Pluralitas - studii socio-politice
OLIGARHIE, ARISTOCRAŢIE, MERITOCRAŢIE SAU CE MERITE ARE CLASA POLITICĂ ÎNTR-O DEMOCRAŢIE REALĂ PALIDE REFLEXIUNI DESPRE MERITOCRAŢIE, ÎN UMBRA DECONCERTANTĂ A NEMERITOCRAŢIEI

Sărmanul Camil Petrescu, din ce lăuntrică speranţă de raţiune vizionară ca şi personajul său Profesor Doctor Omu, a sfidat mârlăniile plutocrate pe care le agita, prin propriile sale complexe ce-l conduceau la nepăsări nesimţite, Carol al doilea, în luxurianta, venala şi atotbalcanica sa convingere că românilor (care erau mult mai puţin balcanici decât el, care de la Hohezollerni a moştenit doar complexele sexuale), li s-ar potrivi o găunoasă dictatură ca a lui?! Îmi pun această întrebare pentru că eseul „Noocraţia necesară” a fost scris de Camil exact atunci, printre contradicţiile de pompoase uniforme îmbrăcate cabotin de sobri şi capabili oameni de arme, de realele somităţi academice pe care le-am avut şi pricepuţii afacerişti ce consolidaseră cu succes moneda naţională, exact cum le îmbrăcase servil pletora aventurieră a Marelui Străjer, susţinând fără jenă pompa cinică a unei regalităţi care trona cu o regină frigidă repudiată de la dreapta, un ţânc marionetă opacă în stânga, o amantă posedată şi acaparatoare-n pat şi o camarilă odioasă făcută numai din şpăgari şi poliţişti, de ni se dusese, în ciuda progreselor ţării, o asemenea faimă încât vizitele regale româneşti, sau viza pe paşaportul monarhului erau refuzate de unele cancelarii sau curţi. Era, pe atunci, un act la fel de inutil pentru un scriitor de valoare neosificat academică, tot aşa cum ar fi astăzi să inviţi nişte factori executivi ce ne repetă riscul carlist de-a fi amendaţi de lumea civilizată, să-şi lase luptele pentru ciolan şi să participe la o discuţie despre cum ar putea arăta democraţia pe alte planete. Ce le pasă lor de alte planete, chiar dacă e vorba de principiul sfânt al democraţiei?!... Ei au ciubucul aici, realizat prin clientelismul politic şi grupurile de interese la care au tot trudit, aşa că principiile democraţiei baronale fiind stabilite, ei trebuie să se bucure de ele, nu să discute altele!... Cel mult Constituţia: Pe ici, pe colo, pe unde nu le convine, o pot schimba ca şi Carol al doilea. Speriat de propria-i îndrăzneală care teoretiza un criteriu de recunoaştere valorică morală şi intelectuală a apartenenţei la o nouă clasă politică, ce trebuia să aducă noi şi aprofundate criterii ale democraţiei statale, Camil Petrescu şi-a comunicat urgent ideile confraţilor de la cafenea, o fi difuzat intimilor câteva exemplare în speranţa că va găsi un editor şi s-a precipitat găsind o soluţie de a trimite manuscrisul la Biblioteca Vaticanului, ca să-l salveze de pegra neagră a antidemocraţiei ce se dezlănţuia. A aşteptat apoi să treacă cel de al doilea război mondial accentuându-şi surzenia căpătată în primul şi, când a venit la putere aşa zisa democraţie socialistă, oricâtă curte sau mici concesii de istoriografie le-a făcut el conducătorilor acesteia, scaun de academician i s-a dat (tocmai lui, superbului nonconformist!), dar să-şi vadă publicată teza politică despre cum înţelegea el adevărata răspundere faţă de conducerea statală, n-a reuşit. Explozivă în anii aceia, când la Paris de-abia se impunea celebra revistă „Esprit”, „Noocraţia necesară” a apărut abia acum câţiva ani, pesemne printre acele ediţii care caută să nu plătească drepturi de autor, fără a mai trezi vreun ecou în această lume a ideilor care se manifestă galopant, tocmai în încercarea de a ţine pasul cu asaltul tenace al pragmaticii mediului de afaceri... Fără nici un ecou! Aşa cum era de aşteptat la ora aceasta când, prin cei care o practică în mod neavenit şi fără cultura necesară, politica e convinsă nu numai că nu mai are nimic de învăţat de la filosofie, dar mulţi dintre aceşti practicanţi nici n-au auzit că, pe lângă sforării, corupţie, camarilă, manipulare de imagine şi de servicii secrete, mai există şi o disciplină, sau o specie a disciplinei, care chiar se cheamă „Filosofie Politică”. „Noocraţia necesară” rămâne astfel tipărită într-o ediţie confidenţială spre gloria celor care au făcut gestul cultural de a o publica; iar noi, ca şi în cazul Odobleja, rămânem cu speranţa că manuscrisul din Biblioteca Vaticanului va cădea cândva în mâna unui compilator pe care-l va face celebru. Afirm aceasta pentru că, în lume, în lumea civilizaţiei democratice, vreau să spun, oricât ar fi de demodată prin practicile americane ale reprezentativităţii inculte cu baza pe grupuri de interese, staffuri oficiale şi servicii secrete, în unele ţări filosofia politică produce, totuşi, idei care impun politicieni de esenţă mai cultă şi mai rafinată. Al căror joc nu e deloc de lepădat, mai ales în politicile europene. Studenţii mei, de exemplu, au auzit de un termen la modă, cam concomitent cu mine, aşa că, în loc să li-l explic, am preferat să-l studiem împreună: „Meritocraţia”. Fapt care, nu numai că ne-a încântat, dar a condus şi spre deducerea unui alt termen care, la antipodul aceluia, venea să se potrivească aproape mănuşă pe nişte realităţi, nu numai contemporane, ci şi foarte apropiate nouă: „Nemeritocraţia”. Care, deseori, la nivelul culturii politice existente la noi, mai poate fi pronunţat nu chiar greşit şi „Nimeritocraţia” sau, prescurtat, „Nimicraţia”. Pentru că, în măsura în care Meritocraţia ţine mai mult de morală decât de lege, de norme de viaţă însuşite firesc, în mod natural şi din convingerile lăuntrice caracteristice luminării mistice şi psihologiei unui popor sau a unei comunităţi, antipodul ei nu mai ajunge să intre în conflict cu ea - care este situată la o anumită înălţime spirituală, deci acceptă interpretări - ci intră în conflict chiar cu legea care este mult mai concretă social vorbind, prevăzând condamnări precise pentru încălcarea ei. Nu vom repeta ce se spune in literatura de specialitate despre Meritocraţie; rezumăm numai câteva idei ajunse astăzi la recunoaşterea generală: Una dintre locuţiunile proverbiale ale francezilor promovată în caracteristica lor preeminenţă în luptele de afirmare socială este: „Traiter chaqun selon son merite”. În Statele Unite există consacrat termenul de „merit system” atât în literatura socio-politologică, dar şi în practica şi legile de organizare ale Administraţiei Publice. „U.S. Civil Service” – instituţie tradiţională americană, a adoptat acest merit system afirmându-l în materie de „angajări şi promovări pe bază de merit confirmat prin examinări”. Cel mai consacrat autor contemporan de definiţii privind conceptele, doctrinele, gândirea politică şi mişcarea ideilor filosofico-politice, Roger Scruton, defineşte Meritocraţia, în cartea sa „Un dicţionar al gândirii politice”, astfel: MERITOCRAŢIE: Termen inventat în 1958 de Michael Young în lucrarea „Răsăritul Meritocraţiei” indicând o formă de guvernare bazată pe acea gândire care apreciază meritul personal (conform termenului de Aristocraţie prin care Aristotel definea „conducerea de către cei mai buni, ale căror virtuţi îi aduc la putere” în contrast cu termenul de Oligarhie care însemna „conducerea de către un grup mic care a pus mâna pe putere”. „Merit” înseamnă în general inteligenţă plus efort, (orânduirea) având obligaţia de a identifica (la fiecare persoană) cât mai timpuriu capacitatea acestor ambe calităţi, pentru a fi formate selectiv prin promovarea unui sistem educaţional menit să încurajeze şi să impună meritele respective cât mai repede posibil, în aşa fel încât acestea să se configureze sub forma unei elite pregătite temeinic pentru a-şi asuma guvernarea. În plus, toate funcţiile ierarhice şi poziţiile (sociale sau politice) trebuie să fie obţinute (în acestă concepţie) numai pe baza meritului şi în virtutea ideii că, oriunde ajungi (pe scara socială), în vârful obştii sau la baza ei, acela este locul unde trebuie să fii (şi, pe care îl poţi obţine sau depăşi prin merit). Meritocraţia a fost caracterizată ca promotoare a unor norme (de ascensiune socială) prin stări sociale (în rândul cărora se ajunge a face parte datorită recunoaşterii meritelor) şi nu prin clase sociale, care sunt distincte de rest prin sistematice privilegii inegale. Aceasta presupune o societate oferind şanse egale şi o mare mobilitate de schimbare a poziţiei sociale a persoanei, realizată printr-o continuă selecţie (bazată pe ascensiunea prin merit). Multă lume priveşte Meritocraţia ca pe o distinctivă trăsătură a guvernării moderne şi, în consecinţă (după vederile fiecăruia), unii o laudă căutând să o impună, alţii o combat, alţii o ignoră. Acesta este articolul de dicţionar despre Meritocraţie la care, precizând că parantezele ne aparţin, am încerca să adăugăm următoarele: Ca orice termen filosofic sau gest de atitudine umană în faţa vieţii comunitare a „Polis”-ului, Meritocraţia îşi află rădăcină, împreună cu mai toate noţiunile din familia sa, în începuturile vieţii sociale a omenirii. Pentru că Gerontocraţia, practică milenară de conducere a unei comunităţi, se bazează pe experienţa demonstrată şi recunoscută social acelor bătrâni cărora li se încredinţează decizia asupra destinelor obştii. Pe meritul lor notoriu de a şti sau, dacă nu a şti, a cunoaşte măcar mai bine decât alţii, cum trebuie diriguite cele ale vieţii de zi cu zi. Se ajunge, astfel, la o recunoaştere prin merit a celor care devin garanţii gestionării problemelor comunitare. Iar acestora, la rândul lor, le revine îndatorirea de a stabili, tot pe bază de merit, cui i se încredinţează administrarea acestor probleme comunitare – în termeni moderni administraţia publică sau guvernarea, în termeni istorici, după caz, de la conducerea grupelor de culegători sau cultivatori, la comanda vânătorilor sau războinicilor, la împărţirea bunurilor sau teritoriilor cucerite, la strângerea de resurse pentru edificii, etc. Ceea ce demonstrează de ce administrarea a cea ce numim „rei publicae”, nu numai din antichitate sau chiar preistorie, dar şi astăzi, este problema importantă a politicii; iar meritele politicienilor se apreciază pe acest criteriu. De exemplu, într-o mare şi mereu ofensivă democraţie cum este Franţa, din c.v.-ul oricărui politician notoriu, indiferent de profesia sa de bază, indiferent de practica sa politică, nu lipsesc cursurile celebrei „ENA” - Şcoala Naţională de Administraţie. În vreme ce la noi, cei care după Decembrie ’89 s-au gândit că nu le-ar strica o patalama de politician, s-au înghesuit la cursurile Colegiului Superior de Apărare, ca dovadă concepţia militaristă, de măsuri şi tactici concurenţiale, de secrete avantajoase şi strategii de folosire a lor, de informaţii şi contrainformaţii, de război mediatic sau defensive prin politici de înarmare şi, cel mult, de echilibre geopolitice. Acum, reluând istoriceşte lucrurile, constatăm că, în cadrul organizării gentilice, la antipodul Gerontocraţiei apare Autocraţia. Care, la început, pesemne că s-a manifestat ca o trădare a primei. Adică o insinuare brutală sau perfidă la putere, de genul a ceea ce astăzi numim „lovitură de stat”, prin care cel ales de sfatul garant al bătrânilor să administreze, încalecă modul democratic în care i-a fost recunoscut meritul şi şi-l transformă în destin binemeritat nu numai de el, ci de toţi urmaşii lui, chiar dacă aceştia îi vor moşteni doar averea şi titlurile, nu şi meritele, adică vor fi nişte tâmpiţi (termenul nu e grav, pentru că au fost şi sceleraţi, tot aşa cum au fost şi despoţi luminaţi) a căror ereditate înlocuieşte cutuma democratismului primitiv şi esenţial. În lumea noastră contemporană putem vorbi şi despre aspectul involutiv al Gerontocraţiei care, confiscând uneori merite precum înţelepciunea sau experienţa, intră în conflict cu generaţiile mai tinere, conflict în general neplăcut şi neproductiv între generaţii. Desigur că şi din acest motiv a fost necesară afirmarea Meritocraţiei care, după cum am văzut precizarea lui Scruton: Trebuie cât mai din timp să identifice meritele inteligenţei şi ale avântului în efort şi să ofere un sistem educaţional de formare, încurajare şi catapultare cât mai rapidă spre guvernare a unei elite bine pregătite. Prin impunerea unor asemenea criterii se limitează categoric şansele Oligarhiei, care nu înseamnă termenul vag cu care suntem speriaţi astăzi, ci are conotaţia clară a unui grup mic – deci monopol şi dictatură – care acaparează puterea, eventual partajând-o între câteva persoane sau familii, spre deosebire de Autocraţie unde se doreşte stăpân absolut unul singur. Prin extindere, doar, se ajunge la termenul de Oligarhie Financiară, care domină economic o parte din interesele unei ţări şi căreia i se pot limita influenţele tot prin Meritocraţie, termen care, literalmente luat, înseamnă suveranitatea meritului. De remarcat faptul că Democraţia antică, instaurată de Pericle (495-429) a acumulat vreme de un secol destule racile şi inadvertenţe, cum acumulează în timp şi Democraţia contemporană, de vreme ce Aristotel (384-322) vine s-o perfecţioneze prin Aristocraţia care, din arristos=excelent, plus kratos=putere, lansează conceptul de putere a celor mai buni, a excelenţilor, a elitei care prin formarea, şcolirea şi nobleţea lor (deocamdată spirituală) cizelează democraţia de ceea ce are vulgar, spontan şi, uneori prea egocentric, alteori populist. Însuşi numele lui având tot aristo ca rădăcină, adică Aristotel fiind o elită, un excelent, el vine şi propune formarea filosofică a acestei elite în aşa fel încât să poată gira puterea cum trebuie. Raportândune la ziua de azi, înţelegem mai bine teza meritocraţiei care propune stări sociale elastice, la privilegiile cărora să acceadă oricine prin merit, deoarece şi aristocraţia aristoteliană e o stare culturală care înnobilează oamenii prin învăţătură şi merit, în vreme ce oligarhia îşi cumpăra, sau chiar îşi impunea cu forţa privilegiile. Totul era o problemă de merit sau nemerit. Aristocraţii erau o elită care se afirmase social, economic sau cultural prin merite proprii, în vreme ce oligarhia impunea doar, cu mijloace obscure, un monopol al puterii. Aşadar, aristocraţii erau cei dăruiţi de natură prin inteligenţă şi râvnă, pe care cetatea şi-i perfecţiona pentru a o putea conduce. Mai târziu, însă, într-un mod diacronic de concentrare a puterii, Aristocraţia a devenit ereditară la privilegii şi din ce în ce mai rar la merite, aşa că a decăzut spiritual născând Autocraţia. Prin acest excurs se demonstrează de ce, tot in modul amprentei aristotelice asupra gândirii universale, Democraţia, care prin formele ei statistice riscă şi ea decăderea în populism, demagogie, clientelism, vedetism politic ascunzând corupţia sau, mai rău, aduce la putere dictaturi prin procedee electorale, ca în cazul lui Hitler sau în multe ţări din lumea a treia, are nevoie de o revigorare prin Meritocraţie. Aceasta va crea cadrul de şanse egale în afirmarea meritelor, dar şi o selecţie ultrarespectuoasă cu aceste merite înnăscute sau dobândite personal, organizând un sistem eficient de învăţământ care să le valorifice dirijându-le spre merite social-recunoscute. În cazul nostru, aşa cum ne stă bine, confuzia e generalizată, oligarhi sunt numiţi cei care au făcut averi fie prin merit, fie nu, iar aristocraţie nu mai există în niciun fel de limbaj, daramite în comportament. S-a clonat lătrăul politic bolşevic şi ceauşist îmbrăcând costum „Armani”, el fiind şi oligarhul şi cel care acuză oligarhia. Dintr-un singur unghi şi pentru un singur motiv: Concentrarea puterii personale. În asemenea condiţii, responsabilitatea noastră de a defrişa un drum, ori chiar o cărare către Meritocraţie, sau măcar către o democraţie în care să aibă pondere ceva mai mare meritul personal, este evidentă. Pentru că, o dată impusă drept criteriu de guvernare, Meritocraţia are menirea să conducă starea de fapt a relaţiilor interumane la Democraţia reală, democraţia şanselor egale şi a ascensiunii prin merit personal, pentru care nu există nici un alt scop decât afirmarea persoanei umane în plenitudinea ei. Restul – şi politica şi economia şi tehnica şi administraţia şi statul - fiind doar mijloacele pentru respectarea acestui deziderat. Nişte mijloace care prestează servicii scopului unic al umanismului: Persoana umană beneficiind de toate libertăţile pluralismului. Am putea dezvolta mai mult tema aceasta trecând prin toate stările definite cu sufixul „craţie”, dar nu cred că ar fi prea productiv la stadiul în care ne aflăm. După cum am văzut, la noi nu poate fi vorba chiar în sens strict literal de vreun merit, nici măcar şcolar, care să recomande persoana pentru funcţii de gestionare statală. Şi, atunci, ce rost mai are să discutăm, în contextul acesta de nenorocit primitivism politic în care democraţia este concepută mai mult ca o demagogie populistă combinată cu mişculaţii de servicii secrete şi intoxicări media - ca-n orice republică bananieră, dar şi fără banane - despre un vis frumos care trece de democraţia statistică şi ajunge la democraţia reală, trece de imprevizibilele pragurilor electorale şi ajunge la curentul de opinie publică ce cunoaşte prea bine meritele acelor lideri de opinie publică capabili a garanta dezvoltarea (iarăşi reală, şi nu statistică), trece de la promisiunile electorale la garanţia prin merit demonstrat a unor acte de administraţie publică profitabile pentru întreaga ţară?... Ce rost mai are, dacă preocuparea se întoarce la ciolan, iar limbajul politic îşi reface unul de lemn? De lemn rău, aţâţător la discordia naţională care acoperă incapacitatea de a te preocupa progresul naţional. Câteva lucruri care sau cristalizat în omenire, rămân la noi, cel mult, în eterul teoriei. Esenţa principiului personalist e cunoscută: Afirmarea persoanei umane în totală egalitate de şanse este scopul existenţei noastre, toate celelalte ale vieţii şi activităţilor omeneşti clarificându-se astfel a fi mijloace prin care se realizează acest scop. Ierarhia valorilor se stabileşte la modul personalist în funcţie de contribuţia (deci meritul) pe care slujirea acelei valori (şi impunerea în existenţa noastră a acelei valori) susţine afirmarea persoanei umane. Liderul comunitar este recunoscut după meritele sale în confirmarea socială a respectivelor valori şi astfel ajungem la o meritocraţie care gestionează administrarea dezvoltării comunitare într-o asemenea perspectivă. Principiul administrării bunului comun în scopul realizării binelui comun se cunoaşte, măcar teoretic: Fiind realizată de ea sau de înaintaşii ei, proprietatea este prelungirea persoanei umane detaşabilă de aceasta doar prin propria ei voinţă şi administrată de ea ca atare. Există însă şi o proprietate comună, un bun comun indivizibil moştenit de toţi membrii unei comunităţi, locuitorii unei zone, populaţia unei ţări. Iar aici apare căutarea de merite, de la calităţi administrative la iniţiativă şi de la competenţă la cinste, prin care toţi aceşti proprietari ai bunului comun lăsat lor de Dumnezeu şi de istoria geo-politică, constituiţi în electorat, aleg pe cineva, de la administrator delegat până la primar şi de la consiliu local pînă la guvernare, care să administreze acest bun comun în folosul lor, adică în folosul realizării binelui comun. Democraţia reală aflată în centrul mişcării ideilor politice contemporane ca formă de perfecţionare continuă a statului de drept şi a solidarităţii sociale prin respect pluralist, constată clar limitele devenite neconvenabile şi favorizatoare de corupţii, birocraţii, mafiotisme ale democraţiei statistice. În vreme ce democraţia statistică se poate limita la o dirijare tehnocratică în umbra căreia politicienii fac jocuri nu întotdeauna ortodoxe, democraţia reală are nevoie de lideri politici în concepţia cărora administrarea statală şi a bunului public să se bazeze pe principii de morală socială şi să ajungă la o anumită spiritualitate a doctrinelor în care să se formeze spiritul civic general. Democraţia reală este cea care impune principiul de neabătut al şanselor egale pentru cetăţean şi al ofertei pragmatice de program de dezvoltare din partea celui ce candidează la o funcţie de răspundere administrativă, depăşind partizanatul politic în favoarea unei cinstite şi total transparente gestionări şi riscând suspendarea din dreptul de a mai candida, în funcţie de nerealizarea programului pe care l-a prezentat drept ofertă electorală.(Această realizare sau nerealizare este monitorizată şi calculată procentual în aşa fel încât, la un anume prag, respectiva persoană sau formaţiune politică decade din dreptul de a mai candida în legislatura următoare, acordându-i-se un stadiu de reabilitare, reaşezare a doctrinei, regândire a programului, etc, deci de demonstrare a meritelor.) Democraţia reală consideră mediul de afaceri ca un domeniu al proprietăţii private ce trebuie garantată şi asigură fiecărui cetăţean dreptul la opţiune între administrarea bunului privat şi administrarea bunului comun, fără să permită imixtiuni, criterii preferenţiale, monopoluri sau nedelimitări precise între formele de proprietate. Depolitizarea administraţiei şi justiţiei sunt cerinţe esenţiale la nivelul puterilor din stat, iar condamnarea categorică a clientelismului politic mută problema partizanatului doctrinar din sfera ignobilă a găştii care decade în abuz şi monopol, către convingerile politice care se apropie de sferele spirituale ale credinţei şi ale libertăţilor de gândire. Democraţia reală afirmă principiul subsidiarităţii pornind de la democraţia locală în care formele de meritocraţie sunt mai evidente şi vine să impună aceleaşi criterii la nivelul reprezentativităţii statale şi a întregii legislaţii macroeconomice. Ea izvorăşte din pluralism, iar pluralismul nu este totuna cu pluripartidismul, ci îl cuprinde pe acesta într-o sferă mult mai largă. Pentru că „pluripartidism” înseamnă dreptul cât mai multora de a face oferte politice propunând soluţii sociale, economice, culturale, etc. în vreme ce, prin pluralismul de opinii asupra problemelor societăţii se încurajează opinia electoratului că el este unicul cumpărător căruia i se prezintă oferta, el optează, el concesionează pe termen limitat guvernarea către cel sau cei care au făcut cea mai bună ofertă. Este vorba, deci, nicidecum de minoritate şi majoritate, ci de oferta cea mai convenabilă la modul general. În această situaţie, numai guvernarea a cărei ofertă de program politic a fost „cumpărată” cu suma voturilor îşi păstrează specificul politic al programului care a câştigat licitaţia electorală a alegerilor. Ea îşi păstrează identitatea politică recunoscută prin votul primit, dar e controlată nu numai de Parlamentul care reprezintă toate opiniile politice, ci şi de alte instituţii care se depolitizează, obligate a deveni „ale tuturor cetăţenilor”, de la Preşedinţie până la Primării, ca garante ale respectării tuturor drepturilor cetăţeneşti ale tuturor cetăţenilor. Ele sunt susţinute de aparatul depolitizat al Justiţiei pentru apărarea legii şi de aparatul depolitizat al Administraţiei Publice pentru înlocuirea clientelismului politic cu asigurarea echităţii absolut generale în tot ce înseamnă contribuţie la bunul comun şi beneficii realizate prin creşterea continuă a binelui comun. Totul se bazează pe conceptul de „respect”: Respect între membrii comunităţii, respect între instituţiile comunitare şi cetăţenii ei, respect pentru legea care este a tuturor şi respect pentru credinţa care este a fiecăruia, respect pentru multitudinea corpurilor sociale şi politice pe care le produce asocierea liberă, respect pentru multitudinea iniţiativelor personale şi locale pe care trebuie să le stimuleze orice program de guvernare, respect pentru meritele fiecărei persoane în aplicarea acestor programe de guvernare. Astfel, pluralismul înseamnă respectul pentru adevărul în care crede fiecare persoană umană aşa cum îl înţelege ea şi respectarea principiului unei oferte cât mai largi de opţiuni pentru şansele fiecăreia. Iar pluripartidismul înseamnă respectul pentru dreptul de asociere pe bază de afinităţi elective, interzicerea prozelitismului, a monopolurilor de orice fel, a extremismelor dictatoriale sau destabilizatoare. Este, de fapt, o întreagă filosofie a respectului reciproc între persoane, instituţii şi forme asociative şi a respectului în sine pentru tot ce devine cutumă stabilită de comun acord, o îmbinare treptată, generos evolutivă, a imperiului legii cu universalitatea moralei. Bine înţeles că aceasta se face în timp. Se construieşte, aşa cum s-a construit în ţările civilizate şi se aspiră sincer cetăţeneşte în toate celelalte, în măsura în care există voinţa politică respectivă. Iar voinţa politică se manifestă prin cunoştinţe democratice devenite elementare certitudini la întreaga populaţie şi printr-o profundă cultură de convingere democratică la clasa politică. Aceasta înseamnă o abordare simfonică a conceptelor filosofiei respectului, despre care am vorbit mai înainte. Folosim acest termen întrucât simfonismul este termenul cel mai cunoscut al înţelegerii ample şi depline a unei realităţi cu toate rezonanţele ei. Şi, în acest caz, pornim de la convingerea că, pentru a fi pusă în practică eficient, democraţia reală presupune tot atâta cultură politică şi cultură a valorilor câtă cultură muzicală, artistică şi de sensibilitate are nevoie muzica simfonică spre a fi înţeleasă. Nu multă, nici puţină; ci exact cât să poată produce reacţii de bun simţ. Adică beneficiarii având bine fixate cunoştinţele elementare ca să ştie ce au de înţeles, iar practicienilor, creatorii de opinie publică şi de atitudine politică, nepermiţându-li-se să cânte după ureche. Simfonia vieţii, concertarea ei prin conceptul de „dezvoltare durabilă” pe care am început să-l înţelegem şi să-l dorim cu toţii, nu poate fi slujită cu manelele unor politicieni talentaţi doar la acest nivel. Numai după ce el va fi depăşit prin educaţie civică proporţională între candidat şi alegători, meritocraţia va putea avea o semnificaţie doctrinară pentru clasa politică şi un înţeles valoric pentru electorat. Din păcate, astăzi, chiar dacă locul sfatului bătrânilor din societatea gentilică este luat de Parlamente simandicoase, meritocraţia elementară a acelor primitive forme de gestiune comunitară nu a evoluat cu nimic, aşa că o lăsăm cu aceste câteva criterii enunţate mai sus şi bibliografia unor abordări contemporane. Noi nu ne-am propus să facem aici teorie ci, mai degrabă delimitare. Delimitare de faptele care o contrazic sau îi amână impunerea în societatea noastră. Considerăm că o vom înţelege mai bine dacă o vom comenta în antinomie, adică prin Nemeritocraţia care, evidentă fiind în viaţa noastră, are destule elemente concrete la care să ne putem referi şi prin care putem exemplifica atât ceea ce ni se oferă ca posibilitate de descriere, cât şi deduce cam cum ar trebui să arate contrariul acestei stări. Aşadar, încă nefiind la noi cazul de a pretinde discutarea acestui subiect, nu mai pomenim nimic altceva despre Meritocraţie, decât că este contrariul a ceea ce rezultă din cele de mai jos: Un exemplu de refuz al meritocraţiei este veşnica amânare, folosire demagogică şi apoi răzgândire a partidelor sau a unor lideri politici în materie de vot uninominal. În curând, va deveni evidentă nevoia dezbaterii în Parlament a unei legi care să descrie ce se înţelege prin acesta. Au şi început a se lansa idei cum că nu e deloc un lucru simplu şi că în legislaţiile omenirii se înregistrează mai multe forme de reprezentare a conceptului de vot uninominal. Când şi dacă se va proceda la dezbateri, vor deveni evidente încercările unora de eludare a definirii într-adevăr meritocratice a votului uninominal. Tocmai datorită faptului că politicienii noştri au (sau practică) o cultură democratică foarte depărtată de cunoaşterea sau măcar înţelegerea aspiraţiilor democraţiei reale. Conceptul despre aceasta presupune din partea tuturor păturilor şi orientărilor o conlucrare concurenţială de genul celei care se practică în inventică pentru a face tehnica să meargă înainte: Nu se poate spune că în domeniul inventicii nu există contradicţii, confruntări, opinii deosebite şi, binenţeles, soluţii deosebite. Şi, totuşi, acestea sunt convergente conducând la progresul tehnic, la dezvoltare, la construcţia unor elemente de progres tehnic. Să ne gândim ce s-ar întâmpla cu omenirea şi cu progresul ei tehnic, dacă în lumea inventatorilor ar exista numai conflicte, demascări, demolări a personalităţii celuilalt. Acest nenorocit de sistem mahalagist american de a considera transparenţă politică urmărirea unor aspecte de mică moralitate, familiale, sentimentale, sau chiar sexuale a vieţii intime a liderilor politici pentru compromiterea lor, nu funcţionează deloc în lumea personalităţilor tehnicii. Da, tot în America cea atât de generoasă cu tehnicile, atunci când este vorba de slujitorii acestora, şantajul amănuntelor din viaţa intimă nu mai are nici o relevanţă, iar presa de scandal nu poate trăi din aşa ceva. Dar ai noştri au învăţat din aceasta superficialitate a democraţiei numai cotonoaga politică ridicată, cel mult, până la nivel de „Watergate”. Lăsând laoparte faptul că America este o puternică economie care-şi bazează progresul şi stabilitatea pe multiple imperii financiare şi pe diverse forme de construcţie statală - dintre care, cele ce se petrec la Capitoliu sau la Casa Albă sunt doar unele şi nu întotdeauna deosebit de semnificative, pentru că, fiind o societate democratică evoluată, cu multiple forţe morale şi spirituale care depăşesc executivul şi legislativul prin opinia publică a unui mare popor - în cazul nostru, noi ne reprezentând nici putere tehnică, nici o adevărată lume financiară, nici mii de latifundii, nici zeci de state federalizate cu o mare tradiţie democratică şi nicidecum instituţiile morale care impun valori pe deasupra guvernelor, preluăm doar scandaloasele procedee de tabloid. Pentru consolidarea noastră politică ar trebui să ne cultivăm respectul faţă de construcţia politică realizată de cineva, dorinţa sinceră de a o completa sau a o îmbunătăţi şi nu concentrarea pe demascări cu evident scop de gâtuire a adversarului politic, unice evenimente parlamentare, prezidenţiale şi guvernamentale la noi, care tind să confişte întreaga viaţă politică a României contemporane, fără a mai lăsa loc vreunui gând despre, totuşi, dezvoltarea socială şi naţională la care ar trebui trudit. Si, la care, nişte oameni cu merite în acest domeniu, n-ar putea avea libertatea de conştiinţă de a renunţa vreodată, dacă ne gândim că rolul opoziţiei este de a veni cu soluţii alternative, ceea ce, la noi, se consideră o copilărie atâta vreme cât nu soluţiile alternative ne interesează ci scandalul politic. La noi, opoziţia, cea care poate avea o altă opinie despre guvernare şi un alt program politic, nu are aşa ceva. Are doar gură de demascare şi invectivă pentru acuza publică. Democraţia înseamnă doar liber la bălăcăreală, iar imperiul legii înseamnă: care-i mai tare, care-l bagă în puşcărie pe celălalt. Ca-n cele mai sângeroase autocraţii, când alternativa nu era decât tronul sau eşafodul, alternativa noastră preia de la ţările mici, cu guverne sufragane altor interese, limita singurelor două căi posibile: sau conducerea ministerială sau anchetarea la parchet, neexistând pentru noi respectul sau colegialitatea unui demnitar pentru alţii care au trecut prin aceeaşi funcţie, uitându-se adevărul că, atunci când gestul de preluare este unul de demascare a vechilor practici, înseamnă că ai deaface cu doi oameni de aceeaşi joasă calitate. Pentru o elevată ţinută cavalerească a relaţiilor dintre politicieni, tare aş mai tânji să trăiesc momentul în care o prevedere constituţională ar suna cam aşa: „Preşedintele în funcţie, are dreptul ca, pe durata mandatului său să ceară sau să suspende anchetarea antecesorului său pentru anumite învinuiri ce i-au fost aduse”. În felul acesta, nu imunitatea celui în funcţie ar fi importantă pentru propria sa linişte, ci dreptul lui de a nu lăsa să-i fie terfelit adversarul ne-ar da o imgine în plus despre statura sa morală. Demnitatea persoanei umane este prima dintre valorile afirmate de toate dezideratele Uniunii Europene. Întrebarea este: pot gira şi garanta politicienii demnitatea persoanei umane în măsura în care nu sunt atenţi la propria lor demnitate? În plus, la noi, din motive de vicisitudine istorică, mai există şi sechela escrocheriei sfruntate a numirii nechematului drept „revoluţionar de profesie”, a îngâmfării lui cu acest titlu lipsit de conţinut care-l face doar mai lătrău în lupta de clasă, mai apucător în a se căpătui şi a da plocoane acoperitoare acestei căpătuieli dar, în fond, mai slugarnic, supus necrâcnitor tuturor actelor inumane ale perfidei dictaturi. Această sechelă a rămas în mentalitatea multora care ţin cu dinţii de putere, caută funcţii, trag cotonoage adversarilor ca să-i scoată din joc, tocmai pentru că nu şi-au găsit vreun rol concret şi activ în construcţia politică şi nu au nici vreo identitate intelectuală cu care să-şi poată vedea de treaba lor particulară sau de iniţiativele lor proprii. Conduşi de ucenicul cizmar care nu bătuse două perechi de pingele la viaţa lui şi atunci reanimase gogoriţa revoluţionarismului de profesie, aceia „revoluţionau” nişte salarii grase şi nişte beneficii suplimentare de „vârfuri ale clasei muncitoare”, erau nişte necalificaţi, tirani în jos şi slugi în sus şi, oricâte diplome false ar fi obţinut, îşi menţineau „activitatea” într-o neconcreteţe apucătoare şi profitoare, cu plocoane sigure şi magazine de circuit închis, uitând de multă vreme care erau idealurile clasei muncitoare în numele cărora se căţăraseră în acea viaţă de suspiciune şi concurenţă la linguşeală. Din păcate, sechela a rămas tocmai prin latura ei cea mai apropiată de corupţie şi prin lipsa de identitate profesională schimbată în „business”. Activişti de carton transformaţi în afacerişti de carton care, neavând unde fi acceptaţi pentru vreo altă activitate, se lasă greu duşi de la acea ţâţă a puterii prin care se suge din bunul comun naţional. Precum ăia care se pretindeau revoluţionari de profesie, ei se consideră un fel de „democraţi de profesie”, blocând orice cale de acces către ceea ce ar trebui să înţelegem prin Meritocraţie. Carierismul realizat cu slugărnicii, plocoane, disciplina făţarnică a militarizării, amoralitatea însuşită ca un firesc al învăţăturii marxiste, disponibilitatea la orice turnătorie prin care iei locul altuia şi cîte alte trăsături ale lipsei de caracter şi ale lipsei de Dumnezeu au viciat atât de mult în bolşevism exact pătura din care provine clasa politică actuală, încât redundanţa lor rămâne evidentă distorsionând chiar şi bunele intenţii democratice. Ţinerea cu dinţii de scaun este cu atât mai evidentă cu cât politicianul e mai neindentificabil ca realizări personale prin iniţiativă particulară, sau măcar ca profesie propriu-zisă. Instinctul câinelui pe care nu-l alungi cu nimic din uşa măcelăriei, funcţionează din plin şi, omul odată ajuns ministru, nu mai vrea să plece din minister şi se zbate să rămână măcar director, dar să rămână; iar parlamentarului care nu şi-a adus nici o contribuţie într-o legislatură îi e atât de greu să părăsească Parlamentul încât se roagă să rămână orice acolo: consilier, expert, funcţionar administrativ sau, poate chiar şofer, cu speranţa de a deveni cândva preşedintele sindicatului acestor şoferi. O lume depărtată de profesie şi ahtiată de funcţii până la totala lipsă de demnitate a produs socialismul şi continuă să genereze, în această „originalitate a ei”, democraţia. Poţi să-i dai peste nas, poţi să-i dai cu picioru-n coaste, mirosul cărnii, măcar atunci când se deschide uşa de la măcelărie, e mai puternic. Pentru că mirosul ăsta înseamnă - hai să luăm partea mai puţin penală şi să nu vorbim de şpăgi – înseamnă zeci de oportunităţi pe minut de a transforma interesul de stat în venit personal, măsurile sociale în priorităţi pentru ai tăi, iar factorul de influenţă într-o adevărată întreprindere pe care o conduci aşa cum n-ai conduce o întreprindere la care ai răspunderi financiare şi planuri valorice. Asta a făcut socialismul: a adus câini de târlă pe care i-a dezvăţat să muncească la rostul lor bine definit al treziei de noapte, iar acum nu se mai dau plecaţi de pe trotuarele cu măcelării, sau cu ministere, ale oraşelor. Ce concepţie poate avea un asemenea exemplar despre Meritocraţie?!... Dacă mai facem un singur pas în istoria afirmării unei asemenea psihologii de fiinţă consumatoare şi contraproductivă, ne amintim şi unde s-au format aceşti profesionişti ai neprofesionismului: Învăţământul seral de partid sau cursurile de la „Stefan Gheorghiu”. Şi reajungem la concluzia pe care am tras-o referitor la urmaşii lor care s-au înghesuit la Colegiul Naţional de Apărare, ocupând poate locurile unor buni strategi, unor buni poliţişti sau ale unor buni ofiţeri de intendenţă ori contrainformaţii şi, în acelaşi timp, nedând atenţie cerinţelor de priceput şi onest administrator al bunului public care se pun în faţa celui ce accede la guvernare. Vetusta concepţie a echilibrelor de forţe între mari puteri care-şi adună aliaţii în „lagăre” coabitează astfel cu o reinterpretare actuală înlocuind zidul Berlinului prin fabricarea de armamente sofistiticate; poliţismul unor regimuri şi dictatura clasificării informaţiilor nu deranjează discursurile în numele statului de drept, divizarea aparentă a puterilor în stat se omogenizează pe dedesubt prin acapararea controlului asupra serviciilor secrete, etc. etc... Toate acestea stând, după mintea lor confirmată de exemplul unor case mai mari, la baza gestionării statului modern; şi nu problema cheie a oricărei adevărate civilizaţii: Administrarea ţării în folosul permanent al progresului cu şanse egale al fiecărui cetăţean; administrarea bunului comun pentru realizarea în crescendo a binelui comun. Demonstrând nu numai obtuzitate politică, ci incompetenţa faţă de scopul principal al politicii care este, în termeni moderni, administrarea dezvoltării durabile a ţării, politicienii cu gândirea viciată prin manipularea spre conflict a politicilor lumii, s-au înghesuit spre studii dedicate unor departamente specializate din cadrul administraţiei de stat, fără a-şi pune măcar literalmente problema de titulatură: că „apărare” nu e tot una cu „dezvoltare”. Iar dacă e să glumim despre unele intenţii carieriste, am putea spune că, în visul lor de mici Napoleoni, ei au rămas repetenţi tocmai la întrebarea: „Napoleon e mare pentru francezi prin războaiele pe care, până la urmă, le-a pierdut, sau prin administraţia modernă prin care s-a dezvoltat ulterior Franţa?!”. Cultura franceză a furnizat prin Saint Cyr destui dictatori militari pentru alte ţări. Dezvoltarea Franţei, însă, şi-a asigurat-o prin legile Codului Napoleonian şi prin oameni ale căror prime merite au fost confirmate la Şcoala Naţională de Administraţie. E un tip de şcoală a şcolilor, care n-ar strica să existe şi în alte capitale, ai cărei profesori, o mărturisesc, eu îi văd ca pe un fel de gerontocraţi de altă dată, atenţi la ucenicii vrăjitori cărora le dau drumul în lumea politică a continentului!... Apreciindu-i acestui tip de specializare pe latură administrativ-socială contribuţia în formarea politicienilor moderni, nu eliminăm din structura statului contemporan elementele de apărare. Dar asta exact în proporţia în care NATO se situează faţă de preocupările de dezvoltare, progres economic, social, cultural, instructiv-formativ, securitate alimentară şi sanitară ale ţărilor membre. Priorităţile acestea există tocmai pentru a sublinia ferm o direcţie. Direcţia universal dorită fiind dezvoltarea, iar dezvoltarea realizându-se printr-o administraţie eficientă, înclinaţia noastră se justifică prin întregul adevăr al vieţii economice. Iar, din punctul de vedere al construirii unei mentalităţi larg democratice şi mai mult. Deoarece o administraţie corectă stimulează certitudinile civice ale populaţiei, o administraţie garantând dezvoltarea, stimulează sentimentul de încredere al cetăţeanului şi întăreşte solidaritatea socială ca-n toate situaţiile când îţi dai seama că ai alături oameni cu care mergi spre progres. În vreme ce instituţiile celelalte, oricât de necesare ar fi ele, bazate fiind pe secrete, pe ordine cunoscute doar unora, pe informaţii care se ştiu şi informaţii care se bănuiesc, pe filiere mai puţin publice şi prezentând un anumit coeficient de risc de a fi confiscate în favoarea unora, nu au cum să nu cultive suspiciunea, avertismentul de izolare din sufletul omului şi, până la urmă, nesinceritatea comunicării care devine o piedică socială. Poate că suntem noi mai sensibili decât alţii la asemenea semnalmente, dar prea am ieşit de curând de sub o orânduire care domina sufletele prin cultivarea suspiciunii, aşa că trebuie să fim înţeleşi! Limpede lucru că o mentalitate suspicioasă între membrii unei comunităţi nu poate pune în favoare meritele cuiva, aşa cum le pune o atitudine solidară. Pantru că solidar devii în jurul unei idei pentru care merită să militezi alături de alţii şi, în felul acesta, recunoşti atât meritul celui care a avut-o cât şi meritele celor alături de care o pui în practică. Şi chiar dacă nu avem exemple suficiente în societatea contemporană, adică acele modele de atitudine politică prin care să dăm exemplu de meritocraţie, putem deduce cam cum ar trebui să arate ele, încurajaţi de exemplul Bisericii care a mers întotdeauna pe pildele de merit a credinţei şi a mărturisirii ei, recunoscându-şi sfinţii tocmai în baza acestei pilduiri şi deducând din faptele creştinătăţii valorile ei. Pornind de la acest exemplu, al învăţăturii creştine înrădăcinate mai adânc decât orice forţă distructivă, după cum s-a demonstrat, putem spune că meritul se impune prin convingeri de opinie publică şi crează la rându-i curente de opinie publică. Aşa că societăţii civile, care reprezintă în modernitate fosta obşte creştină, îi revine un rol important în afirmarea şi urmarea acelor modele meritorii care conduc la respectarea legii şi chiar la depăşirea ei prin morală. În domenii specifice, care ţin de societatea civilă, meritele se impun sau sunt recunoscute. Uneori recunoaşterea acestor merite ţine loc de recunoaşterea meritelor civice. Dar lucrurile nu stau deloc aşa. Meritele sârguinţei şi ale profesionalismului pot să potenţeze, dar nu le garantează şi pe cele cetăţeneşti. Acestea se afirmă în viaţa socială, iar din viaţa socială ajungi la forme de decizie, la puteri decizionale pentru care comportarea ta meritorie sau nemeritorie poate însemna dreptate sau nedreptate. Răspunderea este alta şi numai prin conştiinţa ei se consolidează Meritocraţia. În aceste condiţii alesul, ministeriabilul, nu este şeful şi stăpânul grupului de specialişti care lucrează într-un domeniu. Aceia formează aparatul administraţiei publice care este depolitizat şi profesionalizat. Ministrul este reprezentantul alegătorilor pentru interesele din domeniul respectiv şi, împreună cu micul său grup de colaboratori politici dirijează, pe perioada legislaturii respective, modul cum sunt servite, în spaţiul acelui minister, intersele cetăţeneşti. Ca în cazul oricărui angajat, la oricare patron, patronul lui fiind electoratul, în funcţie de modul cum serveşte aceste interese pentru care s-a angajat în faţa alegătorilor, vor fi evaluate meritele sale. Şi, tot aşa cum prin merite omul a depăşit rangurile lumeşti trecătoare, prin virtuţi civice, pricepere administrativă şi practica unor convigeri etice, omul politic onest va putea depăşi politicianul versat ale cărui practici ne blochează viziunea către Meritocraţie. Formă superioară a democraţiei, ca rezultat a consacrării meritului asupra măruntelor maşinaţiuni statistice, a calităţii conştiente asupra cantităţii manipulate, a democraţiei reale asupra măsurilor populiste, Meritocraţia nu are încă o faţă concretă prin care să poată fi exemplificată în întregul ei. Ceea ce cunoaştem bine, însă, este Nemeritocraţia pe care putem începe a o refuza conştienţi fiind de faptul că denumirea ei vine de la „ a nu merita”, dar şi de la a „nemeri”, adică a şti să nimereşti între naivi pe care îi poţi manipula. Sau, şi mai direct, de la „Nemernicie”. Nemernicia politică a altor interese decât cele pe care pretinzi că le exprimi. Exemple din acestea, câte vrem!. Ne vom opri la câteva.

Pagina urmatoare a articolului

 

Portal de carte si arte periodic de cultura si initiativa locala. Copyright ©2007 Editura Realitatea ISSN 1842 - 9971 cartesiarte.ro
Disclaimer : fiecare link si articol pe care il prezentam are propriul Copyright © si raspundere pentru continut.