Nicolae Tic
Mi-l amintesc venind la mare, din dragoste pentru mare, dar fără să intre în mare ci stând la umbra unui copac şi aşteptând până când, părăsind plaja, veneam cu toţii căutând şi noi răcoarea. Pentru că, sunt sigur, el venea la mare şi pentru miraculoasa ei capacitate de a ne strânge pe toţi acolo şi a trăi momente de prietenie sinceră şi de exuberanţă artistică aşa cum îţi permite vacanţa, chiar dacă ea era mai mult sau mai puţin subtil supravegheată de ochii şi urechile care transmiteau câteva vile mai încolo, sub formă de turnătorie, toate giumbuşlucurile noastre de artişti în concediu.
Dar bucuria vacanţelor era prea mare şi nu ne-o întina nici măcar momentul când unii eram izolati pentru ca alţii să se întâlnească cu “conducătorul iubit”. Veneam acolo cu conştiinţa că e locul nostru, făcut din banii noştri, meritându-ne şi noi, astfel, săptămânile de soare. Băieşu, Fulga, Horia Lovinescu, Radu Boureanu, Drăgănoiu, Leonida Teodorescu, Alexandru Căprariu plus mulţi dintre noi încă în viaţă, ne strângeam cu copiii şi căţeii noştri pe malul mării, sub ochii grijulii ai câte unui staroste ca Stancu sau Macovescu care, pesemne, aveau greul rol de a se angaja faţă de stăpânire să ne domolească spiritele încărcate de energii solare şi de-mprumuturile smulse preferenţial. Printre toate aceste spirite, un înţelept de cale netulburată era Nicolae Ţic.
Bolnav în ultima vreme, el suferea pe banca lui la umbră, citind cu interes de bârfitor ziarele şi rumegându-şi cu înţelepciune de filosof personajele; dar nouă, celor din jur, ne transmitea un calm olimpic.
Şi, nu numai nouă, dar o transmitea şi personajelor lui, care-ţi apăreau într-o analiză sobră, de perspicace atenţie nerăsfăţată pe care le-o dădea autorul lor, tot aşa cum părintele dotat cu o bună ştiinţă sau instinctualitate pedagogică ştie să-şi învăluie odrasla într-o grijă protectoare şi plină de comunicare ce înseamnă mult mai mult decât excesele de dragoste şi furie ale celor care-i iubesc temperamental.
Iar, prin aceste personaje, o transmitea şi cititorilor lui, care-i apreciau sobrietatea prozei, zgârcenia exprimării prin care cuvântul căpăta ţintă şi mai precisă, ţinerea-n hăţ a fanteziei care nu era deloc debordantă, ca-n superficialitatea multor autori nestăpâniţi, sentimentali şi emfatici, nu era deloc agresivă şi cu poetice urme de agresivitate candidă, ci se dezvăluia la el greu, după ce te cucerea cu faptul nud, relatat sec, de-abia atunci când începeai să-i înţelegi profunzimile unui gânditor mult mai atent decât lăsa la început impresia.
Face parte din acea generaţie foarte încercată, care a pornit de la scoala reportajului; şi nu a unui reportaj oarecare, ci a aceluia festivist si declarativ cum era dorit de “îndrumătorii” vremii care, compromis fiind în demagogia lui, trebuia să se reabiliteze prin observaţia pertinentă şi realismul nedoritor de concesii politizante. Oameni ca Ţic l-au reabilitat şi, prin încăpăţânarea lor de a desfolia aparenţele ajungând la resoartele fireşti ale trăirilor umane, indiferent de cadrul politizat de editorii care ne publicau, s-a recăpătat încrederea cititorilor prin recunoaşterea de către ei a unei descrieri adevărate, atente şi responsabile, dincolo de festivismul titlurilor sau marginalelor “mobilizatoare” pe care erau obligaţi să le pună secretarii de redacţie.
De aici, adică prin experienţa de la reportaj sau când nu se puteau depăşi rigorile politizante impuse reportajului, s-a ajuns la literatură. Iar un grup de tineri, din care făcea parte şi Nicolae Ţic, au avut îndrăzneala să proclame chiar un curent aşa zis al “adevărului integral”, care a dat mult de lucru criticilor oficiali, mânaţi de la spate de politruci sau de propriile lor insticte carieriste, să-l foarfece şi să-l demanteleze în aşa fel încât, nici nu se ajunsese să se scrie ceva mai consistent spre a se putea demonstra fie valabilitatea artistică, fie măcar experimentul literar prin operă de creaţie propriu zisă, că eticheta era pusă şi cerberii ideologici îi îngrădeau pe tinerii dornici de prea multă fantezie la declararea unei şcoli literare aparte, în ţarcul comun şi egalizator al realismului socialist. Poate că şi o asemenea întâmplare de tinereţe când, pentru fiecare tânăr creator se găseau cel puţin câte doi îndrumători care să-i aplatizeze opera, nelăsând relief decăt cel mult pentru “marele exemplu al literaturii sovietice” cu celebrităţi ca Ajaev şi Babaievski ale căror capodopere se confecţionau în colective redacţionale de neinspiraţi, o asemenea experienţă menită să te facă să-ţi bagi minţile artistice mai în cap, adică, mai în interiorul unei necomunicări de intenţie care conducea la o luptă surdă şi tăcută cu cenzura şi la inventarea de tertipuri prin care să faci slalom printre obstacolele ei, o asemenea realitate de care şi-a dat seama prin destinul propriei sale opere, a făcut din Ţic un autor zgârcit la vorbă, observator de fapt nud, lăsându-l pe cititor să dea interpretarea subînţeleasă. Interpretare care, multă vreme a constituit liantul complice dintre autor şi cititor, unul trăind satisfacţia de a spune măcar pe jumătate lucrurile, altul bucurându-se de cealaltă satisfacţie ce i se oferea, de a înţelege jumătatea neexprimată a lucrurilor şi, ambii, bucurându-se copilăreşte de momentele în care reuşeau să descopere căile de trişare a cenzurii îndrumătorilor de partid care, din nişte amărâţi de politruci, pozau în critici şi esteticieni.
Este o experienţă fără valoare astăzi, când totul se poate exprima clar, poate chiar prea clar, prea pe şleau, ceea ce-i face pe unii autori să confunde creaţia cu pornografia şi să nu se bucure cu adevărat de libertatea de expresie pentru a-şi descifra lucrurile mari pe care ar fi capabili să le poarte în suflet. Dar este, totuşi, o experienţa de cincizeci de ani prin care au trecut mai multe generaţii, un efort sisific de a spune pe căi ocolite tocmai adevărul care, de fapt, este menit a fi rostit cel mai uşor, dacă-ţi citeşti sufletul cu sinceritate. Cine va proceda la analiza unor asemenea mijloace esopice ale comunicării dintre artistul creator şi publicul interesat de ideile acestuia, va putea constata cât de mare era acest travaliu în efortul de a te exprima faţă de unii şi a-ţi lua măsurile de precauţie de a nu te deconspira faţă de alţii, câtă energie creatoare s-a consumat pentru asta şi câtă ingeniozitate, inutilă în ultimă instanţă, adică atunci când ai uşa deschisă, dar chinuitoare precum săparea unui tunel cu lingura de puşcăriaş, atunci când gărzile de pază erau formate din tovarăşi dresaţi să mimeze intransigenţa ideologică şi apărarea noastră de “putrefacţiile artei burgheze”.
L-am întâlnit pe acest băiat subţiratec şi cu nume ardelenesc ferm, ca un semn de exclamare, la cenaclul universităţii, pe care-l făcusem prin 1950, noi venind de pe băncile liceului (un liceu încă normal, cu opt clase temeinic făcute şi cu bacalaureat în secţie reală şi modernă), venind cu acea cultură clasică şi cu sistema împărţirii democratice a creaţiei pe şcoli literare provenite din iniţiativa imaginaţiei şi a afinităţilor elective a fiecărui grup artistic constituit prin simpla atracţie a vocaţiei.Ca pasionaţi de literatură, eram doldora de lecturi si de citate învăţate pe dinafară din operele superbei generaţii interbelice de scriitori care ne precedaseră şi care se bucuraseră de toată libertatea creaţiei, aşa că încă nu simţeam strânsura momentului şi ce aşteptau de la noi prin acest cenaclu proaspeţii “îndrumători de partid” care luaseră locul profesorilor adevăraţi.
Pentru că eram tocmai seria din amfiteatrele cărora fuseseră alungate marile figuri de tipul lui Călinescu şi Vianu, fuseseră dublaţi de marxişti mai fermi chiar oameni ca Ralea şi Bugnariu şi, pe lîngă subinginerii şi tehnicienii dentari cu care îi înlocuise pe aceştia un ministru al învăţământului de profesie tinichigiu, modeştii profesori secundari aduşi în universitate ca răsplată la falsa campanie electorală pe care o susţinuseră la urnele cu funduri duble, erau, totuşi, intelectualii care mai ştiau ceva din cele ce noi ştiam bine din liceu, dar, duplicitari fiind, tocmai fiindcă ştiau, aceşti carierişti mai vârstinici decât noi, ne puneau nouă pumnu-n gură ca să nu vorbim de asemenea modele de creaţie, total incompatibile cu obtuzitatea proletcultistă.
Pe atunci, Nae Ţic era încă dăruit şi romantic susţinând credinţa noastră că am putea chiar constitui un curent literar. Până ne-au zburătăcit, exmatriculat sau supus la note cu trei puncte mai mici decât cei cu “origina sănătoasă” şi pe noi, ca şi pe profesori, venind vremea când Streinu şi Cioculescu erau arestaţi, Piru trimis lănţar de cadastru la munca de jos, Moisil şi Dan Barbilian acuzaţi că folosesc în spirit burghez axioma matematică, Rădulescu-Motru lăsat muritor de foame la propriu. Vicisitudinile ne-au îndepărtat, dar cred că dintr-o asemenea atmosferă se trage verbul discret şi zgârcenia de comentariu din proza lui Nicolae Ţic, ceea ce, până la urmă, a devenit un stil al său, uşor detectabil şi cu certă aderenţă la mulţi cititori care ne apreciau sinceritatea prin relatarea faptului nud, prin lăsarea în grija lor a comentariilor şi interpretărilor, prin discreţia cu care, printr-o asemenea literatură, li se stimula imaginaţia participativă la actul auctorial de la care porneşte scriitorul. Păstrez şi acum, cu plăcere prietenească, portretul lui cu nasul în vânt, făcut de un alt drag prieten al nostru, sculptorul şi romancierul Nicolae Crişan. Are o alură nostimă, de fiinţă inteligentă care-şi cunoaşte flerul. Flerul lui cu care punea punct unei fraze scurte, tocmai acolo unde îi asigura cârligul prin care cititorul se agăţa ducând ideea mai departe.
Poate că nu acesta ar fi fost curentul literar pe care, cu încă adolescentină exuberanţă, noi am fi visat să-l creem la acel cenaclu de la Universitatea anilor 1950-1951, dar asta putem spune că ne-a reuşit, tocmai prin proba evidentă pe care o constituie opera încă neluată în seamă a lui Nicolae Ţic, operă a unui prozator de deosebită semnificaţie, care-i cam va mira pe viitorii critici, critici adevăraţi, fără mofturile de îndrumători ale celor din generaţiile noastre, când o vor redescoperi în valoarea ei autentică.
(Corneliu Leu)
Inapoi la pagini despre scriitori si artisti
 

Portal de carte si arte periodic de cultura si initiativa locala. Copyright ©2007 Editura Realitatea ISSN 1842 - 9971 cartesiarte.ro
Disclaimer : fiecare link si articol pe care il prezentam are propriul Copyright © si raspundere pentru continut.