Anul 2015
Anul 2014
Anul 2013 periodic nr. 1 2-3 | 4-5 | 6-7 | 8-9 |
Anul 2012
Anul 2011
Anul 2010
Anul 2009
Se află în dezbatere: Daniela Gîfu, Dimitrie Grama, Corneliu Leu, Toma George Maiorescu, Adrian Severin, Gabriela Căluțiu Sonnenberg, Juli Zech, Cristian Zainescu
Articole de: Ion Raţiu,Dmytro SAVIUK-Citizen Journal, Constantin T. CIUBOTARU în dialog cu Alexandru Cetăţeanu, prof. dr. Adrian Botez
Articole de: Mona Agrigoroaiei, Aurura Petan ( Formula-AS), DACIAN DUMITRESCU, SERGIU GABUREAC, LUCIAN AVRAMESCU
Articole de:Titus Filipas, Viorel ROMAN, Gheorghe Tanasescu, MARINA CONSTANTINOIU
INSEMNARI DESPRE TRECUTUL APROPIAT AL LITERATURII- CORNELIU LEU face triste completări la un jurnal din 1949, Valery OIȘTEANU – despre onirismul si suprarealismul românesc
Articole de: Laurentiu BADICIOIU, Dan LUPESCU, Al.Florin TENE, Theodor DAMIAN, Toma George VESELIU, Adrian BOTEZ, Veronica IVANOV, Ed. FIDES, Alex. STEFANESCU. Despre: Marian Barbu, Festivalul de la Mizil, Poeti actuali, Daniela GÎFU, Corneliu BERBENTE, Ion PACHIA-TATOMIRESCU, Georgeta RESTEMAN, Ion Mihai CANTACUZINO, Daniel IONITA.
TREI DOAMNE ALE POEZIEI DE AZI: Dorina ȘIȘU,Georgeta RESTEMAN,Mariana ZAVATI-GARDNER
PROZĂ DE:GABRIELA CĂLUȚIU SONNENBERG,OCTAVIAN LUPU și GEORGE ROCA
DIN FOLCLORUL INTERNETULUI- PARTEA I
Partea II
Partea III
PAGINA INTAI
CAIETUL AL TREILEA AL GRUPULUI DE REFLECTIE PRIVIND DEMOCRAȚIA REALĂ

                  GRUPUL DE REFLECȚIE
                                     PRIVIND
                       DEMOCRAŢIA REALĂ
 


caiet de dezbateri, opinii și considerente referitoare la nevoile României
Nr. 3  An  2013


                                                     COLECȚIA PERSONALISTĂ
                                        SUB ÎNGRIJIREA LUI CORNELIU LEU
 

MODERATORII DEZBATERILOR GRUPULUI DE REFLECȚIE PRIVIND DEMOCRATIA REALĂ:

             Prof. Dr. Ioan ALEXANDRU
             Prof. Dr. Mihai BERCA
             Dr. Daniela GÎFU
              Prof. Dr. Adrian SEVERIN

 


PRIMA PARTE:
CONTINUĂM DEZBATEREA PUNÂND ÎN DISCUȚIE
URMĂTOARELE ARTICOLE

I.   DANIELA  GÎFU
DEMOCRAŢIA DE AZI – O NOUĂ COTITURĂ LINGVISTICĂ
și
II.   CORNELIU LEU
DEMOCRAŢIA CREŞTINĂ LA SFÂRŞIT DE 2012



I.
DANIELA  GÎFU

DEMOCRAŢIA DE AZI – O NOUĂ COTITURĂ LINGVISTICĂ


Odată cu începuturile gândirii moderne (John Locke, René Descartes, Immanuel Kant) filosofia, cunoscută de la Hegel drept chintesenţa spirituală a unei epoci, a devenit o filosofie a Cunoaşterii, principalele curente filosofice indicând ulterior reorientarea culturii contemporane către semiotică. De aici şi importanţa pe care a dobândit-o abordarea limbajului, începând cu secolul XX, ca o mare schimbare de paradigmă culturală. Fenomen, numit cotitură lingvistică.
Dacă până în secolul trecut, „entităţile lingvistice au rămas într-o poziţie secundară, fără să aibă un statut autonom: limbajul continua să fie efect, iar cauza să fie gândirea” . Depăşirea acestei viziuni a început în mai multe domenii ale creaţiei culturale manifestate şi la nivelul cunoaşterii ştiinţifice, contribuind decisiv la generalizarea cotiturii lingvistice.
În prima decadă a secolului XX, atenţia asupra semioticii lingvistice se îndreaptă în primul rând asupra manifestărilor limbajului, urmare a preocupărilor saussuriene. Saussure, vădit interesat de limbaj , preocupat mai mult de modul în care semnele (sau, în cazul său, cuvintele) se corelează cu alte semne. În accepţiunea lui Saussure , „termenul forma, sinonim cu structură, (...) se exprimă prin sistemul relaţiilor stabilite între unităţile lingvistice; independenţa formei conferă statut de autonomie lingvistică (care va avea ca obiect descrierea coerentă şi exhaustivă a acestei forme)” .
A vorbi despre formă înseamnă a lua în calcul patru aspecte de înţelegere a conceptului: diversitatea formală (în caz contrar dispare până şi baza, adevărată sau falsă, suficientă sau nu, pentru a putea raţiona măcar un moment asupra formei), pluralitatea de forme (în caz contrar, diferenţa care apare ca stând la baza existenţei unei forme devine imposibilă), simultaneitatea şi valoarea semnificativă. Cu alte cuvinte, forma este „nu o anumită entitate pozitivă, aparţinând unei categorii oarecare, unei categorii simple, ci entitatea deopotrivă negativă şi complexă, rezultând (fără nici un fel de bază materială) din diferenţa faţă de alte forme combinată cu diferenţa de semnificaţie a altor forme” . Ca atare, forma este un element al coexistenţei unor semne diferite, echivalente sau opuse în semnificaţia lor.
Pe filiera deschisă de Saussure, o serie de lingvişti , şi nu numai, au continuat cercetările sprijinind întemeierea unei teorii moderne a semnelor lingvistice. Convingerea acestora, explicit sau implicit formulată, este aceea că „sistemul semiotic cel mai important, baza tuturor celorlalte, este limbajul” . În accepţia lui Hjelmslev, din reunirea formei conţinutului şi a formei expresiei rezultă semnul lingvistic şi, în geneză, orice semioză, adică relaţia de semnificare.
Analizând condiţiile limbii, Wittgenstein concepe o etică comunicativă care implică o viziune asupra formelor vieţii. „Adevărul şi falsitatea fiecărei propoziţii schimbă, într-adevăr, ceva din construcţia generală a lumii, iar cadrul în care este lăsat construcţiei sale prin totalitatea propoziţiilor elementare este tocmai acela pe care îl delimitează propoziţiile total generale” . Acesta a tematizat relaţia dintre logica limbajului şi interacţiunile practice. Puterea cuvintelor, cunoscută şi controlată, poate să genereze recursul la un lexic specific, la reguli şi strategii de argumentare. În acest sens, limbajul reprezintă mai mult decât un stoc de cuvinte, devenind, în contextul analizat de noi, o emblemă a puterii ce încearcă să fie monopolizată. Dar, expresia verbală a puterii este definită atât de tăcere, cât şi de un limbaj specific, constituite în condiţiile artei dramatice. Aşa cum spunea G. Balandier, tăcerea şi limbajul „încearcă să influenţeze subiecţii în timp” , iar în condiţiile acestui cuvânt arta tăcerii face parte din arta politicii.
*
Dacă privim discursul politic ca acţiune, adică sub aspectul relaţiei dintre acesta şi cei care-l generează, sau asupra acelora spre care este îndreptat, înseamnă că îl abordăm dintr-o perspectivă mai recentă, cea pragmatică, centrată mai ales asupra formelor moderne ale acestui tip de discurs. „Rolul limbajului aici este acela de a articula continuu ideologia, de a insista asupra sistemelor de credinţe care legitimează instituţiile de putere” , dar cel mai important rezidă în semnificaţiile convenţionale ale practicilor puterii. „Limbajul devine putere în mâinile puterii”, după cum spunea R. Wodak (1989) .
Din perspectiva nivelului de generalitate şi al tipului de comunicare politică, specialiştii în analiza discursului au evidenţiat diferenţe substanţiale pentru relaţia limbaj/putere. Raportându-ne la referenţial, terminologia uzitată poate fi abstractă (de pildă, reformă) sau concretă (spre exemplu, mâncare). În primul caz, formele lexicale abstracte caracterizează relaţiile formale (mesaje instituţionale), în a doua situaţie, formele concrete evocă relaţiile interpersonale (mesaje electorale). În fond, „cuvintele îşi pot schimba sensul după poziţionarea celor care le folosesc” ; cuvintele polisemantice ca putere, libertate sunt în mod intenţionat ambiguizate pentru ca fiecare segment de public să recepteze accepţiunea sa. „Enunţurile se opun prin atitudinea faţă de cuvinte şi nu prin cuvinte însele” .
Fără a ne propune o incursiune asupra filosofiei democraţiei, izvorâtă din ideile antichităţii greceşti, subliniem faptul că democraţia europeană se bazează tot pe elemente ca egalitate şi libertate, regăsite încă din antichitate şi preluate ulterior, (spre exemplu, în regimul comunist) drept idealuri naţionale. Nu mai este pentru nimeni străină înţelegerea faptului că celor două concepte beneficiază, indiferent de perioada istorică, de adaptări discursive emise de reprezentanţii puterii la momentul acţiunii. Cert este că democraţia rămâne o formă de guvernare, poporul fiind mai mult un spectator la acţiunile puterii decât un detentor al puterii.
O privire asupra filozofiei politice autohtone aduce în atenţia publică reminiscenţa ideilor din democraţia socialistă „cârpită” cu idei democratice implementate la mare iuţeală din ţările cu democraţie autentică (vezi democraţia americană). Că a existat sau nu o documentare reală făcută de aleşii noştri în aceşti 23 de ani, aflaţi mai mereu în deplasări costisitoare, rămâne temă pentru toţi cei interesaţi de viitorul naţiei române.
*
Raportându-ne la viziunea simbolică a puterii, constatăm că ea are o puternică dominantă dramaturgică (actorul politic trebuie să înveţe suficiente roluri pentru a fi capabil „să improvizeze” în funcţie de context), nu însă şi un spaţiu nelimitat de manevră. „Puterea legată de interpretarea unui rol dominant are drept corolar supunerea necondiţionată la constrângerile celor care definesc acel rol” . Deoarece „reprezentarea politicului este corelată unui spaţiu social polarizat – fie tensiv, conflictual (în cazul dominării, manipulării), fie cooperativ (în situaţia deliberării, negocierii, compromisului)”  -, limbajul politic reprezintă în aceeaşi măsură o formă de descriere explicativă a realului şi o modalitate de acţiune strategică în contextul dat. Prin urmare, inegalităţile de acces la cunoaştere şi limbaj determină inegalităţile de obţinere a competenţei politice şi, implicit, a performanţei politice, care întârzie sau împiedică şansele de exercitare a puterii.
Cunoscuta formulă a performativităţii austiniane, acel „How to do things with words” (Cum să faci lucruri cu cuvinte), este în primul rând rezultatul statutului omului politic, al poziţiei sale în spaţiul politic, care îi conferă o legitimitate indubitabilă. În prezent, legitimitatea competenţei şi credibilităţii unei autorităţi politice este din ce în ce mai mult concurată de credibilitatea mediatică, de carisma confirmată deja în spaţiul public. „Pentru a pretinde la tron în cetatea democratică trebuie să fii telegenic” . Aşadar, asistăm în politică fie la impunerea actorilor „grei”, care beneficiază de un tratament preferenţial în mediatizarea lor, efect numit de Roland Cayrol, best-seller, fie la ignorarea actorilor cu vizibilitate redusă, care sunt marginalizaţi sau chiar ignoraţi. De cele mai multe ori, propulsarea a noi actori este însoţită de schimbarea altora, a corpului intermediar, a militanţilor, condamnaţi nu doar la tăcere mediatică, ci la tăcere pur şi simplu, rolul liderilor de opinie fiind drastic diminuat . Problema fundamentală a comunicării politice, ca scenă simbolică de înfruntare de discursuri politice (putere vs. opoziţie), este adăugarea unei dimensiuni antropologice, istorice, timpului scurt al evenimentului mediatizat. „Altfel spus, forţa şi fragilitatea comunicării politice rezidă în gestionarea celor două scări temporale care constituie politicul: timpul evenimentului şi timpul structurării” .
Viaţa politică este structurată în fapte de limbaj – discursuri politice, programe şi platforme ideologice, doctrine politice, simboluri (embleme, ceremonii etc.), toate acestea fiind construite şi modelate cu scopul de a place şi a convinge, a stârni pasiuni şi adeziuni, a determina la acţiune. „Prin limbaj se construieşte dezbaterea politică, dar şi scena politică cu jocurile, regulile, actorii săi” . Discursul politic se distinge de alte forme discursive tocmai prin gradul ridicat de contextualizare. Este punctual, legat de un eveniment, poate genera sau poate fi generat de anumite evenimente, are rolul de a evalua situaţia comunicării publice. Aceste evaluări sunt din ce în ce mai ritualizate.
În contextul electoral, cel mai urmărit şi exploatat de pe scena publică, un discurs politic rostit de un anumit actor politic trebuie să ajungă să simbolizeze exact aşteptările electorilor, să întărească astfel nevoia de siguranţă, speranţele, pentru a le spulbera neliniştile. „Dimensiunea simbolică rezidă în modul în care oamenii îşi reprezintă realul şi stabilesc raporturi de semnificaţie între obiecte cu ajutorul limbajului, al riturilor, al miturilor. Se servesc de simboluri pentru a da un sens vieţii lor” .
Alegerile parlamentare de la finele anului trecut, au schimbat valul politic în România - în fapt este cel schimbat cu două legislaturi înainte (SÂC!)– românii preferând să plătească poliţe împotriva darurilor portocalii ale celor „n” guverne Boc. Desigur, putem vorbi şi de un grup de electori care a mizat încă pe forţa preşedintelui jucător, ales democratic, în urmă cu mai bine de trei ani. Dar ce ne facem cu votul democratic din vara lui 2012, când decizia autohtonă a fost subminată de decizia europeană?
           Dominanta puternic dramaturgică a actualei puteri, gândită machiavelic, a învins covârşitor, mai ales, în judeţele lipsite de industrie, cu agricultura şi economia într-o stare îndoielnică. În lipsa unei culturi politice solide, a primat virtutea inerţiei. Oare câţi dintre votanţi au citit sau şi-au pus întrebări cu privire la programele vechii şi noii alianţe de guvernământ?
Lipsa normelor europene, etice, morale, generează sincope decizionale printre investitori, care manifestă, aşa cum confirma realitatea, o acută lipsă de încredere vizavi nu de potenţialitatea României, ci faţă de maturitatea democraţiei de aici. Iată de ce, afirmam anterior că cele două şi mai bine de decenii post-comuniste sunt încă deficitare la capitolul democraţie autentică. De ce? Un prim răspuns ar consta în faptul că adevăraţii gânditori, nu neapărat patrioţi, preferă sau sunt forţaţi să prefere, solitudinea. Alegem, numai!, din oferta afişată parlamentari depăşiţi de situaţie. Măsurile politice şi economice adecvate întârzie să apară, drept urmare, şi valorile democraţiei rămân confuze.
Un cerc vicios din care putem ieşi numai în momentul când vom fi capabili să înfruntăm discursiv, argumentat, pertinent şi etic alesul şi platforma pe care o etalează odată la patru/cinci ani.
 Desprindem din cele subliniate de aici, că discursul politic, ca discurs al puterii, este constituit dintr-un ansamblu de acte de limbaj planificate, care se adresează marelui public în vederea formării sau schimbării unei opinii, atitudini, credinţe care configurează o decizie, o acţiune, de obicei electorală.



II.
CORNELIU LEU
DEMOCRAŢIA CREŞTINĂ LA SFÂRŞIT DE 2012

Precizare despre unele sensibilităţi democratice,sau încercare de a le explica unui prieten străin 
 
 În octombrie 2012 – perioada dinantea şi de după desfăşurarea la Bucureşti a Congresului Partidului Popular European – am publicat patru articole. Pornind prima dată de la indignarea mea faţă de coincidenţa că, tomai când eram judecaţi aflându-ne „mai la mâna” Comisiei Europene, înalte şi diverse foruri ale Statului nostru de Drept au găsit scăparea prin a cumpăra nişte avioane second-hand tocmai de la ţara de unde provine Preşedintele Comisiei Europene, iar apoi de la evenimentul propriu zi-s care s-a desfăşurat sub generosul şi lucidul slogan foarte  bine justificat în actualitatea internaţională: „Mai multă Europă”, aceste articole făceau o insolită şi mai greu perceptibilă apropiere între situaţii similare prin care au trecut un fost Patriarh şi un actual Preşedinte al României, poate lăsând unora impresia că amestec prea mult „cele sfinte”  cu cele pământene.
 Unii, mai puţin informaţi politologic, au crezut că procedez la o asemenea apropiere întrucât era vorba despre doctrina Creştin-Democrată a PPE, alţii au înţeles că e vorba de sensibilităţile noastre de români în viaţa, destinul, conducerea sau manipularea cărora s-au acumulat prea multe experienţe, seculare experienţe nefaste de ingerinţă sau dominaţie, sau ingerinţă în scop de dominaţie, sau dominaţie cu ingerinţe multiple, chiar şi în cele mai intime trăiri, cum este Credinţa la un popor. Adică exact experienţele istorice care, atunci când ne cântăm perena dorinţă de „Deşteaptă-te române”, cele mai pline de speranţă accente ajungem a le pune, rar, e drept, dar categoric, pe acel „Acum, ori niciodată...”.
 Întrucât aceste rânduri constituie de fapt răspunsul către un prieten din străinătate, autor al unui „Istoric al democraţiei creştine şi al mişcărilor creştin-democrate”, care m-a citit cu creionul în mână, pentru cititorul neavizat voi înşira imediat, exact în ordinea în care au apărut în perioada 05 – 20 oct. crt. cele patru articole, fără să neg că am subliniat în mod deliberat asemănarea dintre reinstalarea în 1990 a Patriarhului retras din treaptă prin propria-i recunoaştere a colaboraţionismului şi cea din 2012 a Preşedintelui care ar fi trebuit să se retragă după acele şapte milioane patru sute de mii de voturi de la Referendum, aducând astfel dovezi, dacă nu despre sprijinul primit de ei dinafară, care ar putea avea meschine justificări, în ori ce caz despre nişte ingerinţe din afară în problemele personale şi intime ale conştiinţei noastre naţionale. Dar, mai întâi, vreau să precizez două lucruri:
 Primul, în legătură cu sensibilitatea noastră la aceste ingerinţe, care ar trebui respectată mai ales de către cei care, istoriceşte, se simt moştenitorii muştei pe căciulă a insistenţei  conquistadoriale, a militarismului administrativ şi - de ce n-am spune-o? – chiar a asupririi şi exploatării noastre de către înaintaşii lor. Pentru că noi suntem unul dintre popoarele europene cele mai chinuite de asemenea experienţe năvălitoare, căutătoare de vasalitate sau biruri în decursul secolelor, dar şi experienţe mai noi de influenţe politice întru aservirea la jocurile de piaţă geoeconomică şi continuarea agresiunii prin forma mai modernă a internaţionalismului unor mişcări politice care, paradoxal, s-au dovedit a urmă doar servirea exclusiv naţionalistă a unei singure ţări. Cum s-a întâmplat în deceniile trei şi patru ale secolului trecut, într-un crescendo groaznic pentru noi, deoarece, dacă acapararea extremei drepte politice din România însemna pentru fascism cel mult petrolul şi grâul ei, infiltrarea şi dominarea extremei stângi de către bolşevism, a însemnat de-a dreptul aservirea către Moscova a întregii ţări, cu toată economia, cu toată viaţa publică şi cu cât mai mult din spiritualitatea ei
 Ambele experienţe pornind de la aşa zisele „relaţii de partid”. Aceleaşi relaţii de partid dintre bolşevicii infiltraţi în relaţiile bisericeşti care serveau comunismul în mod direct consfinţind Moscova drept „a treia Romă”, răsplătindu-l cu susţinere pe Teoctist ca supravieţuitor al răsturnărilor din ţara lui, poate chiar pentr a fi sprijiniţi la rându-le în ţările lor – asta ca act istoric, alături de actul contemporan al intereselor cu care lideri ai Democraţiei Creştine europene au sărit să-l susţină din răsturnare pe cel care cotizase la internaţionala lor. „Honni soit qui mal y pense!”, cum ne spune însăşi Coroana Britanică – pentru cei care ar considera aceasta ca o aluzie la vreo ocultă consolidare, a vreunui încă nedesluşit centru de putere!
 Al doilea lucru de precizat este convingerea mea că Democraţia Creştină, ca doctrină, este tocmai cea care, vreme de mai bine de o jumătate de secol a adus în politicile moderne şi postmoderne europene cele mai multe elemente pentru anihilarea extremismelor, contribuind  consistent la efortul continentului nostru de a scăpa de acestea; fapt pentru care merită o atenţie şi un interes deosebit în evoluţia democratismului european. Poate fi o părere ceva mai personală, argumentele le-am făcut publice în serii întregi de articole şi un curs de filosofie politică personalistă, aşa că nu mă simt obligat să le reiau; dar insist asupra acestei afirmaţii cu toate convingerile mele. Din acest punct de vedere, nu-mi este indiferentă evoluţia în actualitate a acestei doctrine, a mişcărilor politice care pornesc din ea şi a şanselor de adâncire, perfectionare şi asimilare a valorilor democraţiei reale în şi între ţările Uniunii Europene, în primul rând. 
 Iar sloganul „Mai multă Europă”, sub semnul căruia s-a desfăşurat acel congres, înseamnă pentru mine ”Mai multă democraţie europeană”, „Mai multă clarviziune europeană în materie de democraţie”, „Mai mult exemplu european pentru democraţiile lumii” şi „Mai multă, dacă nu chiar totală democraţiei în relaţiile europene interne şi internaţionale” – Tocmai pentru faptul că e vorba de continentul pe care s-a născut, s-a consolidat spiritual şi s-a pus în operă practic, acest concept de existenţă şi de coexistenţă umană.
 Din acest punct de vedere am apelat la exemplul politic insolit cu Patriarhul: pentru a face înţelese nu numai aspiraţiile, ci şi sensibilităţile noastre în materie de democraţie care, ca tradiţie ne este funciară atât prin elementele ei arhaice din obştile creştine ce ne-au fost o primă formă de administraţie publică bazată mai ales pe precepte morale şi care, istoriceşte s-a extins la realitatea dea nu ne fi amestecat niciodată în problemele altor ţări şi popoare; deci, într-un fel, de existenţa avant la lettre în concepţia noastră de viaţă a unui respect pentru democratismul interstatal pe care alte popoare care l-au înţeles, l-au înţeles mai târziu şi mai teoretic de vreme ce formele de monopolism economic s-au extins cu timpul tocmai la ele, ca o căutare de compensaţie pentru neatârnarea celor care le-au fost subjecţi sau sufragani. Dar, de ce n-aş spune-o: şi pentru a provoca o asemănare cu statistica de credibilitate a doctrinei creştin-democrate la noi, care în anii  nouăzeci atinsese cotele maxime, pentru ca astăzi să se afle în absolutul căderii libere.
 Nu e vorba de vreo confuzie de terminologie din pricina sintagmei care, direct, nu are legătură cu modul strict creştin de a înţelege democraţia, ci cu anumite precepte mai largi de morală religioasă privind persoana „semenului” sau a „aproapelui” în conceptul de frăţie şi cel al bunului comun al pământului ca moştenire pentru toţi cei ce sunt fii Domnului. Oamenii care se scuturau de modul ipocrit egalizator al colectivismului care nu aducea nicicum egalitatea, ştiau asta încă de atunci, din anii nouăzeci. Ei făceau diferenţa între o doctrină politică şi Marea Instituţie cu caracter Naţional dar, putem spune că, pe căi separate, aspirau spre amândouă. Pentru că oamenii aveau nevoie atât de instituţii naţionale de tradiţie în care să poată crede, iar prima dintre acestea era Biserica, după cum unii căutând şi elementele politice pe care aspiraţiile lor să se poată baza, căpătau încredere în politicienii care le arătau calea Democraţiei Creştine.
 Cu asemenea direcţii orânduirea socială şi statală chiar că se putea îndrepta, perspectivele fiind încă luminoase şi nedecăzând în „luminiţa de la capătul tunelului”: În economie împuşcatu avusese grijă să ne stoarcă bine ultimii ani, aşa că tocmai ieşeam din datorii; pe plan internaţional aveam marea simpatie a celor care ne urmăriseră la televizor; în politică străluceau numele lui Coposu şi Raţiu, iar spiritualitatea crescândă ne era asigurată: Teoctist făcea înţeleptul gest de a lua asupra-şi păcatul colaborării cu satana comunistă prin care se infiltraseră unii slujitori, Biserica rămânând astfel, mai ales dacă exemplul i-ar fi fost urmat, în toată gloria divină a imaculării ei. Revărsarea acestui har de care se bucură întotdeauna obştea dreptcredincioasă, ne-ar fi făcut pe toţi mai umani, mai harnici şi mai înţelepţi. Fiindcă se ajunsese, în simţirea liberă românească, la un moment de entuziasm cu încredere în viitorul adevăratelor libertăţi, a cinstei care alunga miciuna comunistă reaşezându-ne pe temeiurile moralei tradiţionale şi a adevăratei transparenţe democratice garantată prin austeritate socială. Iar bine catehizatul Patriarh a străduit şi el în austeritatea hotărârii sale, destulă vreme rezistând celor cărora nu le convenea că ar fi trebuit să-i urmeze gestul. Până când şarpele a venit sub forma susţinerii din străinătate şi s-a dus naibii totul!
 ...Ei bine, sperând că cei cărora le-am adresat parabola au înţeles-o, cu tot cu sensibilitatea noastră, poate exagerată dar temeinic justificată privind intervenţiile străine, în sensul că decăderea morală din societatea noastră de astăzi provine şi din dezamăgirea politică de atunci când flacăra reîntoarcerii noastre la Cele Divine era atât de puternică încât ar fi fost capabilă să ardă multe năravuri urâte ce ni le aduseseră deceniile de sub antihrist: Readucerea lui Teoctist, mai cu voia lui, mai cu îndemn moscovit a fost, dupa  provocările cu teroriştii, primul semn  de întrebare la care primeau raspuns bănuielile noastre privind intervenţia străină în ceea ce am fi dorit a spune că a fost revoluţie naţională.  Făcând un serviciu celui care nici măcar nu ascundea faptul că, încă din 1946 servise intenţia imperialistă a unei a treia Rome alături de Kremlin, acele politici nesocotind total specificul nostru naţional al căii morale prin Credinţă, ne-au redirecţionat spre aspectele ei formal-liturgice cu ierarhi lipsiţi de credibilitate. Ne-au redirecţionat spre starea de oameni slăbiţi în a trăi un ideal cu tărie, atunci când vedem că, iarăşi şi iarăşi, destule dintre aspiraţii ne sunt manipulate de forţe ce depăşesc voinţa naţională umilind-o, atenuând-o şi încercând să o anihileze. Şi, dacă din interiorul spiritual al poporului noastru această stare se poate observa astăzi clar, eu cred că efortul unor străini de a înţelege această realitate respectându-ne şi ne considerându-ne doar o masă de consumatori ai produselor lor, mai ales când aceşti străini au responsabilitate europeană, ar conduce la dezideratul exprimat cu: „Mai multă Europă, prin mai multă democraţie reală în statutele dezvoltării ei”.
 Cam acesta era măruntul adagiu pe care-l voiam alăturat lozincii actuale a popularilor europeni.
 Iar acum, spre informarea sau amintirea cititorului, cu literă mai măruntă, articolele menţionate.



       DORUL DE FĂNUŞ
                          sau
DESPRE MICIMEA ÎNALTEI PORŢI


Un dor duios şi adânc de Fănuş mă macină din când în când, devenind chiar mai puternic decât dorul de tinereţile noastre, făcându-mă să-l doresc oricum, numai să-l simt alături: Fie-n momentele de sclipitoare genialitate când lamina ca nimeni altul aurul limbii române până la deplina lui valoare în carate, fie şi-n sentimental-glumeţele noastre relaxări de gen retro, adică din epoca anterioară manelelor cu mult metisaj de neamuri proaste, când el îşi permitea doar refrenul pur-sânge ţigănesc:
„Ce ne facem noi ţiganii
Dacă vine americanii?!”...
 Şi iată că el răspunde dorului acestuia şi-mi revine dinainte din când în când parafrazându-se pe sine însuşi. În acest mod, mai zilele trecute, când cu şedinţa CSAT pe care unii au părăsit-o iar alţii au îmbogăţit-o cu avioanele second-hand de la portughezi, m-am trezit cu el cântându-mi pe aceeaşi melodie nici mai mult nici mai puţin decât:
„Măi Barosso, barosaneee,
Nu te da dă milioaneee!”...
 Da, îmi cânta, şi se amuza şi-mi arăta cu degetul spre strada Grigore Mora din vecinătatea casei lui, unde ne-am nimerit la o recepţie a Doamnei Karen Fogg, cred că prima ambasadoare (şefă a Delegaţiei, cum se numea), a Comisiei Europene la Bucureşti. Se cinstea printre altele, dacă-mi aduc bine aminte, o finanţare europeană pentru ridicarea culturii poporului român, pe banii aceştia o echipă de la BBC venind să-i înveţe pe dramaturgii şi regizorii români cum se realizează „ Soap-Opera” – un  fel de manea altoită pe ceea ce este mai vulgar în telenovele. Experiment care, de fapt a şi eşuat ne având, din fericire, succes la Teatrul National Radiofonic ai cărui ascultători români fuseseră cât de cât obişnuiţi cu integrala Shakespeare.
 Cum eu făcusem cândva o specializare la BBC, antamând apoi şi unele coproducţii, aveam ceva cunoştinţe printre celebrii realizatori de acolo, despre care am încercat să discut cu membrii echipei venite să „implementeze” generoasa finaţare europeană. Dar aceştia nu-i cunoşteau pe amicii mei de mare profesie, nu lucraseră cu ei, nu-i văzuseră pentru că, în afară de faptul că erau cam tinerei – adică aşa, ca nişte verişori, rude mai sărace ai Doamnei Ambasador – nici nu lucrau direct la BBC, ci erau „o firmă parteneră” care doar oferea BBC-ului produse din acestea de Soap-Opera. Cum ar fi la noi o firmă căpuşă de la Oltchim. Ne-am lămurit atunci că era vorba de o afacere de familie şi - cu toate că finanţarea europeană acordată cu generozitate nouă, românilor, ca s-o încaseze conaţionalii ambasadoarei al cărei Fanar se putea numi Soho; adică cei care se prezentau cam ilicit „echipa BBC” -  avea multe zerouri, mi-am dat seama împreună cu Fane că nu pupăm noi nimic şi ne-am retras într-un colţ unde - comanda lui englezească la barman: „double-double-double” - puteam benficia de whiski fără conversaţia „colegilor” englezi. Pentru că, mi-a spus Fănuş înţelept: In vreme ce fondurile propriu-zise erau doar pentru ei, whiskiul din cheltuielile de protocol nu mai mari de 2%, putea fi şi pentru noi...
 Poate că la degetul lui indicativ spre strada Grigore Mora unde, în lucrativa perioadă a tranziţiei fusese sediul Delegaţiei Comisiei Europene, eu nu mi-aş fi amintit tocmai acest amănunt, când el îmi cânta parafraza cu „Barosso – barosane...”, ci mi-aş fi putut aminti altele... De exemplu cum, în locul Doamnei Fogg cu proverbialul ei şofer, cam în perioada în care şi alt ambasador venise în unisex cu soţia, a fost acreditat un subtil diplomat grec, în timpul misiunii de câţiva ani a căruia, băncile greceşti au înfiinţat cel puţin treizeci de filiale la noi, germinând tocmai acele instituţii bancare care, după ce ne-au stors prin transferarea de fonduri, în ultimii ani ne-au accentuat criza molipsindu-ne-o cu falimentul lor. Iar, când pe scaunul ocupat de acesta (vedeţi, nu zic „sofa” ca la Înalta Poartă) a venit din nou un cetăţean al Marii Britanii, vântul de la pupa s-a întors spre celebra afacere cu fregatele luate de la fier vechi cu preţ ca de noi.
 Dar vremurile acelea scuzabile ca „ tranziţie” au trecut, Înalta Poarta nu mai are beilic la noi, nici noi nu mai avem capuchehaie la ei, ci am căpătat scaun stabil la masa rotundă a marilor decizii... Stabil în măsura, bine-nţeles, în care nu trag doi de el: Care să se aşeze şi care să rămână pe de margine!...
 Deci, de bine de rău, suntem la masa deciziilor, nu mai avem în cârcă un reprezentant european care, ocult, să reprezinte şi interesele tării lui metropolitane faţă de bugetul nostru colonial, aşa că ne exprimăm liber opinia intrând direct în dezbatere... Numai că, spre a intra în dezbatere, trebuie să ceri cuvântul de la cel care prezidează. Şi, cum „prezidează”, ar putea rima cu „condiţionează”, iată că, întîmplător, cu totul întâmplător, aviaţia noastră strategică îşi reface viaţa ca într-o a doua căsătorie, cu aparatele rămase vădane de la armata portugheză. Armată în care, fără să ştiu ce grad a avut, bine-nţeles că şi-a satisfăcut stagiul militar Domnul Barosso, ca cetăţean loial al statului său... Stat căruia, după cum se vede, îi este şi acum la fel de loial.
 Din pricina aceasta, pesemne, cu dulcea amintire a melosului pur-sânge ţigănesc, răspunzând dorului meu, în visul de asnoapte Fănuş îmi cânta:
„Măi Barosso, barosaneee,
Nu te da dă milioanee,
Că eşti bişniţar ca noooiii
Şi dai ţepi cu euroi!
Că la noi procuratura
Lui Băsescu ne ia gura;
Iar la voi, la PePeEeee,
Român doar Băsescu e!
Păi:” Ce ne făceam noi ţiganii
De venea americanii”,
Ne-ntrebam şi noi ca proştii
Că-i credeam pă ei de-ai noştri!
Dar veniră-europenii
Făcând caz că-s de milenii;
Însă s-au mânjit la labă,
Iar Euro nu-i de treabă!
Că Euro avea rostu
Ca să facă jocu nostru,
Jocul micilor patroni
Pă care i-aţi dus cu Roni.
Dar pe voi vă-nteresa
Să ne daţi nouă ţeapa:
Să ne vindeţi second-handul
Ca să vă păstraţi voi brandul!
Si aşa măi Barossaneee,
Ai vândut la avioaneee,
Şi lui Ponta şi lui Băse,
Doar Lisabonei să-i iese!...
 Măi Baroasse, barossaneee,
Nu te da dă milioane,
Că ne-ai vândut avioaneee,
Da nu ne ţine dă foameee!
 Dragul de Fănuş!... Cred că, într-un asemenea vis, el îmi cânta ca să mă amuze, ajutându-mă să ies din coşmarul acestei realităţi europene.


 

MAI MULTĂ EUROPĂ
              sau
MAI MULTĂ INTEGRARE POLITICĂ?


Pun această întrebare pentru că, în înţelesul clasic, pe care Democraţia Creştină l-a susţinut întotdeauna iar Popularii europeni sunt convis că n-au nici un motiv să se dezică, „Mai multă Europă” înseamnă mai multă democraţie, mai multă frăţie creştină, mai multă diversitate culturală, mai profundă înţelegere a specificului naţional, mai mult pluralism politic parlamentarist şi tot mai multe asemenea valori specifice bătrânului nostru continent, născute pe el şi bine confirmate în diacronia lui, până la a-i deveni patrimoniu spiritual.
 Iar această convingere mă face să sper că urmaşii principalului partid care a oferit Europei moderne soluţii pentru a scăpa de extremisme şi a depăşi escalada provocărilor comuniste sau fasciste, nu au venit la Bucureşti spre a înghiţi lecţia de incultură politică a unui demagog  aventurier, care a imprimat chiar partidului său trăsătura evidentă de traseism ideologic. Pentru că doar termenii politici învăţaţi la cursul seral PCR, pot crea confuzie între valorile pe care le-am enumerat drept patrimoniu spiritual ce poate fi dezvoltat prin acest concept de „Mai multă Europă” şi ideea de „integrare politică” avansată de Băsescu într-o servilă supralicitare a dezideratelor pe care „europenii mai vechi” le formulează realist şi pragmatic. Pentru că „Mai multă Europă” înseamnă mai multă producţie Europeană prin integrare, înseamnă mai multă bunăstare din PIB prin aliniere, înseamnă mai bune rezultate financiare prin respect şi egalitate în tranzacţii, înseamnă mai mult echilibru social prin liberalizarea pieţii muncii şi multe alte avantaje ale unei asocieri care, să nu uităm, îşi are rădăcinile în Piaţa Comună a Oţelului şi Cărbunelui, deci, o pragmatică a politicilor economice integrate. Şi nu o „integrare politică”, adică o aliniere servilă ca la Internaţionalele comuniste, pentru a asigura dominaţia uneia dintre doctrine în defavoarea altora.
 Poate că unii buni creştini, conform zicalei cu „de unde nu e, nici Dumnezeu nu cere”, îi vor scuza infantilismul amestecării termenilor şi incultura politică. Eu, însă suspectez că această supralicitare, această plusare cu promisiuni de integrare la care cultura democratică pluralistă nu se poate gândi, vine din slugărnicie. Slugărnicia fanariotului respins de popor şi de divan, al cărui unic sprijin sunt vizirii de la Poartă. Iar atunci când, chiar vizirii cinstiţi care, tradiţional, aşteaptă o pungă, se minunează că primesc trei, sprijinul represiv e mai puternic şi, la o nouă răscoală împotriva fanariotului, trimit un bei mai mare, cu steag cu mai multe tuiuri, care să-l apere de nemulţumirea populară.
 Aşa a făcut şi omul nostru care şi-a pus ochelari cu rame de intelectual pentru ca să descifreze intenţii păguboase, în sloganul de bun simţ al unui congres. Slogan normal care, prin „Mai multă Europă” propune mai multă coeziune între statele bătrânului continent, mai multă într-ajutorare în afirmarea valorilor proprii, mai multă atenţie şi respect între toate ţările ei, mai multă asistenţă şi cooperare între organismele sociale ale popoarelor respective şi mai mare extindere a valorilor morale născute în acest creuzet. Dar nicidecum o aliniere politică amintind de partidul unic la care a ucenicit sub semnul „măreţei uniuni sovietice”, conferind Europei pluraliste perspectiva  „integrării politice” a statelor ei, într-unul al „politicilor globale”, ceea ce presupune renunţarea la guvernarea statală, pentru o centralizată guvernare europeană  care rezolvă problemele „de pe plan intern european”. Or, politicile europene de până acum, care au ridicat întotdeauna steagul descentralizării şi au luptat pentru promovarea democraţiei locale definind foarte precis şi fără posibilitate de interpretare defavorizantă termenul de „subsidiaritate”, conferă sloganului „Mai multă Europă” aceste sensuri şi nicidecum altele. El înseamnă „Mai multă descentralizare”, „Mai multă democraţie locală, regională şi interstatală”, „Cât mai multe probleme rezolvate în interiorul democratic al comunităţilor locale sau zonale, al naţiunilor şi populaţiilor după caracteristicile lor, dar cât mai puţine delegate prin subsidiaritate guvernelor care, la rândul lor, tot prin justificată şi echilibrată subsidiaritate, transferă unele atribuţii organismelor continentale. Aceasta este singura formă democratică de a înţelege imperativele globalizării, care se referă în primul rând la piaţa economică şi la progresul tehnic, dar nu la tendinţele finaciar-monopoliste de altă natură, care ar vrea să impună omenirii acea politică globală favorabilă doar intereselor lor, şi nu ale omenirii în diversitatea ei. Aşa că, în cadrul unui congres internaţional de Partid Popular, menit prin doctrină să servească dezvoltarea populară şi s-o apere de tendinţele monopoliste ale unei oligarhii interesate a deţine puterea globală, să vii ca preşedinte de stat, şi să-ţi exprimi dorinţa dizolvării acestuia într-unul al politicilor globale, este cel puţin straniu, dacă nu de-a dreptul duşmănos. Iar, dacă scormoneşti freudian la rădăcinile unei asemenea dorinţe dizolvante pe fondul psihologic al unui sfârşit de mandat şi catastrofal ca popularitate şi categoric în privinţa obligaţiei de a nu mai candida, îţi dai seama, vorba Poetului că „organele-s sfărmate şi maestrul e nebun”. Adică setea lui de a conduce, de a fi jucător, guvernator, dictator, etc. îl fac să dorească să distrugă statul mai înainte ca el să nu mai poată să îl conducă. Sper ca luciditatea politică a acelor participanţi la acest Congres care cred în valorile Democraţiei Creştine mai mult decât în cotizaţia prin care PDL a fost primit în PPE, să-şi fi dat seama de această catastrofă naţională pentru care şi-a dovedit disponibilitatea producerii vorbitorul când, în discursul său (notaţi bine: citit şi nu improvizat, elaborat şi printat ca atare pentru lectură şi nu expus liber într-o inspiraţie de moment) şi-a permis să dezvolte teza unui „stat al politicilor globale” prin care statul naţional pentru a cărui Constituţie el este garantul să se anihileze. Să dispară pe principiul „după mine potopul!”, dacă nu mai rău şi mai mârşav conform condiţiei sale morale: „Nu mă mai alegeţi voi, dar nici pe altul nu vă las să mai alegeţi! Ţara asta dispare odată cu mine! Uite-aşa vă dau pe mâna europenilor, că nu degeaba i-am adus aici!”
 Dar, fiind normal ca orice formaţiune politică să se dorească puternică, posibil ca Popularii Europeni să plece astfel flataţi din Bucureştiul unde s-a plusat la miza lor, prin dorinţa fierbinte de federalizare europeană care a făcut din glasul preşedintelui ţării un fel de ison ţinut visurilor lui Laszlo Tokes. Dar, când vor ajunge cu gândul la electoratul lor, din ţările lor, ei îşi vor da seama că s-a plusat ca în acele jocuri trucate de poker, când arunci cărţile ca să laşi potul unuia care ştie că astfel e mituit: Ei au venit cu normale gânduri realiste, iar Băsescu le devansează planurile întărindu-şi o viitoare poziţie când, antipopular la el acasă fiind, va primi sprijinul popularilor care-l cred de-ai lor.
 Asta îmi aminteşte de o situaţie de acum peste douăzeci de ani când, în faţa reacţiilor care-l negau, Patriarhul Teoctist s-a retras din scaun la Mănăstirea Sinaia şi, temându-se de populaţia care i-ar fi acuzat colaboraţionismul, n-a dat atenţie intereselor mai restrânse ale sinodalilor care-l chemau înapoi. N-a dat atenţie, până când n-a primit şi asigurarea că fratele său de la Moskova şi alţi ierarhi înscăunaţi ca şi el sub guvernări comuniste îi susţin pe plan internaţional revenirea ce nu prea era dorită pe plan naţional.
 Cum erau să nu i-o susţină?!... Fiindcă altfel, ar fi trebuit şi aceia să facă gestul său înţelept prin care pleca să se pocăiască.
 Traseistul nostru ideologic, însă,  nu a învăţat nimic, nici ca doctrină Democrat-Creştină, nici măcar ca înţelepciune prin care, Patriarhul ce i-a rostit rugăciunea de instalare, a avut buna intenţie de a se retrage. El plusează în speranţa ca fraţii europeni care i-ar aprecia gestul, vor mai avea prilej să-l susţină împotriva propriilor săi alegători. N-a fost atent nici măcar la formularea prietenei sale Angela, care a urcat la tribună cu sânii strânşi în taiorul mov, ca să ne spună că: „...mulţi preşedinţi de ţări din Europa Centrală şi de Est au o gândire futuristă”!
 Eu am fost atent; dar tot nu mi-am dat seama dacă a fost vorba de viitorologie, sau de vorba românului: „a face politică la futu-i mă-sa”.






MAI MULTĂ EUROPĂ
               sau
MAI MULTĂ DEFULARE DE FOST JUCĂTOR?


Afirmam pe propria-mi răspundere în articolul trecut că: omul nostru şi-a pus ochelari cu rame de intelectual pentru ca să descifreze intenţii păguboase în sloganul de bun simţ al  Congresului PPE. Slogan normal care, prin „Mai multă Europă” propune mai multă coeziune între statele bătrânului continent, mai multă într-ajutorare în afirmarea valorilor proprii, mai multă atenţie şi respect între toate ţările ei, mai multă asistenţă şi cooperare între organismele sociale ale popoarelor respective şi mai mare extindere a valorilor morale născute în acest creuzet unic al culturii Europene.
 S-ar putea enumera încă multe semnificaţii în această dorinţă legitimă de a cuprinde toate ţările determinate geografic la apartenenţa europeană făcând, acolo unde este nevoie, să se renască sau să se consolideze determinarea conceptuală şi spirituală a apartenenţei la cultura europeană. Dar, într-o asemenea enumerare de semnificaţii, nu poate fi nicidecum vorba de o aliniere politică amintind de partidul unic de la care provenea şi obligaţia de devotament faţă de  „măreaţa uniune a republicilor socialiste sovietice”, în jurul federaţiei căreia, „lagărul păcii şi al socialismului victorios” integra politic alte state la modul totalitar.
 Iar descifrarea - sau, mai bine zis, interpretarea păguboasă dată sloganului de către preşedintele ţării gazdă - este aceea că, fie din incultură în materie de politologie democratică, fie din cultura politică de la învăţământul seral PCR cu care erau instrumentaţi marinarii lăsaţi să navigheze în ape străine ca oameni de încredere ai regimului, contribuţia lui constă în a vorbi şi de federaţie şi de integrare politică. Cu federaţia e mai simplu fiindcă şi pe vremea aceea trădătorii de ţară propuneau să devenim al şaisprezecilea sau al şaptesprezecilea stat sovietic, dar şi pe vremea de astăzi discursurile lui Tokes visează şi vizează aşa ceva. Integrarea politică, însă, e mult mai dubioasă, fiindcă ea începea cu o Internaţională Comunistă care numea cadrele-curele de transmisie, se concretiza cu existenţa partidului unic în fiecare ţară care se pregătea de aşa ceva, apoi continua cu o concentrare a deciziei la Moscova şi ajungea la exterminarea celor care s-ar fi împotrivit conceptului.
 Fiind cu totul altceva, despre integrarea europeană ca act politic se putea vorbi doar în perioada tranziţiei de la comunismul totalitar la democratismul parlamentar al Statului de Drept, adică a tranziţiei unei ţări din „ lagărul” în care o încercuise leninismul, stalinismul şi brejnevismul, la libertatea între naţiunile libere ale lumii. Or, în măsura în care aspectele morale ale existenţei nu-i interesează pe politicieni, problemele astea s-au rezolvat. Mai mare integrare politică poate exista doar în calculele grupului Bilderberg, nicidecum în programul unui Partid Popular. Ba, chiar mai mult decât atât: A singurului partid care, chiar dacă o are acum printre vicepreşedinţi şi pe Doamna Boagiu, se defineşte ca „European”. Ceea ce, de ce n-am spune-o?! Înseamnă, mai ales „nu asiatic” în măsura în care Europa este cea care a formulat şi a pus în practică conceptul de democraţie, apoi l-a perfecţionat cu cel de parlamentarism, cu cel de vot universal, etc, etc, până la cel de Democraţie Creştină. Înseamnă, în acelaşi timp şi „nu american”, pentru că pluripartidismul mergând până la recunoaşterea electorală a celor mai mici formaţii şi a tuturor esenţelor de reprezentativitate prin societatea civilă caracterizează un eşichier politic de specific european. În acest context, a merge după mintea lui Băsescu la o intensificare a integrării politice, nu poate însemna altceva decât tendinţele lui vădite de a avea un Big Brother european, el fiind fericit cu cât puterea acestuia e mai „globalizată” şi cu cât îi dă mai mult curaj să găsească în Instituţiile şi Serviciile Statului de Drept elementele cu care să-şi asigure cât de cât un aparat de represiune şi anihilare a adversarilor, ca pe vremuri.
 Doar cu o asemenea mentalitate el poate veni să confere Europei pluraliste perspectiva  „integrării politice” a statelor ei, într-unul al „politicilor globale”, ceea ce presupune renunţarea la guvernarea statală, pentru o centralizată guvernare europeană  care rezolvă toate problemele „de pe plan intern european”.
Or, politicile europene de până acum, care au ridicat întotdeauna steagul descentralizării şi au luptat pentru promovarea democraţiei locale definind foarte precis şi fără posibilitate de interpretare defavorizantă termenul de „subsidiaritate”, conferă sloganului „Mai multă Europă” aceste sensuri şi nicidecum altele. El înseamnă „Mai multă descentralizare”; „Mai multă democraţie locală, regională şi interstatală”; „Cât mai multe probleme rezolvate în interiorul democratic al comunităţilor locale sau zonale, al naţiunilor şi populaţiilor după caracteristicile lor, dar cât mai puţine delegate prin subsidiaritate guvernelor care, la rândul lor, tot prin justificată şi echilibrată subsidiaritate, transferă unele atribuţii organismelor continentale”. Aceasta este singura formă democratică de a înţelege imperativele globalizării, care se referă în primul rând la piaţa economică şi la progresul tehnic, dar nu la tendinţele finaciar-monopoliste de altă natură, care ar vrea să impună lumii noastre acea politică globală favorabilă doar intereselor lor, şi nu ale omenirii în diversitatea ei.
 Aşa că, în cadrul unui congres internaţional de Partid Popular, menit prin doctrină să servească dezvoltarea populară şi s-o apere de tendinţele monopoliste ale unei oligarhii interesate a deţine puterea globală, să vii ca preşedinte de stat şi, abandonându-i interesele evidente, să-ţi exprimi dorinţa dizolvării acestuia într-unul al politicilor globale, este cel puţin straniu, dacă nu de-a dreptul duşmănos. Fiindcă, în ultimă instanţă, e vorba de a atrage o altă putere să-ţi acapareze propria ta independenţă. Iar, dacă scormoneşti freudian la rădăcinile unei asemenea dorinţe dizolvante, pe fondul psihologic al unui sfârşit de mandat catastrofal ca popularitate şi categoric în privinţa obligaţiei de a nu mai candida, îţi dai seama, vorba Poetului că „organele-s sfărmate şi maestrul e nebun”. Adică setea lui de a conduce, de a fi jucător, guvernator, dictator, etc. îl fac să dorească să distrugă statul mai înainte ca el să nu mai poată să îl conducă.
 Sper ca luciditatea politică a Congresului sau, măcar a acelor participanţi care cred în valorile Democraţiei Creştine mai mult decât în cotizaţia prin care PDL a fost primit în PPE, să-şi fi dat seama de o asemenea catastrofă naţională pentru care vorbitorul şi-a dovedit disponibilitatea producerii. A demonstrat-o din plin când, în discursul său (notaţi bine: citit şi nu improvizat, elaborat şi printat ca atare pentru lectură şi nu expus liber într-o inspiraţie de moment) şi-a permis să dezvolte teza unui „stat al politicilor globale” prin care statul naţional, cel pentru a cărui Constituţie el este astăzi garantul, să se anihileze. Să dispară pe principiul „după mine potopul!”, dacă nu mai rău şi mai mârşav conform condiţiei morale în care a decăzut presedintele: „Nu mă mai alegeţi voi, dar nici pe altul nu vă las să mai alegeţi! Ţara asta dispare odată cu mine! Uite-aşa vă dau pe mâna europenilor, că nu degeaba i-am adus aici!”...
 Sper că vor observa şi se vor ruga împreună cu noi: Să ne ferească Dumnezeu de aşa ceva!
 Sper şi spre binele nostru, dar şi spre binele lor.
 Pentru că, dacă  noi ne-am convins de mult în ce râpă ne duce ăsta, ei trebuie să-şi dea seama acum că, dacă-l iau în serios cât de cât, se duce dracului de râpă toată doctrina Democrat Creştină.
Iar o doctrină decăzută, nu mai poate fi vândută nici măcar la fier vechi; cum vinzi o flotă,  ca în cazul lui, sau cum pierzi o industrie naţională, ca în cazul nostru!






MAI MULTĂ EUROPĂ DE DREAPTĂ
        sau
DE STRÂMBĂ CREDINŢĂ?

 

Faptul că Popularii Europeni s-au gândit să-şi desfăşoare Congresul la Bucureşti, e o cinste pentru oraş şi pentru ţară. Cel că şi-au luat în serios partizanii conjuncturali de aici considerând că asemenea specimene politicianiste le-ar putea fi într-adevăr confraţi de doctrină, este însă o dovadă a crizei doctrinare prin care trece Democraţia Creştină din Europa, acceptând eticheta în locul politicilor reale.
 Voi explica aceasta într-un mod mai „neortodox”, prin răspunsul pe care l-am dat unui vechi prieten politolog, istoric de referinţă al mişcării Democrat Creştine de la care am învăţat să aprofundez valorile europene ale doctrinei încă din anii secolului trecut.  Pe care, interesându-l şi urmărirea Congresului şi ce am scris eu în legătură cu aşa zişii „democrat-creştini” din România, l-au intrigat apropierile nefireşti pe care le făceam. „Creezi un triunghi bizar între preşedintele ţării voastre, Doamna Merkel şi Patriarhul Teoctist care este de mai multă vreme decedat” – îmi impută el, pentru ca eu să-i răspund mai bizar că „... şi Republica Democrată Germană şi Republica Socialistă România sunt de multă vreme decedate, dar la fel cum ierarhii cu dosare de la arhivele securităţii amintesc de Teoctist, Merkel aminteşte de RDG, iar Băsescu de RSR; şi nu prin amintirile cele mai frumoase, ci tot prin trădarea căii drepte”.
 Răspunsul fiind şi cinic şi criptic, a trebuit în continuare să mă explic, aşa cum fac şi aici:
 Ultima manifestare de voinţă naţională slujită cu credinţă de Sinodul Bisericii Ortodoxe Române înainte de a suferi îngenuncherea bolşevică şi filorusă, a fost în sesiunea din decembrie 1946 ale cărei dezbateri şi hotărâri s-au publicat în numărul pe primul trimestru 1947 al oficiosului „Biserica Ortodoxă Română”.  Este vorba  de decăderea din treapta de arhimandrit a lui Teoctist Arăpaşu, „care s-a asociat cu arhiereul-vicar Justinian Marina, prelat perceput de asemenea ca procomunist, care-şi submina superiorul, mitropolitul Irineu Mihãlcescu al Moldovei” - după cum scrie Eugen Miron in ziarul „Crişana”. Această retrogradare fiind o avertizare împotriva oamenilor impuşi de regim, devenea evidentă şi pentru Justinian Marina, forţat adus vicar la Iaşi, ca eparhia cea mai apropiată de sovietele în a căror federaţie ar fi trebuit să intrăm renunţând la doctrina Bisericii noastre Naţionale. Astfel,  procesul verbal al acelui Sinod conţine mult mai multe date care configurează un grup de rezistenţă al Ierahilor Sinodali împotriva decapitării autocefaliei Bisericii noastre, după cum arată un alt document al vremii: „Marti 4 februarie: ...Justinian se autoizolează de cler. Clerul afirmă că acţiunea politică a lui Justinian a fost un act de bruscheţe... Marţi, 30 septembrie 1947: La Mitropolie, se afirmă că plecarea Patriarhului Nicodim din scaun - prin demisie sau deces - va avea ca efect desfiinţarea Patriarhatului, revenindu-se la Mitropolit primat, ca-n trecut, post pe care urmează să-l ocupe arhiereul Justinian Marina. Mitropolia aceasta ar urma să intre sub jurisdicţia Patriarhului de Moscova....” (ARHIVELE NAŢIONALE ALE ROMÂNIEI : DUDU VELICU – „BISERICA ORTODOXĂ ÎN PERIOADA SOVIETIZĂRII ROMÂNIEI” ÎNSEMNĂRI ZILNICE - I. 1945-1947 ).
 Binecuvântat de răposatul Teoctist la instalarea ca Preşedinte al românilor, nu ştiu prin ce fel de duh, Băsescu preia trădarea faţă de „autocefalie” ca doctrină şi credinţă, fie că-i vorba de realitate statală sau religioasă, şi, pentru a face plăcere celor ce-l susţin, dă tonul propunerilor federative pe care alţii le exprimă mai timid şi mai cu jenă ca să nu li se vadă interesele oculte de monopol financiar, demonstrând prin vehemenţă că e gând la gând cu colegul său de tribună Tokes. Tot aşa cum a fost gând la gând cu colegul său de provenienţă bolşevică Voronin care, fără influenţele lui, nu ar fi căpătat un al doilea mandat. Întrebat mai târziu cum a putut să trădeze interesele fraţilor noştri Basarabeni, Băsescu a declarat limpede că a fost o cerinţă venită de la un for al Uniunii Europene, dar nu a spus prin ce persoană. Pentru că aş vrea şi eu să ştiu un nume de comisar sau de parlamentar european, care îndeamnă un preşedinte de ţară europeană să suţină un partid care se numeşte „al comuniştilor”, adică al celor de care continentul nostru se dezice categoric. Iar acesta se supune ordinului internaţional, ca şi cum ar fi preşedinte al răposatei RSR sau RPR!...
 Şi, uite-aşa ajungem în colţul celălalt al triunghiului, la răposata RDG din care provine Doamna Merkel. Nu am documente cu ce năravuri deprinse in tinereţe se răsfaţă dumneaei astăzi, cum avem despre securismul şi turnătoriile vaporene în care s-a scăldat al nostru; nici nu-i pretind să simtă, cum simţim noi că acest om îşi vinde ţara pentru sprijinul din străinătate. Dar faptul că ea nu vede nici un rău în modul evident cum acesta şi-a consumat legislaturile ca să refacă sistemul de spionare represivă prin care se poate exercita o anumită dictatură politică, faptul că nu remarcă lipsa oricărei legături doctrinare cu cei pe care şi-i consideră Familia Populară din România, faptul că nu găsesc în discursul ei, înafara priorităţilor capitalului german din sistemul „Euro uber alles”, nici o urmă din doctrina la care a contribuit Adenauer, mă pune pe gânduri.
 Asta este legătura în triunghi pe care o fac între răposatul patriarh care, în compromis cu „strâmbarea ortodoxiei”, dacă ne putem exprima astfel, a supravieţuit judecătorilor săi ce susţineau doctrina Bisericii Strămoşeşti; între el, răposatul întru Domnul, şi cei doi porumbei în viaţă, prin care supravieţuiesc năravuri din internaţionalismul demagogico-poliţienesc al răposatelor întru satana RSR şi RDG.
 Şi mă tem, pentru înaltul spirit european pe care ar trebui să-l aibă un Partid Popular European, ca amintirea banchetului de la „Caru cu Bere” să nu însemne începutul trădării doctrinei Creştin-Democrate care şi-a afirmat întotdeauna misiunea populară de a ajuta continentul să depăşească totalitarismele.
Deoarece, dacă istoriceşte a reuşit cu fascismul şi comunismul, nici monopolismului financiar contemporan nu trebuie să-i permită să agreseze şi să altereze pricipiului pluralist al marilor diversităţi care se respectă in democraţie, sufocându-le prin ceea ce afonii marşului de libertate al omenirii cântă în struna infectului termen de „globalizare politică” susţinut de discursul băsescian.
Cam atât pot explica printr-o privire ce depăşeşte o jumătate de veac din istoria României, care poate afirma că a simţit în mod repetat, chiar avant la lettre, ceea ce denumim astăzi prin conceptul de „Big Brother” cu tot cu cozile lui de topor. Dar o spun cu precizarea că un simplu concept, oricât ar fi el susţinut de puternicii lumii, nu poate înlocui o doctrină; dar o poate strâmba, adică o poate face să nu mai fie „orto-doxă”.
 Aşa cum ne-am dori să nu se întâmple cu Democraţia Creştină.



DEMOCRAŢIA CREŞTINĂ CA GARANT EUROPEAN?


- cu un punct de vedere asupra unor aspecte  internaţionale ale democraţiei-
            
  1.
 Privesc recenta poză de familie, curios şi eu ca tot românul la ce-o fi conţinând sulul cu care se pozează preşedintele nostru. Ce-o fi în plus faţă de cele recunoscute, sau cele speculate de spiritele care s-au încins, sau ce semnificaţie ezoterică poate avea un asemenea sul; sau, măcar, care-or fi ecourile lui oficial europene pe care nu le-am auzit în  direct, din partea tuturor lucrurile petrecându-se cam pe şest, cum nu stă bine nevoilor de transparenţă ale unei democraţii comunitare
 Poate că par un desuet nepragmatic şi romanţios crezând asta în contextul în care se afirmă că politica se face, ca în domeniul digital, mai mult cu aparate de partid decât cu personalităţi, harisma de altă dată fiind înlocuită prin conectarea la diferite reţele finaciare, informative, ocult-contemplative sau de manipulare, butonând în mod cât se poate de inteligent, dar ne având nevoie de o doctrină. Posibil, de asemenea, să trăim într-un context în care se consideră că politica se practică mai mult la modul tehinco-legislativ decât doctrinar.  Dar eu consider că, pe lângă politicienii şi guvernanţii care reprezintă în organismele europene interesele, mai mari sau mai mici, ale ţărilor lor, dirijând astfel cu pricepere dezideratele punctuale ale funcţionării Uniunii şi fiind mulţumiţi când găsesc în ţările mai noi clientelă ascultătoare, Europa ar avea nevoie în momentul de faţă de un suflu cum a fost cel adus de marii oameni politici proveniţi din rezistenţa ei împotriva ocupaţiei şi extremismelor şi capabili să convingă popoarele, cetăţenii în căutare de soluţii, electoratele, de idealul democrat-creştin al unei Europe unite în egalitate.  Şi aştept ca, din masa de politicieni respectabili şi prezentabili care-şi găsesc locul în tradiţionala poză de familie ce se face la reuniuni, să mai răsară un Churchill, un Adenauer şi-un De Gasperi străduind să-l convingă şi pe De Gaulle, a cărui înălţime patriotică se vede de la distanţă, că nu vor un organism suprastatal, ci o Europă democratică aşa cum îi trebuie bătrânului continent.
 Pentru că pe parcursul evoluţiei lor lor la guvernarea ţărilor pe care le-au emancipat, partidele democrate au început de multă vreme să pună  în discuţie si aspectul RELATIILOR DEMOCRATICE DINTRE STATE, adică DEMOCRAŢIA INTERNAŢIONALĂ căreia i s-a dat mai puţină atenţie decât DEMOCRAŢIEI INTERNE. Astfel că, după ce lumea s-a convins de tendinţele piramidal-dictatoriale ale comunismului care pălăvrăgea doar despre democraţie practicând contrariul, se pune problema de principiu: Poate fi considerat democratic un stat care nu lde respectă în mod democratic pe celelalte?... Democraţia internă, adică relaţiile dintre cetăţenii unei ţări,  se rezolvă  în mod constituţional, prin prevederi constituţionale; în vreme ce acordurile internaţionale au termene scurte şi conjuncturale, iar relaţiile în baza lor presupun şi latura activităţii unor servicii secrete, recunoscând prin aceasta existenţa unor interese secrete care depăşesc transparenţele democratice, punând pe sticla sau cristalul anumitor ferestre parafa cu „top secret”. Parafă profitabilă pentru unii, dezavantajată pentru alţii şi detestabilă pentru cei mai mulţi. Dar, continuând meditaţia noastră asupra recentelor, sau cvasi-recentelor experienţe extremiste, monopoliste sau dictatoriale în lume, se poate spune cu certitudine că, adevărata încredere a electoratului tău se poate conjuga cu o favorabilă opinie publică internaţională, numai atunci când un guvern asigură cu stabilitate  echilibrul politicilor sale interne şi internaţionale. Aceasta este diferenţa dintre morala democraţiei antice şi cea a democraţiei prezente, bazată pe funcţionarea principiului egalităţii într-un Stat de Drept, care va trebui să devină, în acelaşi timp,  egalitate între Statele de Drept. Pe această direcţie, putem spune că a avansat şi morala creştină, care este o morală a păcii şi respectului reciproc.
 Din acest punct de vedere, şi nu dintr-unul strict eclesiastic, se explică marele succes al politicilor numite altă dată  „democrat-creştine” şi care s-au precizat astăzi drept  „populare”; ceea ce vrea să însemne „populare ca religiile” (fără să importe care religie!). Deoarece, istoria ultimului secol arată în ce fel mişcarea creştin-democrată a devenit soluţia contra extremismului de dreapta şi de stânga, respectuoasă cu tradiţia si precaută la revoluţii cu scopuri ascunse care manipulează masele neştiutoare. Iar, prin respect personalist, s-a ajuns a se inţelege importanţa trasaturilor de psihologie naţională în intenţiile de armonizare democratică a omenirii. De atunci, singurul pas adevărat care s-a făcut din partea intenţiilor cu adevărat democratice, care înţeleg să ţină seama de acest specific ignorat de „democraţia statistică” vine din partea teoreticienilor „democraţiei reale”. Pasul acesta a fost consolidat odată cu demascarea aşa zisei democraţii socialiste care minţea făţarnic, nici măcar încercând să ascundă prea bine scopul unui dirijism şi paternalism unic, prin formula CAER şi a Pactului de la Varsovia care puneau în practică primatul Moscovei. Fapt pentru care astăzi, respingerea unor asemenea manipulări şi sensibilitatea la ele a devenit trăsătură psihologică specifică a populaţiilor fostelor ţări satelite. 
 Este istoriceşte stabilit că eforturile în această direcţie, încă de la terminarea celui de al doilea război mondial - cu o rădăcină în Secretariatul Internaţional al Partidelor Democratice de inspiraţie Creştină (1925) şi o întemeiere de construcţie continentală prin Uniunea Europeană a Creştin-Democraţilor (1965), în paralel cu ducerea la îndeplinire a proiectului european pe care-l iniţiaseră liderii partidelor respective – sunt datorate mişcării democrat-creştine. Social-democraţia a început a agrea ideea şi a conlucra mai târziu, după congresul la care Willy Brandt a precizat delimitarea categorică de marxism-leninism, ne mai lăsând loc pentru vreo confundare cu comunismul, sau bolşevismul, sau democraţiile populare asiatice.
 Astfel, prin rolul pe care şi l-a asumat în mai multe ţări europene de a promova o democraţie postbelică bazată pe tradiţiile morale ale continentului, democraţia creştină, stimulând valorile solidarităţii umane, a adus pasul înainte spre pace prin cooperare devenind autorul principal al Pieţii Comune, în care s-au reglementat tot mai mult bazele economico-financiare ale relaţiilor de egalitate şi decizie democratică, inclusiv exigenţele lui De Gaulle de neacceptare a vreunui statut suprastatal . Din păcate, în acea perioadă de mare sinceritate între vechii combatanţi şi de ferme decizii democratice pentru contracararea războiului rece, elanul reconstrucţiei europene nu permitea o riguroasă estimare a  tuturor organismelor financiare care acompaniză procesul de mondializare. Din acest motiv, încă şi astăzi supravieţuieşte, reapărând uneori suspiciunea  intervenţiilor abuzive, a favorizării clientelare şi a tentaţiei către zone de influenţă, a căror eradicare presupune o puternică voinţă politică de sinceritate doctrinară, impunându-se asupra compromisurilor diplomatico-finaciare care subzistă ca sechele ale vechilor relaţii de la începuturile capitalismului. Fiindcă, ţinându-se seama de criteriile pragmatice ale libertăţii concurenţiale nu s-a acordat aceeaşi atenţie fenomenelor de imixtiune a modernizărilor produse şi a soluţiilor tehnico- economice aduse/impuse de acestea într-o spirală în care, unele soluţii financiare sau geo-politice-comerciale reajung mereu la alt fel de tentative de monopol sau dirijism. Iar, când acestea încep să caute fie soluţii politice de rezolvare, fie soluţii de rezolvare prin acapararea anumitor medii politice, tot în spirala diferenţelor de modernizare de la etapă la etapă, reapar conflictele pe care le credeam depăşite.
 Constatăm aşadar că această depăşire a unei existenţe conflictuale permanente, limitată acum doar la acele zone ale omenirii unde antanta democratică intră în conflict cu tentative (poate justificate, sau măcar explicabile, din punctul de vedere al trăsăturilor tradiţional-specifice despre care am vorbit) ale altui mod de a înţelege regimul politic, nu se poate realiza perfect. Studiul politic de conjunctură se demonstrează necesar de la etapă la etapă, iar măsurile politice de unitate deduse prin el în mod periodic sau repetat, devin o condiţie a integrării. Care integrare, trebuie privită în perspectivă, pe parcursul evoluţiei relaţiilor interstatale şi prevăzute ca atare; şi nu ca o etapă încheiată, cum s-a crezut la un moment dat.
 Tocmai pentru că integrarea europeană de care erau convinse unele state care visaseră de mult aceasta, cele proclamate cam la începutul acestui mileniu, prezintă astăzi riscul de a crea, dacă nu ranguri diferite, în ori ce caz acele „viteze diferite” despre care se vorbeşte. Nu ar fi realist să nu recunoaştem că, în spatele unor precizări ulterioare de zone, precum Zona Schengen sau Zona Euro, se află de fapt continuitatea în etapizare a integrării. Numai că, de data aceasta, ea nu mai pretinde să fie doar o ajungere din urmă din partea celor care se integrează, ci să se constituie şi ca o modificare de comportament, prin cunoaştere şi adaptare, din partea celor cu care ajungeam noi să ne integrăm. Adică un mod personalist de înţelegere şi respect venind acum din partea celor pe principiile cărora ne-am integrat şi recunoaşterea de către fiecare a unor praguri tot mai dulci spre care trebuie să păşim, tocmai prin atenuarea unor (firesc-explicabile, dar nu admisibile) tendinţe de monopol. Înţelegere şi respect pe care trebuie să le exercite politicile internaţionale ale fiecărui stat de drept; dar şi în interiorul lor, prin legi interne faţă de anumite persoane juridice de naţionalitatea lor.
Din acest motiv, ţinând seama de majoritatea Popularilor Europeni în organismele Uniunii, semnul de întrebare din titlu.
                    2
 Vorbind despre aspiraţiile tradiţiei noastre adânc europene, sugerez a se ţine seama de faptul că, până şi filorusismul celor care l-au continuat pe Cantemir, era o aplecare către marele europenism de la Sankt Petersburg, cu nobilimea palatelor venind dinspre Versailles sau barocul Elisabetan şi ştiinţele confirmate prin Academia de la Berlin; nicidecum către asiatismul respirat între zidurile Kremlinului. E vorba de aspiraţii consecvent păstrate în suflet, care s-au direcţionat mereu spre vestul ce însemna democraţie, ajungând pentru noi  până la perpetua speranţă cu „vin americanii”.
 Din acest motiv, marele semn de întrebare pe care îl pun prin titlul de mai sus, pe măsură ce privesc „pozele de familie” ale summiturilor europene aşteptând să se înalţe din ele, aşa cum se înălţa odată, intransigentă şi neconcesivă faţă de destinul ţării sale, statura lui De Gaulle; cum se contura, marcată de răspunderea pentru viitorul ţării sale răspunzătoare de fanatismele trecutului, convingătoarea figură a lui Adenauer; cum convingea strategic trabucul lui Churchill învăluindu-ne-n certitudinile de dialog rezultat din propriul parlamentarism cu care Albionul îşi avansa în omenire politicile pragmatice. Şi cum, pe lângă ei, se afirma generaţia venind din rezistenţa a cărei solidaritate în scop salvator internaţional o îndreptase după război spre o doctrină în care se regăseau cele mai diverse forme de opinie publică, indiferent de modul cum le periclitase conflagraţia.
 Privind conclavul politicienilor europeni de azi, aştept un semn prin care - dintre priceperile procedurale cu care ei îşi drămuiesc avantajele încât să fie  ceva şi pentru neofiţi ca noi - va izbucni o idee politică majoră care să poată da certituni unor populaţii debusolate şi de propriul lor trecut şi de criza comună. O idee care să distrugă complexele de adaptare dând un  ţel de reconstrucţie socială, în aşa fel încât omul să vrea creaţie productivă, nu ajutor; să vrea iniţiativă, nu subzistenţă şi consumerism. Iar aceasta, s-ar putea baza în actualitate printr-o reciprocitate de apreciere şi înţelegere a psihologiei aproapelui, sau „a sufletului semenului tău”. Astfel, în afară de tentativele de a face din noi achizitorii mărfurilor lor la mâna a doua, s-ar putea găsi şi căi superioare de apropiere, care nu numai să facă uitată tâmpenia cu ”două viteze” ci să şi ţină trează înţelepciunea lui De Gaullle care nu voia nimic suprastatal în afară de sentimentul patriei tale. Aştept de la această poză de familie în care, prioritară, încă este democraţia-creştină, o asemenea idee politică încât să merite numele unui bulevard Schuman aici, unde eram cândva catalogaţi drept „Belgia Orientului” de către cei care au remarcat în epocă cei doi piloni europeni reprezentaţi de cele două regate. 
 Nu neg încercările făcute până în prezent, dar nici micimea rezultatelor lor, mai ales privind România. Pentru că, studiind fenomenul politic al ultimelor decenii, nu s-ar putea spune că în interiorul democraţiei-creştine nu au avut loc eforturi de perfecţionare. Cu cea mai frumoasă intenţie: Cea de a găsi, printr-o asemenea doctrină care s-a dovedit a avea trăsături foarte populare, căi de solidaritate naţională sau chiar internaţională, cum au fost cândva cele ale coagulării Rezistenţei din occidentul european în timpul celui de al doilea război mondial, din care au decurs apoi şi raţionamentele de solidaritate aşezate la temelia Comunităţii Europene cu toate aspectele ei. Adică a găsi căile de solidaritate interumană de astăzi, care să garanteze prin ele celelalte căi: Cele de conlucrare interstatală printr-o consecventă colaborare interguvernamentală, pe bază de absolută egalitate şi total ostilă organismelor care se vor supranaţionale.
 Putem spune şi că, pe planul cercetării filosofice independente a unor grupuri personaliste, prin căutarea elementelor de filosofie personalistă în tradiţia altor zone ale lumii şi a altor religii, s-au făcut paşi teoretici spre găsirea elementelor comune de respect între persoane şi de universalizare a concepţiei primordialităţii existenţei şi afirmării persoanei umane ca scop, toate celelate trăsături ale lumii devenind mijloace întru realizarea acestui scop.
 La fel cum şi pe planul politic al unor formaţiuni largi, funcţionând în reţea democratică internaţională, cum sunt partidele creştin democrate din diverse ţări, cu institutele lor respective de studii politice, iarăşi s-au făcut progrese pentru definirea unui caracter popular cât mai larg al politicilor bazate pe doctrine creştin-democrate, cu adaptarea lor la cât mai multe caracteristici naţionale, zonale, tradiţionale sau religioase. Căutând în asemenea tradiţii elemente de aspiraţie populară, s-a căutat extinderea unei  mişcări echilibrate, de centru, de eliminare a extremismelor şi fundamentalismelor în politicile din diverse ţări. Iar o asemena dorinţă de lărgire, de neîngrădire cu nimic a caracterului popular prioritar pe care o asemenea politică o poate avea în oricare dintre zonele lumii ca şi la oricare dintre cetăţenii unei ţări, s-a concretizat chiar în schimbarea denumirii, partidele respective devenind Partide Populare.
 Partidul Popularilor Europeni şi-a jucat astfel rolul său în emanciparea democratică a statelor continentului şi integrarea lor până la numărul de astăzi. Ceea ce este cea mai mare realizare cu care am intrat în acest nou mileniu, pentru noi, care vreme de o jumătate de secol am bâjbâit după aspiraţiile tradiţiei noastre adânc europene. Şi, poate din acest motiv, dintr-o dorinţă sinceră de „adevărată integrare”, cum am spus mai sus, cu convingerea necesităţii de reciprocitate în fapta ei de vieţuire comunitară, apar şi rezervele sau nemulţumirile noastre faţă de unele aspecte, poate pragmatice, care n-au mai produs în democraţia-creştină nici lideri nici idei de mare fervoare democratică. Aşa cum am început aceste rînduri, aş îndrăzni să spun pe propria-mi răspundere că - de la un Adenauer încurajat de Churchill şi De Gasperi întru ideea de colaborare interguvernamentală europeană şi echilibrat de reţinerile lui De Gaulle cu vigilenţa patriotică de a nu se ajunge la organisme suprastatale, apoi de la figurile unor Schuman, Moro, Fanfani, Pottering, Santer, Tindemans şi în bună parte Helmut Kohl, liderii europeni s-au tehnicizat ignorând aspectul politic propriu zis.  Astfel,  cei de mai sus au fost ultimii lideri atenţi prioritar la semnificaţiile pe care o doctrină neoconservatoare le poate conferi tradiţiilor morale şi umaniste pe care se întemeia Comunitatea Europeană. Şi mă tem că scandalul financiar cu care şi-a încheiat cariera Kohl, a pus amprenta pe preocupările arghirofile ale guvernărilor statelor europene şi a preocupărilor de drept comercial şi financiar a multor lideri creştin-democraţi, care au devenit tehnocraţii pragmatismului sec, desprinzându-se de fervoarea actului politic care aducea sau chiar producea un entuziasm al dorinţelor democratice. Aşa cum avea harisma să producă şi social-democratul Willy Brandt, cu toate că doctrina sa nu fusese la început prea entuziasmată de ideea unităţii europene.
 Cu tot regretul, am impresia că astăzi s-a trecut la statutul unor practicanţi pragmatici ai democraţiei creştine care, pot asigură cu priceperea sau specializarea lor şi cu experienţa ţărilor lor echilibrul eşichierului; dar fără a aduce suflul unei filosofii politice cum a fost cel prin care aceste partide şi-au cucerit la vremea respectivă marele lor electorat. Şi, declar pe cuvânt de onoare că aş găsi chiar o scuză acestei birocratizări a funcţionării în fruntea  Uniunii Europene, recunoscând că nu toate etapele politice produc personalităţi atrăgătoare sau fascinante, dar fiecare etapă politică are nevoie de tehnocraţii ei pe care trebuie să-i respectăm ca atare şi să le fim recunoscători pentru rezolvarea problemelor terre-a-terre, asigurând o administraţie coerentă pe linia elementelor tehnice de funcţionare.
 Aş găsi chiar prilej de satisfacţie în aceste merite cotidiene cu care liderii de astăzi se încarcă cinstit, funcţionăreşte, făcând să se respecte şi să se precizeze mai bine normele existenţei comunitare pe bătrînul nostru continent!... Nu mă deranjează nici măcar că asta coboară în rutină, dacă e vorba de o rutină bună, benignă... Mă reţine numai şi numai durerea că Popularii Europeni nu au avut tăria, sau prezenţa de spirit spre a împiedica mistificarea conceptului de democraţie-creştină în România. Nu au avut nici perseverenţa de a acorda atenţia cuvenită unei societăţi ca a noastre, foarte deschisă democraţiei creştine. Şi, în nici un caz, nu au avut inteligenţa de a înţelege măruntul amănunt că românii ar putea dezvolta această politică de centru, dacă ar fi stimulaţi cu bună credinţă. Din acest punct de vedere sunt demni de rezerve din partea  noastră, la fel cum avem rezerve faţă de traseiştii politici; sunt de suspectat, ca orice om care abandonează o doctrină. Chiar dacă nu s-au comportat chiar aşa, adică n-au fost ei traseiştii, ci s-au complăcut ca punct de atracţie pentru traseişti.
Aşadar, nu fiindcă au înghiţit hapul cu multe declaraţii formale, fără să le pese de demagogie; ci pentru că nu a fost nimeni atent la asemenea pericole care poate că marchează elemente de integrare formală şi în alte ţări din categoria noastră. Prin asta, conducând doctrina creştin democrată în derizoriu, aşa cum se întâmplă la noi.
           3
 Vorbeam despre durerea, marea durere că Popularii Europeni nu au avut tăria, sau prezenţa de spirit spre a împiedica mistificarea conceptului de democraţie-creştină în România. Constatând aceasta în realitatea noastră politică, poate că avem dreptul să ne întrebăm dacă nu cumva, şi în alte ţări asemănătoare nouă nu s-a întâmplat acelaşi lucru, Popularii Europeni mulţumindu-se să bifeze faptul că există vreo formaţie care a preluat numele lor, sau s-a înscris formal în familia lor, dar ne interesându-i faptul dacă aceştia sunt capabili să se adreseze unui electorat care se va regăsi în programele politice rezultate din doctrina democrat-creştină?... Pe fondul coruperii ideatice exercitate de bolşevici vreme de o jumătate de veac, e mai greu să implantezi idei salvatoare ca în ţările care beneficiau de Planul Marshall.  Convingerea că liderii de azi s-au complăcut ca punct de atracţie pentru traseişti, ne face să-i vedem ca pe nişte oameni mulţumiţi cu plata cotizaţiei la casieria lor, respectarea îndatoririlor financiare faţă de organismele ţărilor lor, eventuale cumpărături din ceea ce scot aceste ţări la second-hand şi alte amănunte de supunere la administraţia europeană, dar nu străduind pentru aprofundarea programelor politice. Iar, dacă acest lucru s-a petrecut şi în alte state care au avut traseul nostru european, atunci, ceva ce nu s-a discutat la Congresul PPE de la Bucureşti, nu e în ordine.
  Dar revin la situaţia de la noi ca să-mi pun întrebarea pe care nu ştiu dacă şi-au pus-o ei: Oare nu ar fi existat şi alte mijloace de propagandă sau de educaţie politică a celor pe care ţi-i doreai integraţi?... Oare, în afară de atenţia pe paragrafe de regulamente şi recomandări tehnice, nu ar fi fost nevoie şi de componenta unui exemplu de existenţă civică din  partea unui partid care a dovedit cândva Europei că a ştiut să-i trezească sentimentele care au condus  la ceea ce am putea numi faima doctrinei democrat-creştine şi mândria pentru caracteristicile ei deosebit de europene, pentru politologia europeană pe  care ei au stimulat-o spre ceea ce este mai popular şi în doctrină şi în practica de zi cu zi, dar şi în morala tradiţională la care omul mereu revine, oricât s-ar îndepărta sau ar fi îndepărtat? Nimic de genul acesta nu s-a întâmplat; şi iată de ce nu există în România nici cunoştinţe privind tradiţiile europene ale acestei doctrine, nici cunoştinţe privind contribuţiile prin care ea a stimulat ştiinţa politică europeană spre tot ce este mai popular în administraţia publică şi în practica cotidiană a guvernării. Există numai impresia că, printre alte medii politice corupte, există la noi şi unul care se consideră afiliat la PPE, fiind ajutat din când în când de fraţii (Big?) europeni. Mare păcat că actualitatea politică împinge spre o asemenea cocluzie populaţia noastră care încă păstrează un anume respect moralei tradiţionale pe care se întemeiază democraţia creştină!
 Foarte posibil să avem astăzi, printre asemenea lideri, mari specalişti în soarta monedei Euro; foarte posibil să avem pricepuţi ai ingineriilor financiare în sensul bun al cuvântului, prin care Bundesbankul se consolidează tocmai consolidând moneda Euro; foarte posibil ca fermitatea în privinţa privatizărilor de la noi să solicite mult intelectul politic al unora, iar indicele Dow Jones să ne fie citat sau subliniat cu regularitate... Dar nici unul dintre aceste motive, nu scuză delăsarea în ceea ce priveşte îndoctrinarea unora cu doctrina în care crezi. Îndoctrinare, tot în sensul bun al cuvântului: Acela de a face cunoscută şi clarificată pentru o anumită categorie de electorat, măcar, o idee politică ce-l poate reprezenta ca gândire sau îi poate reprezenta interesele; şi a nu o lăsa de izbeliştea uitării, a necunoaşterii sau a preluării formale, în mod aventurist şi demagogic.
 Şi atunci, în loc să găsesc scuze, mă întreb dacă, preocupaţi, e drept, de destinul monedei Euro, ca şi a altor trăsături de integrare financiar-economică ( în avantaj general, sau chiar în avantajul predilect al ţărilor pe care le reprezintă) aceşti lideri buni tehnocraţi de partid,  chiar nu au mai găsit vreme sau disponibilitate să se întrebe cum de s-a prăbuşit un partid de mare speranţă pentru România postdecembristă cum a fost PNŢCD –ul, după ce se ridicase la modul cel mai atrăgător pentru electorat, devenind locomotiva unei întregi Convenţiei Democratice?!... Chiar nu i-a interesat crahul doctrinei lor într-o ţară ca a noastră? Chiar s-au mulţumit să rebifeze locul lui Raţiu şi Coposu cu nişte nume de rezonanţă românească care să poată fi chemate la apel doar pentru a nu rămâne spaţiul descoperit?!... S-au putut ei trezi de abia după doisprezece ani de la primul mare eşec, dar şi atunci, nu pentru a revigora doctrina şi răspândirea ei populară, ci numai pentru a da „sprijin tehnic” la modul abstract al metodelor sau viciilor de procedură, pentru nereuşita unor guvernanţi care se pretindeau de ai lor?... Oare analiza politică nu-i mai interesează pe aceşti demni aplicatori de linie în celelalte politici europene?! Oare e o convingere că aşa merg lucrurile politice, sau o derivă politică la cei care ar trebui să le ducă înainte?! Destul de greu de răspuns la toate astea! Şi, mai ales, întristător.
 Din păcate, ajungem la concluzia că Democraţia Creştină e în derivă astăzi tocmai pentru că din aspiraţiile ei pragmatic-umaniste, care se demonstrau realizabile numai prin extinderea democratismului, a repornit ideea de  „Democraţie Europeană”  şi tocmai pentru că a devia de la preceptele acesteia, care s-au continuat din preceptele creştin-democrate, înseamnă o decădere doctrinară, un regres penibil în monopolismul care a caracterizat liberalismele mai vechi pe care şi le permiteau marile naţiuni în numele dezvoltării de civilizaţie modernă.
Democratismul interstatal, ca şi servirea prin democraţie a intereselor minoritare în egală măsură în care puterea nu dictează ci conlucrează cu opoziţia pentru realizarea unei orânduiri a drepturilor fiecărei persoane, fiecărei comunităţi, fiecărei naţiuni şi fiecărui popor, ar trebui să fie forma doctrinară nouă, de înţelegere postmodernistă şi neoconservatoare a actualităţilor sociale. Despre care trebuie să se ştie că au depăşit ca cerinţe şi dictatul monopolist al puterii şi dictatul statistic al majorităţii, ajungând la superioritatea conceptului de drepturi ale persoanei umane şi ale persoanei colective. Să fie bine definite personalist toate comunităţile în drepturile lor egale indiferent de dimensiunile pe care le au ca număr, ca putere şi ca influenţă, în afara celor morale recunoscute unanim. În acest sens, cred eu că De Gaulle, funciarmente ostil ideii de organizaţie suprastatală, avea reţineri mai mari decât Churchill şi obstina în ideea strictă a unei fericite colaborari interguvernamentale pe teritoriul Europei.
 Şi, într-o asemenea pledoarie, poate că trebuie să explicăm faptul că, pentru noi, românii, Generalul Charles de Gaulle este cel care a organizat rezistenţa şi eliberarea ţării lui, conducând-o (patriotic şi nu oricum) spre o Europă unită în pace şi egalitate; în vreme ce Sir Winston Churchill, strateg mai rece, rămâne din păcate şi cel care i-a parafat lui Stalin puterea suprastatală asupra ţării noastre, el luându-şi la acel moment Grecia. Iar, dacă democraţia creştină va face compromisul de a înclina steagul intereselor afirmării persoanei umane, lăsându-l condiţionat de interesele unor grupuri mai restrânse de persoane sau ţări, atunci conţinutul de „Partid Popular” prin care aceste formaţiuni au vrut să-şi  precizeze mai bine esenţa şi direcţiile practicării unei democraţii reale, va trebui să fie preluat în doctrina altui partid care să găsească forme mai consecvente pentru asigurarea perenităţii acestei idei. Deoarece este o idee mare, care nu are cum să nu deranjeze oricare dintre interesele manifestate mai restrâns, în numele unor grupuri mici, oricât de puternice ar fi ele.
 Închei tot cu gândul că pot să par un desuet romantic repetând asta, fără a recunoaşte scepticismul filosofiilor politice contemporane care susţin dispariţia partidelor şi doctrinelor. Chiar dacă, în pranteză fie spus, eu declar că aşa ceva nu ar putea să mă deranjeze: Fiindcă eu, în calitate de cetăţean al acestei lumi, sunt dispus să mă mulţumesc numai cu libertăţile democratice, fără a agrea neapărat vreo culoare politică. Dar subliniez: M-aş mulţumi, dacă asemenea libertăţi democratice sunt temeinic garantate!... Din păcate, însă, prin această precizare, ajungem să ne întrebăm din nou cine ar putea fi cel mai bun garant al lor; iar, la aşa ceva, sunt sătul să mai caut răspunsuri!... Mă complac în poziţia mai modestă, rămânând doar la părerea pe care deja am exprimat-o:  Cred că, pe lângă politicienii şi guvernanţii care reprezintă în organismele europene interesele, mai mari sau mai mici, ale ţărilor lor de veche tradiţie, dirijând astfel cu pricepere dezideratele punctuale ale funcţionării Uniunii şi fiind mulţumiţi când găsesc în ţările mai noi clientelă ascultătoare, Europa ar avea nevoie în momentul de faţă de un suflu cum a fost cel adus de marii oameni politici proveniţi din rezistenţa ei împotriva extremismelor şi capabili să convingă popoarele, cetăţenii în căutare de soluţii, electoratele, de idealul popular al unei Europe unite în egalitate.  
 Şi aştept ca, din masa de respectabili şi prezentabili politicieni-şic, ce-şi găsesc locul în tradiţionala poză de familie ce se face la reuniuni, să mai răsară un Churchill, un Adenauer şi-un De Gasperi străduind să-l convingă şi pe De Gaulle că nu vor un organism suprastatal, ci o Europă democratică aşa cum îi trebuie bătrânului continent...
decembrie 2012

 



         ADDENDA LA ACEST CAPITOL

Teze, întrebări, aspecte consemnate în simple fişe pentru a fi dezvoltate ulterior de participanţi
Democraţia internaţională şi relaţiile democratice între state.


• Vorbind despre pericolul contemporan al exercitării unui control al democraţiilor de către cei care deţin puterea financiară internaţională, ca şi de  intenţia confiscării de către aceştia a adevăratului drept de decizie în dezvoltarea lumii – intenţie a cărei existenţă ocultă este constatată – ne oprim asupra unui aspect mai bizar care, din punctul de vedere al logicii formale, pare şi contradictoriu punând următoarele întrebări: 1. Faţă de toate semnificaţiile de afirmare liberă pe care le-am enumerat până acum vorbind despre existenţa democratică a persoanei umane, pot exista înţelegeri şi interpretări deosebite pentru conceptul de existenţă democratică a statelor lumii?... 2. Regimul democratic spre care aspiră şi pe care îl dobândeşte persoana umană poate, sau are voie să ajungă să creeze un regim democratic de existenţă pentru statele lumii?... 3. Ba, mai mult: Care este raportul dintre condiţia internă a unui regim statal ce respectă toate obligaţiile relaţiilor democratice dintre cetăţenii săi şi condiţia externă a unor raporturi nedemocratice, măcar între acele state care s-au proclamat democratice?  4. Putem vorbi despre o lume unitară a democraţiei de fond, sau acordarea ori asigurarea de drepturi democratice cetăţenilor tăi, nu are de-a face cu raporturile nedemocratice pe care le impui altor ţări? 5.  Dar raporturile nedemocratice pe  „care cetăţenii tăi le au cu cetăţenii altor ţări, în ce fel de relaţii se înscriu?... 6.  Sau, şi mai mult: Poate un stat asigura condiţii de existenţă democratică cetăţenilor săi, atunci când el, sau cetăţeni ai lui, violează drepturile democratice ale altora?...
• Una peste alta, problema pe care ne-o punem în principal este de a stabili ce fel de relatii democratice există pe plan internaţional între statele care, în interiorul lor sunt consacrate a fi categoric democratice. Cu alte cuvinte: câtă democraţie acordă altora, cei care au luptat pentru drepturile lor democratice, şi le-au instaurat, şi le-au consolidat, iar acum se bucură din plin de ele?... Pentru a răspunde la această întrebare, din păcate, trebuie să acceptăm relativismul spunând că sunt mai multe moduri de a înţelege aceste relaţii.
• Nu vom încerca aici să constatăm, să descriem şi să catalogăm aceste categorii de relaţii, fiindcă ne-ar trebui documentarea multor diplomaţii ale lumii; dar să constatăm că problema se pune dacă e vorba de politică de stat, sau e vorba de interesele nedemocratice ale unor particulari cetăţeni ai statului respectiv, sau persoane juridice recunoscute de statul respectiv, atunci ar trebui să vedem cam ce obligaţii ar avea statul respectiv faţă de aceştia: Să le lase liberă iniţiativa, aşa cum s-au angajat faţă de ei, sau să-i împiedice pe ei să ştirbească din libera iniţiativă a altora?
• Problema depaşeşte  chiar şi discuţiile la nivel de Parlament European deoarece ar fi vorba de legi interne de  care ar trebui să ţină seama mai ales acele state care reprezintă marile puteri economice, cat şi unele state foarte mici care crează prin legislatia lor libertăţi economice pentru mari companii internationale ce vin să se înscrie tocmai din aceste motive sub jurisdicţia lor. Astfel, ac easta devine o problemă în sine, presupunând discuţiile îăntr-un conclav de înţelepţi care, măcar din punct de vedere moral să aibă aceeaşi autoritate ca marile summituri financiar-economice ale potentaţilor. 
• Dar, chiar dacă am încercat să ne reducem curiozitatea analitică la acest unic aspect, ne dăm seama prea bine că lucrurile nu stau deloc simplu şi că problemele celor care realizează un PIB favorabil bugetului statului lor ar intra foarte greu sub jurisdicţia democratică a statului de drept depăşindu-i atribuţiile. Mijloc principal  de asigurare a unui regim democraticintern, statul de drept nu are toate mecanismele necesare pentru ca, prin relaţiile sale externe, să impună un sistem democratic internaţional, forţele de influenţare pe acest plan fiind încă de natura unui mai vechi mod de relaţii. Doar morala justiţiei sociale, care nu este executivă, ci se realizează numai şi numai prin consensul moral care o garantează, ar putea aduce o soluţie. Iar asta presupune funcţionarea unor mari instituţii internaţionale spirituale şi creatoare de opinie publică la modul global.
• Cu alte cuvinte, în măsura în care au o morală şi vor să demonstreze respect pentru Cele Sfinte, forţele economico-financiare care adaptează politicile respective la cerinţele obiective ale globalizării, trebuie să-şi asume şi obligaţia de a întreţine dezvoltarea unor curente de opinie publică bine conturate în privinţa unor relaţii democratice internaţionale la fel întemeiate ca şi cele din interiorul statului de drept. Dacă ele nu-i vor asuma această răspundere, atunci cert lucru că se va coagula o forţă ideatică de opoziţie, iar lucrurile vor căpăpta caracter contradictoriu şi conflictual.
• Întrucât în toate problemele evoluţiei omenirii este vorba de etape, poate că în etapa  când constatăm aceste realităţi, ar fi necesarăo organizaţie incipientă, c are să studieze fenomenul şi să vină cu unele propuneri decizionale, cum a fost la începuturile unor căutări întru aplanarea conflictelor internaţionale Liga Naţiunillor şi încercarea de la începutul secolului trecut de „definire a agresorului”. Chiar dacă nu ar putea avea ecou practic imediat, anumite precizări teoretico-legislative care să definească mai bine aspectele monopoliste şi de control internaţional ale unor anumite tendinţe de globalizare, obligându-le să se delimiteze de tendinţele de dominaţie, de absolutism industrial,  de politici financiare forţate sau neacoperite, de obligaţii faţă de o „ocultă” care, prin însăşi caracterul ei nu poate fi prea bine definită.
• Pentru că ne lovim zi de zi de asemenea aspecte, iar părerile despre dreptul de existenţă a unor Big Brotheri şi despre metodele lor, sunt la fel de diferite ca şi aceste metode. Ceea ce, pe planul legilor interne are încadrare juridică şi se condamnă. Dar, cum constatăm din practică, se condamnă exact în condiţiile în care nu intervine vreun Big Brother; în alte cazuri, ajungând noi, cetăţenii, să condamnăm degeaba existenţa acestor Big Brotheri, fiindcă ei tot există. Şi, uite, astfel, cu toate îngtrebările pe care ni le-am pus mai înainte, ne învârtim într-un cerc vicios al limitării conceptului nostru şi al relativizării nevoii de democraţie. Care, având explicaţii obiective nu poate fi condamnat. Cu toate că ar trebui să ne sperie ca perspectivă şi să ne alarmeze ori de câte ori întrece măsura. Dar, oare, legile convieţuirii prin cedări reciproce şi ale compromisului politic, ne permit asta?
• Cred că trebuie să fim mulţumiţi dacă avem deocamdată răspuns la „cât ne permit”. Şi să impunem mereu acest „cât ni se permite”, ca să  nu dăm apă la moara celor care vor să pară convinşi de sfârşitul democraţiei dar, în fond, au doar argumentele lor subiective de oameni ale căror intenţii obscure sunt prea mult controlate de democraţie.
• Din pricina aceasta, a unor intenţii rele cu care unii, sau unele instincte, stau la pândă  funcţia statului de drept ca apărător al entităţii sale  democratice este deosebit de importantă, iar de la fermitatea politicienilor care o pun în practică cerinţele sunt invers proporţionale cu dimensiunea. Adică, exact în măsura în care un stat cu o economie mai mică este mai vulnerabil în faţa tentativelor de acaparare ale marii finanţe, şi fermitatea politicienilor lui pe principii de morală democratică trebuie să fie mai apăsată, şi ştiinţa lor politică trebuie să fie mai profundă, nu numai pentru a face faţă diferitelor forme de atac, sau de cumpărare, sau de intimdare a lor, ci şi pentru a asigura cât mai multă independenţă statală prin echilibre ingterne foarte stabile între intenţiile formaţiunilor politiced şi interesele generale de ata, dintre consum şi producţie, dintre taxe şi PIB, în privinţa solidarităţii interne şi în privinţa drepturilor democratice mai mari de care trebuie să se bucure popoarele mai mici.
• În privinţa instinctelor nefaste de monopolizare a altor pieţe de care se vor decontamina foarte greu marii producători, nu avem cum să ne aşteptăm la restricţii din partea proriului lor stat pentru că, pe plan intern, asta ar însemna restrţângerea drepturilor cetăţenilor tăi. Opoziţia se poate produce numai prin fermkitatea şi nevulnerabilitatea politicienilor şi legilor în virtutea cărora ei funcţionează în ţările respective, încercarea fiind mult mai mare pentru ei, dar şi meritul de a impune morala democratică în relaţiile internaţionale, în condiţiile de existenţă egală pe plan internaţional 
• Din acest motiv subliniam faptul că noi avem o anumită sensibilitate la ingerinţele pe care, de preamulte ori şi leau manifestat alţii în ceea ce priveste destinul nostru şi durumul pe care  oricine  are dreptul să şi-l caute prin efort personal, în caz contrar având noi tot dreptul a suspecta manevrele de a fi dirijaţi dintr-un alt centru de putere decât cel natural nouă, creat istoriceşte de noi şi devenit trăsătură specifică pentru noi în pluralismul fermei multiculturalităţi pe care o declară omenirea. Experienta noastră de „peste veac şi veac” ne-ar da tot dreptul chiar să ne răsculăm faţă de  perseverenţa cu care ne iubesc  Big-Brotherii. Şi să protestăm, şi să refuzăm. Darămite să punem doar în discuţie civilizată problema  relaţiilor democratice între ţări şi popoare faţă de imperativele acestei epoci în care întreaga omenire încearcă a se face că se supune cu inţelepciune faţă de acest deziderat.
• Faptul că asigurarea prin politici neconcesive în faţa unor foruri de importanţă internaţională a echilibrelor interne care dau stabilitatea de care are nevoie statul de drept ca să se impună - mai mult decât lamentoul demagogic practicat, să zicem în cazul nostru, după ce industria a fost abandonată concesionărilor străine, iar legislaţia acceptă şi înstrăinarea proprietăţilor agricole – nu înseamnă nicidecum sfidarea relaţiilor democratice internaţionale. Exemplul succeselor constante ale Japoniei în secolul trecut, bazate numai şi numai pe echilibrul dintre producţie şi consumul intern, care a asigurat posibilitatea manevrării unor preţuri de dumping pentru cucerirea pieţii externe, se leagă astăzi de cel uimitor al Turciei care pare a fi singura ţară neafectată de criza internaţională, tocmai datorită unui echilibru asemănător pe care l-a căpătat cu ambiţie şi rapid, după ce multă vreme a fost considerată o ţară consumatoare, la cheremul fluctuaţiilor de pe piaţa internaţională. A realizat aceasta emancipându-se de un asemenea cherem şi dezvoltându-şi producţia proprie la nivelul micului capital care se consolidează întotdeauna în raport cu puterea de cumpărare internă.
• Încurajaţi de asemenea exemple, trebuie să vorbim pe şleau despre NEVOIA REVIZUIRII TERMENULUI DE „INTEGRARE”, în sensul că integrarea nu înseamnă omogenizarea dorită de obicei de politicile comerciale ingterstatale cu  cei cărora le oferă democraţia consumului anumitor produse, ci înseamnă egalizare de drepturi şi şanse prin respectarea aceloraşi legi şi obligaţii în ţările care se integrează altora mai avansate, dar şi cu aceleaşi drepturi. Inclusiv cel de a avea o tradiţie cu sensibilităţi şi specificităţi de care trebuie ţinut seama la modul partenerial. Pentru că nu există integrare, fie ea şi numai de piaţă, cum şi-o doresc unii fără a depăşi condiţiile egalităţii, fără înţelegerea partenerului şi respectarea specificului său. Integrarea trebuie înţeleasă ca un act de voinţă socio-politică şi nu de ajutorare între mai puternici şi mai slabi. 
 



VERSION FRANÇAISE DU DERNIER ARTICLE:


La - démocratie chrétienne, pourra-t-elle
CAUTIONNNER DE NOUVEAU L’EUROPE?
-avec un point de vue sur quelques
aspects  internationaux de la démocratie


1.
 Curieux, comme chaque roumain, concernant le texte écrit sur le rouleau de papier avec lequel notre Président défile, je contemple la récente photo de famille provenant du dernier sommet européen. Quel contenu, en plus de ceux qui sont reconnus ou exploités par les spéculations qui circulent, a-t-il ?... Quelle signification ésotérique peut aussi avoir un tel rouleau ?... Ou, au moins, qu'ils soient ses échos officiel-européens prononcées en sourdine, dans une discrétion sans transparence, qui trahit les principes d'une démocratie communautaire ?
C’est possible que je tombe en désuétude face á ce pragmatisme dans lequel les politiques sont faites, comme dans le digital, par les appareils techniques des formations et pas par des personnalités fortes et persuasives, le charisme d’autrefois étant  remplacé par des branchements aux différents réseaux financiers, informatifs, occulte-contemplatifs ou de manipulation, en boutonnant d’une manière intelligente, mais sans avoir besoin d’une doctrine. Peut-être même que nous vivons dans un contexte dans lequel il est dit que la politique est plus technique-législative que doctrinaire. Mais je pense que, en plus des politiciens et des gouvernants représentant dans les organismes européennes les hautes ou petites  intérêts des leurs pays, en dirigeant le fonctionnement de l'Union avec leur capacité de satisfaire les désirs ponctuels des uns et se contentant de trouver dans les nouveaux pays de l'Europe des clients obéissants, ont sent actuellement le besoin d'un souffle comme celui apporté par les grands hommes politiques venant de la Résistance contre l’occupation et l'extrémisme et capable de convaincre les peuples, les gens chercheurs des solutions, les électorats, d’adopter  l’idéal solidaire-démocratique d'une Europe unie en égalité
 Et j’attende que le conclave des politiciens qui trouvent place dans le traditionnel portrait de famille qui est fait à des réunions, laisse lever un Churchill, un Adenauer et un De Gasperi dans leur effort pour persuader De Gaulle, dont la hauteur patriotique se remarque de nouveau. Et en affirmant de nouveau qu’ils ne désirent un organisme au dessus des états existants,  mais une Europe démocratique comme nécessité impérative pour le vieux continent; une entente en pleine égalité pour administrer de mieux le Bien Commun, dans un Marché Commun et pas une société supranationale.
 Parce que, au cours de leur évolution á la gouvernance des pays émancipes par développement, les partis démocratiques ont commencé depuis longtemps à discuter et conclure sur LES RÉLATIONS DÉMOCRATIQUES ENTRE ETATS, c'est-à-dire LA DÉMOCRATIE INTERNATIONALE OU INTERTATIQUE  á laquelle quelques-uns accordent moins d'attention qu’á la démocratie interne de leur pays. Ainsi que, après qu’on s’est convaincu sur les tendances pyramidal-dictatoriales du communisme qui bavardait toujours sur la démocratie en pratiquant l’inverse, on pose la question de principe: Est-ce-que-on peut considérer comme démocratique un Etat qui ne respecte pas démocratiquement un autre ?...  La démocratie interne, c’est á dire les relations démocratiques entre les citoyens d'un pays peuvent être résolus par la Constitution; tandis que les accords internationaux sont d’habitude à court terme et conjoncturels, quelquefois les relations diplomatiques impliquant le côté du travail des services secrets, reconnaissant ainsi l'existence d'intérêts secrets au-delà des transparences démocratiques. Ce qui rend aux certaines fenêtres de la politique internationale le timbre avec "top secret" sur les vitres, profitable pour quelques’ uns, désavantageux pour autres et détestable pour la majorité. Mais, en continuant notre méditation sur les récentes, ou  quasi récentes expériences extrémistes, monopolistes ou dictatoriales dans le monde, on peut parler avec certitude que la vraie confiance de ton électorat  peut se conjuguer avec une favorable opinion publique internationale, seulement quand un gouvernement assure l’équilibre des ses politiques internes et internationales. C’est la différence entre la morale de la démocratie antique et celle de la présente, basée sur le fonctionnement de l’égalité dans un Etat de Droit qui devra devenir en même temps égalité entre les Etats de Droit. Et, en cette direction, on peut dire que même la morale chrétienne, qui est une morale de la paix et du respect réciproque, s’est avancée   beaucoup.
De ce point de vue, et pas du celui strictement ecclésiastique, s’explique le grand succès des politiques nomes autrefois chrétien-démocrates pour se préciser aujourd’hui populaires; qui signifie populaire comme les religions (n’importe quelle !). Car, l’histoire du dernier siècle montre de quelle manière, le mouvement chrétien-démocrate est devenu la solution contre l'extrémisme de droite et de gauche, C'était une politique, respectueuse á la tradition et prudente face aux révolutions avec des buts cachés dans la manipulation des masses ignorantes. En même temps, par un égard personnaliste, on a réussit á comprendre l'importance des traits de la psychologie nationale de chacun, dans les intentions de rapprochement démocratique dans l'humanité. Depuis lors, le seul progrès dans cette direction des véritables intentions démocratiques de prendre en compte cette spécificité, ignorée par la démocratie statistique, vienne de la part des théoriciens de  la démocratie réelle. Progress renforcé en présent quand l’hypocrisie des soi-dites démocraties populaires ou socialistes est dévoilée même devant leurs anciens citoyens obligés autrefois aux pactes et ententes exprimant la primauté de Moscou; le refus des telles manipulations devenant pur leur psychologie une telle spécificité.  
 Il est historiquement établi que les efforts dans ce sens depuis la fin de la Seconde Guerre Mondiale - avec une racine au sein du Secrétariat International de  Partis d'inspiration Chrétienne (1925) et la fondation de l'Union européenne des démocrates chrétiens (1965 ) en parallèle avec la réalisation du projet européen d'une construction continentale lancé par les dirigeants des partis respectifs - sont dues au mouvement chrétien-démocrate. La social-démocratie a commencé à aimer l'idée et de travailler plus tard, après le Congrès ou Willy Brandt a déclaré la délimitation philosophique et la rupture définitive avec le marxisme-léninisme, en ne laissant place à aucune confusion avec le communisme, le bolchevisme, ou les démocraties populaires asiatiques.
 Ainsi, par le rôle qu'il s’a assumé dans plusieurs pays européens d'après-guerre, pour assurer une démocratie basée sur les traditions morales du continent et promouvoir les valeurs humaines de paix et solidarité, la démocratie chrétienne gagna, pas seulement une importante crédibilité électorale mais aussi le rôle de  co-auteur du Marché Commun. Dans laquelle, on a réglementé de plus en plus les bases financières et économiques des relations d'égalité et de la décision fermement démocratique, contentant même l’exigence du De Gaulle: celle de s’assurer que cet organisme n’a pas aucun rôle au dessus des Etats. Malheureusement, dans cette période de grande sincérité entre les anciens combattants et des fermes décisions démocratiques pour contrecarrer la guerre froide, l’élan de la reconstruction européenne ne permettait une rigoureuse estimation des toutes les organismes financières accompagnant la mondialisation. Et c’est pour ca que, même aujourd’hui, survive quelquefois la suspicion d’intervention abusive, de la soumission d’une clientèle politique ou des tentations concernant certaines zones d’influence, dont l’éradication suppose une volonté politique de sincérité doctrinaire, s’imposant aux compromises diplomatiques-financières, comme séquelles des vieilles relations du commencement capitaliste. En même temps, tenant compte des critères pragmatiques de la compétition et la libre concurrence, on peut les définir mieux par lois dans l’intérieur d’un pays mais, en plan international les réglementations sont difficiles pour des compétiteurs qui ont la personnalité juridique d’un certain Etat. Ainsi, la circulation de tout qui est moderne et novateur dans l’économie se complique quelquefois dans les tendances de transformer leur administration en monopole. À leur tour, ceux-ci cherchant des leviers politiques et lé fonctionnement des tells leviers produisant d’avantages pour une certaine clientèle politique, arrivent à compromettre cette politique. Pensant aux potentiels conflits ressuscitant un esprit partisan d’antan, il faut accorder un plus d’attention et de formuler, ou rédiger un certain principe doctrinaire en matière de l’immixtion des mesures dirigistes ou monopolistes dans les modernisations technico-économiques, quand celles-ci commencent à chercher des solutions politiques de s’imposer, ou d’imposer leurs solutions accaparant certains milieux politiques.
 Telles conflits peuvent être expliques en termes de fonctionnalités spécifiques traditionnelles dont nous avons parlé, entre des pays qui ont une autre façon de comprendre le régime politique; mais pour une telle Union basée sur les mêmes valeurs démocratiques, l’étude politique des circonstances est nécessaire d'étape en étape et les mesures politiques dé renforcer l’unité devient un critère d'intégration. Cette intégration doit être considérée dans son contexte, au cours du développement des relations interétatiques et désignées comme telles, et non comme une étape complète, comme on l'a déclaré formellement pour satisfaire la demande des ceux qui ont rêvé cela. Autrement, elle présente  le risque de créer, sinon des rangs différents, les vitesses différentes dont on parle.
 Il serait irréaliste de ne pas reconnaître que derrière la spécification supplémentaire de domaines, tels que l'espace Schengen ou la zone euro on constate en fait la continuation en étapes de l'intégration. Mais, cette fois, elle ne suppose seulement une adaptation de nous, ceux qui  s’intègrent; elle exige une adaptation de comportement de la part des ceux qui nous ont reconnu l’intégration, à travers une meilleure connaissance de la psychologie nationale dont on a parlé.  C'est à dire une manière personnaliste de compréhension et de respect concernant le spécifique des sensibilités en matière de monopoles, d’un peuple qui a subit une dictature étrangère monopolisant même la spiritualité. Compréhension et respect obligatoires pour les politiques internationales de chaque Etat de droit.
Par conséquent, en tenant compte de la majorité des Populaires Européens dans les organismes de l'Union, le point d'interrogation dans le titre.
2.
 En parlant des aspirations de notre tradition profondément  européenne, je suggère de prendre en compte le fait que même l’approche prorusse, des ceux qui ont continué la politique de Cantemir (congénère du Pierre le Grand), était une approche vers l’européen Saint-Pétersbourg, avec la noblesse des palais provenant de Versailles ou du baroque élisabéthaine et les sciences confirmées par l'Académie de Berlin; pas du tout vers l’air asiatique qui respirent les murs du Kremlin. C’est à dire des aspirations qui ont toujours été orientées vers la modernisation occidentale, jusqu’à perpétuer pendant tout l’ancien régime l'espoir démocratique qu’ils „vont venir les Américains".
 Pour cette raison, la grande interrogation dans le titre ci-dessus, regardant les "photos de famille" des sommets européens et attendant se hausser d’eux, comme se dressait autrefois, intransigeante avec la destinée de son pays, la stature De Gaulle; marquée par la responsabilité de l'avenir de son pays responsable du fanatisme passé, la figure d’Adenauer; ou le cigare de Churchill nous offrant des certitudes de dialogue qui résultent du parlementarisme pragmatique de l’Albion. Et distinguer autour d’eux s’affirmant la génération des politiciens provenus  de la Résistance, dont la solidarité démocratique internationale a conduit après la guerre à une doctrine satisfaisant les formes les plus diverses de l'opinion publique, indépendamment de la façon dont ils ont été menaces, impliques ou agresses par la guerre.
 En admirant le conclave des politiciens européennes d'aujourd'hui, j’attende un signe que – parmi les habiletés de procéduriers par lesquels ils font peser les avantages des leurs pays, attentifs qu'il va rester quelque chose pour les néophytes comme nous – va éclater une idée politique majeure capable d’offrir des certitudes aux certaines populations qui ont perdu la boussole à cause de leur propre passé, même que de la crise courante; et les aider à dépasser les confusions d’abordage politique. Une idée capable à détruire les complexes d'adaptation, donnant un but de reconstruction sociale, afin que l'homme va vouloir une créative production, pas de l'aide; va vouloir initiative, pas de subsistance et du consumérisme. Une telle mentalité pourrait être fondée dans notre actualité par l’intermédiaire d’une appréciation mutuelle et d’une compréhension de la psychologie de l’autre, ou de «l’âme de ton proche». Ainsi, parmi les tentatives de nous considérer les acquisiteurs des leurs marchandises second-hand, on pourra trouver un chemin supérieur de s’approcher, faisant oublié la sottise concernant «les deux vitesses» et gardant comme plus qu’actuelle, la sagesse du De Gaulle qui n’admettait rien au dessus des Etats, que la permanence humaine de l’amour pour son pays.
 Donc, je regarde cette photo de famille, dans laquelle la priorité est toujours à la démocratie-chrétienne et, avec le signe d’interrogation clairement exprimé, j’attende  l’idée politique de vrai avantage pour les nouveaux pays membres. Une idée de vrai intérêt pour leur électorat, qui va mériter un nom d’avenue, comme le boulevard Schuman, ici sur le territoire une fois surnommé La Belgique de l’Est par ceux qui ont remarqué à l’époque les deux pillons d’équilibre  européen représentés  par les deux royaumes.
 Je ne nie pas les tentatives faites jusqu'à présent, mais ni la petitesse de leurs résultats, en particulier pour la Roumanie. Parce que, étudiant le phénomène politique de ces dernières décennies, personne ne peut dire qu’à l'intérieur de la démocratie-chrétienne on a négligé les efforts de se perfectionner. À l'intention la plus belle: Celle de trouver, par une telle doctrine qui s-est démontré des caractéristiques très populaires, des chemins de solidarité nationale ou internationale, comme ce fut autrefois la coagulation de la Résistance en l'Europe occidentale au cours de la deuxième guerre mondiale, qui alla ensuite jeté les bases de la philosophie de la solidarité communautaire dans tous ses aspects. C'est-à-dire, trouver des façons de solidarité interpersonnelle d’aujourd'hui pour garantir, par leur sens, d’autres chemins comme ceux de la coopération interétatique à travers une coopération intergouvernementale cohérente, fondée sur l'égalité absolue et totalement hostile aux organismes qui se désirent devenir supranationaux.
 Aussitôt, nous pouvons dire que, en termes de groupes indépendants de recherche philosophique personnaliste, en cherchant les éléments des philosophies personnalistes dans la tradition des autres parties du monde et les autres religions, on a avancé de point de vue théorique, en vue de trouver des éléments communs de respect entre les personnes et l'universalisation d’une conception affirmant la primauté de l'existence de la personne humaine et sa réalisation comme objectif permanent, toutes les autres caractéristiques du monde étant des moyens utilises dans le but d’atteindre cet objectif.
 Tout comme, sur le plan politique des quelques grandes formations fonctionnant  dans le réseau démocratique internationale en tant que partis chrétien-démocrates dans les différents pays, avec leurs instituts respectifs d'études politiques, encore une fois on a fait de progrès dans la définition d'un spécifique populaire aussi large des politiques fondées sur la doctrine chrétienne-démocrate, en les adaptant au spécifique des fonctions nationales, régionales, traditionnelles ou religieuses. Aussi, en découvrant dans telles traditions les éléments d’aspiration populaire, on a visé un prolongement de mouvements équilibrés, mouvements de centre qui peuvent combattre, dans les différents pays,  l'extrémisme et le fondamentalisme politique. Et un tel désir d’élargissement, cautionnant la priorité du caractère populaire d’une telle politique dans la manière de chaque région ou religion du monde,  aboutit même à la modification du nom : Ces parties sont devenues des Parties Populaires.
 Le Parti Populaire Européen a joué ainsi son rôle dans l'émancipation des Etats démocratiques du continent et leur intégration au numéro d'aujourd'hui. Ce qui est la plus grande réalisation avec laquelle nous (nous, ceux qui depuis un demi-siècle aspirons á un statut européen), avons entré dans ce nouveau millénaire. Et peut-être pour cette raison, à partir d'un désir sincère de «véritable intégration», comme je l'ai dit plus haut, nous venons d’affirmer la nécessité des convictions unitaires dans l’acte de vie en communauté, exprimant nos réserves ou nos griefs à certains aspects peut être pragmatiques, qui ont bureaucratisé la démocratie-chrétienne, raréfiant l’apparition des dirigeants ou des idées démocratiques de grande ferveur. De la même manière sincère que j‘ai commencé ces lignes, je me risquerais à dire sur ma propre responsabilité que - à partir d'un Adenauer encouragé de Churchill et De Gasperi a l'idée de coopération intergouvernementale européenne, équilibré par les réserves vigilant-patriotiques d’un De Gaulle  qui se prononce contre aucun  organisme supranational, puis les personnalités de Schuman, Moro, Fanfani, Pöttering, Tindemans et, en bonne partie, Helmut Kohl, les dirigeants européens se sont technicisé en ignorant l'aspect politique lui-même. Ainsi, les ci-dessus sont les derniers qui ont fait l'attention prioritaire de la signification que cette doctrine néoconservatrice peut attribuer aux traditions morales et humanistes qui sous-tendent la Communauté européenne. Et je crains que le scandale financier qui a marqué la fin de la carrière du Kohl a fait sa marque sur les préoccupations boursières des gouvernements européens et sur celles du droit commercial et des préoccupations financières des nombreux leaders de premier plan démocrate-chrétien. Qui sont devenus les technocrates d’un pragmatisme sèche, abandonnant la ferveur de l'acte politique qui produisait autrefois l'enthousiasme des aspirations démocratiques. Comme, aussitôt, le produisait avec charisme le social-démocrate Willy Brandt, bien que sa doctrine n'était pas trop excité d'abord l'idée de l'unité européenne.
 Avec tout regret, je pense qu’aujourd'hui on préfère le statut des praticiens pragmatiques de la démocratie chrétienne qui peuvent assurer par les compétences de leur spécialisation et l'expérience de leurs pays un spectre d'équilibre, mais sans revigorer le souffle de la philosophie politique avec laquelle ces parties ont gagné autrefois leur gros électorat. On peut trouver même une excuse à cette bureaucratisation à la tête de l'Union européenne, en reconnaissant que pas toutes les étapes politiques ont le don de produire des personnalités intéressantes et fascinantes, mais chaque étape a besoin d'une politique des technocrates qu'on doit être respectes en tant que tels, manifestant notre  reconnaissance pour leur compétence à résoudre les problèmes terre-à-terre, en assurant une gestion cohérente en ligne technique.
 Je  peut  même trouver satisfaction dans ces mérites quotidiens que les leaders d'aujourd'hui gagnent d’une manière honnête, en respectant et clarifiant les règles communautaires du notre vieux continent! ... Et je ne crains pas qu'on descend en routine, s’il s’agit d’une bonne, bénigne routine... Je suis chagriné seulement par l’inquiétude que les Populaires Européens n’ont pas eut la force ou la présence d'esprit pour éviter la mystification du concept de la démocratie-chrétienne en Roumanie. N'ont pas eut ni la persévérance d’accorder l’attention nécessaire à une société comme la nôtre, très ouverte à la démocratie chrétienne. Et, en tout cas, n’ont pas eut l'intelligence de comprendre le petite détail que les Roumains puissent développer cette politique du centre, si elle est stimulée en toute bonne foi. De ce point de vue, cet espèce des politiciens sont dignes de réserve de notre part, de même façon que nous avons des réserves au sujet des politiciens qui vagabondent d’un parti à l’autre, ayant le droit de soupçonner tout homme qui abandonne sa doctrine. Même s’ils n'ont pas agi comme ça, qu’ils n'ont pas abandonné  leur doctrine, mais ils se sont livrés comme l'attraction pour cette blâmable catégorie.
Par conséquent un grand risque, non pas parce qu'ils, sans se soucier de la démagogie, ont avalé la pilule avec des adhésions manques de garantie, mais parce que ça peut se répéter dans autres pays, compromettant de plus en plus la doctrine. Et le danger consiste dans la possibilité d’avoir des mêmes situations dans autres pays de notre catégorie, ridiculisant une doctrine qui mérite tout respect.  
3.
 J’ai parlé de la douleur, ma grande douleur que les Populaires Européens n’ont pas eut la force ou la présence d'esprit pour éviter la mystification du concept de la démocratie-chrétienne en Roumanie, parce que, ainsi, on peut se demander sinon, même dans d'autres pays similaires ne s'est passé la même chose qu’on constate chez nous: Le PPE, qui a perdu ici un parti important à cause de l’infiltration des gens de l’ancienne police politique, n-a pas tiré aucune conclusion concernant ce type de diversion et s’est contenté en trouvant un autre groupe qui a pris leur nom. Ils ont accepté l’apparente adhésion à la famille, sans se poser la question si ceux-ci sont en mesure de trouver et s’adresser à un électorat qui se retrouve et reconnait ses intérêts dans les programmes politiques de la doctrine chrétienne-démocrate... Ils n’ont pas étudié  la corruption morale exercée par les bolcheviks pendant un demi-siècle, pour comprendre que, sur ce fond, il est plus difficile d'implanter des idées de salut économique que dans les pays qui ont bénéficié du plan Marshall. Ils se sont contenté voir comme les nouveaux membres paient des cotisations à leur caisse et satisfait les obligations des sujets financières envers leurs pays, en leur assurant même l’achat d’une marchandise à second-hand. Mais, aucune attention aux modalités d’approfondir les programmes politiques. C’est la situation chez nous; et, si cela se produit dans d'autres Etats qui ont eut le même chemin d’intégration européenne, alors quelque chose d’important, que n'a pas été discutée au Congrès du PPE à Bucarest, n’est pas en ordre, ou est abordé d’une manière erronée.
Mais je reviens à la situation de chez nous, de manière à poser la question que je ne sais pas s’ils se sont posé: Par hasard, n'y a-t-il d'autres moyens de sélection et de formation politique de ceux que tu exprime le sincère désir de les intégrer? N’y a-t-il des plus crédibles et transparentes moyens de propagande pour une telle grande doctrine bien affirmée dans prestigieux pays ?... Par hasard, outre l’attention par les paragraphes des réglementations et outre les recommandations techniques n'aurait pas été nécessaire avoir des attentions même pour les exemples de la vie civique et les bénignes initiatives civiques qu'un tel parti a réussit imposer dans l'Europe? Rien de ça ne se passa; et voila pourquoi il n’existe en Roumanie ni des connaissances concernant les traditions européennes de cette doctrine, ni des connaissances sur les contributions à la science politique européenne qu'ils l'ont stimulée à ce qui est le plus populaire dans l’administration publique et dans la pratique gouvernementale quotidienne. Il existe seulement l’impression que, parmi les autres milieux de corruption politique, il y-an-a chez nous un  qui se prétende la branche du PPE, aidé de temps en temps par les frères (Big ?)  européens. C’est dommage que l’actualité politique nous dirige vers une  telle conclusion, pour une population qui garde encore un certain respect à la morale traditionnelle sur laquelle s’est fondé la démocratie-chrétienne.  
 Tout à fait possible d'avoir aujourd'hui, parmi les dirigeants politiques, des grands spécialistes dans la destinée de l'euro; tout à fait possible d'avoir, dans le bon sens, des maitres dans l'ingénierie financière qui assure le renforcement des Bundesbank, en renforçant ainsi la monnaye européenne; tout à fait possible que la main forte sur les importantes privatisations de chez nous sollicite de plus l'intelligence politique des quelques’ uns et l’indice Dow Jones nous est régulièrement souligné par ceux qui nous accordent leur attention tout à fait gratuite... Mais aucune de ces raisons n’excuse le délaissement en ce qui concerne l'endoctrinement de quelqu’un avec la doctrine devant laquelle tu exprime croyance. L'endoctrinement, aussi dans le bon sens du terme: Faire connaître et clarifier pour une certaine catégorie d'électeurs, ce que peut représenter leurs intérêts dans une idée politique exprimée sincèrement convaincu, sans démagogie.
 Et puis, au lieu d'excuses, je me demande si, préoccupes de la destinée  de l'euro, ainsi que d'autres fonctionnalités d'intégration économique et financière (en intérêt général ou, avec prédilection, même au bénéfice des pays représentées par eux) ces bons dirigeants technocrates du parti n’ont pas eu le temps ou la disponibilité à se demander comment s'est écrasé un parti de grand espoir pour la Roumanie postcommuniste comme le Parti National-Paysan Chrétien Démocrate, après avoir atteint la plus attrayante attention des électeurs, devenant la locomotive de toute la Convention Démocratique?... Vraiment ne se sont souciait-ils du désastre de leur doctrine dans un pays comme le nôtre?...  Se sont-ils contentés de remplacer des nommes des personnalités comme Ratiu ou Coposu avec n’importe quel nomme indigne à se lever a l’hauteur des ces résistants roumains, uniquement à couvrir l'espace resté vide? ... Parce qu’ils ont oublié pour  douze ans leur intérêt doctrinaire en Roumanie et, en se réveillant après plus qu’une décade de l'échec, ne l’ont pas fait en but de faire revivre la doctrine populaire, sa morale et sa propagation, mais seulement de donner «soutien technique» pour leurs soi-dites partisans, dans l'abstrait des méthodes ou des vices de procédure. Et ce comportement d’avocats ressuscite nos questions: Est-ce que l’analyse politique n’est plus à la mode européenne? A-t-elle été remplacée par une simple technocratie juridico-financière?... On-ils constaté, ces dirigeants des politiques européennes, que les idées de communion et de solidarité, d’entraide entre des peuples égaux, s’affirment par une clientèle soumise, de mieux que par une collaboration effective en plein respect réciproque?... Sont-ils convaincus que l’idée des Etas Unis de l’Europe conduit vers une telle politique ou, de ce point de vue, ils sont ceux qui se trouvent à une dérive politique?... C’est plus que  difficile de répondre à toutes-ces; et, tout de même, chagrinant!  
 Malheureusement, nous pouvons conclure que la démocratie chrétienne est à la dérive aujourd'hui. Ses aspirations humanistes-pragmatiques, qui se sont montré réalisables grâce à l'expansion de la démocratie, ont consolidé l'idée de «démocratie européenne». S'écarter de ces préceptes qui ont continué les préceptes de la doctrine chrétienne-démocrate signifie un déclin doctrinaire, une régression vers les monopolisations embarrassantes qui caractérisait auparavant le libéralisme promu par les grands pouvoirs au nom du développement de la civilisation moderne. Le démocratisme interétatique, aussi que la satisfaction des intérêts des minorités par des procédés démocratiques, en égale mesure que le pouvoir ne dicte pas, mais travaille avec l'opposition pour réaliser un régime des droits  de chaque personne, chaque communauté, chaque nation et chaque peuple, doit devenir la nouvelle forme doctrinale, de compréhension postmoderniste et néoconservatrice des nouvelles réalités sociales. Qui doit prouver d’avoir dépassé comme exigences, en même temps, le diktat monopoliste du pouvoir, aussi que le diktat de la majorité statistique, pour atteindre la supériorité du concept des droits de la personne humaine et de la personne collective. On doit bien définir, de point de vue personnaliste, chaque communauté bénéficiant des droits égaux,  indifférent de leurs dimensions comme nombre, pouvoir ou influence, en dehors des droits moraux unanimement reconnues.    
 À cet égard, je pense que De Gaulle, fondamentalement hostile à l'idée d'organisation supra-étatique, était de plus réticent que Churchill, en obstinant dans l'idée stricte d'une heureuse coopération intergouvernementale dans toute l'Europe. Par une telle plaidoirie, peut-être que nous avons à expliquer le fait que, pour les roumains, le général Charles de Gaulle est celui connu qu’a organisé la résistance et la libération du son pays en le conduisant  (patriotiquement et jamais avec autre but) vers une Europe unie en paix et l'égalité; tandis que Sir Winston Churchill, stratège plus froid, reste malheureusement celui qui, à ce temps, a paraphé le pouvoir supranational de Staline sur notre pays, en gardant la Grèce pour soi. Et si la démocratie chrétienne va faire le compromis d’incliner le drapeau des exigences de l’affirmation de la personne humaine, en les laissant sous réserve des intérêts de petits groupes de personnes ou de pays, alors le contenu de "Parti Populaire", par lequel ces parties ont voulu mieux préciser les essences et les directions à pratiquer une démocratie réelle, sera terminé. Il faudra le transférer dans une autre doctrine, d’un autre parti qui va trouver des formes cohérentes pour assurer la durabilité de cette idée. Parce que c'est une excellente idée de construction politique qui, bien sur, dérange d'autres intérêts, plus étroits et néanmoins mesquines, qui se manifestent en faveur de petits groupes, restreints mais puissants dans notre difficile existence contemporaine.
 Je reconnais le risque de sembler comme un désuet romantique en achevant sans reconnaitre les sceptiques philosophies-politiques contemporaines qui soutiennent la disparition des parties et des doctrines. Même qu’en parenthèse je déclare que telle chose comme ça ne pourra me déranger pace que moi, en qualité de citoyen de ce monde, suis capable me contenter avec les libertés  démocratiques sans couleur politique. Mais j’accuse: des telles libertés bien garanties !... Ainsi qu’on arrive à se demander de nouveau qui pourra devenir le meilleur garant, et je n’ai pas besoin d’une réponse à ça. Je me manifeste d’une manière plus modeste, avec un désir déjà formule : En plus des politiciens et des gouvernants qui représentent dans les organismes européennes les intérêts, hautes ou petites, des leurs pays de vieille tradition, en dirigeant ainsi, habilement, les desiderata ponctuels du fonctionnement de l'Union et se contentent à trouver dans les pays nouvelles une clientèle obéissante, l'Europe aurait besoin à l'heure actuelle d’un souffle, comme celui apporté autrefois par les grands hommes politiques provenus de la Résistance contre l'extrémisme. Des hommes politiques à mesure de convaincre les gens, les citoyens qui cherchent des solutions, les électorats, à l’égard de l'idéal populaire d'une société européenne unie en égalité.
 Et j’attend que, de la masse des respectables et présentables politiciens chics, qui trouvent place dans le traditionnel portrait de famille qui fait le délice des réunions au sommet, va se lever un Churchill, un Adenauer et un De Gasperi dans leur effort à convaincre De Gaulle qu’ils ne désirent pas un organisme super étatique, mais une Europe démocratique, comme il faut pour le vieux continent.
Décembre 2012

 


     
       COMENTARII
la opiniile articolului lui Corneliu Leu


Toma George Maiorescu

Analiza acriba a nasterii si decaderii crestin democratiei in Romania,a cauzelor si motivatiilor interne dar si interrelationale ale acestui proces in care pragmatismul intereselor egolatre a opacizat si paralizat  doctrina populara este un model  magistral  de  filosofie politica .Te  felicit din inima! Relatia suprastatalitate - democratie ar merita sa fie aprofundata.Interrelatiile dintre cele 50 de State americane in care fiecare isi are legislatia proprie dar si o Constitutie comuna a S.U.A  n ar putea sugera unele idei ?
> Iti doresc tie alor tai un An Nou de sanatate si creatie
> tulburatoare.
 Cu dragostea dintotdeuna, Toma George Maiorescu
Vă semnalez: J-D Durand „Europa democraţiei creştine”, Iaşi, Institutul  European, 2004, carte tradusă de soţia mea!


Dimitrie Grama:
Draga Corneliu,
 
 Dacă la un moment dat, prin anii 60 ai secolului trecut, Franta, Germania, Belgia si Olanda, au venit cu initiativa, de fapt veche, copiata de la scandinavi, sa usureze relatiile intre state si popoare (libertatea de libera miscare intr-o piata economica oarecum comuna, etc.) si inceputul Europei Comune a fost un lucru bun, progresist, acum ma indoiesc ca mai reprezinta o uniune democratica.
 De ce? Deoarece in ultimii 25 de ani, Comunitatea Europeana a devenit un conglomerat de natii a la URSS.
 Politicieni din ce in ce mai incapabili si din ce in ce mai corupti, protejati de de legi noi, uneori bizare, vor sa conduca si sa decida totul de la Bruxelles (URSS+Pactul de a Varsovia condus de la Moscova).
 Nu este de mirare ca premierul britanic incearca sa salveze acum Londra ca centru economic international din mainile francezilor si a nemtilor care doresc sa controleze totul in Europa.
 Nemtii din ambitia revantionista, cau au pierdut razboaiele, si primul si al doilea mondial in fata englezilor, iar francezii au fost intotdeauna umiliti de englezi, care "i-au eliberat" de sub nemti si in primul si in al doilea razboi mondial. De Gaule a stat ascuns in Londra vreo 5 ani si dupa aceea a inceput sa muscte mana care l-a hranit, nu-i asa? Pentru ca Churchill si Roosvelt l-au pus sa conduca Franta in 1945.
Exista de asemenea, asa cum spui si tu, o "stratificare", a comunitatii, o piramida, unde in varf sunt doua-trei state care vor sa domine restul.
 Tarile noi acceptate, foste colonii sovietice, au crezut ca vor fi acceptate in uniune ca tari surori, ca egali. Departe de asa ceva! Toate tarile noi afiliate sunt tratate ca membre de mina a doua, tari necesare Vestului pentru noi piate de desfacere, pentru mina de lucru ieftina.
 Oricum, nu acestea sunt cele mai priculoase lucruri din "uniune", ci atitudinea birocratica, de supresie a tuturor initiativelor care, intr-un fel sau altul nu sunt "in linie" cu ideile sau doctrina comunitatii.
 Nu pot sa-mi dau seama daca Romania a beneficiat de intrarea in Comunitatea Europeana. Sunt convins ca diversi politicieni romani au profitat, dar nu sunt convins ca marea masa a avut ceva de castigat in afara de faptul ca pot parasi mai usor Romania.
 La fel ca orice comunitate care hiperboleaza in birocratism, nepotism si incultura, Europa Comuna risca sa implodeze.
 
Foarte clara si adevarata sinteza ta bazata pe Revel.
Ceeace probabil scapa observatorului superficial este evolutia Europei Comune. La inceput a fost vorba de o intelegere economica si de ajutor militar in caz de razboi, configuratie nu noua in Europa, deoarece tarile scandinave, Suedia, Danemarca, Norvegia si Finlanda aveau deja aceasta ordine de mult timp.
Incetul cu incetul, pe masura cu faptul ca majoritatea statelor din comunitate aveau guverne "social-democrate" = socialiste, conducatorii de la Bruxelles au trecut si ei, incetul cu incetul, la o atitudine centralizanta si centralizata. Totul trebuie hotarit "de noi, parlamentarii" la Bruxelles. Pare cunoscut acest lucru? Nu ne mai aducem aminte de "lagarul socialist" unde totul era hotarit la Moscova?
Acum vreo 10-12 ani, austriecii, in vot liber si democratic, voteaza un guvern de dreapta care nu este acceptat de socialistii Europei Comune si ca atare Austria este amenintata ca daca acel guvern de dreapta va lua puterea, atunci Europa Comuna, din care Austria facea parte, va lua masuri de sanctiune, boicotare, etc. Austriecii, de frica, isi retrag voturile si un guvern socialist, acceptat de Bruxelles este instalat la putere.
"MULTUMIM DIN INIMA PRIETENILOR DIN COMUNITATEA EUROPEANA CA NE-AU SALVAT DE NOI INSINE" au strigat in delir austriecii in timp ce bruxelistii se felicitau pentru inca o victorie impotriva pornirile periculoase de independenta a unei tari membre!
Acum, este foarte actuala atitudinea execrabila a Angliei, care are tupeul sa spuna, prin alesul lor, premierul David Cameron, ca Anglia vrea sa-si pastreze macar o bucatica de independenta si sa decida singura soarta financiara a Londrei (care dupa cum se stie este cel mai mare centru financiar din lume).
Ce neobrazare!! Francezii si belgienii si italienii si nemtii vor sa decida soarta Angliei!! Cum de au englezii tupeul sa se impotriveasca vointei acestor tari?
Anglia aia, care in doua razboaie mondiale a pierdut mult mai multi soldati Decat toate aceste tari la un loc, pazind si eliberand Franta, Belgia, Olanda, Italia, etc., de regimurile totalitare fasciste sau de cotropirea germana?!
Ai inteleg pe nemti care in doua razboaie au fost invinsi si umiliti de englezi si cumva ai inteleg si pe francezi care inca ling ranile lui Napoleon, ca au intentii revantioniste, dar nu-i inteleg pe belgieni, polonezi, cehi, romani si alte tari membre ale noului lagar.
Normal gandind nu-i inteleg, dar nefiind un naiv idiot, imi dau seama ca toate aceste tari subordonate Bruxelului sunt conduse de marionete interesate doar de binele lor personal si cel al celor din jurul lor.
Moscova, Bruxelles, Berlin sau Peking, ce importanta are? Noi, personal, liderii, sa profitam!
Sa nu uitam ca toate tarile noi admise, foste membre a Lagarului Socialist, nu sunt tari intr-adevar democratice, nu au guverne conduse de "demnitari" ci sunt foste colonii sovitice conduse de "nedemnitari" = oameni fara demnitate.
La ce te poti astepta? Vorba romanului: "din cacat nu poti face bici" se potriveste aici mai bine decat orisice analiza politica sofisticata.
Sper ca Anglia va continua sa-si apare interesele nationale si demnitatea de natiune libera, chiar daca rezultatul acestei atitudini va duce la iesirea Angliei din Comunitatea Europeana.
Pe termen lung, Anglia are doar de castigat neacceptand directivele de tip comunist impuse de o clica de oameni corupti de putere.
Romania ar trebui sa studieze exemplul Angliei si, daca mai are ceva demnitate de natiune libera, sa traga invataminte.
Dimitrie

Gabriela Caluţiu-Sonnenberg

Juli Zeh şi părerea ei despre democraţia europeană

Juli Zeh, una dintre cele mai apreciate scriitoare germane din generaţia sa este născută la Bonn, în anul 1974. În paralel cu studiile juridice, cu accent pe drept internaţional a studiat şi literatura la Leipzig. A finalizat studiile juridice cu titlul de Doctor, a studiat printre altele şi la New York şi Cracovia şi şi-a făut stagiul de practică la ONU. Întâiul ei roman Vultur şi Înger (germ. Adler und Engel) a avut un succes internaţional răsunător, fiind tradus până la ora actuală în 27 de limbi. A fost distinsă cu numeroase premii, printre care Premiul German pentru Carte (Deutscher Bücherpreis, 2002), Premiul de Promovare Hölderlin (Hölderlin-Förderpreis, 2003), Premiul Ernst-Toller (Ernst-Toller-Preis, 2003) şi Premiul Per Olov Enquist (Per Olov Enquist-Preis, 2005).
 Împrenă cu Ilija Tojanov a scris cartea Atac asupra Libertăţii (germ. Angriff af Freiheit), o carte puternic mediatizată, care ridică problema controlului individului de către stat şi cea a cetăţeanului complet transparent. Juli Zeh a înaintat plângere în instanţă împotriva instituirii paşaportului biometric. Verditul nu s-a dat încă.
Temele ei principale, pe care le supune dezbaterii includ: controlul generalizat al individului de către stat, siguranţă, decăderea partidelor,  individ şi globalizare, Europa.
 Ca juristă şi jurnalistă, incomodă uneori, nu se sfieşte să atace clişeele politicii şi să propună soluţii pentru problemele de desfuncţionalitate din societatea contemporană. De asemenea, pe baza experienţelor acumulate din diverse stagii benevole în Europa de Est, în special pe fostele scene de război din Bosnia, expune teze proprii despre situaţia actuală din Balcani  şi din Europa, continentul pe care îl descrie ca ”între resemnare şi optimism, un loc în care nimic nu merge, dar totul funcţionează.”
Reproducem din scrierile ei nişte opinii foarte clare îmbrăcate în haină literară:
Sclipire supranaţională
Unu
”Mai avem tabuuri?”
”De ce-ntrebi? Ai drum pe la Piaţa Europeană?”
”Altfel nu te-întrebam.”
”O să mă uit.”
 În timp ce eu aştept în faţa uşii, cu cheia maşinii în mână, partenerul meu pentru pace dispare în magazie. Aud cum dă lucruri la o parte, trage de sertare, deschide şi închide dulapuri. Ca să-mi mai treacă timpul, citesc panoul de pe gard, deşi ştiu textul pe derost: ”Căutăm vecin: mai avem locuri libere în Edificiul European”. Cineva a completat de mână, cu carioca, gros ”poate”, iar dedesupt: Rugăm, nu mai sunaţi.
 Partenerul meu pentru pace apare în pragul uşii.
 ”Nu găsesc niciunul”, zice. ”Dar dcă tot ieşi, mai adu câteva noi.”
 Pun coşul de cumpărături în maşină şi pornesc. De departe zăresc firma luminoasă de neon: Globus Europa. Cu halele ei imense, cu podelele de beton, nu pare deloc o instituţie europeană. Seamănă mai mult cu un Mall american.
 La raionul de valori au de toate: ”Totul pentru democraţie”: libertăţi, egalităţi, drepturile omului, de toate felurile, de regulă de calitate bună. Deşi, nu tocmai ieftin. Lume puhoi, la grămadă. Se lucrează la o extindere, o anexă pentru subsecţia Drepturi Comunitare de Bază şi Constituţie Europeană. În dosul unei ultime bucăţi de transcendenţă - ofertă specială de final de stoc – văd doi angajaţi îmbrăcaţi în halate albastre.
 ”Mă scuzaţi, caut tabuuri!”
 ”Aici?” Reacţia nu e foarte promiţătoare. ”Întrebaţi la raionul de cosmetice. Sau la lucru manual.”
 Bună glumă! Întreb la ghişeul de informaţii. Tânăra îşi suflecă mânecile halatului albastru-european.
 ”Ta-, Tabac-restricţii”, bâiguie. ”Am găsit. Tabuuri. În culturi indigene desemnează vindecarea parţială sau definitivă, pe bază de mană cerească a unei... Ce-i aia cultură indigenă?”
 ”Nu, nu, are altă semnificaţie. Citiţi mai departe.”
 ”Ceva care se sustrage exprimării clare, în cuvinte, din motive legate de timiditate nejustificată  - asta este ce căutaţi?”
 Aprob cu o clătinare din cap.
 ”Cod articol desfiinţat”, zice fata ”Îmi pare rău, nu vă pot ajuta.”
 Dau din umeri, zic mulţumesc şi-mi văd de cumpărături printre rafturi. Până acum ne-am descurcat noi cumva şi fără tabuuri în gospodărie.
 În drum spre casă mă trage cineva de mânecă. Un angajat de la reclame, gâfâind de efort. E mai scund decât mine, are o mustăcioară gen Nietzsche iar nasul îi tresare cu fiecare vorbă rostită.
 ”Auziţi”, îmi zice, ”problema nu-mi dă pace. Trebuie să vă arăt ceva.”
 ”Aţi găsit vreun rest pe stoc?”
 ”Priviţi aici!”
 Pe o cutie de carton goală, teşită e lipită o etichetă: Tabuuri - Made in Germany.
 ”Se vede treaba că am avut aşa ceva odată”, spune el, ”dintr-un motiv sau altul nu s-a mai făcut comandă”.
 Îi mulţumesc şi îl las acolo, cu cartonul lui cu tot. Îşi mângâie absent mustaţa, privind în gol.
Doi
 Pe drumul spre casă mă-ntreb dacă am întâlnit vreodată cu adevărat vreun tabu. Îmi vine-n minte o formulare amuzantă din Dreptul Prusac de la 1794; se referă la homosexualitate: ”ceva care, din motive de abjecţie nu poate fi numit aici”. Fără-ndoială: tabu. Însăşi norma îşi pune aici palmele peste ochi, interzicând ceva ce nu-ndrăzneşte nici macăr să definească. Dar atunci când se validează o lege, prin procedeul legal, tipizat, obiectul ei nu va mai putea fi privit niciodată ca tabu. Principiul fundamental al imuabilităţii legii presupune înainte de toate definirea clară şi precisă a subiectului ei, altfel ar contraveni normei. În procesul de dezbatere publică din Parlament se pune în discuţie orice propunere de lege – cel târziu aici intervine momentul în care regula îşi pierde caracterul de tabu, turnându-se mai apoi în tiparele unei legi explicite. La finalul acestui lanţ se situeză cea de-a patra putere în stat (n.t. presa, mass-media), care toată ziulica n-are nimic mai bun de făcut decât să vânture-n lume cuvintele ce deschid larg porţile accesului generalizat.
 În timp ce parchez maşina, formulez în minte o teorie: pe de-o parte democraţia, ca formă de guvernare statală şi, pe de altă parte, tabuurile sunt două concepte care se exclud reciproc. Iar din cauză că Uniunea Europeană nu admite în rândurile ei decât state complet democratice, nu mai există pe piaţa europeană tabuuri, nici măcar dintre cele Made in Germany. De aceea erau goale cartoanele din magazin. Gata, s-a terminat.
 Motorul s-a oprit, eu mai rămân clipă în maşină. Ceva în sinea mea îmi spune că raţionamentul meu e pură prostie.
Trei
 Sun claxonul de două ori, semnalul pentru ”ieşit afară – cărat în casă”. Partenerul meu pentru pace se înfiinţează în faţa mea.
 ”Ei, ai găsit tot ce ne trebuia?”
 ”Aproximativ”, mormăi eu.
 Mă scrutează stăruitor, punându-mi braţul pe umăr:
 ”Iar ai sclipiciul ăla supranaţional în ochi!”
 Sclipire supranaţională e ceea ce-mi reproşează el ori de câte ori mă-nfierbânt pentru o problemă la nivel european. În timp ce golim portbagajul, mă-ncumet să fac o timidă introducere.
 ”Auzi”, îi spun,”Dacă-ar fi să numeşti spontan trei lucruri despre care nu se vorbeşte absolut deloc la ora actuală în Germania, ce ţi-ar veni mai întâi în minte?”
 ”Încet”, îmi răspunde. ”Din moment ce nimeni nu se gândeşte la ele, cum să-mi vină-n minte tocmai mie, nu sunt şi eu tot german?”
 Uneori urăsc specialiştii în ştiinţe exacte. Încerc să-l descos pe cale ocolită:
 ”Tu, ca medic, cum ai defini conceptul de tabu?”
 ”Aha, despre asta era vorba!”, exclamă el. ”Care va să zică n-ai găsit?”
 ”Nu”, mârăi eu. ”Eşti amabil să-mi răspunzi la întrebare?”
 ”Sigmund Freud porneşte de la premiza că, în anumite circumstanţe, subconştientul nostru suprimă unele dorinţe, pentru a evita un conflinct interior. Interdicţia astfel rezultată se strecoară în psihicul nostru, devenind parte componentă a personalităţii noastre. Se transformă în tabu.”
 ”Sună a chestiune privată. Cum de Piaţa Europeană a îndrăznit să listeze şi să preia în sortiment aşa produs?”
 ”Din cauză că un tabu nu acţionează la nivel intra- ci interpsihic.”
 ”Vrei să spui social?”
 ”Cam aşa ceva. Tabuul evită conflictul şi sporeşte capacitatea de a acţiona. Face casă bună cu alte tabuuri şi, împreună facilitează buna înţelegere, contribuind la instalarea unui climat armonios. Când toată lumea e de aceeaşi părere, nu mai e nevoie să se poarte discuţii aprinse pe subiectul respectiv.”
 ”Se prea poate, dar nu la noi”, îi replic eu. ”Noi suntem toleranţi şi iubim transparenţa. Ne batem gura pe orice temă.”
 ”Te-ai întrebat vreodată care din puterile noastre de stat mai dispune de suficientă autoritate pentru a impune deplasarea generală, colectivă a unei  idei în planul intangibil? Biserica? Evident că nu. Intelectualii? Nici ei. Iar guvernul, cu atât mai puţin.”
 ”Forţa morală a comunităţii?”, propun eu.
 ”Nu există morală de sine stătătoare”, îmi răspunde partenerul meu pentru pace.
 ”Dar poate mai există ceva reminescenţe de tabuuri”, insist eu. ”Ce zici de abuzurile de minori? Sau de manipularea genetică? Energia atomică? Naţional-socialism. Sadomasochism. Despăgubirea muncitorilor silnici. Internet.”
 ”Toate astea sunt teme pentru talk-showuri.”
 ”Vrei să spui că democraţia e o concepţie care se opune  tabuurilor?”
 El dă din umeri.
 ”Ar fi o explicaţie.”
     
Patru
 Două săptămâni mai târziu mă aflu din nou în Piaţa Europeană. La raionul de valori e-o vânzoleală ca la Obor. Lumea de pe lume se-nghesuie la o tarabă la care se fac demonstraţii cu un produs nou: lupta antiterrorism. Vânzătorul meu, cel cu mustăcioară á la Nietzsche, nu e nicăieri.
 La-ntoarcere, în parcare, iarăşi mă bate cineva pe umăr. Îl recunosc abia la a doua privire. Mustaţa a crescut, prelungindu-e întrtr-o o barbă bogată. Acum poartă ochelari şi e înfăşurat în zdrenţe, ca un cerşetor. 
 ”Nu mă judecaţi după aparenţe”, îmi zice. ”Sunt deghizat.”
 ”Ce faceţi aici, afară?”, îl întreb eu.
 ”Ştiu că sună ciudat”, îmi răspunde, ”dar vă aşteptam pe Dumneavoastră”.
 Mă trage după el, în spatele clădirii şi ne aşezăm pe un cărucior de cumpărături răsturnat.
 ”Aici nu ne deranjează nimeni.”
 Aflu că, în căutarea unei explicaţii pentru cutiile goale, a început să pună întrebări incomode conducerii filialei. Când a insistat, bănuind că ar fi ceva necurat la mijloc, i-au dat un avertisment. În ziua următoare l-au prins cotrobăind prin magazie. A urmat concedierea, fără drept de apel.
 ”E incredibil”, mă revolt eu.
 ”Nu observaţi nimic?”, mă întreabă el, agitat. ”Aşa se pedepsesc cei care încalcă regulile nescrise, tabuurile, adică aceia care se apropie prea mult de subiectele sacre.”
 Nasul lui nu mai freamătă, acum tremură de-a dreptul. Are ceva de maniac, felul în care se apleacă înainte, modul în care mă strânge de braţ:
 ”Am făcut nişte investigaţii. Tabuurile nu sunt articole din gama clasică de valori. Există o corelaţie paradoxală: de câte ori se listează un tabu în lista de mărfuri, termenul de garanţie este deja depăşit.”
 Remarca lui îmi aminteşte de raţionamentul meu anterior.
 ”Păi e logic”, îi spun eu cu trufie. ”Orice tabu conţine o interdicţie; n-ai voie să te atingi de el. Dacă se poate cumpăra, înseamnă că devine palpabil, tangibil, deci automat a început procesul de degradare.”
 Ridic mâna în semn de rămas bun, dar el mă ajunge din urmă şi mă trage înapoi spre căruciorul de cumpărături.
 ”Nu m-aţi înţeles”. Îmi spune. ”Ce consecinţe are faptul că nu mai sunt tabuuri Made in Germany pe piaţă?  Ce se întâmplă dacă nimeni nu mai ştie sau nu mai vrea să ştie de ele?”
 Simt, fără voie, cum mă cuprinde şi pe mine înflăcărarea.
 ”Deci care-i treaba?”, îl presez.
 ”Pentru a răspunde la întrebare, mai întâi trebuie diagnosticată situaţia prezentă. Un procedeu dificil, pentru că, atunci când refectăm asupra situaţiei politice şi sociale existente, riscăm să devenim noi înşine subiectul analizei. Tabuurile se pot detecta cel mai uşor în retrospectivă istorică. Ia gândiţi-vă la modelul geocentric: până nu demult, ideea că Pământul ar fi sferic, rotindu-se, nu numai că a fost interzisă, ci a părut chiar de-a dreptul aberantă.  Din perspectiva actuală, o eroare inimaginabilă. Concluzia este că, în zilele noastre, tabuurile ar putea fi camuflate sub veştmântul unui adevăr aparent indiscutabil.
 ”Şi totuşi se mişcă.”
 ”Cine?”
 ”Păi, Pământul.”, răspund eu. ”Şi concepţia despre lume. Cum să găsim aşa ceva, când ochii ne sunt acoperiţi de orbirea generalizată?”
 ”Putem apela la un truc”, triumfează vânzătorul. ”Dacă simulăm o retrospectivă şi privim prezentul pe post de trecut, ca şi cum l-am vedea dintr-un viitor  imaginar. Închipuiţi-vă că sunteţi specialist în istorie, trăiţi în anul 2125 şi vă imaginaţi că aţi fi un cercetător în drept internaţional din anul 2002. Pur şi simplu aţi intrat în vorbă cu mine.”
 Partenerul meu pentru pace probabil că n-ar mai pretinde acum că vede o strălucire supranaţională în privirea mea, ci nebunie pură.
 ”Europa de vest în anul 2002”, reia vânzătorul. ”Au trecut mai bine de 300 de ani de la momentul care a marcat începuul iluminării. Puterea religiei era demult apusă, se credea că şi ideologiile, indiferent de ce natură, ar fi dispărut deja. În toate domeniile domnea primordialitatea raţiunii. Oamenii trăiau în societăţi super-democratice, se făceau primii paşi în comunicaţia globală, existau preocupări pentru descifrarea genomului uman. Era o societate plină de tabuuri, până la prăsele.”  
 ”Orice gând era permis, lumea era guvernată de libertatea opiniei.”
 ”Libertatea religioasă.”
 ”Libertatea de exprimare.”
 ”O epocă”, spune el, ”în care nu se mai vorbea despre liberatate, ci despre libertăţi...”
 ”...iar deviza mass-mediei era: daţi-mi un subiect arzător, să mă frig eu primul.”
 ”Nu mai exista propagandă, ci reclamă. Nu mai aveam adevăruri, ci majorităţi.”
 ”În loc de valori, aveam păreri, în loc de drepturi fundamentale, convingeri. Nu se mai auzea: să nu ucizi –”
 ”Ci dreptul la viaţă. Nu: să nu furi –”
 ”Ci dreptul la proprietate. Nu tu: să nu preacurveşti –”
 ”Ci protecţia familiei.”
 ”Mai cunoştea cineva vreo cauză pentru care să merite păstrate acele reguli universal valabile, care serviseră până atunci umanităţii?”
 ”Nu”, zic eu. ”De neimaginat.”
 Ne uităm unul la altul.
 ”Suntem pe-aproape,”şopteşte el, ”să continuăm.”
 ”În anul 2002,” zic eu, ”bunul simţ interzice orice critică la adresa formelor statale existente. Nimănui nu i-a trecut prin minte să le conteste, deşi existaseră numeroase utopii şi până atunci.”
 ”Interesant. Nimeni nu căuta alternative, nici măcar sub pretextul interesului academic, fie chiar ca provocare. De ce?”
 ”Motivul lipsei de alternative este faptul că nimeni nu îndrăznise să pretindă că democraţia ar fi fost o formă de guvernare mai proastă decât altele. În ciuda dezinteresului cetăţenilor faţă de politică, nimeni n-a îndrăznit măcar să suspecteze că democraţia şi-ar fi supravieţuit deja sieşi, că incompetenţa politicii nu ar fi fost un fenomen trecător, ci semnalul că voinţa de guvernare nu mai venea de la popor. Nimeni nu îndrăznea să susţină că, în epoca tehnologiei computerizate, a cercetării genetice şi a economiei globale, temele din politică ar fi devenit mult prea complexe pentru a mai putea fi dezbătute în public, pe înţelesul tuturor; că procedeul decizional democratic ar fi prea inert pentru a ţine pasul cu schimbările super-dinamice din economie, ştiinţă şi politică internaţională.”
 ”Dar poate chiar nu existau alternative.”
 ”Aşi!”, exclam eu. ”Schiţez, în linii mari: Desfiinţarea Parlamentului. Participarea directă a cetăţeanului la luarea deciziilor guvernamentale, graţie alocării individuale la buget a cotei sale procentuale din impozitul pe venit, în funcţie de destinaţia sa preferată. La intervale de câţiva ani, alegerea directă a fiecărui membru din noul guvern, plecând de la un set de candidaţi cu reputaţie, consacraţi, fiecare fiind expert în domeniul de care urmează să răspundă. Renunţarea la principiul politic stânga-dreapta şi înlocuirea sa cu procedeul testării pe baza unui catalog de întrebări din practică. Înfiinţarea unei a doua Camere, compusă din reprezentanţi ai poporului, având menire corectivă (n.t. legislativ, executiv, corectiv). În final, plebiscite pentru acele probleme existenţiale, care prezintă interes pentru întreaga societate.
 ”Îndrăzneţ plan, dar nu imposibil.”
 ”Oricum Uniunea Europeană funcţionase practic deja de la bun început fără Parlament real. În anul 2002, legile ei influenţau masiv munca legislativă naţională. Critici la adresa deficitelor democraţiei se înregistrau frecvent, dar nimeni nu întreprindea ceva pentru a le înlătura.”
 Mă priveşte direct în ochi iar nasul îi tremură de pe acum chiar şi când nu vorbeşte.
 ”De ce nu?”, mă întreabă.
 ”Mai că s-ar putea deduce că evitarea democraţiei ar fi devenit condiţie obligatorie pentru integrarea europeană. Niciodată nu s-ar fi ajuns aşa departe, dacă s-ar fi necesitat majoritatea parlamentară pentru adoptarea fiecărei norme. Priviţi cât a durat până când un proiect de lege a trecut prin Bundestagul german.”
 ”Şi, de fapt, întreaga muncă depusă la nivelul anului 2002 nu se presta în Parlament, ci în Comitete.”
 ”Bineînţeles. O armată de deputaţi nu s-ar fi putut descurca în materie de plante transgenetice, exceptare de la impozite a bacşişurilor şi lege a asigurărilor suplimentare. Parlamentul Naţional se ocupa practic doar cu validarea rezultatelor analizelor unor comisii de experţi.”
 ”Dacă mai continuăm discuţia, până la urmă desfiinţarea Parlamentului devine o simplă operaţiune cosmetică.”
 ”Ia-ntrebaţi Dumneavoastră la raionul de cosmetice”, completez eu ironic.
 El se preface că nu aude.
 ”Dar ce s-ar fi întâmplat”, continuă el, ”dacă atunci, în anul 2002, un angajat al Pieţei Europene ar fi solicitat în public desfiinţarea Parlamentului?”
 ”Ar fi fost luat în derâdere. Sau ar fi fost pus sub urmărire, ca inamic al constituţiei. Posibil să-l fi desemnat drept fascist.”
 ”În orice caz şi-ar fi pierdut locul de muncă.”
Ne privim descumpăniţi. Eu trag aer în piept.
 ”Privind înapoi”, îi spun, ”din punctul de vedere al anului 2125, se vede clar că în spatele convingerii potrivit căreia democraţia parlamentară ar fi singura formă de guvernare statală posibilă se ascunde, de fapt un tabu. Nu numai că nu se putea gândi la o reformă fundamentală a sistemului existent, mai mult, nici nu se putea vorbi despre aşa ceva.”
 Pentru un răstimp, tăcem amândoi.
 ”E grav?”, întreabă el într-un final.
 ”Oarecum”, spun eu., ”dacă economia, integrarea europeană, aşa-numita gobalizare şi caracterul anarhic al internetului contribuie pe neobservate la depăşirea stadiului democratic, poate n-ar strica să reflectăm la posibilităţile de dezvoltare pe care le avem. Chiar de-ar fi şi numai din interes pur ştiinţific.”
 ”Aveţi dreptate. Un inamic al tabuului ar trebui să pledeze pentru îndepărtarea vălului democratic care camuflează realitatea. Să nu mai ceară din ce în ce mai multă democraţie, ci să caute ceea ce vrem şi necesităm cu adevărat.”
Vânzătorul se ridică şi-mi dă mâna.
 ”La revedere.”
 ”Dar,” îi spun eu, ”ce facem acum?”
 ”Să facem?”, mă întreabă peste umăr. ”Cum adică să facem? Era vorba doar despre o discuţie teoretică.  Vă mulţumesc pentru ajutor.”
Final
  Partenerul meu pentru pace mă întâmpină în prag şi preia cumpărăturile.
 ”Astăzi am găsit ceva foarte special”, îi spun eu.
 ”Un tabu proaspăt. L-am primit pe sub mână.”
 Mă priveşte neîncrezător:
 ”Ia să văd.”
 Despachetez.
 ”În sistemul nostru formal-democratic se pot discuta şi încălca toate tabuurile, drept pentru care putem spune că ele nu mai sunt veritabile, ci false. Dar democraţia însăşi nu se poate pune sub semnul întrebării. N-avem voie să ne îndoim de ea: ea este tabu.”
 Neîncrederea cu care mă priveşte acum e sporită.
 ”Ce părere ai?”, îl întreb.
 ”Absurd,” îmi răspunde. ”Te-ai dilit supranaţional definitiv? Ar trebui să fii mai atentă, la meseria e care o practici...să te-ndoieşti de democraţie...complet hazardat.”
Cară plasele în casă, clătinând din cap.
 ”Şi totuşi”, şoptesc în sinea mea, ”şi totuşi se mişcă.”
               Juli Zeh, 2000







ADRIAN SEVERIN

Creștin-democrația, popular-democrația
       și populist-democrația


Într-o serie de trei articole domnul Corneliu Leu se întreabă dacă democrația-creștină mai are ceva de spus și mai poate face ceva în edificarea unei Europe cu adevărat democrate. Textul aduce în atenție o sumă de teme de prim interes și maximă sensibilitate. Pentru a răspunde provocării intelectuale a autorului și a găsi o posibilă cale de ieșire din desișul îngrijorărilor, dezamăgirilor și alternativelor lui, al oportunităților, sfidărilor și amenințărilor pe care le identifică, îmi pare necesară separarea temelor și tratarea lor oarecum distinctă.
O primă asemenea temă privește limitarea intelectuală și criza harului conducător în lumea contemporană.  Domnul Leu începe și își sfârșește eseul printr-o lamentație referitoare la imaginea dezolantă a summit-urilor europene, unde epigonii marilor fondatori ai creștin-democrației și ai Europei valorilor postbelice, se manifestă aidoma acelor sacerdoți care urmează dogmatic ritualul întrucât au uitat dogma, mesajul codificat în gest. De aceea predica lor se rezumă la procedură, în timp ce predica înaintașilor lor vorbea despre idealuri și valori.
Lectura acestor pasaje amintește de revolta din versurile eminesciene: "De-așa vremi se-nvredniciră cronicarii și rapsozii. / Veacul nostru îl umplură saltimbancii și nerozii." Diferența este că Eminescu exalta coerența eroică a autocratismului-creștin de la apogeul evului mediu în contrast cu demagogia și confuziile democrației naționale emergente, în timp ce domnul Leu compară democrația națională maturizată de tragedia războiului total, cu democrația națională decadentă de după Războiul Rece, devorată de șovinismul bunăstării post-moderne și de tentațiile hegemonice ale post-bipolarismului.
Căci despre decadența democrației este vorba. Mediocritatea actualilor lideri europeni și criza de conducere la nivelul UE nu este un accident. Ea este consecința legică a crizei în care se află democrația europeană (și nu numai).
  
Textul domnului Leu denunță limitarea intelectuală a liderilor PPE. Vorbesc despre "limitare" și nu despre "limite" întrucât cea dintâi, în înțelesul meu, este subiectivă, adică edificată voluntar, (auto)impusă și, în acest sens, exterioară persoanei în cauză, pe când cele din urmă sunt obiective, adică înnăscute, inevitabile și intrinseci persoanei respective.
Or, mulți dintre liderii PPE (dintre liderii europeni în general) în mod natural nu s-au născut lipsiți de vigoare intelectuală ci sunt castrați intelectual; în unele cazuri auto-castrați. Aceasta întrucât democrația statistică și electoralistă nu mai măsoară calitatea ci doar cantitatea (pornind de la ficțiunea că dacă un vot este egal cu un vot și orice votant este egal cu alt votant) și pe cale de consecință dă câștig la urne tehnocrației iar nu meritocrației; tehnocraților - adică celor fără viziune și fără proiect, care știu cum dar nu știu nici ce, nici încotro - iar nu oamenilor politici - adică celor care gândesc critic prezentul chiar dacă nu știu cum să îl administreze și construiesc viitorul chiar dacă nu știu cum să ajungă la el.
Cine dorește să câștige alegerile azi trebuie să aibă o creativitate intelectuală limitată. Cine este prea creativ, ori este eliminat ori face pe prostul. Iar cel care reușește aceasta nu-și pierde doar onestitatea intelectuală ci și loialitatea competițională.
De aceea domnul Băsescu (care nu trebuie, totuși, demonizat, întrucât nu merită nici această insultă nici această onoare) a fost acceptat iar domnul Năstase (căruia nu avem, totuși, a-i face chip cioplit) a fost încarcerat. Nu pentru că primul ar fi cinstit iar cel de al doilea corupt. Lupta cu corupția (fenomen nociv cu care liderii PPE cochetează și coabitează, de altfel, foarte bine) s-a transformat dintr-un obiectiv nobil în instrumentul infam prin care sunt eliminați din competiție liderii creativi și vizionari.
Domnul Leu mai denunță, fără să o numească astfel, "criza harului conducător" sau lipsa "conducerii inspirate și inspiratoare"; a conducerii care își trage puterea din tăria propriei convingeri a conducătorului, la rândul său izvor al puterii de a convinge masa. Americanii numesc aceasta "leadership" dar cuvântul lipsește din vocabularul limbilor continentale europene; ceea ce înseamnă că lipsește și din gândirea europenilor.
Democrația bolnavă europeană (creștină dar nu numai) promovează lideri care gestionează dar nu emoționează, care transpiră dar nu inspiră. Aceștia pot optimiza prezentul dar nu îl pot transforma. Și anume îl optimizează până la epuizare și banalizare, împingând popoarele în melancolie și apatie, cufundându-le în disperarea provocată de sentimentul lipsei de sens (și de identitate) a existenței.
Asemenea lideri nu știu nici cum să reinventeze democrația națională, necum să o inventeze pe cea trans-națională.
Adenauer, De Gaulle, Churchill, De Gasperi spuneau poporului ceea ce cred și chemau poporul să le împărtășească viziunea și să le sprijine proiectele. Merkel, Sarkozy, Cameron, Berlusconi spun poporului ceea ce cred că vrea el să audă ademenindu-l să le încredințeze cheia de la cămara puterii, spre a o devaliza apoi spre satisafcerea poftelor, fanteziilor și veleităților lor. 
Scriitorul german Thomas Mann spunea că o famile se așează pe structura a trei generații: fondatorii, constructorii (dezvoltatorii) și risipitorii. Cei dintâi pun bazele familiei propunând o perspectivă identitară. Urmașii lor imediați transpun viziunea în termeni concreți dând viață ideii, întrupând cuvântul. Cei din urmă consumă totul fără a pune ceva în loc, legitimându-și prodigalitatea prin ficțiunea că înaintașii le-au transmis, odată cu averea, și meritele acumulării acesteia.
Dacă ne referim la familia creștin-democrației germane sau, mai general, la familia Germaniei europene, fondatori sunt Konrad Adenauer sau Ludwig Erhard, constructori Willy Brandt, Helmuth Schmidt (aceștia social-democrați) și Helmuth Kohl iar risipitorii Gerhard Schroeder (și el social-democrat) și Angela Merkel. În planul integrării europene regăsim aceeași curbă comparând marile cupluri care au alcătuit așa-zisul „motor franco-german” al Comunității / Uniunii: mai întâi De Gaulle (chiar dacă inițial reticent față de ideea Europei unite) și Adenauer – liderii zei; apoi Mitterand și Kohl – liderii eroi; iar în urmă Sarkozy și Merkel – liderii histrioni. Cuvântul, fapta și pofta. Viziunea, curajul și oportunismul (miop).
Cât privește conducerea UE, decăderea este la fel de evidentă: la președinția Parlamentului, după Simone Weil saltimbancul Martin Schulz iar la Președinția Comisiei, după Jacques Delores nerodul Jose-Manuel-Durao Barroso.
Problema este că toți au fost aleși democratic. De aici două întrebări: Ce virus a tulburat eficiența calitativă a mecanismului democratic? Cum se poate reveni de la democrația populistă a prezentului la democrația performantă de altă dată? Fără a se răspunde acestor întrebări nu există nici o speranță de a mai primi mesajul viziunilor inspiratoare, mobilizatoare și federalzatoare la summiturile europene de tot felul, ajunse a fi doar niște liturghii penibile oficiate ipocrit de o preoțime agnostică și egolatră. 
Răspunsul la prima întrebare este: bunăstarea. Aceasta a distrus sensul valorii.
La finele celui de al doilea război mondial valorile și dragostea pentru ele s-au născut din frică și nu prin revelație. Frica de război și frica de foame. UE a fost o uniune a fricii înainte de a fi o uniune  de valori. Când frica a dispărut nu a mai existat cerere pe piața politicii pentru liderii de valori.
Un conducător adevărat se caracterizează prin spirit critic, viziune și voință. Ansamblul conducătorilor autentici aduce inevitabil în discuție proiecte alternative pe care le oferă poporului și între care acesta poate alege. Dacă posibilitatea opțiunii lipsește democrația devine formală, ea reducându-se doar la ritualistica electorală.
Când Dumnezeu i-a oferit lui Adam libertatea de a-și alege soția, El nu i-a oferit și democrația întrucât singura „opțiune” era Eva. Alegerile fără opțiune fac din democrație o impostură.
Atunci când s-a căutat drumul care să ocolească războiul și foamea, liderii au oferit mai multe rute. La insistențele unora dintre ei „poporul european” a ales traseul valorilor creștine ale solidarității, iubirii (nu doar a aproapelui ci și a dușmanului – în speță german), comunitarismului, loialității, cinstei, sincerității, egalității, muncii libere și libertății responsabile. Între colectivismul orb – propus de nazism dar și de comunism – și consumerismul frivol – propus de capitalismul transatlantic, între înregimentarea forțată și concurența exclusivă, între supunerea fatalistă și libertatea arbitrară, între melancolia egalitarismului fără identitate și alienarea individualismului fără compasiune, a fost preferat personalismul solidar; respectiv ordinea unor oameni liberi, conștienți de caracterul indivizibil al securității și prosperității lor, convinși că libertatea fără securitate este în pericol iar securitatea fără libertate este zadarnică, hotărâți să își pună în comun resursele (materiale și intelectuale) spre a asigura includerea tuturor într-o comunitate a egalității (de șanse dar nu numai) și a respectului pentru diversitate. Desigur, unii au putut alege calea democrației sociale (la început – cel puțin până la Congresul de la Bad Godesberg – nedesprinsă de doctrina marxistă) care a pus statul înaintea pieții, munca înaintea capitalului și societatea înaintea individului, care a prefarat egalitatea libertății și a crezut în determinismul economic, în dominația existenței sociale asupra conștiinței sociale. Alții au înclinat spre reducerea egalității la egalitatea șanselor, absolutizând libertatea și exaltând capacitatea (auto) reglatoare a pieței. Alții au susținut punerea accentului pe rolul autorității integratoare și disciplinante a statului ca garant al ordinii bazată pe conservarea tradiției și administrarea echitabilă a inegalității. Alții au considerat că soluția păcii și prosperității sociale se găsește în libertatea și corectitudinea negocierilor dintre principalii actori ai comunității: muncitorii, patronii și elitele politico-intelectuale. În cele din urmă, între opțiunea majoritară și cele minoritare s-au realizat compromisuri – care nu au compromis, însă, valorile curentului de gândire principal al momentului. De asemenea, în funcție de evoluția contextului, fără crize și fără violență, s-a realizat și o alternanță a modelelor.
Când, însă, pacea a fost considerată ca un câștig definitiv iar confortul prosperității a ajuns a fi privit ca un dat natural, când generația în inima căreia frica a fost băgată cu vârful sabiei a început să se dispară, oamenii au trecut la fobia schimbării. De ce să schimbi ceea ce merge? Chiar și lăcomia nu a putut efasa ideea potrivit căreia mai binele este dușmanul binelui. Or, cel care nu este dușmanul binelui nu caută alternanță și, de aceea, nu este interesat în alternative. Acesta nu vrea conducători (prin personalitatea lor dominantă și superioritatea intelectuală liderii chiar deranjează) ci administratori; nu vrea schimbare – reformă și cu atât mai puțin revoluție – ci vrea optimizare în cadrul ordinii existente. În plus, nu acceptă șefi care să îl disciplineze ci subalterni care să îl lingușească.
Evident că pe o astfel de cale nu se pierde doar democrația reală ci și fructul ei care este buna guvernare. De aici, mai întâi se stinge prosperitatea iar lipsa acesteia, precum și strădania de a o recupera în contextul unei democrații de fațadă, subminează libertatea, sfârșind prin a pune în pericol pacea.
Nenorocirea este că întoarcerea la liderii competiției democratice autentice este împiedicată legic de către exponenții democratismului birocratic, apologeți ai democrației statistice și produs al democrației electoraliste. Prin măcinarea valorii celor dintâi pe pietrele egoismului și miopiei populare, se poate ajunge la apariția celor din urmă, tot astfel cum plecând de la carne macră poți produce cârnați. Drumul invers este, însă, aproape la fel de necunoscut (ca să nu spunem imposibil) pe cât este și metoda producerii cărnii macre prin prelucrarea cârnaților.
Această categorie de pseudo-lideri exprimând o boală incurabilă a democrației, nu permite liderilor alternativei democratice să se exprime la nivel național și să apară la nivel trans-național, european.
O atare situație afectează grav România. După ce li s-a cerut să-și lichideze activele economico-financiare pentru a fi primiți în UE, acum românilor li se cere să-și lichideze elitele pentru a nu mai fi discriminați în UE. Că lucrul se petrece din calcul sau din instinct, din interes sau din plăcere, nu are importanță. Cert este că liderii europeni acceptă ca lideri români numai pe cei care se supun acelorași limitări intelectuale cu ei. De aceea PPE a și primit fără probleme printre membrii săi un partid „creștiant” prin poruncă prezidențială și care are tot atâta legătură cu democrația câtă legătură are puricele cu Marea Neagră. Coloana a cincea a acestei operațiuni sunt structurile pe care Președintele Băsescu le numește pudibond „instituțiile statului de drept”. Un stat de drept integral care neagă statul democrat, ca etapă primă în procesul negării integrale a națiunii române  
În concluzie, zadarnic așteaptă domnul Leu, ca din sulfuroasele conclavuri ale populismului european să reapară lideri creștin-democrați (populari) și, în general, lideri europeni cu vocație și valori. Aceasta presupune reinventarea democrației. Cum se va produce ea, nu știm încă. Nu putem decât spera că spre a o face nu va fi nevoie de un alt război.  
VA URMA     







Presa despre culisele referendumului


Victor Ponta: "Traian Băsescu era demis fără sprijin din Occident"

Preşedintele Traian Băsescu ar fi fost demis la referendumul din vară dacă nu ar fi beneficiat de "sprijin uriaş" din Occident, a declarat luni premierul Victor Ponta. Premierul a mai spus că preşedintele şi-a salvat o perioadă de mandat.
"Cred şi afirm cu tărie că domnul preşedinte Băsescu şi oamenii domniei sale - fie că este vorba de doamna Macovei, de alţii i-au dezinformat grav şi cu bună ştiinţă pe partenerii noştri europeni şi americani. Vă reamintesc că în plenul Parlamentului European dna Macovei vorbea de un milion şi jumătate de voturi fraudate. (...) Aveţi nenumărate declaraţii în care s-a vorbit despre faptul că această lovitură de stat parlamentară - ceea ce este evident că Parlamentul şi oamenii la referendum nu dau lovituri de stat - pentru ca domnul Antonescu şi cu mine să-i schimbăm pe domnul Morar şi pe doamna Kovesi. Şi astăzi aţi văzut ce tare i-am schimbat", a afirmat Victor Ponta.
 Premierul a spus că preşedintele şi-a salvat o perioadă de mandat, dar că susţinătorii săi "ar începe să înţeleagă că au fost folosiţi într-o bătălie internă". "Cred că prin această campanie domnul preşedinte Băsescu şi-a salvat o perioadă din mandat, cred că ar fi fost demis corect, instituţional, legal dacă nu ar fi existat acest sprijin uriaş din Occident. În acelaşi timp, cred că pe termen mediu şi lung şi-a câştigat între ghilimele nişte adversari, pentru că acum oamenii încep că înţeleagă că au fost folosiţi într-o bătălie internă şi au fost folosiţi în mod incorect. Aşa încât să nu vă mire dacă în continuare veţi mai auzi asemenea semnale, sigur că în termeni diplomatici. Nimeni nu va spune îmi cer iertare, am greşit când am spus că a fost lovitură de stat, când am spus că se încalcă Justiţia, deşi nu avea nicio legătură cu Justiţia", a declarat Ponta.
 El a spus totodată că a perceput o schimbare în modul în care a fost primit la ultima sa vizită la Bruxelles de oficiali europeni
( din „Cotidianul”>Acasa>Politica)




 RECAPITULAȚIE
a unor teme puse în dezbatere

ARTICOL DE DICȚIONAR DESPRE DEMOCRAŢIA CREŞTINĂ:

„Familia politică de centru-dreapta, ale cărei rădăcini sunt adânc ancorate în istoria  şi civilizaţia continentului european şi care a fost iniţiatoarea proiectului european de la bun început”.

MENȚIUNI ȘI TEME DE DEZBATERE PRIVIND DEMOCRAŢIA INTERNAŢIONALĂ ŞI RELAŢIILE DEMOCRATICE ÎNTRE STATE

• Vorbind despre pericolul contemporan al exercitării unui control al democraţiilor de către cei care deţin puterea financiară internaţională, ca şi de  intenţia confiscării de către aceştia a adevăratului drept de decizie în dezvoltarea lumii – intenţie a cărei existenţă ocultă este constatată – ne oprim asupra unui aspect mai bizar care, din punctul de vedere al logicii formale, pare şi contradictoriu punând următoarele întrebări: 1. Faţă de toate semnificaţiile de afirmare liberă pe care le-am enumerat până acum vorbind despre existenţa democratică a persoanei umane, pot exista înţelegeri şi interpretări deosebite pentru conceptul de existenţă democratică a statelor lumii?... 2. Regimul democratic spre care aspiră şi pe care îl dobândeşte persoana umană poate, sau are voie să ajungă să creeze un regim democratic de existenţă pentru statele lumii?... 3. Ba, mai mult: Care este raportul dintre condiţia internă a unui regim statal ce respectă toate obligaţiile relaţiilor democratice dintre cetăţenii săi şi condiţia externă a unor raporturi nedemocratice, măcar între acele state care s-au proclamat democratice?  4. Putem vorbi despre o lume unitară a democraţiei de fond, sau acordarea ori asigurarea de drepturi democratice cetăţenilor tăi, nu are de-a face cu raporturile nedemocratice pe care le impui altor ţări? 5.  Dar raporturile nedemocratice pe  „care cetăţenii tăi le au cu cetăţenii altor ţări, în ce fel de relaţii se înscriu?... 6.  Sau, şi mai mult: Poate un stat asigura condiţii de existenţă democratică cetăţenilor săi, atunci când el, sau cetăţeni ai lui, violează drepturile democratice ale altora?...
• Una peste alta, problema pe care ne-o punem în principal este de a stabili ce fel de relatii democratice există pe plan internaţional între statele care, în interiorul lor sunt consacrate a fi categoric democratice. Cu alte cuvinte: câtă democraţie acordă altora, cei care au luptat pentru drepturile lor democratice, şi le-au instaurat, şi le-au consolidat, iar acum se bucură din plin de ele?... Pentru a răspunde la această întrebare, din păcate, trebuie să acceptăm relativismul spunând că sunt mai multe moduri de a înţelege aceste relaţii.
• Nu vom încerca aici să constatăm, să descriem şi să catalogăm aceste categorii de relaţii, fiindcă ne-ar trebui documentarea multor diplomaţii ale lumii; dar să constatăm că problema se pune dacă e vorba de politică de stat, sau e vorba de interesele nedemocratice ale unor particulari cetăţeni ai statului respectiv, sau persoane juridice recunoscute de statul respectiv, atunci ar trebui să vedem cam ce obligaţii ar avea statul respectiv faţă de aceştia: Să le lase liberă iniţiativa, aşa cum s-au angajat faţă de ei, sau să-i împiedice pe ei să ştirbească din libera iniţiativă a altora?
• Dar, chiar dacă am încercat să ne reducem curiozitatea analitică la acest unic aspect, ne dăm seama prea bine că lucrurile nu stau deloc simplu şi că problemele celor care realizează un PIB favorabil bugetului statului lor ar intra foarte greu sub jurisdicţia democratică a statului de drept depăşindu-i atribuţiile. Mijloc principal  de asigurare a unui regim democraticintern, statul de drept nu are toate mecanismele necesare pentru ca, prin relaţiile sale externe, să impună un sistem democratic internaţional, forţele de influenţare pe acest plan fiind încă de natura unui mai vechi mod de relaţii. Doar morala justiţiei sociale, care nu este executivă, ci se realizează numai şi numai prin consensul moral care o garantează, ar putea aduce o soluţie. Iar asta presupune funcţionarea unor mari instituţii internaţionale spirituale şi creatoare de opinie publică la modul global.
• Cu alte cuvinte, în măsura în care au o morală şi vor să demonstreze respect pentru Cele Sfinte, forţele economico-financiare care adaptează politicile respective la cerinţele obiective ale globalizării, trebuie să-şi asume şi obligaţia de a întreţine dezvoltarea unor curente de opinie publică bine conturate în privinţa unor relaţii democratice internaţionale la fel întemeiate ca şi cele din interiorul statului de drept. Dacă ele nu-i vor asuma această răspundere, atunci cert lucru că se va coagula o forţă ideatică de opoziţie, iar lucrurile vor căpăpta caracter contradictoriu şi conflictual.
• Întrucât în toate problemele evoluţiei omenirii este vorba de etape, poate că în etapa  când constatăm aceste realităţi, ar fi necesarăo organizaţie incipientă, c are să studieze fenomenul şi să vină cu unele propuneri decizionale, cum a fost la începuturile unor căutări întru aplanarea conflictelor internaţionale Liga Naţiunillor şi încercarea de la începutul secolului trecut de „definire a agresorului”. Chiar dacă nu ar putea avea ecou practic imediat, anumite precizări teoretico-legislative care să definească mai bine aspectele monopoliste şi de control internaţional ale unor anumite tendinţe de globalizare, obligându-le să se delimiteze de tendinţele de dominaţie, de absolutism industrial,  de politici financiare forţate sau neacoperite, de obligaţii faţă de o „ocultă” care, prin însăşi caracterul ei nu poate fi prea bine definită.
• Pentru că ne lovim zi de zi de asemenea aspecte, iar părerile despre dreptul de existenţă a unor Big Brotheri şi despre metodele lor, sunt la fel de diferite ca şi aceste metode. Ceea ce, pe planul legilor interne are încadrare juridică şi se condamnă. Dar, cum constatăm din practică, se condamnă exact în condiţiile în care nu intervine vreun Big Brother; în alte cazuri, ajungând noi, cetăţenii, să condamnăm degeaba existenţa acestor Big Brotheri, fiindcă ei tot există. Şi, uite, astfel, cu toate îngtrebările pe care ni le-am pus mai înainte, ne învârtim într-un cerc vicios al limitării conceptului nostru şi al relativizării nevoii de democraţie. Care, având explicaţii obiective nu poate fi condamnat. Cu toate că ar trebui să ne sperie ca perspectivă şi să ne alarmeze ori de câte ori întrece măsura. Dar, oare, legile convieţuirii prin cedări reciproce şi ale compromisului politic, ne permit asta?
• Cred că trebuie să fim mulţumiţi dacă avem deocamdată răspuns la „cât ne permit”. Şi să impunem mereu acest „cât ni se permite”, ca să  nu dăm apă la moara celor care vor să pară convinşi de sfârşitul democraţiei dar, în fond, au doar argumentele lor subiective de oameni ale căror intenţii obscure sunt prea mult controlate de democraţie.
• Din pricina aceasta, a unor intenţii rele cu care unii, sau unele instincte, stau la pândă  funcţia statului de drept ca apărător al entităţii sale  democratice este deosebit de importantă, iar de la fermitatea politicienilor care o pun în practică cerinţele sunt invers proporţionale cu dimensiunea. Adică, exact în măsura în care un stat cu o economie mai mică este mai vulnerabil în faţa tentativelor de acaparare ale marii finanţe, şi fermitatea politicienilor lui pe principii de morală democratică trebuie să fie mai apăsată, şi ştiinţa lor politică trebuie să fie mai profundă, nu numai pentru a face faţă diferitelor forme de atac, sau de cumpărare, sau de intimdare a lor, ci şi pentru a asigura cât mai multă independenţă statală prin echilibre ingterne foarte stabile între intenţiile formaţiunilor politiced şi interesele generale de ata, dintre consum şi producţie, dintre taxe şi PIB, în privinţa solidarităţii interne şi în privinţa drepturilor democratice mai mari de care trebuie să se bucure popoarele mai mici.
• În privinţa instinctelor nefaste de monopolizare a altor pieţe de care se vor decontamina foarte greu marii producători, nu avem cum să ne aşteptăm la restricţii din partea proriului lor stat pentru că, pe plan intern, asta ar însemna restrţângerea drepturilor cetăţenilor tăi. Opoziţia se poate produce numai prin fermkitatea şi nevulnerabilitatea politicienilor şi legilor în virtutea cărora ei funcţionează în ţările respective, încercarea fiind mult mai mare pentru ei, dar şi meritul de a impune morala democratică în relaţiile internaţionale, în condiţiile de existenţă egală pe plan internaţional 
• Din acest motiv subliniam faptul că noi avem o anumită sensibilitate la ingerinţele pe care, de preamulte ori şi leau manifestat alţii în ceea ce priveste destinul nostru şi durumul pe care  oricine  are dreptul să şi-l caute prin efort personal, în caz contrar având noi tot dreptul a suspecta manevrele de a fi dirijaţi dintr-un alt centru de putere decât cel natural nouă, creat istoriceşte de noi şi devenit trăsătură specifică pentru noi în pluralismul fermei multiculturalităţi pe care o declară omenirea. Experienta noastră de „peste veac şi veac” ne-ar da tot dreptul chiar să ne răsculăm faţă de  perseverenţa cu care ne iubesc  Big-Brotherii. Şi să protestăm, şi să refuzăm. Darămite să punem doar în discuţie civilizată problema  relaţiilor democratice între ţări şi popoare faţă de imperativele acestei epoci în care întreaga omenire încearcă a se face că se supune cu inţelepciune faţă de acest deziderat.
• Faptul că asigurarea prin politici neconcesive în faţa unor foruri de importanţă internaţională a echilibrelor interne care dau stabilitatea de care are nevoie statul de drept ca să se impună - mai mult decât lamentoul demagogic practicat, să zicem în cazul nostru, după ce industria a fost abandonată concesionărilor străine, iar legislaţia acceptă şi înstrăinarea proprietăţilor agricole – nu înseamnă nicidecum sfidarea relaţiilor democratice internaţionale. Exemplul succeselor constante ale Japoniei în secolul trecut, bazate numai şi numai pe echilibrul dintre producţie şi consumul intern, care a asigurat posibilitatea manevrării unor preţuri de dumping pentru cucerirea pieţii externe, se leagă astăzi de cel uimitor al Turciei care pare a fi singura ţară neafectată de criza internaţională, tocmai datorită unui echilibru asemănător pe care l-a căpătat cu ambiţie şi rapid, după ce multă vreme a fost considerată o ţară consumatoare, la cheremul fluctuaţiilor de pe piaţa internaţională. A realizat aceasta emancipându-se de un asemenea cherem şi dezvoltându-şi producţia proprie la nivelul micului capital care se consolidează întotdeauna în raport cu puterea de cumpărare internă.
• Încurajaţi de asemenea exemple, trebuie să vorbim pe şleau despre NEVOIA REVIZUIRII TERMENULUI DE „INTEGRARE”, în sensul că integrarea nu înseamnă omogenizarea dorită de obicei de politicile comerciale ingterstatale cu  cei cărora le oferă democraţia consumului anumitor produse, ci înseamnă egalizare de drepturi şi şanse prin respectarea aceloraşi legi şi obligaţii în ţările care se integrează altora mai avansate, dar şi cu aceleaşi drepturi. Inclusiv cel de a avea o tradiţie cu sensibilităţi şi specificităţi de care trebuie ţinut seama la modul partenerial. Pentru că nu există integrare, fie ea şi numai de piaţă, cum şi-o doresc unii fără a depăşi condiţiile egalităţii, fără înţelegerea partenerului şi respectarea specificului său. Integrarea trebuie înţeleasă ca un act de voinţă socio-politică şi nu de ajutorare între mai puternici şi mai slabi.


 

 COLABORATORII ACESTUI NUMĂR:

 DANIELA GÎFU
 Cunoscuta scriitoare din noua generație,cercetător postdoctoral cu lucrări în domeniul procesării limbajului natural în corelație cu analiza de discurs și Profesor asociat la Universitatea “Alexandru Ioan Cuza” din Iași. Redactor-șef adjunct al revistei „Destine literare”, care apare la Montreal.

Dimitrie GRAMA
Reputat chirurg cu operă științifică și de practician în mari clinici din lume, aplecat spre studii sociale și de politici morale asupra diferitelor culturi în care a viețuit, rafinat scriitor și  promotor al unei subtile poezii de expresie modernă, cu accent personalist și trăiri transcendente exprimate  într-o zgârcenie minimalistă care conferă acută penetrație imaginii.
 
Toma George MAIORESCU
Poet de vocație modernă acoperind cu opera sa mai bine de o jumătate de secol din literatura română, ca veritabil emul al lui Lucian Blaga, și-a impus deopotrivă personalitatea literară și filosofică publicând o poezie foarte bine personalizată și devenind promotorul „Ecosofiei” pe care a teoretizat-o și a predat-o ani îndelungați la Universitatea Ecologică printre ai cărei fondatori și doctori Honoris Causa se numără.
 
ADRIAN SEVERIN
 Profesor universitar doctor de drept al comerţului internaţional şi construcţie europeană, europarlamentar, ex-viceprim ministru şi ministru al Afacerilor Externe.

 





caiet de dezbateri, opinii și considerente referitoare la nevoile României
 
       Nr. 3 / februarie 2013

 
               COLECȚIA PERSONALISTĂ
        SUB ÎNGRIJIREA LUI CORNELIU LEU

 
Așteptăm contribuții, intervenții și comentarii în dezbaterea noastră la adresele de mail: leuc@upcmail.ro, leuc@clicknet.ro, invitând pe oricine să se asocieze astfel grupului nostru de reflecție.
Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971