină la feminin. A trebuit ca feminina cu care s-a conjugat atât de sentimental-politicește să-i facă semn cu degetul la nas, ca la Sile Cămătaru, pentru ca el să ia poziția de protocolară erecție a cavalerului care duce flori, străduind s-o convingă că n-a abandonat-o.  
Acum, suntem martorii unui al treilea acces de involuntară sinceritate din partea fostului președinte:  Ieșit la rampă în condiția sa civilă, după zece ani de  strădanie de a duce societatea  noastră pe culmile civilizației infracționale, Traian Băsescu are un remediu clar pentru infracționalitatea cu care partidele și-au făcut rost de bani într-un mod atât de consecvent, folosind toate pârghiile guvernării, ale puterii de decizie și ale relațiilor de influență. Au făcut-o cu atâta persuasiune și perseverență, încât au influențat întreaga societate în încurajarea actului penal. Iar acum, cu senină convingere de guru al unei asemenea mentalități a fraudării, el vine să ofere remediul, reucnoscând cam așa: ... Da, e o practică curentă; s-au furat și se fură oricum și de oriunde bani pentru partide (acesta devenind  nu numai un scop ci și un  exemplu de cum se poate fura, un adevărat model social pe care, apoi, cei puși să-l practice pentru partid, îl utilizează și în folosul propriu). Pe fostul nostru președinte l-a preocupat problema aceasta intens, așa că, bine-nțeles, după vasta experiență căpătată pe seama siluirii noastre, are și soluția: Să li se dea partidelor bani de la guvern... Câți? Cât de mulți, până îi facem pe ștrengari să nu mai fure!...
Aplicând  acest remediu ex-prezidențial la nivelul societății adânc contaminate de  sentimentul furăciunii prin ideologia infracțională - singurul element doctrinar practicat și propagat  din plin de partide pentru „educarea politică”  a societății românești -  ar însemna că, acum, după exemplul acestor partide guvernante sau parlamentare am ajuns, dacă nu o națiune de hoți, oricum o națiune cu o clasă conducătoare bazată pe hoție și crescută în hoție. Asta am ajuns, de vreme ce fostul președinte ne îndeamnă să nu vrem să ne transformăm destinul hoțesc spre care am fost împinși, să nu arătăm cu degetul spre corupția politică, să nu mai apelăm la  justiție, la poliție, etc, pentru eradicarea prin coerciție a unui asemenea rău. Ci să combatem infracționalitatea dând bani, cât mai mulți bani, celor care sunt tentați să fure. Și, astfel, ei nu vor mai fura.
Știți cum vine asta? E ca și cum, după ce s-ar dovedi că povestea cu zece la sută mită din tot ce trecea prin ministerul ei, s-ar proba juridic, Madam Udrea să nu primească sentința penală corespunzătoare, ci să fie lăsată a-și conduce partidul spre victorii, completându-se de la buget cee ce ar mai avea nevoie pe lângă sumele incriminate cu măsură de sechestru preventiv.
Dumnezeule ce soluție!... Atât de irațională încât poate trece numai printr-o minte furibund chinuită de ceea ce ar putea dezvălui în continuare femeia care încă-l mai asigură cu gest cavaleresc, precum toată atitudinea ei sfidătoare că: ea nu va proceda precum  subalternii ei; adică nu va plasa mai sus vina și dezvăluirile”... Ce-nseamnă acest „mai sus”, când e vorba de Elena Udrea și de banii pe care, poate, nu i-a băgat în buzunar ci i-a folosit pentru campaniile electorale, își dă seama oricine! Așa că, bietului fost președinte îi trece prin minte să mituiască partidele cu o asemenea promisiune, doar-doar o scăpa mai ușor: Bă, voi mai aveți nevoie de mine; eu creez curent de opinie publică în așa fel încât, șpăgile voastre de azi, să se completeze și cu o subvenție de la Buget, pe măsură!... Nu trageți în mine și, dacă ajung prim-ministru, așa cum vede în scufundările lui politice Onaca, prima Hotărâre de Guvern, asta va fi!
Dar, chiar și fără acest interes personal al său, tot putem spune: Ce concluzie grandioasă trage intelectul lui Băsescu după zece ani de guvernare!... Păi, o societate se costruiește prin exemple, prin modele. Aceste modele trebuie  să fie vizibile, să se afle în atenția tuturor. Cine e în atenția tuturor astăzi?  Udrea ca un Robin Hood  avertizând ascensiunea lui Arturo Ui, Hrebe și Mitrea silențioși, mulțumiți să-și poată alege pușcăria preferată, Sârbu ca secătură care dă vina pe  subalterni, Vosganian ca laș penibil, tremurând jalnic pentru ce-l paște și folosind pantalonii parlamentarilor ca un copil plângăcios care se ascunde de bătăuși agățându-se de pulpana unui adult. Printre ei, cu frumosul său obraz inert în expresie, trece mai puțin pedepsit și mai puțin observat Videanu, cu pasul bine exersat în a ocoli bordurile, cariera lui politică parcă mai având marmură de-o guvernare. Pe toți aceștia, în sobor, la modul evanghelic, îi urmează în cătușe cei 33 de baroni locali, președinți de Consilii județene, jurându-se cu candoarea din versurile copilăriei noastre mioritice: „Cățeluș cu părul creț...”!... Și totul arată ca o frescă votivă pictată în cel mai pur stil bizantin, deasupra căreia ex-președintele binecuvântă: ”Adevăr spun vouă: Primi-vor partidele bani de la guveeern”...
Cu alte cuvinte: Pornind de la prezumpția de nevinovăție care e sfântă pentru dorința de inamovibiliatate a lui Băsescu, partidul îl învață pe politician să fure, iar guvernul e cel care trebuie să-l dezvețe de asta. Dar nu prin mijloace coercitive, ci întinzînd celălalt obraz. Sau, mai bine zis, cealaltă mână cu care să-i dea un avans legal din  banii pe care, când va ajunge la guvernare, va începe să-i fure.  Fiindcă asta nu vrea să recunoască Băsescu: În societatea  adusă de el la maximumul de corupție, cheltuielile electorale sunt numai acontoul pentru grosul de bani care se fură la guvernare.
Progresistă viziune!...
Care se vrea tot mai bine consolidată de cei care au devenit în deceniul băsist stâlpii  acestei societăți de generalizată infracționalitate.


8. MODELE SOCIALE ALE EPOCII BĂSESCU

Am avut un vis macabru: Se făcea că, sub cupola Ateneului Român răsunau manele iar, în același stil, cineva adusese la zi măreața frescă din rotondă. Aceea care, chiar și când nu e vorba de un concert solemn, cu coruri reunite, tot îmi amintește patosul lui Nenițescu evocându-i eroic pe acei „...bărbaţi cu braţe tari / Şi cu voinţa oţelită, / Cu minţi deştepte, inimi mari”...

Plângăcioasă în stilul consacrat, dar și cu accentele unei perfide măsuri de precauție, maneaua clama că  ARE ÎNCREDERE ÎN JUSTIȚIE! - „ Că cu blatu la poliție / Am încredere în justiție / Și mă fac curat cum sfinții e!”. Iar, la răsunetul ei, din fresce cu modele de bravă bărbăție precum ale căpitanilor lui Mihai, răspundeau înzăoații de astăzi: Udrea, ca o Ioană d’Arc, recitând din pastorul german, într-o mână cu Biblia pe care se-jură-că-nu-fură sub un stindard purtat în sulița de cruciat, pe care scrie „Nihil sine 10%”; iar în alta cu găletușa de vopsele pentru ambientul celulei, sub prapuri și bannere cu „votați mărul din care a mușcat matrozul”. Încă mai respectând sensul mărețului marș, aceste bannere duceau la Arcul de Triumf. Pe care, însă, maneaua îl făcea a fi ocolit de șirurile de mașini ce transportă dinspre cartierele rezidențiale din  nord spre Știrbei Vodă și Calea Rahovei, alte brave modele sociale: Demnitari și distinși oameni de afaceri ajutați de mascați să plece capul la deschiderea portierelor și întâmpinați la coborâre de cronicarii care smulg hrisoavele avocaților și, în loc de condei cu voroavă liniștită, mânuiesc microfoane agitate care întreabă singure „ce aveți de declarat?”...
În rest, convenția imaginii din frescă lăsa Bucureștiul în aceeași ceață în care sunt lăsați și cetățenii lui; o ceață de fumigene financiare lansate odată cu Bugetul votat în clădirea monumentală, deasupra căreia levitează în așteptarea sentințelor, parlamentarii rămași fără balastul imunității. Vedeam monumentala fațadă dinspre bulevardul cu fântâni din care țâșnesc reclamele televiziunilor cu patronii pe care poliția îi ridică: Voiculescu acuzând deocamdată fără ecou; Sârbu laș, turnându-și subalternii; Diaconescu încă lăudăros, punând sextantul yahtului pe Vatican și nimerind la Jilava... Îi tot ridică pe culmi penitenciare, de la înălțimea cărora peisajul patriei e mirific, atâta vreme cât nu se vede alegătorul cu nevoile lui. Așa că, după niște pârloage de moșii fraudate, dealuri cu lunecări de teren și perdele forestiere ce scot din peisaj populația cinstită, se contura un monument de tăcere ridicat pentru fraudele de la vămi și ANAF, după ce vinovatul principal a arătat că știe ceva zicând că „parc-a intrat în pământ”, despre șeful său de cabinet făcut dispărut („nu trageți, tovarăși!”), nu numai de la sediul unde media șpăgile, ci și din patul conjugal al proxenetei cu cel mai mare box-ofiice la politicienii de pe Dâmbovița. În jurul acestui monument își aflau locul mulți cavaleri și bravi bărbați plini și ei de virtutea modelului pentru noua generație: Hrebenciuc hălăduind haiducește pe cal Albu cu valtrapuri din Schei prin pădurile retrocedate, împreună cu juzii secuimii, cu Chioariu biv-vel-logofăt al direptății și cu vreo doi-trei ignobili urmași ai unor dinastii inventate care, tot ca model social, și-au făcut blazoane cu arbori după ce-au apărut birourile de avocatură ce mișculează ca-n codru retrocedările. Dinspre fresca lui, mai multe pile lungi se întindeau spre altele înfățișând palate guvernamentale și clădiri ministeriale, înfășurate ca niște tentacule de caracatiță, în panglici votive cu verset latin inscripționând litere gotice: „Influențatur et altera pars!” sau „Ubi influentia, ibi traficus”...  Îl vedeam apoi pe Cocoș dând tunuri ca artileria de la 1877 și deprinzându-și în arta balistico-financiară fiul și alți feciori ai Vrâncioaiei căliți în cluburile de fițe; el comanda o adevărată armată de bravi tunari cu robe avocățești, gulere de bancheri care iau dobândă pe reactivele ce lipsesc de la analizele medicale ale populației, ca și un grup de amazoane cu dosar la DNA și alte instanțe, cea mai frumoasă fiind una pe platoșa cu decolteu a căreia scria ANRP. Ca un crin, ea cobora dinspre procuratura de la castelul lui Dracula, fiind încinsă cu o centură de castitate a cărei cheie atârna la gâtul lui Ion Oltean, pe care se vedeau urme frumos îmbogățite ale mușcăturii de vampir. Mai jos pe Someș, în tunică de honvez care poartă cizme cu tocuri înalte, Boc era zugrăvit precum portarul cetății Clusium-Napocensis deschizând larg drumul spre Gherla, dar tot neîncetând să profereze către armata de scribi și cronicari cu camere video, înjurături la adresa celui care i-a fost staroste județean luând pe plan local șpaga de 15 la sută, când la Ministerul Dezvoltării din Consiliul său de Miniștri se fixase zece.
În vremea asta, peste munții zugrăviți frumos ca-n vremea descălecării, portarul de Suceava flutura facturi de apă chioară către buciumașii obcinelor contaminate de gripă aviară; obcinele Bucovinei, pe care-au înflorit mănăstiri particulare de cinci stele în proprietatea unor ierarhi care au avut și ei stele cândva. Aceste stele se continuă heraldic pe albastrul cerului lăsând să se vadă mai întâi chilia lui Daniil care strigă „sunt în rugăciune”, ținându-l afară pe Ponta care suferă că nu poate intra la sihastru prin ordonață de urgență ca să depună hrisovul plagiat. Și tot pe fondul albastru ca și soarta multor politicieni ai bișniței sau bișnițari ai politicii, ajunși astăzi modele sociale, în fața Cetății Neamțului, se profila Pinalti cerând o telegondolă să-l urce la grefă unde are de  divulgat nume grele. Mai grele decât până acum, strigă el disperat; mai mari și maiimportante modele sociale!... Dar cererea, venită laolaltă cu a multora alții care și-au făcut educația juridică în ultima vreme, îi este amânată până ce Ministerul Public va achiziționa cu fonduri europene o copie electronică a bine securizatei guri de leu – „Bocca di Leone”de la palatul  dogilor unde, de sute de ani, se înregistrează cu garanție de anonimat turnătoriile despre cei mai periculoși și mai răzbunători comandanți și comandori ai flotei Republicii lagunare, care putea fi vândută doar la lemn vechi. În spatele edilului pictat în gondolă cu blonda, mii de alți turnători care și-au descoperit astfel speranța salvării, se cațără, precum pe „Scara lui Climax”, cerând să fie scoși din arestul preventiv și audiați pentru arest la domiciliu. Și astfel, refăcându-și rotirea spre Capitală, acest panoramic al perspectivelor pe care le deschidea fresca, umplea Grădina Maicii Domnului de  mascați, infiltrați, asimilați, acoperiți pe jumătate și delincvenți pe cealaltă, conducând spre procurori un alt convoi, al prizonierilor mai de rând capturați drept „limbi”: Convoi dezarmat al foștilor pretini, care fredonează melodia lui Radu Șerban „Prieten drag ”, dar vor destăinui pozițiile pe care le au de asaltat procurorii, amplasarea tunurilor grele și a sacoșelor cu muniție, aliniamentul fondurilor în tranșee de pradis fiscal, etc, etc. Convoi cu oameni și femei de caracter întinzându-se până hăt, spre Dunăre, unde se profilează statuia lui Videanu a cărei marmoră nu prea albă, tot străduie s-o scoată neprihănită avocații citând din Doamne și Domnițe trecute pe la DIICOT; dar și spre munții cu emblema ținutului secuiesc având ca simbol efigia unui procuror la ancheta căruia primarul din Gheorghieni are dreptul constituțional să răspundă despre hoții cu „nem tudom”... Tot în această interpretare juridică, ajungem la medalionul cu beatificarea Monicăi Macovei care a scris canoanele liturghiei pentru statul de drept băsescian și vedem panorama domeniilor de la Florica unde insemnele Brătienilor se înlocuiesc cu cele ale moșiei de la Nana. În vreme ce, pe toată câmpia măreț pictată a Bărăganului, nu mai trec turmele, cirezile, carele cu grâne, turte de ceară și butoaie de miere care, prin vadul de la Târgul de Floci ajung la Marea cea Mare unde le așteaptă neguțătorii de pe corăbiile feniciene, milesiene sau, mai târziu, genoveze, ci trec dinspre Slatina convoaiele de fier vechi ale lui Bercea Mondialu, către cumătrul care le manipulează în port la Tomis mânjidu-și degetele cu rugina lor, dar lingându-și-le ca de miereea de odinioară. Pe această cale ni se înfățișează modelel sociale ale cantonamentul transferurilor de fotbal de la Poarta Albă iar, la Marea cea Mare, cultul lui Dionisos se vede bine păstrat în frescă, bacantele întinzându-și goliciunea pe boabele ce i le numără lui Mazăre DNA-ul care scormone pe aici, prin Ialomița și până la Brăila în speranța a nimeri ca orbul, pe ce se mai ascunde la consiliile județene după arestarea celor trei președinți. Aceștia întăresc și umplu convoiul celor care, fiecare ținând cu dinții de stema reprezentând bogățiile județului și, fiecare, cu caftanele plasate întâmplător deasupra mâinilor împreunate pe burtă, pe trei rânduri de câte zece-doisprezece, țin isonul cu voci distincte ca doctrină și orientare politică, formând corul celor înlănțuiți; soliști în birourile proprii, fiind doar cei câțiva bieți președinți care au mai rămas din patruzeci... În fața lor se deschide celălalt subiect de frescă, în care, de după zăbrelele ruinatelor clădiri găzduind pușcăriile nereamenajate pentru vipuri, mase întregi de șuți, bandiți, escroci și criminali îi primesc cu urale sub lozinca: „Vă așteptăm la noi, cu tot cu fondurile europene pe care le-ați manglit!”...
    Astfel, armele, insemnele și prapurii celor învinși se strâng sub zapise de secehestru; dintr-un pronaos ședința de guvern cântă prohodul unor foști membri, rude sau colaboratori devotați. Pe dealurile mioritice din jur, se construiesc în râvnă biserici din fonduri structurale, unde alți bănuiți să-și poată da cât mai repede acatistele. Pe pangarul lor se vând cărți sub autoratul de mare autoritate culturală a lui Gigi Becali, despre care, criticii literari care scriu cu tarif încasat înainte, au elogii și nu se sfiesc să sugereze a fi canonizat alături de cei Trei Ierarhi cărturari, cum numai el poate fi, de vreme ce nu i s-a confiscat averea și, cu diploma pentru opera-omnia dată de Judecătoria din Medgidia,  poate candida la premii în locul lui Vosganian și Chifu, sau chiar în locul lui Manolescu, la Uniunea Scriitorilor.  
La un altar coborât din dealul Cotrocenilor, cu chelia plecată, marele model social al acestei epoci  ridică mâinile spre înalturile încotro îi zboară tronul,  luând martor cerul atunci când strigă „ eu am încredere-n justiție!”. Dar e contracarat de Dan Diaconescu din carantina penitenciară unde, pierzîndu-și speranțele proprii, strigă acum contrariul.
Așa că strigătele lor se înfruntă zburând spre norii migălos zugrăviți, de după care se arată oștile îngerești cu cagule, sprayuri și pulane.   




 
 TRISTE ASEMENEA DESCHIDERI ȘI CĂTRE EUROPA

Mihai BERCA


                    LEGE ŞI DEZORDINE


Mai zilele trecute îmi cade în mână numărul din 17 octombrie 2003 al jurnalului (revistei) Lumea Justiţiei, în care era inserat un articol cu titlul „Lege şi dezordine”. Titlul în sine are o mare rezonanţă ştiinţifică. Cerem scuze cititorilor, dar suntem obligaţi să redăm formula ştiinţifică a acesteia, aşa cum a fost scrisă de urmaşii lui Newton (Carnot, Kelvin, Planck şi alţii), care s-au ocupat de dezordine, sisteme termice şi nu de mecanică:
 ,
în care fiecare literă şi semn reprezintă un conţinut inestimabil de informaţie. De fapt, dacă pe o bucată de hârtie albă desenaţi mai multe puncte, ca urmare a unei gândiri empirice sau a unor măsurători reale, fiecare punct va reprezenta un volum mai mare sau mai mic de informaţie, iar un om de ştiinţă adevărat va găsi o funcţie sau o ecuaţie ca cea de mai sus, care să exprime o legitate ce împinge omenirea fie spre progres, fie spre pieire.
Rog, în acest sens, cititorul avizat să-şi reamintească ecuaţiile lui Einstein, Schrödinger sau formula lui Midas. Dacă vă lipsesc manualele de matematică din liceu, vă rog să citiţi minunata carte a profesorului englez Ian Stewart, intitulată „17 ecuaţii care au schimbat lumea”, tradusă şi în limba română şi publicată de editura Paralela 45 în 2013, deci recent.
Conform analiştilor matematicieni formula de mai sus, ca de altminteri şi titlul, precizează condiţiile în care are loc transformarea energiei termice în energie mecanică. Această lege a condus la perfecţionarea motoarelor cu aburi, la estimări ale eficienţei energiei regenerabile, în care am investit atâţia bani înainte de a studia legea în cauză. Tot ea a condus la generarea „morţii termice a universului” şi a permis demonstrarea realităţii că materia este formată din atomi şi conexiuni paradoxale cu săgeata timpului.
Titlul articolului din Lumea Justiţiei nu are nimic comun cu ceea ce s-a demonstrat pe marginea formulei de mai sus, ci pur şi simplu „demonstrează” cum poate o justiţie, aparţinând României de azi, să comită o eroare judiciară atât de mare încât un om, pe numele lui Mihai Moldoveanu, un om ca mine şi ca dvs., ca toţi oamenii simpli şi normali ai României, să zacă în puşcărie, acuzat de o crimă pe care nu a comis-o niciodată. Fizic, se încalcă aici principiul acţiunii şi reacţiunii. Adică a ajuns din greşeală în puşcărie, dar nicio formă fizică, politică, de putere (forţă) nu  fost pusă în mişcare pentru a-l scoate, deşi s-a demonstrat lipsa „forţei de acţiune”.
Pentru cei care n-aţi ghicit ecuaţia de început, este cazul să vă dezvăluim că ea sugerează matematic a doua lege a termodinamicii, intitulată „Lege şi dezordine” – o coincidenţă de-a dreptul paradoxală, pentru că ea sugerează dinamica, mişcarea căldurii şi evitarea conflictului cu conservarea energiei (Newton). Ea îşi propune să creeze ordine din dezordine prin aşezarea produsului dintre variaţia „d” şi entropia „S”, deasupra cifrei „0”, adică „cantitatea de dezordine dintr-un sistem termodinamic întotdeauna creşte”.
M-am întrebat 2 lucruri şi continui să mă întreb:
1.    În eventualitatea că unul sau mai mulţi angajaţi ai justiţiei româneşti ar vedea formula de început, ce reacţie ar avea? Căci nu-mi închipui că ar fi măcar cineva care ar identifica-o. Dimpotrivă, comparaţia cred chiar că i-ar enerva, pentru că ar fi oarecum obligaţi să-şi pună la lucru Sistemul 2 de gândire, ceea ce în lumea instituţiilor de peste tot ar echivala cu o insultă, o insultă foarte gravă.
2.    Fenomenul, în profunzimea lui, a fost prezentat de fizicianul şi scriitorul C. P. Snow într-o conferinţă din anul 1959, intitulată „The Two Cultures” (Cele două culturi). Este vorba aici de cultura oamenilor de ştiinţă, comparată cu a umaniştilor, numiţi de el „umanoizi”. Umanoizi îi considerau pe marii savanţi inculţi. Experienţa a demonstrat contrariul, pornind de la enunţul Legii a II-a a termodinamicii sau Legea entropiei: „Ai citit vreo carte de Shakespeare?”. Umaniştii au refuzat să răspundă, niciunul necunoscând nici enunţul şi nici formula, deşi se considerau mari intelectuali. În schimb, toţi savanţii tehnici chestionaţi citiseră una sau mai multe cărţi ale lui Shakespeare.
Umaniştii instituţionalişti n-au putut să răspundă nici la întrebarea „Ce se înţelege prin masă sau acceleraţie, care este echivalentul ştiinţific al întrebării «Ştii să citeşti»?”. Este foarte probabil ca umaniştii, măcar 1/10 dintre ei, să fi cunoscut noţiunea de masă sau acceleraţie, însă o mândrie negativistă, specifică diferenţei de atitudine între reprezentanţii celor două culturi, să-i fi pus în poziţia de „gură închisă”.
Conflicte interculturale există şi în ţara noastră. Am constatat deja că există un conflict major între justiţia liberă din România şi cetăţeanul liber, căruia i s-au confiscat libertăţile şi dreptul la justiţie dreaptă. Puşcăriile sunt abundent populate cu oameni, cu români nevinovaţi, uitaţi de Dumnezeu şi dispreţiuţi de Justiţie.
Nu numai în România se întâmplă aşa ceva. Recent, în Statele Unite, în Carolina de Nord, un bărbat al cărui nume este Joseph Sledge, acuzat de asemenea de crimă, a stat în închisoare 40 de ani şi numai întâmplător s-au găsit dovezi pentru dezvinovăţirea lui.
Diferenţa între justiţia română şi cea americană este, însă, enormă exact la capitolul „stare culturală” şi responsabilitate faţă de cetăţean. Căci în timp ce justiţia americană şi-a cerut scuze şi l-a repus imediat în drepturi pe Sledge, oferindu-i drepturi şi despăgubiri, ce face justiţia română? În încercarea ei disperată de a acoperi lipsa de profesionalism a unor magistraţi (bătaie de joc) nu au nici măcar curajul să spună „scuză-ne, domnule Moldoveanu, suntem oameni şi greşim, dar te reabilităm şi te repunem în drepturile dumitale fireşti”.
Dimpotrivă, încălcând legile sfinte ale umanităţii şi justiţiei, judecătorii şi procurorii caută noi mijloace de a-l băga din nou la puşcărie. Este aici nu numai lipsă de cultură, ci şi o răutate morbidă, care demonstrează cât de mare este conflictul dintre aşa-zisa instituţie a dreptăţii şi cetăţenii ei.
O mare şefă în procuratură ţipa zilele trecute: „Lăsaţi denunţătorii să vină la mine!”. Hristos spunea „Lăsaţi copiii să vină la mine!”. Scopurile erau diferite, iar efectele extrem de îndepărtate. Euristica justiţiei româneşti este departe de cea americană şi la fel este şi comportamentul intelectual.
Recent, Comisia Europeană a publicat un nou Raport privind Mecanismul de Cooperare şi Verificare (MCV). Observaţi, vă rog, conflictul dintre cuvântul „cooperare” şi cuvântul „verificare”. Această invenţie este tipică relaţiilor de subordonare dintre funcţionarii imperiali şi colonia lor de la periferie. Oricât ar fi de pozitiv acest raport, comentarea lor ambiguă de către leşinaţii politicieni români arată o recunoaştere a stării de vasalitate faţă de curte.
Acest raport ar fi fost necesar să fie de mult respins, ca un amestec brutal în fiinţa şi existenţa naţiunii. Nimeni n-a avut curajul să spună „plecaţi de aici cu această hidoasă hârtie!”. Nimeni, pentru că lumea politică aleasă de noi, românii, s-a împărţit între hoţi şi trădători, exact ca în Evul Mediu.
„În ţară se fura şi la Stambul se pâra şi se trăda”. Un adevărat blestem pe acest popor, în care românii nu se pot acomoda între ei şi sunt într-o duşmănie permanentă. Un adevărat blestem – să schimbe doar stăpânii şi să nu poată deveni stăpâni în ţara lor.
Nici în România şi nici în alte ţări din Europa, justiţia nu va reuşi niciodată să suprime corupţia. Altminteri, n-am fi intrat în criză. Criza Mondială este rezultatul unei proaste aplicări a formulei lui Midas şi a ecuaţiei Black-Scholes, care atâta timp cât s-au aplicat corect au adus o adevărată revoluţie în finanţe. După aceea, odată cu falsificarea datelor care s-au introdus în ecuaţie, a început şi dezastrul finanţelor internaţionale.
Totul a pornit de la Statele Unite ale Americii. România nu avea finanţe, vânduse toate băncile, special pentru a deveni dependenţi de o structură mafiotă internaţională. Ecuaţia Black-Scholes a adus idei şi proiecte pentru o creştere formidabilă în domeniul instrumentelor financiare, a aşa-numitor derivate. Să nu vă imaginaţi că derivatele sunt bani, nu sunt nici investiţii în capitaluri sau acţiuni. Conform lui Ian Smith ele ar fi „investiţii în investiţii, promisiuni corelate, legate cu alte promisiuni”.
„Agenţii de derivate folosesc bani virtuali, adică cifre într-un computer. Ei împrumută bani de la investitori care probabil i-au împrumutat din altă parte sau nici nu i-au împrumutat, nici măcar virtual. Au dat click ca să semnaleze că sunt de acord că vor împrumuta bani dacă acest lucru va fi vreodată necesar. Însă ei nu au nici cea mai mică intenţie să lase banii să devină necesari – vând derivatele înainte să se întâmple acest lucru.
Creditorul – creditorul ipotetic, de vreme ce împrumutul nu se va opera niciodată din acelaşi motiv, este foarte posibil ca nici el să nu aibă bani. Asta înseamnă finanţe în ţara nebunilor şi, totuşi, au devenit practici standard internaţionale” (Ian Smith).
Fireşte că, din nefericire, tranzacţiile cu derivate se transformă în cele din urmă în bani reali şi oameni reali, adică cei care muncesc să producă banii şi să achite dările sunt obligaţi să-i plătească. Manipularea sistemului şi extragerea banilor reali din bănci pe această cale a condus la epuizarea băncilor şi la intrarea în criza din 2008-2009. Unde sunt banii? În conturile speciale ale unor bănci secrete sau în bunurile de tezaurizare ale bancherilor, oamenilor politici, mafioţilor etc.
Tot pe o schemă asemănătoare s-a produs şi criza imobiliară, ipotecile fiind subevaluate în raport cu creditele luate. Milioanele de locuinţe n-au mai putut fi vândute şi băncile au intrat în faliment. După 1929 aceasta a fost cea mai mare criză din SUA şi din lume, cea mai mare catastrofă a lumii. În 1998 în sistemul financiar internaţional s-au efectuat tranzacţii de 100 milioane $ în derivate (instrumente fără valoare), pentru ca până în 2007 acestea să ajungă la 100 miliarde $, adică 1015 $, o cifră cosmică sau poate o fracţiune de timp în care s-a format universul. Această cifră echivalează cu valoarea producţiei lumii din ultimii 1000 de ani.
Cu intenţie vizibilă, criza a fost adusă special şi în România, pentru că mafioţii politici româneşti şi-au dat seama că în haosul acesta internaţional se pot da mai multe click-uri pe computer, iar banii poporului român ajung în proprietatea lor. Acesta este motivul real al tăierii cu 25% a salariilor dvs., a pensiilor, a apariţiei diferitelor impozite, a taxelor pentru stâlpi şi alte obiecte din jurul dvs.
Sifonarea banilor reali din sistemele bancare în buzunarele mafioţilor de tot felul din ţară şi din lume n-a fost un act de neprevăzut, n-a fost deloc un „impact al unor probabilităţi reduse”, ci dimpotrivă, a fost un act deliberat (vezi N. N. Taleb – „Lebăda neagră”). De fapt, banchierii care au provocat acest dezastru şi-au luat ca argument de apărare tocmai ecuaţia Black-Schols, evitând însă să spună că au livrat matematicii date complet eronate, reieşite din sisteme perverse, total antieconomice. Dacă Statele Unite nu interveneau, situaţia devenea echivalentă cu un război mondial catastrofal. În SUA, bancherii au dat vina pe guvern, care nu le-a spus că derivatele pot duce la dezastru, deşi era evident acest lucru şi pentru un nespecialist.
Cine n-a cunoscut prea bine procedeul derivatelor, a inventat altele. În România, jocul derivatelor s-a efectuat cu trezoreria statului şi, în marea ei majoritate, la fel a fost şi în Grecia, Italia, Spania şi alte ţări.
Priviţi peisajul criminalistic de azi al României. Mai tot guvernul lui Băsescu şi afaceriştii corelaţi, trec pe la DNA. Ei sunt cei care aveau mijloacele, dar n-au avut voinţa şi poate nici competenţa să evite criza. Ei sunt cei care au sifonat sute de milioane, de miliarde de euro din buget în buzunarele lor. Îl aşteptăm şi pe maestrul Băsescu, maestrul inginerilor financiari, să explice ţării la DNA, fără drapeluri şi steme, ale ţării şi ale Uniunii Europene, de ce a fost atât de lacom, de ce şi-a distrus psihic şi fizic populaţia, cu cine de la UE a realizat întreg dezastrul.
Revenind la MCV, apare clar că acesta a devenit un instrument al UE de a manipula instituţiile româneşti şi în primul rând justiţia. Justiţia românească este obligată să facă aşa cum i se cântă de la Bruxel, fie direct, fie prin intermediari. Bruxelul cunoaşte nivelul corupţiei din România şi Europa, ştie bine că a noastră nu este mai mare decât a lor, este însă mai sigură. În România se poate fura mai bine, cu risc mai redus, justiţia operând numai pe personalităţile politice şi economice lăsate din mână de Bruxel.
Sifonările de bani se redistribuie pe canale numai de ei ştiute, pentru ca toată lumea să fie mulţumită. Dacă unul din mafioţii noştri nu mai este util Bruxelului, atunci ajunge destul de repede în Str. Ştirbei Vodă nr. 79-81. Întregul proces se desfăşoară cu conservarea parţială a teoriei informaţiei, fiind bine definite „cotele de informaţii” care conduc prin anchete, care folosesc doar acele date care evită exactitatea ecuaţiei Shannon, cea care a adus succesul sondei Voyager 1 printre pământeni, spre ascunderea adevărului şi a calităţilor ei ştiinţifice.
Spuneam că dacă mafiotul politic este util Bruxelului, atunci nu i se întâmplă nimic. Vom vedea asta în curând. Dacă însă un român adevărat le mai spune bruxelenilor câte un adevăr neconvenabil, atunci automat apare şi „pârâlă”, de regulă parlamentar din opoziţie, care modelează neeuristic sau chiar mincinos spusele românului şi atunci când apare noul raport MCV, reapare irefutabil şi formula clasică „Raportul este pozitiv, România a făcut progrese mari în combaterea corupţiei, dar mai sunt încă lucruri de făcut”. În consecinţă, monitorizarea va continua.
Politicienii locali se gudură ca nişte ciobăneşti mioritici sau lupi germani, susţinând că „da, domnilor, aveţi dreptate, vom face eforturi pentru eliminarea tuturor discordanţelor”. Unii dintre ei, aşezaţi mai în vârful arborelui politic, „iau note de observaţiile critice” şi promit rezolvarea lor. Totul e perfect, dacă n-ar fi ridicol. Căci raportul cu pricina este un document pe care nişte politicieni patrioţi l-ar clasa, l-ar distruge sau l-ar trimite înapoi cu menţiunea aceea în care se găseşte cuvântul „ştergeţi-vă!”.
Documentul nu spune nimic despre starea naţiunii, despre populaţia acestei ţări, despre sărăcirea, de către ei, a populaţiei, despre sănătate, educaţie, infrastructură, adică despre nevoile ţării, despre părerea şi problemele populaţiei în relaţia şi corelaţia cu aceeaşi justiţie, aşa cum am arătat la începutul lucrării de faţă.
Aflu recent de la o mare şefă a justiţiei că prin creşterea cu 80% a denunţătorilor se demonstrează încrederea pe care populaţia o are în domnia sa. Îmi aduc aminte că în vremurile comuniste numărul denunţătorilor era foarte mare pentru că aceştia, utilizând delaţiunea ca principiu de viaţă, în contra semenilor lor, nu căutau decât bunăvoinţa şi, eventual, beneficiile sistemului.
Lucrurile nu s-au schimbat deloc. Propoziţiile şi frazele cu subiecte şi predicate îşi menţin naraţiunea şi savoarea comunistă, iar erorile nu se încearcă a fi îndreptate, ci dimpotrivă, se ascund, se conservă şi se reutilizează în consolidarea noului sistem neo-comunist românesc şi european. Istoria se repetă. Noua criză nu poate fi rezolvată cu vechile metode ale teoriei haosului nedeterminist.
Natura, de la care am putea învăţa inclusiv în domeniul justiţiei şi al politicii, conţine un mare grad de entropie negativă. Natura înseamnă haos, în centrul căruia se naşte nucleul determinismului şi al adevăratei reţele a sistemelor de viaţă socială, economică şi politică. Dacă un politician sau un jurist, ambii corupţi, ar devora, precum larvele de Ostrinia nubilalis, atât cât îi trebuie pentru metabolism plus necesităţile ambientale ale spiritului la cotele cele mai înalte, corupţia nu ar putea distruge economia. Lăcomia umană depăşeşte orice altă fiinţă a planetei şi nu face diferenţa între funcţii în sferele de putere pe niciun meridian al Pământului.
În condiţiile în care apărătorii sistemelor economice şi financiare fură cu instrumente ştiinţifice, există pericolul ca oamenii serioşi din aceste sisteme, atâţia câţi mai sunt, să întoarcă spatele analizei matematice, aşa cum de fapt se şi întâmplă în România. Sistemul financiar actual este prea complex pentru a fi condus, fie şi empiric, dar după raţionamente şi sisteme de gândire de tip 1, neancorate în determinism.
Lumea şi România au o nevoie disperată de mai multă, şi nu de mai puţină, ştiinţă de carte, de matematică. Este necesar însă a se învăţa cum se „foloseşte ştiinţa matematicii în mod inteligent, şi nu ca un talisman vrăjit” (Ian Smith).
Nu cred că hoţii noştri, corupţii noştri şi ai lor folosesc analiza matematică. Ei au învăţat că direcţia sifonării banilor se face după principiul „Babei călare pe hipopotam”.

________________

 
 ASTA NE MAI TREBUIA ÎN VECINĂTATE:
O UNGARIE CARE SE-NCLINĂ SPRE PUTIN! 

 Adrian SEVERIN

    Reaua vestire după Victor Orban


1. Desacralizarea capitalismului liberal, deziluzia democratică și revenirea ofertei fasciste în dezbaterea de idei

A sosit! Așteptam să vină dar nu știam când se va întâmpla. Nu este vorba despre sosirea lui Victor Orban la Tușnad (acesta este un déjà vu) ci despre vremea în care reîncepe dezbaterea decomplexată despre fascism și confruntarea ideologică neconstrânsă de corectitudinea politică între adepții democrației și cei ai dictaturii. Nu mă bucur dar înțeleg că era inevitabil.

Din 1945 încoace combaterea tezelor de extremă dreaptă – anti-democratice și anti-liberale – era extrem de simplă. Era suficient ca susținătorului lor să i se aplice eticheta de „fascist” și discuția se încheia. Omul trebuia să se ascundă în gaură de șarpe. Vechile cărți ale foștilor ideologi sau politicieni fasciști au fost publicate într-un tiraj relativ restrâns și numai spre a avea pe ce să scuipi. Chiar și propaganda comunistă nu a exaltat niciodată ideea dictaturii (cu excepția dialectică a „dictaturii proletariatului”) și nu a pledat deschis în favorea regimurilor politice autoritare, totalitarismul de extremă stângă fiind pudibond botezat cu fomula „democrație populară”.

De-a lungul ultimilor șaizeci de ani, atunci când cineva avertiza asupra crizei în care s-ar găsi democrația (națională) o făcea doar spre a căuta căi pentru reabilitarea ei iar nu pentru trecerea la dictatură. Când capitalismul era criticat, ceea ce se avea în vedere era civilizarea lui (aducerea capitalului în slujba cetățeanului) iar nu punerea pieței sub control oligarhic simultan cu reducerea libertăților cetățenești. Când ideea „statului providențial” sau a „statului bunăstării” era combătută, ceea ce se urmărea era să se evite instalarea mentalității de asistat și a gustului pentru viața de rentier sau de pensionar al statului, stagnarea inițiativei și apatia socială, ruperea legăturii între productivitatea muncii și calitatea vieții, precum și a celei între merite și drepturi, iar nu dominația absolută a capitalului asupra muncii și strivirea personalității umane sub greutatea intereselor pseudo-colective formulate cu caracter obligatoriu și fără control popular de o putere politică oligarhizată. Iată, însă, că lucrurile se schimbă.

Dacă am califica discursul de la Tușnad al premierului maghiar Victor Orban drept ceea ce este – respectiv o pledoarie de inspirație neaoș fascistă – nimeni nu ar clipi și nu am vedea în jur prea multe sprâncene ridicate. Aceasta este, de fapt, schimbarea fundamentală la care dl Orban face aluzie fără să o și definească așa cum trebuie: omul de rând este atât de dezamăgit și de nemulțumit de democrația neo-conservatoare și de capitalismul neo-liberal încât nu îi mai este teramă de resuscitarea ideologiei de extremă dreaptă – anti-democratică, anti-liberală, anti-socială și anti-personalistă – și privește cu interes – dacă nu chiar cu simpatie – perspectiva unei mișcări retragrade cu față revoluționară către dictatură. Teroarea pieței face preferabilă teroarea statului iar haosul libertății face atractivă disciplina dictaturii. Deziluzia populară consecutivă sacralizării forțate a capitalismului (și a democrației capitaliste) relegitimează, iată, dezbaterea asupra ofertei fasciste readucând doctrinele de extremă dreaptă în sfera eligibilității.

Într-un asemenea context social, a-l expedia de la tribună pe dl Orban ar fi nu doar o imposibilitate dar și o imprudență. De aceea trebuie să intrăm în dezbatere!


2. Premise corecte dar… concluzii greșite

Procedând cu onestitate intelectuală, suntem obligați a admite că Victor Orban are dreptate și în ceea ce privește premisele și în ceea ce privește unele dintre remedii. Tocmai pentru că în câteva puncte esențiale el sesizează lucrurile corect, aprecierile și soluțiile greșite sunt seducătoare.

Întreaga demonstrație – greșită – a dlui Orban pleacă de la observația – justă – că democrația liberală, capitalismul liberal și statul bunăstării sunt în criză. Așa este dar nimic nou într-asta. „Descoperirea” a fost deja făcută de alții. Nuanța specifică, poate, în teoria orbaniană, constă într-o omisiune mai degrabă decât într-o afirmație: nu se spune nimic despre criza statului național care a creat democrația liberală astăzi bolnavă – dar nu defunctă. Desigur se spune ceva despre nevoia de a face statul-națiune competitiv dar lipsa de competitivitate este pusă pe seama democrației iar nu pe seama lipsei de resurse proprii ale unor state, respectiv a disparităților dintre state în materie de resurse, ceea ce, în concursul dintre națiuni, le aduce pe multe într-o situație de inferioritate. În consecință, potrivit lui Victor Orban, pentru ca națiunile în general – națiunea maghiară în special – să devină competitive, ar trebui să se renunțe la democrație și la dreptatea socială asigurată prin folosirea instrumentelor politice în redistribuirea avuției colective, „statul bunăstării” urmând a fi înlocuit de „statul muncii”.

Al muncii forțate, se subînțelege. Căci ceea ce se are în vedere nu este punerea mișcării capitalului în logica intereselor muncii ci punerea muncii sub controlul statului ca exponent absolut și integral al intereselor națiunii.


3. Vechea liturghie a muncii naționalizate pregătește inevitabil războiul

Munca pusă în slujba statului-națiune! Munca în interesul capitalului național iar nu în interesul capitalului global! Munca debarasată de dogmele internaționaliste și eliberată de dominația capitalului străin! Nu sună rău, la prima vedere. Doar că aceasta nu este o nouă religie – cum pretinde dl Orban – ci reluarea unei vechi liturghii. O liturghie care slăvește naționalizarea muncii ca punct de plecare pentru naționalizarea produsului muncii, de la care trece la naționalizarea gândirii ca expresie supremă a anulării oricărei libertăți individuale.

Cum munca singură nu poate face statul suficient de competitiv – aceasta mai ales în condițiile lipsirii de libertate a muncitorului – fuga după celelalte ingrediente ale competitivității naționale (în special resurse naturale și piețe) duce inevitabil la conflicte între națiuni, a căror ultimă expresie este războiul.

Creșterea competitivității naționale prin contopirea națiunilor civice (respectiv a statelor ca subiecți de drept internațional) cu națiunile culturale respective (mai pe înțeles exercitarea controlului politic al statului maghiar asupra tuturor teritoriilor din lume locuite de comunități etno-culturale maghiare) nu este nici ea o soluție. Dincolo de faptul că națiunea culturală ar putea fi prea mică spre a aduna pe calea unei asemenea expansiuni suficiente resurse de putere (cum este cazul Ungariei care și „Mare” de ar fi tot prea mică rămâne), întrucât spațiul cultural poate fi infinit în timp ce spațiul geografic este finit, lupta pentru împărțirea acestuia tot război se numește.

Cum războiul nu poate fi rezultatul dorit, urmează că lista cauzelor problemei care cere o abordare revoluționară (abordare confundată de dl Orban cu cea reacționară), trebuie completată prin introducerea crizei statului-națiune pe primul loc, înaintea crizei democrației și a capitalismului.


4. Când are dl Orban dreptate?

Revenind acum la fenomenele corect sesizate, să repetăm că dl Orban are dreptate în multe privințe. Are dreptate când spune că există state care funcționează bine chiar dacă nu au același model de organizare socială cu cel al Occidentului euro-atlantic. Are dreptate când spune că narcisimul arogant cu care acest Occident insistă să impună lumii un model defect chiar la el acasă, este un factor de tensiune, discriminare și creștere a decalajelor între națiunile bogate și cele sărace. Are dreptate când spune că libera circulație a bunurilor, capitalurilor și persoanelor, scăpate de sub control politic conduce la sărăcirea săracilor și la îmbogățirea bogaților, împingând statele-națiune mai degrabă spre neo-feudalism decât spre post-modernism. Are dreptate când sugerează că operatorii societății civile au ajuns să preia fără nici o legitimitate locul operatorilor politici legitimi și că, în multe cazuri sunt folosiți ca agenți sub acoperire ai dominației externe. Are dreptate când descrie abuzurile spoliatoare ale plutocrației globalizate și delapidările instituționalizate ale oligarhiei birocraților internaționali / transnaționali. Are dreptate când sugerează că principiul potrivit căruia un vot este egal cu un vot nu mai poate funcționa într-o societate complexă a cărei gestiune cere un cumul de capacități greu de realizat și evaluat într-un sistem electoralist dominat de consumerism, manipulat de metodele marketingului comercial și intoxicat de o mass media de asemenea oligarhizată. Are dreptate când afirmă că atâta timp cât primadonele globalizării se întroc la naționalism, coriștii scenei globale nu pot da la gunoi partiturile naționale. Are dreptate când spune că sistemul democratic nu mai produce decât guverne slabe și instabile într-un moment în care succesul statului național aflat sub presiunea conjugată a nevoilor interne, tot mai greu de satisfăcut, și a competiței externe, tot mai dură și mai neloială, are nevoie de guvernări puternice și de lungă durată. Are dreptate când sesizează că piața este în conflict cu statul, capitalul în conflict cu munca, individul în conflict cu comunitatea și națiunea în conflict cu globalizarea.


5. Un discurs plecat de la ideea „succesului” național este ambiguu în formă și reacționar în conținut

Toate cele arătate mai sus sunt, însă, cauze ale nemulțumirilor iar nu cauzele fenomenelor care au condus la insatisfacția publică gravă de azi și la masiva nevroză socială actuală, cauză și efect al divorțului dintre politic și social. Dl Orban identifică exclusiv efectele unor fenomene mai mult sau mai puțin obiective și, fără a mai căuta cauzele prime ale acestora, trece la formularea remediilor făcând din „succes” în același timp obiectivul demersului său politic, criteriul corectitudinii alegerii obiectivului și criteriul atingerii obiectivului. De unde și ambiguitatea discursului.

Cine poate fi împotriva succesului? Nimeni! Prin urmare „oferta” dlui Orban este de nerefuzat. A-ți propune o țintă pe care nimeni nu o poate refuza este dovada corectitudinii alegerii făcute. Cu alte cuvinte, pentru ca o opțiune să fie corect aleasă ea trebuie să vizeze succesul. În fine, dacă cel ce și-a propus succesul are succes, înseamnă că ținta a fost atinsă. Nici că se putea mai simplu!

Mai rămâne doar o mică problemă: ce se înțelege prin succes? Dacă toată lumea vrea succesul, conținutul acestuia depinde de cel care și-l alege ca țintă. În acest punct în care are loc trecerea de la formă la fond se produce și trecerea de la ambiguitate la reacțiune. Criticând feudalizarea societății capitaliste (pe bună dreptate) dl Orban caută soluții în lumea și în logica miturilor tribale (cele cu caracter conflictual) iar nu în cele ale miturilor arhetipale (cele cu caracter federator). Cu alte cuvinte domnia sa vrea să intre în viitor reculând iar nu mergând înainte spre încheierea unui ciclu istoric al dezbinării și confruntării (al căuri simbol suprem rămâne Holocaustul) prin armonizarea intereselor. Pentru dl Orban succesul se definește ca fiind capacitatea de a învinge în concursul cu ceilalți iar nu de a-ți defini propriile interese în contextul intereselor celorlalți, astfel încât egoismul să își găsească împlinire în și prin solidaritate.

Nevoia de a defini succesul prin raportare la subiectul acestuia, aceea de a asigura împăcarea contrariilor pe care le sesizează și aceea de a mobiliza energiile umane necesare confruntării implicate de însăși concepția sa asupra modelului neliberal și nedemocratic de organizare a societății, au impus definirea statului și comunității umane a cărei formă de organizare politică statul este, pe baza identității etno-culturale moștenite iar nu pe cea a identității civice circumscrise de un set de valori împărtășite voluntar. De unde și apelul la religie ca la datul identitar cu caracter cultural cel mai ușor de definit și ale cărui precepte morale sunt cel mai ușor de instrumentalizat politic.



6. „Împăcarea” contrariilor în „statul muncii forțate”

În conformitate cu teoria lui Victor Orban, preeminența statului față de piață nu se mai explică prin dorința ca politicul să îndrepte inechitățile sociale (așa cum se întâmplă la social-democrați) sau prin aceea a existenței unui arbitru care să garanteze egalitatea șanselor (cum doresc liberalii) ci prin obligația de a asigura succesul unei comunități etno-culturale organice, apărute printr-o evoluție naturală, în negura timpurilor. Membrii acestei comunități sunt obligați să rămână acolo, odată născuți în sânul ei, și să îi respecte regulile imuabile transmise prin tradițiile culturale și religioase. Dintr-o asemenea comunitate alogenii (evrei, țigani, etc.) sunt excluși și într-o asemenea comunitate regula este că drepturile sunt colective, drepturile individuale constituind o excepție care, ca orice excepție, se aplică în așa fel încât să confirme regula.

Dacă stânga democrată vorbește despre preeminența comunității (societății) față de individ, o face tocmai pentru că individul, omul și drepturile lui sunt puse deasupra tuturor și în consecință dorește ca prin armonia socială realizată cu instrumentul politic, să evite excluderea unora și să asigure dreptatea socială, respectiv egalitatea tuturor indivizilor. Când dreapta democrată susține comunitarismul, ea o face având ca scop ultim împlinirea (obiectivă și subiectivă) a personalității umane. Solidaritatea personalistă, opusă colectivismului (exaltat atât de extrema stângă cât și de cea dreaptă), presupune dezvoltarea individului în comunitate și prin comunitate, respectiv armonizarea fericirii lui cu fericirea celorlalți odată cu degajarea personalității fiecăruia, iar nu transformarea indivizilor în entități despuiate de personalitate proprie, cu valoare strict cantitativă, care la grămadă alcătuiesc o personalitate colectivă, singura posesoare de identitate (în sens calitativ) și titulară de drepturi (așa-zis colective). Sub cuvânt că se luptă cu individualismul liberal și decadența lui consumeristă, dl Orban neagă de fapt personalitatea umană și lasă fără obiect drepturile omului. Pentru dl Orban omul nu mai există. Există doar colectivul (cu identitate națională, adică etno-culturală dată) al cărui „succes” este cu atât mai mare cu cât identitatea persoanelor care îl compun este mai irelevantă și prin urmare, aspirațiile lor la fericire contează mai puțin iar succesul lor individual este mai mic.

De aici apare clar că pentru dl Orban „statul muncii” nu este „statul dreptului la muncă” ci „statul muncii obligatorii”. Nu statul în care oamenii liberi au dreptul să muncească și care obligă capitalul să includă plata muncii la capitolul „investiții” iar nu la capitolul „costuri”, reducându-și la nevoie profitabilitatea financiară pe termen scurt în folosul calității muncii și prin aceasta al armoniei (fericirii) sociale pe termen lung, ci statul în care oameni neliberi muncesc pentru ca prin muncă să își câștige libertatea. Anume libertatea de a se hrăni cu resturile de la festinul capitalului, la rândul său, chipurile, înhămat la căruța succesului națiunii; de fapt pus în slujba „națiunii oligarhice”, adică a oligarhiei naționale. „Arbeit macht frei” (Munca te face liber) – iată ceea ce pare a fi lozinca noii ordini aliberale și nedemocratice a dlui Orban, veche de când lagărul de exterminare de la Auschwitz.


7. Statul etnic – autoritar în interior și agresiv în afară

Definit ca organizare politică a unei culturi, statul capătă trei caracteristici: i. are jurisdicție extra-teritorială, obligația sa fiind să asigure succesul celor de aceeași cultură indiferent unde trăiesc în mod efectiv; ii. pe teritoriul său nominal are răspunderi numai față de cetățenii de aceeași etnie, ceilalți fiind tolerați și lăsați eventual să se auto-administreze / guverneze în cadrul unor enclave cvasi-autonome dar nu asociați la guvernarea întregului; iii. are obligația de a asigura prevalența culturii sale asupra celorlalte culturi și de aceea trebuie să protejeze naționalismul economic prin susținerea politică a capitaliștilor naționali (adică a plutocrației naționale) și naționalizarea muncii (adică munca obligatorie). Sub aspectul din urmă statul proiectat de dl Orban are meritul de a se opune plutocrației internaționale, respectiv dictatului guvernării economice trans-naționale oculte lipsite de legitimitate și control democratic. Aceasta, însă, nu pe calea edificării unei democrații trans-naționale transparente care să o controleze politic (singura eficientă, devenită fezabilă în condițiile post-modernismului) ci prin pulverizarea lumii în entități etno-culturale de tip colectivist care se luptă între ele; entități autoritare în interior spre a fi agresive în afară.  

Așa se ajunge la ceva deja foarte cunoscut dar foarte periculos: Statul este poporul (comunitatea etno-culturală) iar poporul este "elita" sa (partea cea mai bună) al cărui succes este succesul națiunii. Relația dintre elită – echivalată cu lumea capitalului național – și popor, se realizează prin muncă. Poporul accede la libertate prin munca în slujba elitei; elită al cărei succes, garantat de puterea statului, este succesul națiunii. Un succes constând în capacitatea acesteia de a-și impune interesele geo-politice și geo-economice în concurs cu alte națiuni. Cu acest înțeles statul trece înaintea pieței și comunitatea înaintea individului (ceea ce în aparență apropie teoria dlui Orban de ideile stângii democrate). În același timp, însă, munca este pusă în slujba capitalului, în „statul muncii” ea nemaiavând ca finalitate bunăstarea cetățenilor ci succesul națiunii culturale în lupta cu alte națiuni; iar interesul național (a se citi exclusivismul și egoismul național care în numele drepturilor colective imanente neagă, atât în relațiile interne cât și în cele internaționale,  drepturile individuale negociate și laicitatea) este pus înaintea ordinii globale / internaționale (circumscrise de valori voluntar împărtășite, având caracter civic). Așadar: Un stat, un popor (o națiune), un conducător! Parcă s-a mai auzit cândva această formulă. Ea se degajă, vrând-nevrând, prin analiza profundă a discursului orbanian. Un discurs ambiguu în formă și reacționar în conținut.


8. Necesitatea unor schimbări majore în ordinea lumii ca factor de consens

Acestea fiind spuse trebuie să admitem, totuși, că unele din schimbările preconizate de dl. Orban au sens. Eu însumi pledez de multă vreme pentru „secularizarea” relațiilor internaționale în sensul de a se admite existența mai multor modele de civilizație și de organizare socială care pot și trebuie să coexiste. Ideea monismului setului de valori cultural-civilizaționale ale lumii și cea a universalismului modelului societal euro-atlantic, promovat cu aroganță și agresivitate de un Occident deopotrivă narcisist și decadent, trebuie abandonată. Atitudinea mesianică și postura puterilor occidentale de mântuitor autoproclamat care, potrivit doctrinei neo-conservatoare, se consideră îndreptățite să intervină pretutindeni acolo unde au interese economice și geo-politice spre a-i converti cu forța pe păcătoși la drepta credință, făgăduindu-le tărâmul fericit al ordinii lor imperiale, a devenit inacceptabilă și nesustenabilă.

Pornind de aici, de mai mulți ani am făcut propuneri de politici menite a normaliza activitatea acelei „preoțimi seculare” în care s-au constituit prea multe organizații neguvernamentale, în realitate agenți ai unor operatori geo-politici străini. O minimă transparență cu privire la sursele de venit ale acestora, la persoanele care le administrează și reprezintă, la grupurile socio-profesionale pe care vor să le organizeze și mobilizeze în acțiuni de auto-promovare și auto-apărare, sunt necesare. Aceasta în paralel cu combaterea monopolismului în presă și a legăturii dintre mediile de afaceri și mass media.

Tot de vreme îndelungată atrag atenția asupra pericolului deturnării luptei pentru apărarea drepturilor omului, prin instrumentalizare politică, de la menirea lor, și transformarea acestor drepturi din scop în mijloc pentru promovarea agendei geo-strategice a actorilor globali și regionali.

Instrumentalizarea politică a globalizării de către super-puterile globale, menită a utiliza transformările naturale ale lumii în scopul instaurării unei ordini neo-imperiale simultan cu împingerea puterilor mici și mijlocii spre neo-feudalizare și neputință economică este o altă realitate care trebuie combătută. Odată cu ea trebuie combătută oligarhia globală a instituțiilor finanțatoare internaționale și cea a birocrației internaționale. Am pledat de mult și în această direcție.


9. Scopul, direcția, conținutul și mijloacele schimbării ne despart

Nu este, însă, același lucru când doi spun același lucru. „Non idem est si duo dicunt idem!” Chiar și când terapiile propuse de dl Orban sunt corecte (iar atunci nu sunt noi), scopurile și instrumentarul pentru aplicarea lor sunt greșite.

Ordinea internațională nu se poate schimba prin revoltele belicoase ale celor mici (Ungaria este un asemenea exemplu) ci prin asocierea lor și prin negocieri purtate cu inteligență și perseverență.

De asemenea, nu poate fi concepută egalitatea între entitățile suverane simultan cu practicarea inegalității în interiorul acestora. Egalitatea între state fără egalitatea între cetățenii acestora este inutilă; egalitatea între cetățenii statelor inegale între ele este imposibilă. Tot așa cum libertatea în afară fără libertate în interior este zadarnică și neviabilă.

În fine, oligarhiile globale – că este vorba despre plutocrați, despre birocrați, despre trusturile media etc. – nu pot fi combătute și controlate decât cu instrumentele unei puteri politice globale. Lupta dintre oligarhii naționali și oligarhii globali nu poate fi câștigată decât de cei din urmă. Nici democrațiile naționale, fie ele și reabilitate și scoase din criza în care se găsesc, nu pot învinge guvernarea oligarhică globală.

Civilizarea capitalului global și transformarea capitalismului neo-liberal dogmatic în capitalism social se pot obține doar prin metamorfozarea „democrațiilor statistice” naționale (devenite azi aproape exclusiv niște ritualuri fără înțeles și fără conținut, practicate de ipocriți fără credință) în „democrații meritocrate”, federalizate la nivel regional și global tot pe baze democratice, de astă dată specifice conceptului de „națiune cosmopolită”.


10. În loc de concluzii

A nu ține seama de cauzele nemulțumirii populare pe care le pune în discuție Victor Orban, ar fi o imensă greșeală. A respinge necritic toate măsurile de contracarare a crizei de încredere în ordinea democratică și liberală (la nivel național și global), pe care le preconizează, ar fi cu totul contraproductiv și nu ar face decât să adâncească falia dintre popoare și conducătorii lor. A ignora, însă, mesajul profund al discursului orbanian (o repet, ambiguu în formă și reacționar în conțiunt), a-l trata cu superficialitate la modul ironic și a nu i te adresa cu numele pe care trebuie să îl poarte – acela de „fascist”, ar fi un păcat mortal.

Aceasta nu numai pentru că, dacă pluralismul valorilor trebuie admis la nivel global, el este inadmisibil în cazul celor care sunt membri ai aceluiași club (în speță UE și NATO) și nici pentru că întâietatea Ungariei în privința derapajului spre național-autoritarism în epoca post-bipolară amintește dureros de o întâietate similară în epoca interbelică, ci pentru că, așa cum însuși dl Orban foarte corect observa, într-o lume în criză, precum cea de astăzi, orice este posibil. Este posibil, așadar, ca ordinea anti-democratică și anti-liberală, aceea a unui naționalism primitiv și exclusivist dominând o societate închisă și controlată, să prindă viață, așa cum o preconizează și o rău vestește actualul premier maghiar. Or, asta înseamnă război și, de ce nu, în cele din urmă, încheierea istoriei; nu, însă, prin uniformizarea valorilor la nivel global ci prin dispariția tuturor combatanților.    




 
 DE LA ZOON-POLITIKON LA HOMO-FRAUDENS 

Magdalena ALBU


                 RĂZBUNAREA MORŢILOR,
                 HOMO FRAUDENS ŞI SULLA


”O surpriză pentru noi este descoperirea unei specii nesemnalate: Homo Fraudens,
hominizii care au găsit că frauda duce la scop mai uşor decât violenţa. ”
Acad. MIRCEA MALIŢA


    În lipsa ideologiilor distincte, se nasc alianţe. În lipsa caracterelor, apar delatori. Mulţi dintre reprezentanţii capiştei politice a ultimului sfert de veac au trecut în marea lor majoritate printr-un proces de metamorfozare internă care azi îşi atinge un apogeu extrem de dureros pentru naţie. Pe măsură ce puterea i s-a revărsat în valuri peste creştet, chipurile, în mod democratic, zoon politikon a devenit miniatura unui diabolic personaj al perimetrului antic roman, destul de necunoscut contemporaneităţii - Sulla. Cum? Aidoma acestuia, prin jaf şi dictatură personală. De ce? Pentru că inteligenţa nu i-a permis niciodată politicianului postmodern să-şi gestioneze cu responsabilitate conceptul de putere, un concept care a căpătat în mintea lui, din nefericire pentru destinul omului de rând, dimensiuni hiperbolizante. O foarte scurtă incursiune în sfera istoriei lumii poate desluşi multe detalii despre adevărata natură a celor care azi conduc la nivel autohton şi global Omul, devenind un bun şi întemeiat prilej de a trata în mod distinct şi sumar trei momente specifice din istoria autohtonă şi cea a umanităţii în stare să certifice cu elocvenţă cele subliniate anterior. Primul dintre ele e organic legat de suflul antichităţii romane, cel de-al doilea de epoca fanariotă în Ţările Române, iar ultimul de un aspect particular deviant al legislaţiei naţionale din anii pe care am ajuns să îi trăim.   
Sulla nu este un substantiv comun slobozit cu multă lipsă de discernământ, în fel şi fel de variante lingvistice, de către anumiţi inşi ai speciei Homo sapiens sapiens de azi. Dimpotrivă. Se poate, de fapt, lesne constata din însăşi modalitatea scrierii sale cu majusculă şi cu dublă consoană. Mai precis, substantivul invocat aici e unul propriu, desemnând figura neguroasă a generalului şi omului politic al Romei antice Sulla Lucius Corneliu (138-78 î.e.n.) - autointitulat „Felix”, adică „Norocosul” -, cuceritor, la 1 martie 86, al Atenei şi al Pireului, asupra cărora a dezlănţuit la momentul respectiv o prăduire de proporţii inimaginabile, dar şi instaurator, pentru prima dată în diacronia Cetăţii Eterne de pe Tibru, a conceptului de dictatură personală, acordându-şi cu de la sine voinţă „titlul de dictator pe termen nelimitat”. Reformist în sens strict unidirecţional al consolidării propriului său eşafod de conducător absolut, generalul roman Sulla nu a făcut decât să dubleze, prin binecunoscutele Leges Corneliae, numărul senatorilor, de la 300 la 600, reducând, astfel, la tăcere cuvântul tribunilor plebei şi sporind, deopotrivă, în acest mod puterea temutei oligarhii senatoriale a vremii. În anul 78, el s-a retras în Campania, unde si-a scris cele 22 de volume de memorii intitulate simplu „Comentarii”, izvorul funciar de mai târziu, practic, pentru un Plutarh ori un Titus Livius întru formularea nu doar a diagnozei caracterizante a activităţii lui militare şi politice, dar şi întru sublinierea pregnantă a temeliei concrete în ceea ce privea cruzimea recunoscută a acestuia şi modalitatea proprie de control statal deţinut, întemeiate ambele pe un fundament constituit, aşa precum specificam anterior, din segmentul senatorial şi din cel al corpului magistraţilor extinse numeric din raţiuni rapid identificabile de oricine, la care se adăuga şi acea devotată gardă personală compusă dintr-un număr de 10 000 de liberţi şi 120 000 de veterani aflaţi în coloniile militare din Etruria şi Campania.       
O altă alăturare elocventă a caracteristicilor definitorii ale omului politic contemporan este reprezentată de ceea ce denumim generic în istoria naţională drept ev fanariot, ce îşi delimitează, să spunem aşa, intervalul de desfăşurare începând cu anul 1711, în Moldova, sub domnia lui Nicolae Mavrocordat, respectiv, 1716, în Muntenia, pentru ca, mai apoi, să-şi finalizeze parcursul istoric ruinant pe plan economic şi decadent pe cel politic pentru ambele Ţări Române în anul de graţie 1821. Abia o dată cu sfârşitul fizic, la data de 19 ianuarie 1821, al domnului Alexandru Şuţu aflat la cârma statală de dincoace de Milcov avea să prindă contur mişcarea iniţiată de Tudor Vladimirescu, care viza ca ţintă concretă înlăturarea definitivă a valului de fanariotism şi obţinerea independenţei Principatelor. Rezumând statistic, prin cei 36 de domni în Moldova şi cei 40 în Muntenia, „Regimul fanariot a fost un regim de jaf.”, după J.C. Drăgan, un veac dominat în mod vădit de „ruperea Principatelor de Europa”, dar şi de „orientalizarea lor în forma de viaţă şi în obiceiuri”, conform celor scrise de acelaşi istoric român. Căci urmele stăpânirii Domnilor greci proveniţi din cartierul de pe Cornul de aur al Constantinopolelui, Fanarul, nu au fost deloc nişte dâre pline de lumină sub raport economic şi fiscal. Ba, dimpotrivă, putem vorbi despre vremuri de grele şi multe biruri pentru omul de rând, ce apăsau, la fel ca şi astăzi, ca o piatră de moară, spatele celor care nu îngroşau rândurile tagmei contribuabililor hrisovoliţi.
Una dintre dările vechi de trei secole şi cunoscute sub numele simbolic de haraciu - amintim aici că acesta data încă din anul 1413, în Muntenia, fiind pe atunci în  valoare de 3000 bani de aur plătiţi peşcheş de către Mircea turcilor, şi abia din 1512 în Moldova, când Bogdan Chiorul adăuga vistieriei lui Selim I suma de 4000 de galbeni şi 20 de şoimi - era vărsată an de an Porţii otomane, în epoca fanarioţilor ea ajungând să înregistreze, după cum bine se cunoaşte, o creştere considerabilă. Dijmăritul sau impozitul pe stupi şi pe mascuri, adică pe porcii castraţi şi puşi la îngrăşat, de exemplu, fumăritul, vinăriciul sau taxa pe cârciumi, în virtutea căreia fiecare proprietar de asemenea stabiliment comercial era obligat să ofere statului din zece vedre câte una, oieritul sau darea pe păşunat formau toate huzmetul, cu alte cuvinte, venitul principal al Domniei care era scos la vânzare prin licitaţie publică. Altfel spus, secolul al XVIII-lea (supranumit şi secolul Luminilor) se constituie, aşadar, într-o nişă de referinţă a istoriei naţionale, când hospodarii Ţărilor Române, puşi ori maziliţi după bunul plac şi mulţimea de interese de către Înalta Poartă, reprezintă un reper edificator pentru actualitatea veacului XXI în ceea ce priveşte dinamica şi diversitatea impozitării multiple a cetăţeanului de rând, neprivilegiat nici el, desigur, în interiorul unui organism statal viciat şi condus după legi impuse, în genere, din afara sa.
Părăsind teritoriul evului fanariot în Principate şi revenind la actualitatea mizeră a timpului în care trăim, aducem în discuţie, menţinând discursul în aceeaşi cheie ideatică anterioară, conceptul de Homo fraudens, concept aparţinând acad. Mircea Maliţa, care descrie fenomenul deloc nou apărut în societatea românească în următorul mod: ”O surpriză pentru noi este descoperirea unei specii nesemnalate: Homo Fraudens, hominizii care au găsit că frauda duce la scop mai uşor decât violenţa. Procedeul le-a plăcut atât de mult încât… vedem subspecia lucrând inteligent printre noi în economie şi politică şi mult mai mult în viaţa de zi cu zi.” Mircea Maliţa adaugă acest calificativ - definitoriu, din păcate, pentru anumite spirite postmoderne (existente nu numai în sfera politicului, ci şi în toate celelalte sfere constitutive ale corpului statal contemporan) - altor asemenea atribute conferite fiinţei umane de-a lungul vremii, fiecare dintre ele aşezat, evident, pe palierul său imagologic restrictiv, precum Homo ludens, Homo communicans, Homo faber, Homo artifex ş.a. Homo fraudens identifică, de fapt, acel individ al momentului actual, care îşi dedică până la ultima suflare viaţa tărâmului întunecat al ilegalităţilor şi al machiaverlâcurilor de tot felul. El distruge, practic, asemenea unei carii extrem de agresive, în mod constant, cele mai sănătoase pârghii ale organismului economiei naţionale, impunând la nivel general o serie de principii negre de acţiune cu scopul creşterii arborescente a unei mari şi incontrolabile (chiar şi prin măsuri corect aplicabile) plăgi a momentului - evaziunea fiscală. Un segment care prejudiciază statul imens şi peste care, dacă încercăm a suprapune şi ceea ce stă scris în recentul raport pe Justiţie din cadrul Mecanismului de Cooperare şi Verificare, atunci tabloul prezentului nostru superficial şi discontinuu devine aproape complet. (Iată, spre exemplu, una dintre menţiunile Comisiei Europene, demne de luat în seamă nu doar la nivel scriptologic ori utopico-ideatic de către cei îndrituiţi cu asemenea sarcini fixe, ci faptic: “În ceea ce priveşte recuperarea creanţelor, în special recuperarea daunelor-interese, autorităţile române au recunoscut faptul că sistemul trebuie îmbunătăţit. Chiar dacă una dintre dificultăţile în acest domeniu este legată de necesitatea îmbunătăţirii colectării datelor, totuşi rata de recuperare înregistrată de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală (ANAF) în executarea hotărârilor judecătoreşti este estimată la numai 5-15 % din activele care fac obiectul unei hotărâri judecătoreşti.”)
Cu siguranţă că, în negura greu de cuprins ecuaţional chiar şi la nivel matematic a fraudei zilelor noastre, devine de-a dreptul ridicol să încerci a-i contrapune factorului de ordin gigantic al evaziunii fiscale, prin intermediul unor coerciţii legislative inventate cu rea intenţie de către un regim politic anterior (şi facem referire aici, bineînţeles, la guvernarea portocalie antiumană de dinaintea celei prezente), o serie de manifestări minore (neluate în calcul nici măcar de comunişti), ce depăşesc sfera raţionalului unanim acceptat, precum impozitarea veniturilor obţinute de anumite categorii defavorizate de populaţie din dobânzile nesemnificative provenite din depozite bancare înfiripate de omul obişnuit pentru zile negre (a se traduce aici, pentru supravieţuire şi moarte). Una dintre nenumăratele anomalii ale perimetrului politic şi societal intens manelizat de două decenii şi jumătate, anomalie „gândită” probabil de către aleşii conjuncturali ai neamului în concordanţă cu faptul că sumele cu pricina reprezintă, practic, singurele venituri, care pot fi vărsate cu certitudine la ora actuală în vistieria statului, dar şi ca o modalitate de şubrezire, până la urmă, a sistemului bancar. Or, tocmai din unghiul contrar de vedere ar trebui acţionat la nivel de politici economice, asta dacă nu se doreşte a se instaura cu forţa un cu totul şi cu totul alt mers general al lucrurilor decât cel cunoscut până acum.  
Din punct de vedere imagologic însă, ultima şi cea mai puternică reprezentare nu numai a insuficienţei pseudomodelului capitalist din ultimul sfert de veac parcurs - pseudomodel aşezat cu o deosebită insistenţă, prin varii strategii de marketing politic, în ochiul viu al naţiei române -, cât şi a figurii lui Homo fraudens de sorginte politicardă este o secvenţă vizuală de câteva secunde, când mitul emblematic pentru vulg al individului înfipt în magia stranie a propriei sale avuţii s-a spulberat cu bruscheţe, aidoma unei dâre iluzorii de fum pe un cer care n-a existat, la rându-i, nici el deasupra creştetului cuiva. De la poarta principală a palatului construit pe tărâmul sumbru al morţilor şi până la uşa veche şi decolorată a oprelii, traseul omului politic postdecembrist ni se înfăţişează a fi unul încărcat de semnificaţii negative pregnante, tocmai pentru că zoon politikon s-a autodefinit de-a lungul timpului ca o specie situată mereu în zona de aşteptare opusă aceleia gândite de mandatarii lui reali, nu doar statistici.
Orice poţi să îi reproşezi politicianului conjunctural postmodern în cadrul larg al spectacolului teatral lumesc (cu aparent caracter democratic, în genere), dar nu poţi să îi treci cu vederea un lucru, anume darul vădit al persuasiunii cu dublu tăiş scrijelite parcă în gena lui specifică, un loc geometric cu contururi imprecise, în care doza de responsabilitate şi viceversa ei se împletesc destul de dizarmonic şi de periculos. Legătura dintre cele trei câmpuri atacate anterior în mod distinct şi cu sumaritate e simplu de intuit. Căci nu seamănă cumva, ne întrebăm, actualele impozite iraţionale pe sărăcie (sărăcie doar a vieţii materiale, nu şi a duhului însă) atârnate în spatele românului obişnuit cu taxa impusă de fanarioţi pe mascuri, adică pe porcii castraţi şi puşi la îngrăşat, de exemplu, în condiţiile existenţei, de o bună bucată de vreme încoace, a unei specii degenerate de zoon politikon echivalate sinonimic, de regulă, în chip vădit cu Homo fraudens şi dominate din plin de pusee continue de aroganţă extremă, jaf nelimitat şi dezmăţ opulent, precum acelea ale fostului general roman Sulla?!... Pare că da. Nădăjduim, totuşi, că lucrurile vor intra pe un culoar al ordinii veritabile cât de curând.  




 
 „SI UN EXEPMPLU INVERS ...”



SI UN EXEMPLU INVERS PE CARE-L COMENTEAZĂ
Dimitrie GRAMA



Dimitrie Grama, cel care  ne semnalează relatarea despre viziunea suedeză asupra dimensiunilor actului de guvernare, este un vestit chirurg și un redutabil poet, cum n-avem noi norocul să păstrăm în țară. S-a refugiat în țările nordice cu mai bine de  patruzeci de ani în urmă și a practicat medicină de performanță în multe țări ale lumii, numai versurile lui aparținând acestei țări și limbii ei. Iată reacțiile și mărturisirile lui față de  fenomenul care se conturează tot mai viciat:

Acceptarea corupției in toate formele ei de expresie și aceptarea ideii că cei imorali/corupti nu sunt trași la răspundere și pot ramâne in functii continuandu-și rușinoasa activitate e un lucru care nu se schimba atata timp cât lumea continuă cu "daruri și bacșișuri" și nu reactionează puternic, chiar violent împotriva celor care contribuie la depravarea morală a întregii națiuni.
Copil cu origine nesănătoasă fiind, eu am încercat cu disperare să fiu acceptat de societatea mea, care, pe vremea aia, era şcoala primară şi atunci când până la urmă am fost şi eu făcut pionier, nu numai că am acceptat îndoctrinarea comunistă, ci am devenit un tânăr luptător comunist. Această perioadă de confuzie a durat vreo trei ani, de la vârsta de unsprezece ani şi până pe la paisprezece ani. Atunci realitatea mi s-a arătat în toată cruzimea ei şi m-a schimbat pentru totdeauna. Mi-a deschis ochii şi m-a forţat s-o ,,vad” despuiată de minciună omenească. De atunci încoace, ascult discursul ,,omului” şi îl accept doar când sunt convins că acest discurs este sincer, fără ambiţia parvenirii şi că este folositor umanităţii în general şi mai ales folositor acestei planete care ne găzduieşte, printre milioanele de specii şi pe noi oamenii. Am ales calea pribegiei şi de multe ori cred că sunt un pribeag profesionist, sunt unul care îşi tot căută locul de odihnă şi nu-l poate găsi, până când, bag sama, odihna eternă îl va găsi şi odihni în îmbrăţişarea ei rece. În anul 1969, făcând parte din Echipa Naţională de Atletism, după un concurs internaţional la Stockholm, am rămas acolo, în Suedia, cu doar ce aveam pe mine şi vreo 150 de dolari.
În Suedia am reuşit să-mi fac toate studiile şi acolo am întâlnit şi alţi români de excelenţă: Prinţul Cantacuzino, Paul Lahovary, Magda Mantu Ljungberg, Sergiu Celibidache şi pe Mihai Palade, când a venit la Stockholm să primească Premiul Nobel. Eram student la medicină atunci şi Palade ne-a ţinut o lecţie la Karolinska. Am vorbit cu el câteva minute pe româneşte.
Nu-mi permit, de aici de unde sunt, să dau sfaturi, dar cred că este foarte important ca intelectualitatea decentă română, care are ca prim interes promovarea unei culturi sănătoase să se ,,găsească”, să se sprijine unii pe alţii şi mai ales să fie ,,dascăli buni celor care acum cresc şi se formează ca intelectuali”.
Ţara Românească are nevoie de dascăli buni în toate domeniile vieţii publice, dar mai ales în cel al culturii, care este motorul genetic al unei societăţi sănătoase.
Din păcate, există încă multă prostituţie culturală în România şi eu înţeleg foarte bine de ce acest fenomen este posibil, dar cum am mai spus, sunt convins că această perioadă de vreo 50 de ani, reprezintă o formă de tranziţie, de metamorfoză, din „vierme” în fluture. Eu , seara mă pregătesc să adorm şi cel mai bine adorm acum la televizor ascultând diverşi idioţi care ne tratează pe noi de idioţi şi încearcă să ne vândă tot felul de aiureli: propagandă politică, democraţia americană, drepturile homosexualilor, problema palestiniană şi cea ucraineană, educarea liberă a copiilor, ş.a.m.d. Asta îmi demonstrează că toate aceste „fenomene sociale”: corupţia, imoralitatea, nepotismul, etc. există şi în societăţile din Nordul Europei, e adevărat. Dar, oricum, există o mare diferenţă de atitudine şi responsabilitate. Pe când în Sudul Europei nepotismul, şmecheria şi iresponsabilitatea, fac parte din activităţile cotidiene curente şi sunt acceptate de toate păturile sociale şi politice, ca un „armament” pentru succes, în ţările nordice, aceste atribute fac parte din Codul Penal.
De multe ori am auzit români, chiar şi aici în străinătate, comentând diverşi parveniţi sau criminali social – politici atribuindu-le caracteristici, în mentalitatea lor, „pozitive”: „Ce vrei domnule, s-a învârtit, a fost deştept!”
Deci adânc în concepţia românului Şmecheria este pusă la egalitate cu Deşteptăciunea/Inteligenţa şi omul imoral care foloseşte tot felul de trucuri murdare ca să parvină, este deştept!!!
Mai la început, mă revoltam şi aceşti oameni „normali” mă întrebau foarte serios: „Lasă-mă domnule în pace, parcă D-ta dacă aveai posibilităţile alea, nu făceai la fel?”
Ei, bine, eu nu făceam la fel, pentru ca „sa fac la fel”, însemna să mint, să fur, să distrug alţi oameni, etc. şi n-am fost niciodată antrenat în acest sens.
Lumea din ţările nordice ştie că există corupţie în România, dar ei ştiu lucrul acesta aşa, în teorie; nu sunt capabili să-şi imagineze amploarea corupţiei de care suferă această ţară. Pentru ei este de neimaginat că un ales al poporului este hoţ, fură avutul poporului şi prins la furt, este iertat! Nu pot să-şi imagineze ca un Prim Ministru îşi pune gagica sau sora sau fiica în diverse posturi grele prin ministere sau pe la ambasade. Etc. Etc. Etc.
Aici iresponsabilitatea politică, furtul, minciuna şi în general corupţia oricărui demnitar este aspru pedepsită. Un om compromis din punct de vedere moral, nu poate face cariera politică şi probabil că nu poate funcţiona nici ca portar la Primărie.
În principiu, Nordicul poate să-şi creeze o imagine mintala a Corupţiei , dar în realitate nu înţelege nimic. Pus în direct contact cu „cotidianul românesc”, face scurt circuit cerebral şi exclamă: „Aşa Ceva Nu Există!”
Privitor la evoluţia României, cu tot scepticismul care, în general, mă caracterizează, sunt totuşi optimist. Sau aşa vreau să fiu, pentru că iubesc ţara aia cu nenorociţii ăia de români, şmecheri şi deştepţi, umili şi proşti, hoţi şi generoşi, răi şi buni.
Sunt optimist tocmai pentru că există această varietate umană care poate naşte cele mai formidabile lichele dar şi cei mai inspiraţi poeţi sau matematicieni!
Uite neamţul: e unu şi unu, toţi îndemânateci, toţi capabili să facă şuruburi perfecte, sau să meargă cot la cot şi la ordin să tragă perfect cu mitraliera! Este ordonat neamţul şi ascultător, atât de ascultător că poate să ne extermine pe toţi, fără să-i pară rău.
Nu are inima românului! De aceea cred că România are o şansă să se ridice în viitor, chiar dacă acest viitor este mai îndepărtat în timp şi generaţia noastră nu-l va mai prinde. Vor trece încă vreo 50 de ani până când ordinea social-politică va fi alta, bazată pe principii mai sănătoase.
România ar trebui să încurajeze ,,satul şi ţăranul” român şi să-şi bazeze o mare parte din economie pe agricultură şi pe natura frumoasă şi sălbatică.
Toate culturile lumii sunt ameninţate de ,,modernism şi superficialitate” şi România nu face excepţie. Oricum ar trebui să existe un echilibru între valori. Prea multă vulgaritate şi superficialitate expusă atât în mass-media cât şi cultural va duce bine-nţeles la dispariţia multor valori cunoscute de noi acum, dar sunt convins că întotdeauna vor fi şi alţii, deosebiţi, sensibili şi cu o gândire şi imaginaţie ,,clasică” . Aceştia vor duce mai departe arta şi cultura adevărată. Cred că mai curând ,,manelismele” şi alte teribilisme vor fi vulnerabile în timp şi vor risca să dispară.

Ştiu că nu este uşor şi ştiu că nu este de ajuns să te revolţi numai în cercul tău restrâns, în care de obicei sunt oameni care împart aceleaşi idei şi principii, ci lupta pentru adevărata democraţie trebuie dusă de toţi cei care se consideră ,,responsabili” faţă de ţară şi popor. Intelectualul român are o mare răspundere şi nu poate să se ascundă după scuze futile. El este ,,dascălul” generaţiilor viitoare şi chiar dacă se simte singur şi timorat de cei de la putere, trebuie să găsească curaj şi „fraţi de arme” şi să lupte pentru ca vocea lui să fie auzită şi să lupte pentru o societate cu care să se mândrească.
Unii intelectuali români mi-au spus că pentru mine-i uşor să fiu „combatant”, să critic şi să incriminez ,,Puterea”, fiind acolo unde sunt, departe şi cu „burta plină”, pe când cei rămaşi acasă sunt nevoiţi să se „prostitueze” cu Puterea, ca să mănânce şi ei o pită mai bună.
Această atitudine a intelectualului român mă pune pe gânduri şi este extrem de demoralizantă, deoarece în ea se ascunde acea acceptare a iresponsabilităţii, corupţiei, şmecheriei.
Eu cred că românii au armele necesare cu care să lupte împotriva actualei orânduiri dar, ori nu ştiu cum să folosească, ori nu vor să folosească aceste arme.
Şi totuşi, aşa cum m-am exprimat de multe ori, eu sunt optimist şi vreau să cred că românii şi România vor avea parte de o soartă mult mai bună în viitor. Sper din toată inima să am dreptate şi sper să pot ajuta cât se poate de mult ca această speranţă să fie îndeplinită. Să nu  ne așteptăm prea mult de la politicieni, de oriunde ar fi ei. Majoritatea celor de astăzi, în loc să se străduiască să ajute toate naţiunile pentru un standard normal de viaţă, folosind avuţiile pământului pentru prosperitate, se prostituează cu fabricanţii de arme şi folosesc resursele materiale şi umane în slujba războiului şi al distrugerii! Vasta majoritate a politicienilor sunt Oameni-Maşină, fără conştiinţă sau doar cu o conştiinţă rudimentară şi acest lucru se adaugă şi la un IQ foarte mediocru al politicienilor de elită! Problema e mai complicată. Ea ține de sistemul polotic, pentru că  el e cel care formează politicienii. Și,de asta, cu toate că unii îl văd la modul exagerat, eu recomand descrierea pe care cineva o face mai jos, poate nu în legătură cu tot adevărul dar, oricum, cu viziunea sudeză asupra  actului de guvernare și a dimensiunilor sale:



 
 „Suedia, tara in care politicienii nu au privilegii, nu se bucura de imunitate, iar alegatorii se prezinta la vot in proportie de peste 80%.


In topul 2013 al celor mai fericite tari, Suedia figureaza pe locul 5, dupa Danemarca, Norvegia, Elvetia si Olanda, in timp ce Marea Britanie este abia pe  locul 22, iar Romania pe locul 90.

Tarile "fericite" au in comun mai multe lucruri, printre care un venit mare pe cap de locuitor, o  viata sanatoasa si, mai ales, absenta coruptiei la nivelul  liderilor, explica John Helliwel, profesor de economie la  Universitatea British Columbia. De asemenea, implicarea oamenilor in  viata "cetatii" este tratata cu foarte mare seriozitate...”


Așa se exprimă reportajul "Suedia - Taramul politicienilor fara privilegii"  ("Sweden - Land of Politicians Without Privileges"), difuzat de  televiziunea braziliana TV Bandeirantes,care ne prezinta o lume despre  care, obisnuiti cu situatia din Romania, ne e greu sa credem ca  exista cu adevarat

Cateva date generale

Suedia este o monarhie constitutionala. Din 1971, Parlamentul tarii este  unicameral si are 349 de membri, alesi prin vot direct si  proportional, ei reprezentand 9,2 milioane de cetateni. Regele Carl  al-XVI-lea Gustaf indeplineste doar functii ceremoniale, cele  politice fiind preluate de Purtatorul de Cuvant al  Parlamentului.
 Statul este conceput ca un sprijin pentru toti cetatenii sai, care sunt tratati echitabil prin  intermediul unor servicii sociale consistente, bazate pe o economie  solida. Aceste servicii sunt asigurate tuturor gratuit, indiferent  de venituri sau clasa sociala. In schimb, taxele sunt mari, dar ele se intorc sub forma de pachete de asistenta sociala.

Aceasta relatie intre stat si cetateni face ca alegerile sa fie extrem de importante pentru  suedezi. Conform statisticilor, peste 30% dintre ei sunt membri in  diverse partide si peste 80% sunt membri de sindicat.

Prezenta la alegerile organizate la fiecare 4 ani este de peste 80%.  Suedezii considera  dezbaterile politice si prezenta la vot esentiale pentru  democratie.

Fara privilegii sau lux pentru politicieni

Tara este condusa de clasa politica, nu de rege, iar suedezii sunt extrem de implicati si de  atenti la activitatea depusa de cei carora le dau votul, motiv  pentru care acestia nu au privilegii si nici nu beneficiaza de  conditii de lux.

Pana in 1990, in Suedia nici nu existau locuinte puse gratuit la dispozitia parlamentarilor.
> > Acestia obisnuiau sa doarma pe canapelele din birourile lor, situate  in cladirea Parlamentului.

In prezent, parlamentarii suedezi au la dispozitie garsoniere detinute de stat,  cu o suprafata de circa 40 de metri  patrati. Singura camera este > folosita atat ca living, cat si ca dormitor. Spalatoria este comuna,  iar demnitarii trebuie sa se programeze din timp daca vor sa isi  spele asternuturile.

Sunt si parlamentari care traiesc intr-un spatiu chiar mai mic, de doar  18 metri patrati. In aceste cazuri, inclusiv bucataria este  impartita in comun. Nu exista personal de serviciu, iar regulile  sunt stricte: "Pastrati curatenia".

Biroul unui parlamentar are circa 18 metri patrati. Demnitarii nu au secretare sau  consilieri, nici masini de serviciu cu sofer.

"Eu ii platesc pe politicieni. Nu vad niciun motiv pentru care banii platitorilor de taxe sa fie  folositi pentru a  le oferi politicienilor o viata de lux", explica  un suedez in reportajul televiziunii braziliene.

Resedinta oficiala a premierului suedez nu depaseste circa 300 de metri patrati. Nici acesta nu beneficiaza de  personal de serviciu. Mai mult, purtatorul de cuvant al guvernului a  declarat ca premierul isi calca singur camasile si isi spala singur rufele, la fel ca orice simplu cetatean.

Suedia este impartita in 21 de comitate conduse de cate un birou administrativ numit de guvern impreuna cu  un consiliu ales de cetateni. Pe teritoriul Suediei sunt 290 de  localitati.

Nici primarii si guvernatorii nu au dreptul la resedinte oficiale gratuite, iar consilierii nici macar  nu au salariu lunar sau un birou propriu, asa ca lucreaza de acasa.
"Suntem alesi sa reprezentam cetatenii si, la fel ca ei,  avem  propriile noastre slujbe", a explicat o consiliera.
Doar parlamentarii, care lucreaza la elaborarea legilor, se considera ca exercita un serviciu public  pentru care trebuie sa fie remunerati cu salarii lunare. Un  parlamentar suedez castiga aproape dublul venitului net al unui  profesor.


Fara indemnizatii speciale

Parlamentarii care nu domiciliaza in capitala nu primesc bani in plus pentru costurile suplimentare,  cum ar fi plata unei eventuale chirii sau pentru a avea asistenti la  cabinetele parlamentare din localitatile de origine. Acolo, multi  dintre ei lucreaza de acasa si utilizeaza sediile partidelor sau  bibliotecile publice pentru a se intalni cu alegatorii.

Toate calatoriile cu  avionul ale parlamentarilor trebuie sa fie aprobate si rezervate la  agentia de turism din cadrul Parlamentului, nefiind alocate  indemnizatii speciale.

Fara imunitate

Politicienii suedezi nu sunt privilegiati in fata legii si nu se bucura de niciun fel de  imunitate.
Mona Sahlin a cumparat o ciocolata si alte cateva obiecte personale cu credit cardul guvernamental si a  platit scump - si-a pierdut postul devicepremier. Scandalul a fost celebru in anii '90, fiind cunoscut sub numele de  "cazul Toblerone". Sahlin si-a compromis cariera politica, fiind  nevoita sa demisioneze din functia de lider al Partidului Social  Democrat.

Transparenta si controlcetatenesc

Cetatenii sunt foarte atenti la modul in care Parlamentul isi foloseste puterea.  Transparenta activitatii parlamentare are radacini in Constitutie.  Fiecare cetatean are dreptul sa verifice cheltuielile  politicienilor, actele contabile emise de guvern si declaratia de  impozit pe venit a premierului.

Mai mult, functionarii trebuie sa puna la dispozitia doritorilor corespondenta zilnica si  emailurile oficiale ale prim-ministrului, orice cetatean avand acces  la aceste informatii.

In sala calculatoarelor este posibil chiar sa studiezi traseul unor documente, cum ar fi  cheltuielile guvernamentale sau detaliile unei licitatii publica. De > exemplu, unul din rapoartele cu cheltuielile premierului a  inclus  si pranzul luat impreuna cu presedintele Bancii Centrale, precizandu-se chiar si ce au mancat si au baut cei doi.

Administratia Parlamentului suedez tine socoteala cheltuielilor in rapoarte ale membrilor, depozitate  intr-o singura incapere. Exista dosare individuale pentru fiecare  dintre cei 349 de demnitari, precum si pentru Purtatorul de cuvant  al Parlamentului.

Orice suedez poate veni sa studieze dosarele sau poate cere informatiile prin intermediul Internetului.

Principiul transparentei este inclus in Constitutia suedeza de mai bine de 200 de ani. El face ca  excesele de putere sau cazurile de coruptie sa fie extrem de rare in  aceasta tara.
________________________________

 
 Semnatarii  comentariilor acestui caiet:

DANIELA GÎFU
Cunoscuta scriitoare din noua generație,cercetător cu lucrări în
domeniul procesării limbajului natural în corelație cu analiza de discurs și Profesor
asociat la Universitatea “Alexandru Ioan Cuza” din Iași. Redactor-șef  al revistei „Destine literare”, care apare la Montreal. Membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști


MIHAI BERCA
Profesor universitar doctor, sef de catedră la UASMV Bucuresti, „doctor honoris causa” și  profesor asociat al mai multor universități europene, laureat al premiilor Academiei Române, Academiei Oamenilor de Știință, Academiei de Științe Agricole.

ADRIAN SEVERIN
Profesor universitar doctor de drept al comerţului internaţional şi construcţie europeană, fost
 europarlamentar, ex-viceprim ministru şi ministru al Afacerilor Externe, Raportor special ONU pentru drepturile omului, ex-Președinte al Adunarii Parlamentare a OSCE.

MAGDALENA ALBU
Doctor inginer, publicist pe teme culturale şi politice.
Dimitrie GRAMA
Reputat chirurg cu operă științifică și de practician în mari clinici din lume, aplecat spre studii sociale și de politici morale asupra diferitelor culturi în care a viețuit, rafinat scriitor și  promotor al unei subtile poezii de expresie modernă.


 
   caiet de dezbateri, opinii și considerente referitoare la nevoile României
 
Nr. 11 / MARTIE 2015

 COLECȚIA PERSONALISTĂ
 SUB ÎNGRIJIREA LUI CORNELIU LEU

 Așteptăm contribuții, intervenții și comentarii în dezbaterea noastră la adresele de mail: leuc@upcmail.ro, leuc@clicknet.ro, invitând pe oricine să se asocieze astfel grupului nostru de reflecție.

 

Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971