ION GRIGORE
CANDOAREA CU SEMNĂTURĂ DE ION


Dacă ne gândim, aşa cum gândeşte el, în culorile lui, la peisajul satului nostru - peisaj al unei înţelepte tihne venind din istorii ce nu ne sunt indiferente, dar peisaj firesc precum iarba, voios precum floarea şi strălucitor precum raza străbătând adâncimile verzişului, cert lucru că, indiferent de acea netulburată pioşenie ţărănescă prin care, la botezul întruchipând unul din ritualurile bucuriei creştine, a fost miruit cu smerenia numelui de Ion, predestinarea lui de a înţelege cu inimă blândă culorile acestui peisaj face din numele său un fel de “Io” voievodal. Adică un uns al candorii pe care e în stare s-o descifreze în policroma linişte şi binecuvântare a baştinilor din sufletul său pe care o tot aşterne pe pânze, descoperind acele guri de rai care, din sufletul ţării pe care am moştenit-o, trec şi în sufletul nostru.
Şi astfel, atunci când meditează în faţa pânzei goale, atunci când se porneşte să înfrunte rigorile compoziţiei sau atunci când, inspirat, începe a născoci minunile sale din vopseluri, Ion Grigore devine, onomatopeic, un fel de: “Io artist al candorii”.
Am spus odată că, într-o altă perioadă, mai veche şi revolută astăzi, dar tristă ca existenţă de atunci printr-o brutală dirijare a artei ce tindea a înlocui inspiraţia proprie, pe când criticii de artă, adevăraţii critici de artă erau înlocuiţi cu personaje malefice care dădeau sentinţe şi comenzi, candoarea aceasta cu care abordează un peisaj specific, izvorât în egală măsură din natura ce-l înconjoară prin largul ţării dinafara lui şi din firea ce-l umple frumos pe dinlăuntru, l-ar cam fi costat. Adepţii academismului cu aripi retezate printr-o experienţă moscovită, cei care proferau împotriva “decadenţei artei burgheze” manipulând talentele spre conformismul oficializat tocmai din teama unei noi revoluţii - cum începuse şi a lor prin artă, dar eşuase în demascarea artistului inspirat – l-ar fi catalogat drept “formalist”, “intimist”, “purist”, adică i-ar fi agăţat de coadă tot felul de “isme” şi l-ar fi trimis la reeducare pentru a-l transforma din artist în fotograf dedicat imaginii aşa zis dorite de clasa muncitoare. S-ar fi produs, aşadar, tentativa de a-i strivi acel instinct funciar al ţăranului devenit artist, adică fiinţă creatoare ce ştie cel mai bine să simplifice totul, precum Brâncuşi, la motive esenţiale. E un noroc pentru plastica noastră faptul că, generaţiei lui Grigore, generaţiei acestor Grigore, aş îndrăzni să spun, nu s-a reuşit să i se anuleze tocmai ceea ce astăzi dă măsura talentului lor.
Dar soarta artistului de a fi catalogat şi clasificat, chiar frumos colorat, precum aripile pestriţe ale unor lepidoptere, nu scapă de acest blestem cu una cu două. Unii contemporani (admiratori chiar), tentaţi la asociaţii rapide şi imediate, vorbind despre originalitatea picturii lui Ion Grigore, îl etichetează şi astăzi cum că ar “reprezenta în desenul şi culorile lui Bucovina”.
Cred că este vorba doar de o naivă încercare de a explica “naivitatea” artistului, adică a explica originalitatea trăsăturilor de naivitate voită a lucrărilor sale, acele măiestre şi măiestrite simplificări ce conduc la simboluri impresionante, simboluri la care fiecare artist ajunge precum sufletul şi harul său şi, care, până la urmă, devin pecetea artei sale.
Naivă ar fi şi tendinţa de a extinde cuprinsul afirmaţiei şi a spune că peisajele lui Ion Grigore reprezintă satul romănesc. Îl reprezintă, bine-nţeles – exact în măsura în care e valabilă şi afirmaţia cu Bucovina!... Deoarece constatarea este ca-n matematici: necesară, dar nu suficientă, oricât de binevoitoare ar fi.
Pentru că Ion Grigore se reprezintă, în primul rând, pe sine – suflet sensibil şi instrument de superbă vibraţie la culoare, ochi măestru în interpretarea volumelor şi a raporturilor lor cu lumina, mecanism artistic de înaltă inspiraţie în transfigurarea tuturor acestora până la o sublimare atât de specifică încât devine: Inconfundabila artă a lui şi numai a lui, care te face să-l distingi dintre sute de pânze. Ion Grigore este un glas original, cu inflexiuni venind din viziunea nevinovată a copilului, cu o mare capacitate de a-şi manifesta puritatea romantică în faţa peisajului dar cu o şi mai mare capacitate de a-l transfigura în sensul unei joace cu cele sfinte, de care sunt capabili numai copiii şi artiştii adevăraţi. Poate de asta, cu toate că a avut norocul să nu apuce epoca în care academiştii rigizi l-ar fi acuzat de formalism, începuturile lui au fost suspectate de misticism de către vajnicii reprezentanţi ai realismului socialist. Şi nici nu greşeau aceşti paznici ai purităţii ideologice care, uneori, se dedau ei înşişi în secret la ochiade înspre “occidentul putred”, dacă vântul bătea uneori într-acolo. Nu greşeau deloc, pentru că, tocmai ceea ce-i considerau ei vină, devine în fapt meritul Dumnezeirii care-l inspiră pe Grigore să vadă atât de frumos starea lucrurilor din cadru, în trăsăturile lor simplificate până la vibraţiile cuceritoare ale esenţelor şi apoi îmbogăţite generos tocmai prin discreţia culorii. Mistica lui Ion Grigore este, în ultimă instanţă, mistica sincerităţii credincioase prin care fiecare dintre noi reuşim să ne concentrăm până la a înţelege esenţele ce se dezvăluie omului prin inspiraţie divină şi apoi să ne desfătăm colorându-le cu ce-şi permite mai mica sau mai marea noastră imaginaţie. E mistica înţelegerii unor esenţe ce stau dincolo de firea văzută a lucrurilor, ceea ce face din artist un mai dreptcredincios decât alţi dreptcredincioşi, adică un dreptcredincios la care e mai evident harul ce i se transmite.
Nu spun că e mai profund acest har; oricare om are dreptul de a fi înţeles în toate profunzimile sale în raport cu Dumnezeirea. Spun numai că e mai evident, adică mai exibitoriu decât la alţii, tocmai prin natura artistului, nu atât de a căuta esenţe cum caută orice fiinţă umană, ci de a se exprima în esenţe, cum obişnuieşte fiinţa înclinată spre artă. Aceste esenţe, de fapt, dau unicitate peisajelor sale făcându-te să-l distingi, imediat, cum vine către tine cu toată copilăria sa poetică şi duioasă, cu toată încărcătura cerului Bucovinei dar şi a chipului de sat românesc, afirmîndu-se într-o pregnanţă acut modernă dar lipsită şi de mofturi şi de preţiozităţi şi de tehnici inutile, ca un poet al volumelor părelnice şi al culorilor ce coboară din transcendent. Până când îţi dai seama că nu e vorba nici de sat, nici de Bucovina, nici de sublimare istorică, nici de strădanii inutile de esenţializare, nici măcar de copilărie sau copilărire. Ci de minunea prin care un blând copil al lui Dumnezeu priveşte veşnicia culorilor, a luminii şi a spaţiului, într-o largă patrie artistică, aducându-le cu candoare din nemurirea lor în pânzele sale care devin inconfundabile.

Inapoi la pagini despre scriitori si artisti
 

Portal de carte si arte periodic de cultura si initiativa locala. Copyright ©2007 Editura Realitatea ISSN 1842 - 9971 cartesiarte.ro
Disclaimer : fiecare link si articol pe care il prezentam are propriul Copyright © si raspundere pentru continut.