ION BĂIEŞU
A LUI MIHALACHE


Pe cât de dezinvolt-apropiată a fost relaţia noastră de-o viaţă (şi, chiar “de-o viaţă literară” aş îndrăzni a spune), pe atât mai sfios şi mai ezitant intru în relaţie acum cu memoria prietenului drag al inimii mele care a fost Ion Băieşu.
Cum se întâmplă asta, oare?... Şi, mai ales: De ce?!
Micuţul meu prieten neastâmpărat de zglobiu şi scânteietor de inteligent - către inima căruia mă deschideam deîndată, numai ce-l simţeam în preajmă, sau când îi auzeam primul apel de telefon - mă inhibă acum, când e nemurire şi când trebuie să-l iau în serios dându-mi seama cât de mare este şi ce adâncă urmă artistică a lăsat pe numele lui. O urmă originală, autentică şi adâncă de parcă ar fi călcat în ea cu toată greutatea lui Fănuş Neagu, iar nu cu fiinţa sa micuţă, care domina doar eteric sau spumos, prin spiritul mare, vesel, duios şi activ fierbător care-i împlinea întotdeauna dimensiunile prezenţei.
Pentru că noi am fost trei prieteni ai tinereţilor ca şi ai maturităţii noastre literare: el, cu mine şi cu Fănuş, în ordinea crescândă a vârstei, el fiind născut în noaptea dintre anii ’32-’33, eu în vara dinainte, iar bătrânul Fănuş, ehe, în aprilie, chiar mai înainte de Sfântu Gheorghe! Fiindcă, dacă s-ar fi născut mai în preajmă, teluricul său tată măreţ ca un haiduc de Bărăgan, i-ar fi dat numele sfântului celui călare deasupra balaurului, iar literatura română l-ar fi consemnat sub numele de Ghiţă pe cel mai intempestiv liric mare prozator al istoriei ei.
Guţă era nu numai o fiinţă mignonă şi delicată, ci şi cel mai mic dintre noi ca vârstă, dar iată că tocmai el a fost hărăzit să treacă primul pragul acela lasându-ne, pe mine şi pe Fănuş, să intârziem pe lumea aceasta. Pesemne, ca-ntr-una din nesfîrşitele lui glume bune. Fiindcă, mai rămânând noi pe-aici, ne dăm seama cât de mare era el, ce inestimabilă valoare literară a ştiut să reprezinte şi să lase în urmă, cât de rotundă îi este opera, ce amestec de veselie şi lacrimi, de ironie şi sensibilitate duioasă, de tragism tratat cu umor în faţa actului cinic al proştilor ca şi de bunăcredinţă artistică reprezintă inteligenta alchimie prin care el şi-a construit-o.
Umorul lui era al omului bun, al minţii deschise care gustă spiritul oricui şi îşi însuşeşte marea ironie a lumii nu prin răutatea invidioasă a neputinciosului, ci prin generoasa încredere în vitalitatea ei care ajunge autoironie. Şi, încă, o autoironie practicată fără jenă alături de celălalt sentiment de putere spirituală care este detestul inteligenţei faţă de obtuzitate, refuzul imaginaţiei libere faţă de dictatură, fermitatea dispreţului faţă de micimea oportunistă a duplicitarilor egoişti şi corupţi care se consideră “dăştepţi”, sentiment care traversează tot teatrul său şi culmea de proză a epocii pe care o reprezintă romanul “Balanţa”. Încă de pe atunci, din apropierea care nu-ţi lasă perspectivă, noi simţeam toate acestea. Iar el, cel care era pentru noi Guţă şi atât, s-a îndepărtat tot din gest altruist, spre a ne lăsa perspectiva liberă spre gluma pe care ne-a făcut-o: Iată cât de mare sunt! Aşa că, aşezarea conceptului de “Guţică al nostru cel plin de vervă”, alături de cel postum al consacrării autoratului unui creator de mare profuzime, mă duce spre a îndrăzni repetarea eminescienei caracterizări: “Finul Pepelei, cel isteţ ca un proverb”, dar şi acel “Văz monstruos” care-l teleportează pe Caragiale dincolo de glumeţul din el, trecând apoi şi la Ionesco iar, de la acesta, pe calea de talent cea mai autentică, la Ion Băieşu care, dintr-o nefericită glumă a istoriei, nici măcar numele său autentic muntenesc, de ţărănească familie buzoiană, nu şi l-a putut păstra. Pentru că el, pe când, tot ca o glumă, scria versurile proletcultiste la şlagărul “Ilenuţa tractorista” venind să se înscrie la Şcoala de literatură cu numele de Ion Mihalache, a fost atenţionat că ar putea avea deaface cu lupta de clasă prin asemănare cu numele liderului naţional-ţărănist; iar atunci, a cotit-o spre pseudonimul “Băieşu” şi, după cum se vede, chiar dacă a luat-o în glumă, a cotit-o pentru totdeauna şi pentru toată istoria literaturii.
Consemnez acestea, pentru că am fost pus în faţa câtorva întrebări despre întâmplările lui vesele, despre sorgintea lui din Caragiale sau din Ionesco, despre frăţietatea lumii literare de altă dată şi dihonia de astăzi. Iar răspunsul cel mai bun este însăşi personalitatea de dulce veselă prietenie plină de spirit, a celui care şi-a făcut singur gluma cu numele, făcându-ne să-i spunem şi să-l strigăm, atunci când nu ne auzeau serviciile de cadre, “Băieşu a lui Mihalache”. Este, de asemenea un răspuns, permanenta lui explozie de frăţie şi prietenie voioasă care a coagulat o întreagă generaţie literară, sunt glumele superbe pe care le-am moştenit de la el, ca şi interpretarea unică pe care el o dădea unor anecdote celebre. Dar, în ori ce caz, gluma de a se compara cu Caragiale sau Ionesco, el n-a făcut-o niciodată; cu toate că, dacă ne gândim bine, zău că n-ar fi fost chiar neîndreptăţit! Amintirea lui astăzi, a zâmbetului lui cu acel dinţişor ieşit cu umor incisiv ceva mai în faţă decât ceilalţi, se învăluie într-o aură azurie precum a dimineţilor de vară la care ne prindea cheful sau poturile lui norocoase. Mi-l amintesc, prin ceaţa aurită a acelei plăcute oboseli pe care o trăiam împreună, în grupul petrecăreţ pe care el îl amuza cu glumele făcute pe seama celor care, odihnindu-se în somnul lor burghez, ieşeau la lumină mai şifonaţi decât noi, morocănoşi încă adormiţi şi cotrobăind ca nişte cârtiţe incapabile a savura splendorile dimineţii. Ale dimineţii pe care noi o-ntâmpinam din plin nesomn, fie la mare, la munte sau la Mogoşoaia, ca nişte oameni odihniţi prin propria lor veselie şi nesăturarea de a comunica unii cu alţii într-o superbă afinitate electivă. Urmaş demn al fratelui nostru mai mare Nicolae Tăutu, Guţă Băieşu nu numai spunea, ci construia glume creindu-le o arhitectură dramaturgică ad-hoc.
De exemplu, la Mogoşoaia, când noi ne încheiam nopţile albe, matinal, prosapăt bărbierit şi pomădat, în costum de Barbizon, cu şevaletul, trepiedul şi toate sculele de pictură purtate-n spate cu bretele de rucsac, cobora din camera sa excepţionalul nostru maestru şi prieten Lucian Grigorescu, intrând doar pentru o clipă în restaurant, ca să-şi umple termosul cu cafeaua ce avea să-i însoţească solitudinea artistică în mijlocul peisajului spre care pornea să-l picteze. Dar în vreme ce lichidul aburind curgea din ibric în termosul scos de după gât cu cele mai bune intenţii, un pahar cu rece şpriţ de vară, sau cu ademenitoare tărie de “luat curaj dimineaţa” apărea lângă el. Apoi Băieşu, ca şi cum ar fi fost străin de aceasta, îi şoptea lui nea Lucică o ştire însemnată sau ceva ce se petrecuse tocmai peste noaptea pe care acela o cinstise cu somnul revigorant artistic. Marele pictor se minuna, ducea automat mâna la pahar şi agăţându-şi, hotărât spre ceea ce pornise, termosul de gât, se aşeza ca-n trecere, doar pe-un colţ de scaun, cu toată încărcătura în spinare, cât numai spre a afla ceva amănunte. Peste o oră, Guţă îi propunea să-l ajute să lase din spinare şevaletul prins în curele, dar Lucică refuza, încă convins că-l aşteaptă peisajul. Peste două, încerca să se aşeze mai comod pe scaun întorcîndu-i spătarul spre burtă pentru a nu-şi mai lovi de el samarul înglobând toată tehnica picturii peisagistice şi, din acest motiv, scotea de după gât şi punea pe masă termosul care-i atîrna în faţă, ca pe un lucru netrebuincios, de vreme ce alte pahare luaseră locul lucidităţii aspre a cafelei. Peste încă trei, Guţă îi lua o mână pe după gât, devenind un fel de cariatidă ce-l sprijinea pe bătrânul artist cu şevaletu-n spate şi urcau amândoi cu greu scara ducându-se spre paturile lor. Pe la mijlocul ei, se opreau să-i salute pe cei ce se pregăteau de dejun, atrăgându-le atenţia cu generozitate că a rămas pe masă termosul păstrând cafeaua încă fierbinte.
Aşa îmi închipui şi astăzi despărţirea de el, prietenul drag al nopţilor mele albe: Urcând, împovărat din dragoste pentru alte mari talente, o scară care-l duce tot mai departe într-o înceţoşare aurie de dulce amiază.

Inapoi la pagini despre scriitori si artisti
 

Portal de carte si arte periodic de cultura si initiativa locala. Copyright ©2007 Editura Realitatea ISSN 1842 - 9971 cartesiarte.ro
Disclaimer : fiecare link si articol pe care il prezentam are propriul Copyright © si raspundere pentru continut.