Meritocratia: un produs al demnitatii umane
MERITOCRAŢIA: UN PRODUS AL DEMNITĂŢII UMANE ŞI O POLITICĂ DE CONSOLIDARE A DEMNITĂŢII COMUNITARE Din păcate (păcatele contemporaneităţii noastre politice) acest demers pe care-l dedicăm nevoii de democraţie reală şi convingerii noastre că cel puţin una dintre căi trece prin meritocraţie, oricât am strădui să ne obiectivăm şi să dăm formulărilor un caracter cât mai teoretic, nu reuşeşte să evite ironia. Iar, dacă ironia încă mai este acceptată de academismul clasic drept o metodă de descifrare a adevărului, satirizarea de care am simţi nevoia în faţa unor asemenea fapte de golănie şi a unor asemenea personaje de operetă vulgară care produc aerul nociv al incompetenţei noastre politice, ar putea ea produce umor, dar devine nefavorabilă dorinţei de a-l convinge pe cititor că SE POATE ŞI PRIN MERIT!
Iar asta pentru faptul că argumentele pe care le găsim în realitatea socială sunt în majoritate de natură negativă, contradictorie ţelului nostru, obligându-ne mai degrabă la polemică decît la consemnarea imparţială pe care ne-am fi dorit-o.
Din acest motiv, căutând contrabalansarea necesară unei poziţii echilibrate, revenim cu capitolele acestei a doua părţi, pornite din dorinţa de a descifra şi sublinia elementele pozitive în configuraţia societăţii pe care o constituim. Adică „argumentele pro” - fie biografice, când e vorba de o anumită persoană exemplară, fie evenimenţiale, când e vorba de acte de opinie publică încurajatoare şi susţinătoare a pledoariei noastre – argumente care demonstrează posibilitatea ajungerii la o orânduire meritocratică. Iată-le, doar cu referire exactă la cele trăite pe parcursul anului 2007, după voia Domnului – fie cu bucurie, fie cu tristeţe, fi prin reacţie spontană, fie prin acumulări care acum îşi arată întreaga semnificaţie:


I. BISERICA

CRITERIUL CULTURII ACTIVE ÎN OPŢIUNEA ELECTORALĂ

Spre a ne justifica iertătoarea atitudine faţă de agresiunea subculturii produsă pe canale politice şi canale de televiziune (la noi, dar desigur şi la alţii) odată cu democratizarea (iar această aşa zisă democratizare în cel mai demagogic sens populist nu începe acuma, ci chiar din dictatura care-şi lipea etichete democratice producând egalitarisme pentru cei flataţi gratuit a fi clasa muncitoare şi situaţii privilegiate prin venituri suplimentare numai pentru vârfurile ei), în materie de înţelepciune democratică nu putem decât să recurgem la resemnatul proverb „De unde nu e, nici Dumnezeu nu cere”, renunţând a ne mai gândi la frumosul ideal al meritocraţiei. Şi aşa, cu această resemnare faţă de propriul nostru destin, ajungem a ne complace într-un statut de populaţie bananieră manipulată de grupuri de interese care, ele însele fiind vulgare, dinadins lasă şi populaţia într-o stare inferioară de gândire şi într-o existenţă de mahala a omenirii, sordidă şi imorală. Mahalaua unora cu costume de firmă şi altora cu haine second-hand, mahalaua unora care nu numai că şi-au impus tacit manelele făcându-i să se retragă pe cei care anii trecuţi mai protestau, dar chiar au ajuns a conta pe cât mai mulţi aleşi de-ai lor în parlament. Iar culmea este că şefii de partide, tributari unicului crez al democraţiei statistice prin numărul votanţilor, propun pe liste asemenea specimene, la fel cum îi încurajează a se pretinde apţi de a fi parlamentari pe alţi „reprezentanţi”: cei ai galeriei fotbalistice. Adică galeria formată din acei scandalagii care sunt partizani ai cuiva doar fiindcă vor violenţă; şi nu-i deloc adevărat că devin violenţi din dragostea sau partizanatul pentru ceva sau cineva.
Această stare („a”, sau „i”, sau pur şi simplu) submorală se mută în politică pentru că e vorba de număr de voturi. Dar se mută şi în televiziune pentru că e vorba de ratingul de spectatori. Şi, astfel, constatăm o decadere continuă spre mahalaua politică, mahalaua tv, mahalaua aspiraţiilor venale şi mahalaua parvenitismului sfidător, în aşa fel încât bietul mahalagiu propriu-zis e de multă vreme depăşit de mârlănia altor case mai mari, iar noi ajungem la o a doua formulare a resemnării naţionale găsind cealaltă justificare căreia începem să-i dăm şi ei valoare de proverb: „Fiecare comunitate umană îşi are conducătorii pe care îi merită”!... Astfel, din resemnare decădem în recunoaşterea precarităţii stării noastre de fapt, a condiţiei inferioare între popoare, a destinului de a ne fi rezervat locul în lumea a doua, sau a treia, sau în cea unde corupţia, imoralitatea, mitocănia şi nemunca sunt stări de normalitate. Meritul social nu mai contează; banii sfidează morala, legalitatea şi administraţia; aleşii jonglează cu banii noştri şi nu mai avem nici măcar o opoziţie credibilă de vreme ce în Parlament cade moţiunea de cenzură, iar în Consiliul General al Capitalei nici vorbă de vreo „moţiune de... bordură” la adresa marmorei şi granitului primarului general.
Dar iată că, deodată, nu întâmplător arătând cert a inspiraţie adusă de Duhul Sfânt, ni s-a dăruit un exemplu încurajator. Şi nu oricând, ci tocmai când abjecţia politică începuse să-şi bage coada şi în singurul lucru sufleteşte sfânt pe care-l mai avem: Biserica. Biserica permanenţelor noastre şi a străvechii noastre credinţe!
Pe această cale, a neaşteptatului dar pe care îl primeşte cel smerit, alegerea noului Patriarh vine ca un exemplu că meritocraţia poate învinge orice; chiar şi unele interese fundamentaliste. După toate dezamăgirile noastre cu guvernări penale, parlamentari versatili, demnitari traseişti, electorat manipulat prin cel mai ieftin populism şi partide politice sinucigaşe prin propria lor luptă internă, Adunarea Naţională Bisericească a Ortodoxiei Române ne-a arătat că putem avea un organism electoral demn şi capabil de cea mai bună alegere (dintre cele posibile, binenţeles); şi nu pentru satisfacţia unora sau a altora, ci pentru interesele marii obşti pe care o reprezintă. Fără a avea vreun alt mandat decât cel moral şi cel tradiţional al Credinţei noastre, această Adunare a votat de o mie de ori mai responsabil decât oricare dintre corpurile electorale care au funcţionat în România acestor optsprezece ani de democraţie. Decât oricare dintre politicienii care s-au perindat la conducerea ţării ridicându-se prin nemerit, ca profitori ai blazatei noastre convingeri că avem soarta de a fi reprezentaţi doar de aleşi democratici obedienţi intereselor de grup, practicanţi ai sforăriilor, populismului şi a coruptelor aranjamente de culise.
Pentru că, orice ar spune cei care ar fi avut interese contrarii, orice ar pretinde defăimătorii, oricum ar strâmba din nas cârcotaşii sau ar căuta alternative analiştii, ca oameni care păcătuim şi nu pretindem perfecţiunea, avem totuşi convingerea că, pentru tronul patriarhal, s-a făcut alegerea cea mai dreaptă: Din punctul de vedere al reprezentativităţii a fost ales cel mai reprezentativ ierarh, cu cea mai cuprinzătoare activitate postdecembristă; din punct de vedere cărturăresc a fost ales cel mai abilitat şi mai recunoscut cărturar în lumea teologică europeană; din punct de vedere administrativ a fost ales cel mai de evidenţă ctitor bisericesc din ultimele decenii; din punctul de vedere al vârstei a fost ales cel aflat la anii care îţi trebuie ca să fii şi în putere şi înţelept, iar din punctul de vedere al sufletului oamenilor contemporani cărora ne adresăm, a fost ales cel care n-a ezitat să implice mijloacele de comunicare modernă în misionarismul poruncit prin apostolică tradiţie. Cu alte cuvinte, mai palide decât cele ale sacralităţii şi mai înrobite faţă de ceea ce este secular, a fost vorba de o opţiune electorală pentru cultura temeinică şi activă din care decurge atât darul novator social al diaconiei, cât şi virtutea teologică.
După asemenea argumente, indiferent de preferinţele unora sau ale altora, avem doar dreptul ca, pentru luminarea noastră, să ne întrebăm dacă ar fi fost altul mai bun; iar, după această luminare, nu putem decât să spunem: Punctum. Adunarea şi-a făcut datoria, iar criteriile ei meritocratice au triumfat. S-a simţit limpede puterea înţeleaptă de depăşire a subiectivismelor, puterea votului responsabil pentru vrednicie şi virtute, aşa cum am avea nevoie în toată societatea românească. O gândire luminată nu spre utopia perfecţiunii, ci spre pragmatica respectării a ceea ce e mai promiţător pentru progresul obştei: buna formare a înţelepciunii cuiva şi spiritul activ al transformării acestei înţelepciuni în faptă.
Deducem astfel că educaţia democratică înseamnă răspunderea faţă de ce votezi, iar ea concordă evident cu discernerea religioasă a binelui. Şi, dacă nu e omeneşte posibil să prevedem tot ce va face în viitor cel ales, e omeneşte obligatoriu să fim atenţi la cel pe care îl alegem, prin meritele prezente pentru care îl alegem.

Cum am afirmat de la început, nu aştern aceste rânduri ca un elogiu la adresa celui care, primind elogiul suprem al Bisericii sale, al marii ecclesii a românilor ortodocşi, nu mai are nevoie să fie elogiat. Nu fac decât să-mi exprim reîncrederea în cauza meritocraţiei pe care, chiar dacă nu o consideram deloc pierdută, mărturisesc: nici nu-i preziceam un exemplu temeinic de susţinere la societatea românească, producându-se atât de rapid. Dar şi atât de necesar ca să mai putem spera în redresarea morală a politicilor noastre de afirmare democratică. Ca dovadă că există o luminare prin Duh Sfânt, este faptul că acest exemplu temeinic ni l-a oferit chiar o Adunare asupra căreia oricine aşteaptă să se coboare Duhul Sfânt, chiar rugăciunile care o preced invocând aceasta. Iar nouă, românilor, nu ne rămâne decât să ne rugăm pentru coborârea Lui şi asupra altor adunări care ne decid soarta. Dacă acest lucru a fost posibil la Palatul Patriarhal, de ce n-ar fi posibil şi la Palatul Parlamentului, la Palatul Cotroceni, la Palatul Victoria?! Condiţia e una singură: Adunarea să fie de credincioşi oneşti, care să cheme întradevăr Duhul întru inspirarea lor. Iar El va veni şi lucrarea Lui ne va feri de ceea ce, nu teologia, ca să nu mă refer la cele sfinte, ci proverbul nostru mirean numeşte: „Oameni neduşi la biserică”.
De acest pericol şi de asemenea indivizi trebuie să ne ferească: De oamenii neduşi la biserică, fapt pentru care cred că ne pot conduce prin intrigi şi sforării; de oamenii neduşi la biserică pentru care politica e scandal şi nu înţelegere; de oamenii neduşi la biserică a căror singură cultură politică este cea de a face caz de banii lor şi a-şi face drum prin aceşti bani fie ei câştigaţi cinstit sau necinstit; de oameni neduşi la biserică pentru care nimic nu-i mai important decât trufia lor vulgară, sau interesul lor meschin; de oameni neduşi la biserică şi, din pricina aceasta, ne învăţând că manipularea, fie ea şi politică, tot scula diavolului este, iar ispitirea celor creduli, chiar dacă e vorba numai de electorat, tot prin necuratul se produce; de oameni neduşi la biserică pentru care nu există semen, ci există doar adversar, nu există înţelegere pe raţiuni superioare ci există numai luptă pentru ciolan, nu există dialog ci doar mitocănie; de oameni care, neduşi la biserică fiind, nu au auzit despre saltul de la haită la societatea umană despre care toate cărţile sfinte vorbesc!
Dar nu la cărţile sfinte îmi permit eu, profanul, să mă refer, ci la cultura noastră strict laică din care rezultă această infamantă categorisire de „oameni neduşi la biserică” , dar pe care, noi, cu naivitate sau neştiinţă, îi ducem în fotolii de conducere doar pe criteriul că au fost şi alţii mai răi sau mai proşti. Or fi fost, dar tocmai de asta avem nevoie de un duh care să ne lumineze, chiar şi fără invocări liturgice.
Fiindcă, în ultimă instanţă, Duhul nu trebuie decât chemat cu bună credinţă; El nu are ierarhii, nici preferinţe eclesiastice, pentru că misiunea Sa este de a-i lumina pe toţi muritorii. Aşa precum S-a coborât asupra Adunării Naţionale Bisericeşti îndreptându-şi raza către cel vrednic, tot aşa S-ar putea coborâ şi asupra alegerilor pentru Parlamentul European şi asupra viitoarelor alegeri locale sau prezidenţiale, fără a ne putea acuza cineva că-L secularizăm.
Cel mult Îl exprimăm în cuvinte moderne. Pentru că meritocraţia, atât de necesară opţiunilor noastre electorale, se exprimă în limbajul de paraclis şi amvon prin acel emoţionant şi convingător: „Vrednic este” pe care l-am auzit rostit de curând datorită unui vot dat pe motive de vrednicie. Nu ar fi cu nimic un pas greşit intelectual şi nici măcar un semn de religiozitate, ci chiar unul firesc, de raţiune politică a dezvoltării unei ţări pe calea temeiniciei de afirmare prin merit. Şi prin recunoaşterea meritocraţiei ca act de democraţie reală, dacă alegătorii ar putea afirma din toată inima despre fiecare ales al lor că: „Vrednic este!”...





II. FAMILIA

MUTATIS - MUTANDIS
Reamintim cititorului faptul că - în continuarea primului şir de consideraţii şi argumente care puneau în dezbatere ideea de meritocraţie şi apelul privind necesitatea afirmării ei în contextul căutărilor de reabilitare democratică a societăţii româneşti contemporane, printr-o mentalitate pragmatică şi raţională care să recunoască pericolul deteriorării noastre morale în apele tulburi a înţelegerii democraţiei doar ca o cale spre libertăţi permisive pentru grupurile de interese bazate pe animalicul “care pe care!” - am început această nouă serie de articole cu cel intitulat “Criteriul culturii active în opţiunea electorală”. Iar semnele pozitiv-sociale pe care le descifra acel articol în contemporaneitatea noastră, porneau de la actul electoral benign produs prin criteriile care au condus la alegerea noului Patriarh.
Ca în toate recunoaşterile sondajelor privind încrederea cetăţenilor României, instituţia care a întărit speranţa noastră de redresare a mentalităţilor ce ne caracterizează, printr-un plus de atenţie acordat concepţiilor meritocratice şi printr-o înclinare a bunului simţ electoral înspre acestea, a fost Biserica, actul de responsabilitate electivă a Adunării Naţionale Bisericeşti fiind pe măsura puternicei noastre obşti ortodoxe.
Spre a ne confirma (sau a ne infirma, sau a ne verifica) acest sentiment, am continuat apoi cu o analiză critică a câtorva evenimente produse recent în mireana noastră viaţă politică, iar concluziile au redevenit dezastruoase: În orbirea pentru măruntele interese de grup şi în confundarea acţiunii politice cu tot ce este mai scandalos, mai pervers şi mai demagogic în materie de democraţie, cele câteva evenimente de interes public ce au ajuns pe firmamentul politic al săptămânilor ulterioare nu demonstrau decât prăpastia dintre ele şi nevoia actului de răspundere naţională.
Printre acestea, însă, un fapt divers epuizat rapid de rubricile de ştiri, dar de-adreptul tulburător ca act de responsabilitate umană în luarea unor decizii care-ţi privesc destinul, un marunt reportaj de provincie cum transmit corespondenţii numai atunci când n-au de popularizat evadări, prostituţie, crime cu beţie, pedofilie, accidente cu iresponsabili sau violuri cu babe, ne-a pus în faţa unei situaţii cu valoare de simbol :
O neglijenţă grosolană, firească numai în primitivismul unei societăţi ca a noastre, în care nu poţi fi sigur pe serviciul public decât dacă stai mereu cu mâna-n buzunar şi împingi şpaga, a făcut ca două fetiţe născute în aceeaşi zi, le aceeaşi maternitate, să fie date părinţilor invers, fiecare familie luând ferictă în braţe copilul celeilalte. După opt luni, într-una dintre familii remarcându-se că micuţa nu avea nimic comun în trăsături cu vreunul dintre părinţi, soţul a intrat la idei. Dar o fericită situaţie a condus, în loc de scandal, la o analiză de probe ADN. A rezultat că ADN-ul fetiţei nu provenea nici dintr-al mamei, nici dintr-al tatălui, iar cercetările făcute la maternitate au descoperit cealaltă familie, cu cealaltă fetiţă «livrată » din greşeală.
Din punct de vedere birocratic lucrurile s-au aranjat făcându-se schimbul. (Aici, gura mea rea mă face să cred că nu sau aranjat ele chiar total, fiindcă, atunci când îi vine pe lume un copil, omul dă bacşişul cu ochii închişi şi nimeni nu consideră asta un abuz. Aşa că nu cred că personalul sanitar respectiv, dacă nu cumva a mai cerut şi altă şpagă, a avut bunul simţ s-o dea înapoi pe prima luată de la bieţii oameni cărora le-a încurcat copiii.) Dar din punct de vedere sufletesc, lucrurile nu se aranjează atât de uşor într-o astfel de situaţie. Din punctul de vedere al sentimentelor materne şi paterne, nu se poate să nu apară chinul părinţilor alături de care, vreme de opt luni, a crescut un copil ce devenea tot mai mult al lor, făcea tot mai mult parte din viaţa lor, întregea tot mai mult familia lor !... Chinuitoare opţiune pe care, nici o instituţie, nici o birocraţie, nici o pedeapsă pentru cei vinovaţi şi nici măcar vreo recompensă de pe lumea asta, nu au cum s-o rezolve.
Până la urmă - aşa cum am spus că Duhul Sfânt s-a coborât asupra electorilor Bisericii noastre autocefale care L-au invocat liturgic, dar că Misiunea Lui este să vină la fiecare şi oricând - cele două familii, prin simpla trăire cu responsabilitate a dragostei întărite în mijlocul lor de venirea pe lume a copiilor, au rezolvat ele însele şi prin proprie voinţă problema: Cum era natural şi firesc, au schimbat copiii între ele. Dar, aşa cum şi-au simţit celelalte obligaţii şi trăiri ce ţin de sentimente mult mai profunde, sentimente capabile să conducă omul la gesturi de mare înălţime emoţională, ele s-au zbătut cu îndârjirea de a nu renunţa la o bucurie în plus pe lumea acesta, au făcut eforturi şi au reuşit să se mute în locuinţe vecine unde, cu toate că fiecare îşi creşte adevăratul copil, îl are prezent alături şi pe celălalt în care şi-a investit sentimentele părinteşti. Iar fetiţele vor creşte ca două surori spre înflorirea acestei duioşii de frumuseţe umană.
Faptul a fost succint relatat într-un jurnal de actualităţi din săptămâna 7 – 13 octombrie. Nici nu mai ştiu pe ce post şi despre ce localitate era vorba. Parcă era pe undeva prin Moldova. N-am reţinut asemenea amănunte, pentru că m-a covârşit marea semnificaţie a acestui fapt: Prin propria lor voinţă de găsire a celei mai luminate soluţii sufleteşti, două familii de oameni de pe întinsul României fac toate eforturile cu putinţă şi rezolvă cum nu se poate mai frumos-omeneşte un caz atât de complicat !... Iar eu îmi dau seama că vin şi relatez toate acestea în contextul unor rânduri cinice, axate pe problematica lipsei de suflet şi de răspundere a politicianismului de la noi. Şi sunt chinuit de întrebarea: Dacă două familii simple au putut face asta prin dragostea egală faţă de cei doi copii, de ce n-ar putea face cam acelaşi lucru două partide politice, de vreme ce îşi declară dragostea egală faţă de întreg electoratul românesc ?!
Pesemne că sunt exagerat în pretenţii dar, oricum, după exemplul cu Biserica, iată că un alt exemplu, venit direct din familie, adică din cea mai semnificativă celulă socială a ţării, se adaugă întărind speranţele noastre în redresarea morală a demersului politic românesc. Întrebarea care se pune este « Cum şi prin cine ?!»... Cum am putea concilia politicalele cu morala unor sentimente profunde şi sincere; cum am putea înlocui perfidia manipulării de către politician a înfiaţilor săi politici, care-i sunt alegătorii, cu revelarea căii celei drepte şi cinstite a ofertei politice ca o competiţie şi o emulaţie pentru soluţii în folosul populaţiei; ca o lepădare de interesele de grup şi de nesinceritatea discursului politic întru acoperirea corupţiei; ca o voinţă generală de a înlocui demagogia vorbelor cu meritocraţia faptei ?!?
Oare vom putea?... Oare vom ajunge la o anumită religiozitate în respectarea sentimentelor, cum au făcut în mod laic cele două familii mirene ?... Oare vom dobândi raţiunea atent pragmatică spre care religia a îndrumat Adunarea Bisericească ?... Iată două mari segmente ale obştei româneşti care ne încurajează prin exemplul lor: Familia şi Biserica. Oare un al treilea segment, chiar dacă este el mai vulnerabil constituindu-se prin oscilanta (oriunde) şi nesigura (la noi) clasă politică, ar putea căpăta măcar un dram în plus din această înţelepciune ? Baremi gândindu-se la frumuseţea gestului natural al celor două familii care, dacă s-ar fi luat după artificialitatea birocratico-duşmănoasă, lipsită de sentimente, a orânduirii noastre, puteau decade în cu totul alte acte: de injurii, de acuze şi procese juridice, de manipulare a celor doi copii spre îndepărtare şi înrăire... Adică tot felul de răutăţi potrivnice, după exemplul de manipulare de către partidele politice a corpurilor electorale pe care politicienii ar vrea să le formeze în spiritul lor de adversitate nocivă.
Ca să răspundem la această întrebare, trebuie văzut mai întâi cu cine defilăm spre a ajunge să primim spirituala luminare necesară. Adică vreun politician care să ne aducă mai aproape de Duhul cel bun îndrumător, care trebuie să existe şi pe calea politică, nu numai pe cea religioasă, de vreme ce binele trebuie asigurat şi pe cale profană, misionari ai progresului fiind consideraţi toţi îndrumătorii unei naţiuni, iar misionarismul laic însemnând în primul rând puterea de a-ţi manifesta credinţa în valorile democraţiei. Cu alte cuvinte, un om, sau nişte oameni, care, deprinzând sufleteşte, prin spiritualitate, respectul pentru valorile Credinţei, să ajungă raţional şi la respectul pentru valorile actului politic necesar în contemporaneitate.
Şi o luăm pe rând :
Spiritul tutelar al social-democraţiei, singurul om care, de fapt, îşi poate demonstra profesionalismul politic, este un caracter onest cu oricine şi cu sine însuşi, dar care şi-a extirpat metafizica. Din acest motiv, pare condamnat la a practica doar precarul tehnicism lipsit de suflet al politologiei sovietice, ridicându-i deschiderea doar până la limita subtranscendentă a analizei politice postmarxiste. Spiritul tutelar al Cotrocenilor crede în Dumnezeu cu sinceritate. Cu multă sinceritate, dar numai atâta vreme cât îi aduce alegători; astfel demonstrându-şi, chiar şi prin acest fapt, tot sinceritatea. În rest, ca şi activiştii care-şi botezau pe şest copii, nu are curajul de a fi necredincios, cum l-ar îndemna uneori firea.
Se află în ascensiune populistă un om atât de sărac cu duhul încât crede că are bani destui ca să-l cumpere pe Dumnezeu măcar prin ierarhii pământeni. Are dezamăgiri de suficienţă, tot în numele fuduliei că ar putea plăti orice; iar trufia cu care vorbirea lui confuză pretinde un tron vine din ignoranţa crasă în materie de valoare. Tot astfel, sfindând valorile doar din ignoranţă şi confundând efortul necesar de afirmare a unui scop cu convingerea că politica înseamnă scandal şi demascare, un alt grupuscul politic total lipsit de Dumnezeu încearcă populismul fără să se poată ridica de la pământ. Mai sunt unii care se retrag de la guvernare fără să le treacă prin minte că, de fapt, sunt bătuţi de Dumnezeu, alţii care guvernează tot timpul, cu toate că sunt în conflict cu Dumnezeu prin intermediul lui Tokes, iar pentru alţii, cei mai abjecţi, guvernarea nu înseamnă decât o sursă de îmbogăţire prin orice mijloc, iar hramurile mănăstireşti la care fac danii, prilejuri de aranjamente de culise. Cât despre partidele istorice, cum le numeam odată, ţărăniştii au fost atât de contaminaţi de securişti încât mai au foarte mult până să ajungă să-i ierte Dumnezeu. Iar liberalii care au adus cândva secularizarea, au rămas consecvenţi cu doctrina lor numai prin faptul că Dumnezeu e secularizat prin corupte interese egoiste, ei ne având aripi ca să se ridice de la conceptul de « individ » la conceptul de « semen ».
E firesc, în acest context, să reziste unele extremisme; democrat-creştini adevăraţi nu avem neam; iar comuniştii au rămas cu năravul de a se declara atei, fără să-şi dea seama că, declarând a nu-l recunoaşte pe Dumnezeu drept Dumnezeu, tocmai recunosc existenţa obiectivă a Dumnezeirii.
Cam ăsta e tabloul moral al convingerilor religioase sau nereligioase de pe eşichierul nostru politic, iar noi nu ne permitem aceste consideraţii pentru a forţa vreo asemănare în spaţiile unor zone cu totul diferite ale socialului, cum sunt familia, obştea religioasă ori politicul. Nu facem decât să căutăm relaţiile de bun simţ care, neîndoielnic, există între acestea şi sfera de influenţă reciprocă ce le cuprinde. Nu încercăm vreun act absurd de a impune uneia întregul valorilor celeilalte, ci pornim de la raţionalul şi chiar dialecticul « mutatis-mutandis » care presupune influenţare, comparare, preluare, adaptare sau măcar îndatorirea celor care compun sfera unei noţiuni de comunitate socială să fie în cunoştinţă de cauză privitor la valorile şi aspiratiile celorlalţi, adică a categoriilor din sferele cu care se intersectează.
Or, chiar prin dorinţa şi scopul său de reprezentativitate, prin lupta din interiorul său de a face ca o formaţie sau o orientare să devină temporar reprezentativă pentru nevoile şi voinţa tuturor obştilor care formează societatea, adică populaţia unei ţări, politicul are această vocaţie: de a vorbi în numele celorlalţi şi a decide în numele celorlalţi. Din această vocaţie decurge şi obligaţia sa, angajamentul său de a proceda astfel, de a impune acea voinţă politică reprezentând cele mai multe interese, dacă nu toate, de a conduce în numele recunoaşterii celor mai multe valori dintre cele pe care le cultivă diferite corpuri ale societăţii contemporane, de a se pune în slujba fiecărei obşti căreia i se adresează pentru a-i obţine votul şi de a-i cultiva convingerile, dacă nu recunoscându-i-le, oricum recunoscându-i dreptul la ele şi obligaţia sa de a şi le însuşi în măsura în care acestea reprezintă o valabilitate generală.
Cu alte cuvinte: dacă relativitatea unei asemănări este fapt recunoscut şi nu trebuie să confundăm aspiraţiile, voinţa, valorile unei zone sociale sau psihologice cu ale alteia, aprecierea pe criteriul « mutatis-mutandis » are dreptul să o facă oricine, în orice situaţie. Nu cerem politicului să calchieze ceea ce face Familia sau ceea ce face Biserica dar, după asemănarea voinţei şi a căilor acestora, nu se poate să nu adresăm tocmai unui asemenea segment social care pretinde reprezentativitate din partea celorlalte, cerinţa de a se se demonstra capabil de o voinţă politică cinstită în căutarea celor mai bune căi pentru binele general. Aşa cum, din partea celorlalte două categorii de existenţă socială pe care le comentăm aici dintre multele în care se poate împărţi o societate - categorii de esenţă, pentru că Familia este celula socială de bază, iar Biserica forma de existenţă socială de cea mai veche tradiţie - avem zilnic demonstraţia că voinţa de a-şi rezolva în bine starea, situaţia, interesele, nevoile, aspiraţiile, etc. presupune credinţă, căutare şi sacrificii, mutatis-mutandis, această credinţă, această căutare, această disponibilitate la sacrificii, trebuie să devină evidentă şi în sfera politicii, dacă cei ce o populează vor să aibă credibilitate. Iar corpul sau corpurile politice ale unei societăţi trebuie să se demonstreze apte de a impune altora respectul pentru credinţele care le caracterizează şi pentru îndreptarea căutărilor lor spre binele public, spre binele comun. Altfel, politicul nu poate sta lângă celelate două şi, în general, nu poate sta cu fruntea sus în faţa societăţii.
Nu o credinţă precum cea religioasă, i se cere; nici o grijă de cel apropiat emanată chiar din aceeaşi căldură cu cea a familiei. Dar, mutatis-mutandis, i se cere exprimarea limpede a valorilor pentru care pledează, i se cere credinţa sinceră fată de elementele unei doctrine în virtutea căreia îşi prezintă oferta de administrare a ţării, i se cere a demonstra că reprezintă în mai mare măsură o categorie de oameni dispuşi la sacrificiu pentru binele public, decât una grupată doar pentru obţinerea unor avantaje personale.
Numai pe asemenea motive ne-am permis a porni de la exemplul celor două sfere dintre cele care se intersectează în existenţa noastră, ca lecţie de valabilitate pentru sfera politicului: Familia, înafară de măruntul procent al unor declasări, reprezintă însuşi izvorul de căldură umană reciprocă şi de grijă a unei persoane faţă de alta; deci voinţa de existenţă. Biserica s-a confirmat atât istoriceşte cât şi contemporan a fi liantul naţional cel mai puternic, tocmai dovedindu-şi voinţa de spiritualitate unită întru Cele Sfinte. Nu negăm faptul că există şi în aspectele vieţii politice intenţii bune care se subliniază uneori. Dar rar. Sporadic, fără forţă de convingere şi, mai ales, ineficient faţă de ceea ce aşteaptă societatea românească de la cea mai spectaculoasă invenţie obştească a vremurilor noi: Desfăşurarea publică a demonstraţiei de convingere politică democratică. Politicienii trebuie să-şi şi dea seama că este vorba de un mare spectacol - care se desfăşoară în mod atât de public, încât nu se poate să nu li se observe prea bine orice fel de joc - dar, în acelaşi timp, trebuie să fie convinşi că jocul acesta nu se mai poate desfăşura cu amatori, cu nechemaţi, cu netalentaţi şi neşcoliţi. Ca să nu-i huiduie şi să nu arunce cu ouă clocite în ei, publicul doreşte actori bine formaţi, demonstrându-şi atât vocaţia cu care vin în acest spaţiu public al politicii democratice, cât şi buna cizelare prin cultură şi strădanie formativă a mijloacelor prin care îşi joacă rolul.
Biserica şi Familia nu pot (şi nici nu trebuie) a fi imitate. Ele îşi au rolul lor şi mijloacele lor în evoluţia spirituală a societăţii. Politicul trebuie să-şi afle şi să-şi demonstreze cu aceeaşi onestitate rolul său. Rol care, ne fiind acelaşi, nu poate nici calchia mijloacele, nici împrumuta voinţa de afirmare spirituală al celor două. De aceea, trebuie să arate că şi l-a descoperit pe al său, cu elementele proprii de credinţă, de consecvenţă, de cinste în serviciul public şi toate celelalte elemente care contribuie la afirmarea voinţei politice a unei societăţi.
Numai cu intenţiile bune ale unora, empirice şi precare, aşa cum sunt ele, dar despre care am păcătui dacă am spune că nu există deloc, nu se va face niciodată nimic. Ba, dimpotrivă, politicul va sublinia degringolada în care duce ţara.
Deoarece acreditarea în faţa electoratului a unei reale voinţe de a-ţi face datoria faţă de el, se poate demonstra tot printr-o formă de credinţă şi o formă de învăţătură, după exemplul Bisericii, chiar dacă mai apropiată de păcatele zilnice decât Ea. Adică printr-o formă în care omul să te simtă şi sincer dar şi învăţat în doctrinele tale, calificat în a le aplica cu pricepere. Şi, mai ales, consecvent în fapta bună care, din punct de vedere politic, total secularizată fiind, este mult mai concretă şi mult mai pipăibilă pentru oricare.
Întru această speranţă ne-am permis o comparaţie pe care, după faptele sale de până astăzi politicul românesc n-ar merita-o; ci doar încrederea noastră în conceptul de meritocraţie ne obligă să ne-o permitem şi să pledăm pentru învăţătura ce se poate trage.
Bine-nţeles, cu precizarea acelui « mutatis-mutandis » şi a faptului că, din păcate, începem să ne aflăm la limitele unei asemenea asteptări de care depinde afirmarea unei adevărate voinţe politice româneşti.



III. PERSOANA
LA ACEST CAPITOL, SPRE A DA CELOR CARE SUNT ÎN VIAŢĂ DREPTUL CRESTINESC DE A-ŞI CORECTA, COMPLETA ŞI DESĂVÂRŞI PERSOANA, LUĂM DOUĂ BIOGRAFII CARE, ÎNCHEIDU-SE, S-AU RETRAS LA DISTANŢA DE LA CARE LE PUTEM PRIVI ANSAMBLUL ÎN TOATĂ BINECUVÂNTAREA LUI.

DEMNITATEA FENTEI ŞI DRIBLINGULUI

Cu cât te tulbură mai mult, moartea unui om mare, care a fost adevărat model pentru alţii, poate fi mai puţin chinuitoare, deoarece ea nu-ţi împinge sentimentele doar către durerea pierderii ci şi către meditaţie asupra acelei vieţi de model care, încheindu-se, mai aduce încă un mare dar semenilor: semnificaţia exemplară pe care o capătă pe soclul care acum e stabil şi definitiv.
Ii vor face argeşenii, desigur, binemeritata statuie în bronz Domnitorului lor atât de legat de cetăţile de scaun ale Argeşului şi Târgoviştei, aşezând-o cu dragoste şi cinste în faţa stadionului care-i poartă numele; dar statuia spirituală şi-a făcut-o el dăruindu-ne-o nouă, până-n ultima clipă şi până la ultimul amănunt. Iar ultimul amănunt, cel pe care poate că-l ştiau unii, dar a devenit evident şi, mai ales, semnificativ pentru toţi de-abia acum, în ciuda faptului că ţine doar de tehnica jocului (adică, în ultimă instanţă, lăsând vocaţia laoparte, de tehnica meseriei pe care şi-o alege orice om), devine uluitor atunci când îl priveşti în perspectiva unei vieţi încheiate: Marele, genialul, cuceritorul şi covârşitorul fotbalist nu a avut, în toată viaţa lui NICI UN CARTON GALBEN!
Deci, mutând lucrurile de pe stadion în viaţa de zi cu zi în care, pentru unii dintre noi nu trece săptămână în care să nu merităm un cartonaş galben, iar unul din câţiva să nu ajungă şi la cel roşu, iată cum tristeţea acestui moment capătă o conotaţie de înţelepciune prin exemplul unei vieţi întregi care demonstrează că se poate exista şi corect, se poate exista şi cinstit, se poate exista fără a face nimic ruşinos. Adică un concept de meritocraţie poate împinge societatea spre mai bine şi exemplul uman spre o asemenea direcţie există. Cad astfel scepticismele provocate de necinstea de zi cu zi, demagogia de zi cu zi, cearta şi agresivitatea de zi cu zi.
Traducem aceasta prin ideea că lucrurile din viaţa noastră se poticnesc pentru că: ”nu trece zi de la Dumnezeu în care să nu vedem un politician corupt, o lege strâmbă, o afacere în defavoarea cetăţeanului, o scumpire în defavoarea consumatorului, un favoritism spre câştigul dubios al unora, un joc de putere administrativă prin care sunt trişaţi cei pe care-i administrezi, o minciună la dosarul de la CNSAS, o descoperire în declaraţia de avere, ca să nu mai vorbim de servicii prost făcute, funcţionari incompetenţi, şpăgi, traficuri şi acte ilicite prezente zilnic cu zecile de mii”... Am „tradus”astfel paralela făcută, spre a sublinia ceea ce numim în practica curentă „driblare a cetăţeanuilui” sau „fentare a legii”. Şi o facem tulburaţi în acest moment de amintire a unui om care, iată, evident lucru tocmai prin acest amănunt: practicând driblingul cu toate rigorile sale profesionale, a reuşit ca o întreagă viaţă, niciodată să nu înşele, să nu bruscheze, să nu încerce câştig nemeritat, să nu conceapă a fi agresiv, să nu-şi manifeste, măcar odată, aversiunea faţă de vreun partener, de vreme ce nici unul dintre sutele de arbitri care i-au controlat jocul nu a ajuns la măsura de a-i arăta cartonaşul galben. Dumnezeule, deci se poate!... Deci caracterul uman poate ajunge la o asemenea morală profesională cu care să treci prin viaţă demn şi lăsând o amintire nepătată nici de cea mai mică nuanţă de galben!... Dă-ne Doamne, asemenea oameni să salveze societatea asta blestemată la riscul de a se-ngropa sub ploaia de cartoane de-a dreptul roşii!... Deschide-le Doamne mintea şi arată-le că regele driblingului şi al fentei a demonstrat cum se poate face asta cu bună credinţă, prin făţişa competiţie de calităţi şi nici un act infam care să reclame lovitura de pedeapsă pe care-o primeşte întreaga echipă, dacă tu eşti nedemn!
În cazul de faţă, al „traducerii de faţă”, echipa este întreaga ţară care, din pricina unor jucători nedemni, agresivi, trişori, pungaşi, cotonogari, profitori de off-side, scandalagii care-njură adversarul sau arbitrii şi care, doar dacă le pui cătuşe renunţă la năravul mâinii hoaţe – din pricina acestora, deci, întreaga ţară suferă lovitură de pedeapsă după lovitură de pedeapsă. Pentru a ne salva, statuia lui Dobrin ar trebui să fie înălţată nu doar la stadion şi nu doar pentru iubitorii sportului, ci în orice piaţă publică şi pentru oricine, purtând inscrpţia: „UN ROMÂN DE MERIT, CARE A DEMONSTRAT CĂ SE POATE TRĂI CINSTIT ŞI DEMN”.
„A dribla cinstit” – iată paradoxul încurajator. Dar e paradox numai în aparenţă, deoarece exemplul lui Dobrin ne demonstrează că atunci când în viaţa ta primează vocaţia şi profesionalismul – vocaţia cu care te-ai născut şi profesionalismul cu care ţi-ai cizelat-o tocmai ca să dăruieşti prin ea oamenilor bucurii, cum ne-a dăruit el în marele spectacol fotbalistic de fair-play ce i-a fost întreaga viaţă – poţi trece prin ea cu demnitate pentru tine şi cu mare folos pentru semeni. Iată de ce, acum când pe buzele multora se află falsul şi pedantul termen de „reformare a clasei politice”, trecem peste durere şi ajungem la exemplu. Exemplu care, aşa cum am arătat în alte articole că poate veni de la Biserică sau de la Familie, iată că poate veni chiar şi din marea comunitate sportivă a românilor. Şi nu de „reformare”; pentru că, deocamdată, nu avem ce reforma. Este, însă, posibil să ne formăm o clasă politică prin respectarea criteriului de meritocraţie, după exemplul lui Dobrin în profesia lui. Adică să promovăm acei oameni cu vocaţie sinceră pentru politica ţării şi să-i formăm tehnic atât de bine încât, niciodată în serviciul public să nu frizeze apariţia vreunui cartonaş, care numai punctual îi priveşte pe ei; ca pedeapsă, însă, se răsfrânge asupra noastră, a tuturor. În acest fel, reforma propusă sper să se refere numai la sensul de „a trimite la reformă” concepţiile abuzive şi egocentrice pe criteriul grupului de interese, care până acum nu se ridică peste stadiul democraţiei de haită, iar o voinţă politică adevărată, la nivelul întregii ţări, să-i formeze pe cei devotaţi cu adevărat cauzei democraţiei româneşti.
Nu întâmplător, deci, la căpătâiul unui asemenea om-exemplu, lacrima mi s-a oprit transformându-se în gânduri despre „Demnitatea fentei şi driblingului”, cum mi-am intitulat aceste rânduri care, pentru o mai largă interpretare, s-ar putea intitula şi: ”A fi mare domn chiar şi atunci când driblezi”; sau: „a fenta la o mare înălţime morală”; sau, fiind vorba de penibilul balcanic al mediului nostru: „ a aduce la nivelul gloriei şi demnităţii un act prin care alţii nu ştiu decât să se înjosească”; sau multe alte asemenea formulări încurajatoare pentru speranţa noastră de a ne îndrepta spre criterii meritocratice în societatea românească. Speranţă produsă chiar şi de o meditaţie tristă, la pierderea celui despre care ştiam toţi, dintotdeauna, cât de mare era, cât de popular era, cât de neîntrecut era; dar acum, când devine monument cu adevărat, aşezându-se definitiv pe soclul acela chiar prea înalt pentru a-l vedea bine toţi meschinii muritori, soclul ce-i stabileşte definitiv legătura cu transcendenţa, ne dăm seama şi cât de corect era, cât de moral era, cât de cinstit, de drept şi de demn era, ridicând la valoare de artă morală ceea ce fiecare mic escroc material sau pungaş politic crede că e înşelăciune, trişare, tragere în piept sau orice alt act nefast din meschinul cocncureţial sau acaparator.
Pentru că numai el, Dobrin, prinţul glumeţ al fentelor şi regele stăpân al driblingului a făcut din acestea act de demnitate şi de glorie publică; în vreme ce noi, repet: în viaţa noastră de zi cu zi, făcându-le şi prost şi pe ascuns, ne considerăm şmecheri pentru că i-am trişat pe alţii şi suntem, în fapt, pungaşii care i-au furat.
...Şi, fiind acesta obiceiul bocitoarelor - de a repeta invocările frumoase despre viaţa celui care ne părăseşte lasându-ne mai trişti în lumea asta mai tristă – iarăşi repet: Zilnic, mii de politicieni, zeci de mii de oameni de afaceri, sute de mii de funcţionari corupţi, milioane de şmecheraşi se driblează ca să se fure, fentează spre a eluda legea şi îi deposedează pe alţii de bunurile lor, în vreme ce, iubind şi respectând mereu fair-play-ul unicului bun adevărat care este posesia mingii şi bucuria de a o juca, domnitorul argeşean al uralelor noastre, nu a avut nici măcar un cartonaş galben în toată cariera lui! Adică, nu şi-a permis nici măcar să greşească, darămite să înşele sau să agreseze! E o lecţie de demnitate aşezată chiar pe conotaţia vulgarizat-condamnabilă a „driblării”. Condamnabilă la toţi muritorii care o consideră o hoţie ceva mai puţin condamnabilă şi din acest motiv, o practică în limitele dubioase ale relei credinţe. Chiar aşa a şi intrat termenul în limbajul curent: meschin, apucător şi bazat pe interese ascunse. Driblează politicienii, driblează fabricanţii, driblează negustorii, driblează administratorii bunurilor altora, driblează prietenii, driblează oamenii care se pun în serviciul tău...
De acolo, de unde a primit primul său cartonaş - cartonaşul de intrare la locul drepţilor, pe care ţi-l dă numai Sfântul Petru - prin propriul său exemplu Dobrin face o ultimă fentă, aşa cum ne înveselea cu neprevăzutele mişcări ale invincibilei sale curse pe lângă tuşă: Le face, acestor dribleuri meschini, fenta de a-i trimite la reformă dacă nu învaţă că driblingul e ceva foarte serios şi foarte profesionist, pentru care trebuie să ai şi vocaţie şi cinste şi pregătire tehnică.v *
* *
Ne-am fi gândit oare, vreodată, la Dobrin ca om politic?
Niciodată, cu toate că el întrunea cerinţa principală şi era printre puţinii care avea trăsătura esenţială pretinsă omului public: Cinstea şi profesionalismul cu care se achita de îndatoririle sale publice – onestitatea şi dăruirea cu care devenea model în viaţa publică. Dar, cu toate că acestea trebuie să fie trăsături semnificative la oricine aspiră spre a fi lider de opinie, vicierea şi deturnarea conceptului de „politică” la noi, scoate un asemenea om din sfera ei. Persoană publică evidentă şi adevărat model de comportament al cărui exemplu ar fi fost grăitor chiar şi fără să vorbească în limbajul mai de lemn sau mai inspirat al celor care vor să ne conducă, Dobrin nu numai că nu a fost luat în seamă de partidele cărora le-ar fi făcut cinste şi le-ar fi adus popularitate, dar nici măcar în politicile fotbalului nu a fost atras.
Ba, îndrăznesc chiar să afirm că a fost respins!... De cine?... De nimeni; de nici o persoană concretă, de nici un om care l-ar fi considerat un adversar sau un nechemat. Nu şi-ar fi permis nimeni să-l ignore pe gâscan; nici cei mai fitiligii dintre aranjori – ca să folosim întregul limbaj al jocurilor de pe marginea stadioanelor!... Şi atunci?!... Atunci înseamnă că Dobrin a fost respins prin părerea noastră de derizoriu moral, că politica e neciste, că politica se face mai mult după ureche decât profesional, că în politică e nevoie de şmecheraşi şi nu de profesionişti, că politica e cea care rabdă orice compromis şi orice praf în ochi.
În acest mod, ne găsindu-şi loc în politicalele fotbalului nostru unde mânăria şi iuţeala de aranjamente peste capetele jucătorilor este fapt de la sine înţeles şi acceptat, nu şi-a găsit loc nici în politicalele politicii, unde mânăria şi discordia creată peste capetele alegătorilor este, cu atât mai mult, fapt foarte de la sine înţeles.
Această realitate degradantă a politicianismului, compromisurilor, provocărilor şi slujirii intereselor personale este considerată atât de firească la noi, încât, chiar dacă uneori ne indignăm de ceea ce se petrece în politică, de mirat nu ne mirăm!... Ei bine, tocmai această lipsă de mirare, tocmai această tocire în blazarea faţă de un fenomen degradant, toată această convingere asupra inerţiei maligne a actului politic e decăderea; e marginea prăpastiei. Convingerea cetăţeanului că politica trebuie acceptată cu murdăriile ei, iar administraţia şi justiţia cu corupţiile şi birocraţiile lor antiumaniste este tocmai această margine a prăpastiei altei lumi decât cea a civilizaţiei democratice; prăpastie în care o societate poate să cadă dacă nu e trasă înapoi, spre civismul adevăratului stat de drept bazat pe o democraţie reală, de către oamenii demni ai politicilor meritocratice. Depistarea lor în interiorul societăţii, favorizarea lor în afirmare şi chiar obligarea lor la aceasta este singurul contrabalans la ignobila practică a apelor tulburi. Iată numai câteva remarci recente, din acest an 2007, care ne-au impus necesitatea acestui demers:
- Ideea generoasă că „nimeni nu este mai presus de Lege” a atins în ultimul timp asemenea culmi demagogice încât unii papagali politici chiar au lăsat să se-nţeleagă că: „Dacă nimeni nu e mai presus de Lege, n-avem decât să schimbăm Legea (sau Constituţia) ca să fie ea mai prejos ca noi”... - Discuţiile despre reprezentarea în Parlamentul European au atins cel mult nivelul cunoaşterii limbilor străine. Ca dovadă ce clasă politică primitivă avem, s-a discutat despre limbile în care ne vom exprima şi nu despre ce vom exprima acolo. Ca şi cum acele limbi nu sunt folosite şi de pungaşi, proxeneţi, prostituate. Cultura politică şi demnitatea civică nu conta, până când politicienii nu au dat mâna cu acel urmărit penal pe nume Argint care, fiindcă vorbeşte italiana, ar însemna că poate să ne şi reprezinte...
- Confiscarea puterilor judecătoreşti, a căror inamovibilitate neînregimentată politic ar trebui să fie garantată, devine nu numai o practică, ci chiar o preocupare permanentă în conflictul dintre Guvern şi Preşedinţie, în aşa fel încât alte probleme de real interes politic naţional sunt neglijate sau lăsate pe planul doi...
- Concomitent cu şpaga şi falsul în acte publice la înălţimea ministerială a unor indivizi de nivelul politic al caltaboşilor, palincăi şi cel mult al diurnelor pentru locuinţe nemeritate sau al cumpărării cu japca de case subevaluate, a apărut şi un document prin care ex-regele şi mama lui au manipulat, spre ştergerea urmei, vânzarea unor tablouri din patrimoniul naţional...
- Au ieşit la iveală documentele prin care bordurile de care nu avea nevoie Bucureştiul au fost furnizate prin firma primarului general, iar şpaga luată pentru favorizarea concursului de procuror-şef al unui judeţ, nu a condus şi la întrebarea prin ce şpăgi a stâns banii respectivul care a dat-o... Etc, etc, etc...
În asemenea condiţii, nu ne poate aştepta decât prăpastia acelor ţări bananiere pe care le folosesc alţii, nu în interesul locuitorilor lor, ci în interesul celor care nu mănâncă doar banane. E nevoie de bărbaţi demni şi merituoşi care să-ncline balanţa spre justiţia socială a marilor democraţii. E nevoie de modele de demnitate umană care să facă din statul de drept un garant al ascensiunii sociale prin ascensiunea condiţiilor de demnă existenţă umană. Dobrin este un asemenea exemplu care nu a fost folosit.


Pagina urmatoare
 

Portal de carte si arte periodic de cultura si initiativa locala. Copyright ©2007 Editura Realitatea ISSN 1842 - 9971 cartesiarte.ro
Disclaimer : fiecare link si articol pe care il prezentam are propriul Copyright © si raspundere pentru continut.