Adrian Radulescu
Adrian Rădulescu a fost un cărturar care s-a implicat responsabil în evenimentele cetăţii, poate şi datorită faptului că a ştiut să-şi bine aşeze busola ştiinţifică pe direcţiile marilor săi înaintaşi. Istoric şi arheolog care, pe urmele acelora, a săpat cel mai adânc şi cel mai sistematic în istoria Dobrogei. Profesor pe care îl admiram pentru că-şi ţinea cursurile nu în amfiteatru, ci plimbându-se cu studenţii prin sălile impresionantului muzeu de istorie şi arheologie ce-l păstorea. Care săli, uneori, deveneau chiar siturile arheologice ale Dobrogei şi ţărmului nostru - ţărm atât de bogat în istorii, încât poate fi considerat o cheie de explicare pentru multe necunoscute ale devenirii Europei.
Un aplicat om de ştiinţă, cu vastă operă şi de cercetare şi de teoretizare, care a completat prin rigoare momentul primelor entuziasme prin care se valorificau vestigiile Dobrogei. Pentru că, urmându-i bătrânului Canarache care, prin amatorismul său de geniu, repeta fenomenul Schliemann aici, la Pontul Euxin tot descoperind măreţe relicve şi aşezându-le în muzeul a cărui înfiinţare o determinase, Adrian Rădulescu a reprezentat faţeta riguroasă a cercetării şi clasificării actului de descoperire arheologică. Act prin care s-a ordonat şi s-a structurat Muzeul Naţional din Constanţa atât în dimesiunile sale expoziţionale cât şi în cele ale unei mari instituţii de cercetare şi dezbatere. Un intelectual creator, plin de intuiţie şi de cultură istorică, datorită cărora dădea valoare de certificat deducţiilor din cărţile care-i formează opera.
Un istoric modern, superb cunoscător al devenirilor, evoluţiilor, vicisitudinilor şi destinelor acestei părţi de lume – cu alte cuvinte: a vieţii cetăţenilor ei din toate timpurile. Şi tocmai această cunoaştere i-a amplificat la un moment dat destinul făcându-l – şi cetăţeneşte şi supus desfăşurării istoriei – să intervină într-un moment de răscruce care putea provoca multe convulsii (aşa cum n-a provocat sub el, dar a provocat apoi, sub alţii de mai proastă calitate care l-au “lucrat” pe intelectual spre a pune în locu-i reziduurile lor afaceriste). Pentru că Adrian Rădulescu reuşise să garanteze prin personalitatea sa stabilitatea Constanţei în zilele emoţionale ale lui decembrie ’89, ceea ce, pesemne, n-a convenit unora care pozau în mateloţii furtunii doar ca să poată mai târziu schimba stindardele de la catarg sau vinde flota.
L-au purtat spre această promptă dăruire politică, desigur, şi convingerile despre democraţie ca formă de dezvoltare civilizată a omenirii, pe care le avea sădite adânc prin însuşi studiul istoriei, dar şi responsabilitatea civică a cărturarului care-şi asumă riscul periculoasei flăcări a politicii. Această flacără are limbi schimbătoare care pot să te frigă sau să te ardă în momentele de mare convulsie; iar cărturarul, ştiind că echilibrul adus de el e necesar cetăţii tocmai în momentele critice, poate ajunge chiar a se sacrifica pe sine decât să lase nişte nechemaţi să deturneze malign mersul istoriei. Astfel, Adrian Rădulescu a devenit la Constanţa prefectul care a echilibrat atât instincetele (ce puteau fi atunci periculoase) cu care s-ar fi apărat nechemaţii dictaturii ce se răsturna, cât şi avântul (poate necontrolat şi, în ori ce caz, necultivat) al celor care se considerau chemaţii momentului. Ca şi Kogălniceanu (şi tot pe aceste locuri), el a adăugat la opera sa de istoric o pagină de istorie fierbinte: Istoria responsabilităţii pe care nu mulţi concetăţeni de-ai noştri au avut-o în momentele respective.
Chiar dacă mai târziu, prin derbedeii pe care-i scot la iveală întotdeauna valurile furtunilor sociale, Constanţa şi-a pierdut din prestigiu, din onoare şi din onestitate, pentru acel moment acolo a fost un judeţ unde s-a pus ordine în lucruri şi neexagerare în faptă. Iar asta, prin înţelepciunea cărturarului devenit prefect – poate cel mai meritat titlu de prefect, dacă ţinem seama de faptul că Roma avea la Tomis un “praefectus orae maritimae”. Autoritatea lui a fost recunoscută şi de cetăţenii care, prin flerul lor, apreciază intenţiile bune, ca şi de militarii învăţaţi să înţeleagă de la cine au de ascultat ordinele şi de Biserica pe care el a ştiut să o pună deîndată pe primul plan al pacificării morale. Intelectuali de bună credinţă au fost pe atunci mai mulţi în fruntea lucrurilor din judeţe. Cărturari, în adevăratul sens al cuvântului, după câte-mi amintesc, au fost doi: Adrian Rădulescu la Constanţa şi Mircea Tomuş la Sibiu.
Şi, judecând astăzi lucrurile de la distanţă, ne dăm seama că nu a fost rău deloc! Prin onestitatea lor, oameni ca aceştia au girat un moment greu, chiar dacă intrigile şi interesele de camarilă ale unor politicieni marginali astăzi, i-au schimbat repede din funcţii. Sunt subiectiv şi recunosc faptul că, pentru mine, schimbarea lui Adrian Rădulescu din fotoliul de la Constanţa (care, fie spus, era mai adesea tot cel de la muzeu şi nu de la “casa albă”), a însemnat semnalul că lucrurile reintră în normalul lor meschin, interesat şi politicianist. Reintrare care, din păcate, s-a tot confirmat ulterior, începutul fiind chiar acea pomenită vânzare a flotei, apoi a “împroprietăririlor” de la Agigea, a vapoarelor cu ţigări, a fierului vechi, etc. Astăzi, de Dincolo, Adrian Rădulescu ne priveşte tot din fotoliul de cărturar emerit care şi-a săpat nişa sa de Penat în zidurile de neclintit ale istoriei Dobrogei. Dar ce frumos ar fi fost dacă am fi putut spune că ne priveşte şi din scaunul de prefect-cărturar care şi-a înţeles datoria cetăţenească! Ar fi fost mai comod, cred, chiar şi pentru cei care ar dori astăzi să se uite acest amănunt. Mai ales că ne aflăm într-o campanie electorală în care ei vor să apară frumoşi, inteligenţi, dezinvolţi şi, mai ales, glumeţi. Oare nu se tem că unii dintre noi şi-ar putea aminti de “gluma” pe care i-au făcut-o lui Adrian Rădulescu?

Inapoi la pagini despre scriitori si artisti
 

Portal de carte si arte periodic de cultura si initiativa locala. Copyright ©2007 Editura Realitatea ISSN 1842 - 9971 cartesiarte.ro
Disclaimer : fiecare link si articol pe care il prezentam are propriul Copyright © si raspundere pentru continut.