POLITICÂ ŞI ROMÂNITATE

 

Unul dintre rarele studii despre Cadrilater publicat de Viorel Dolha

în revista româno-germană „Agero” şi

două analize cu argumente literare ale profesorului Titus Filipaş

 

Cea mai veche ţară română

DESPRE ROMÂNII DIN CADRILATER

 

de Viorel DOLHA

 

           V. Pârvan spunea: ,,Dintre ţările care alcătuiesc România de azi, Dobrogea este cea mai veche ţară română. Cu mult înainte ca dacii din Dacia să se facă romani, dacii din Dobrogea au început să vorbească latineşte, să se închine ca romanii şi să-şi facă oraşe şi sate romane...“1.

            Prin Dobrogea de sud, Dobrogea Nouă sau Cadrilater se desemnează judeţele Durostor (3.226 km2) şi Caliacra (4500 km2) aflate între graniţele României între 1913-1940. Acest Cadrilater (patrulater) este urmaşul Cadrilaterului format de cetăţile Rusciuc, Şumla, Varna şi Silistra din timpul turcilor care era mai întins2. Cadrilaterul este şi el parte a spaţiului etnogenezei româneşti, care în sud a avut loc până în Balcani.

Din sec. VIII-VI îdHr. a avut loc colonizarea greacă a litoralului vestic al Mării Negre, dar dincolo de zidurile cetăţilor populaţia cea mai importantă o constituiau geţii. Herodot povesteşte că înainte de a ajunge la Istru, Darius a biruit mai întâi pe geţi, ce se credeau nemuritori şi care au luptat cu multă vitejie în trecătorile munţilor Balcani şi la nord de aceştia.3

            În sec. II îdHr. rege peste geţii din sudul Dobrogei, aliat cu romanii împotriva bastarnilor şi răsplătit de Octavian cu titlul ,,amicus et socius populi romani“ a fost Rholes4. Burebista pusese stăpânire pe oraşele greceşti de la Olbia până la Apollonia. Dionysopolitanii recunoşteau că acesta, devenit ,,stăpânul întregii ţări de dincolo şi de dincoace de fluviu“ era ,,cel dintâi şi cel mai mare dintre regii Tracilor“5. Poetul Ovidiu recunoştea ,,că-i învinsă de getică elena“7.

            Ceilalţi strămoşi ai noştri, romanii îşi aduc legiunile în zonă încă din anul 72 îdHr. dar incorporarea efectivă la imperiul roman va avea loc după 29 îdHr. pentru ca la 46 d.Hr., Durostor să fie deja municipium din provincia Moesia Inferior. Referitor la numele acestei provincii, să menţionăm că Sallustius spunea că ,,moesii sunt totuna cu vechiul neam aprig al geţilor“8. La Durostorum (Silistra) a fost fixată legiunea a XI-a Claudia. Sub Antonius Pius se găsesc numeroase enclave de veterani şi negustori romani sau romanizaţi convieţuind cu geţii băştinaşi. Romanii vor numi Dobrogea şi Scythia Minor de la populaţia stabilită aici în sec. III îdHr. şi asimilate de geţi. ,,Sciţi au fost numiţi şi Ioan Cassian, Aethicus, Histricus, Dionisie Exiguus şi alţi monahi din Dobrogea care foloseau în vorbire şi în scris limba latină fiind precursori ai vechii literaturi române împreună cu autorii anonmi şi de la Durostorum (362), Niceta Remesianul etc. Teritoriul dintre Dunăre şi mare a fost scena treceriii a aproape tuturor popoarelor migratoare cunoscute de istoria europeană. Autohtonii daco-romani s-au apărat uneori bizuindu-se pe forţele lor, alte ori, aşa cum s-a întâmplat în 594 când generalul Priscus primea ajutorul orăşenilor din Durostorum împotriva slavilor, se alăturau puterii militare a Bizanţului. Când Constantinopolul făcea abuzuri centralizatoare şi fiscale ei ofereau ajutor adversarilor acestora. În momentele de slăbiciune ale bizantinilor, rezistenţa era organizată în exclusivitate de obştile săteşti şi ,,romaniile populare“9.

            În sec. IV Constantin cel Mare a creat episcopate la Tomis, Odessos (Varna), Durostorum, Appiaria, Abrittus (Razgrad), Sexanta-Prisca (Russe), Novae (Şiştov), Nicopolis, Oescus (Isker), Ratiaria (Arciar), Viminacium (Kostolac), Singidunum (Belgrad) pentru populaţia romanică10. La Durostorum s-a născut generalul roman Aetius care i-a înfrânt pe huni pe Câmpiile Catalunice în 451.11

            Limba bisericii a fost multă vreme latina, lucru arătat şi de existenţa episcopatelor dunărene până la sfârşitul sec. VI (un episcop Ursus era încă la 787 în Abrittus). Latina i-a influenţat şi pe slavii aşezaţi în Peninsula Balcanică începând cu sec. VII, ei preluând din latină numeroase cuvinte (oltar, kalenda, ţesar-ţar). Slavii au ajuns să aibă chiar conducători de neam latin (Laurentius, Menandru, Sabinus, Paganus) înainte de creştinarea bulgarilor. După creştinarea acestora la 865 s-au înfiinţat episcopate slave la Silistra şi Vidin ce le au continuat pe cele latine. De aici probabil s-a tras şi limba slavonă în biserica românilor fiindcă mulţi monahi se vor refugia la nord de Dunăre după distrugerea statului bulgar din 1018.12

            Populaţia romanizată dintre Dunăre-Balcani şi mare a sprijinit oştile bizantine în luptele cu bulgarii în 971 şi în luptele cu Sviatoslav, cneazul Kievului. Pe acest teritoriu a fost constituită thema Pradunavon (Paristrion)13. Ponderea neamurilor turce în structura etnică a Dobrogei devine însemnată la începutul mileniului II, autohtonii trebuind să ţină piept pecenegilor, uzilor, cumanilor, tătarilor.

            La confluenţa sec. XII-XIII şi Cadrilaterul a fost integrat statului româno-bulgar al Asăneştilor. După anul 1000, aici sunt atestate formaţiuni politice ca cea din jurul Silistrei conduse de Tatul14. În 1245 o scrisoare a papei Innocenţiu IV îi menţionează pe românii care locuiau pe teritoriul dintre Dunăre şi mare15.

            În jurul anului 1320 se cristalizează nucleul statal independent Ţara Cărvunei cu fortificaţii la Cavarna, Caliacra, Dristra. Balica, unul din cârmuitorii acesteia intervenea în conflictele din imperiul bizantin. Dobrotici va fi recunoscut despot de către Bizanţ fiind suveran în Dobrogea, valea Carasu, zona Silistra, Vlahia Asăneştilor etc. A luptat în multe rânduri împotriva turcilor, a ţaratului de Târnovo, a Genovei sprijinită şi de unguri. S-a sprijinit pe ajutorul domnului Vlaicu Vodă, pe al Veneţiei şi şi-a întărit prestigiul printr-o unire dinastică cu Bizanţul. Va fi urmat de fiul său Ioancu, care va continua politica antiotomană16

            Vlaicu Vodă a avut şi el posesiuni pe malul drept al Dunării17. Şi Radu I Basarab a colaborat cu Dobrotiţă18. Moartea în 1386, după o domnie de aproape 4 decenii a despotului Dobrotiţă a deschis prilejul ca moştenirea acestuia să fie râvnită de ţaratul bulgar de la Târnovo şi de turcii otomani. Pentru Dobrogea a luptat în 1386 şi Dan I, iar după moartea acestuia într-o luptă cu ţarul bulgar Şişman îi urmează la domnie fratele său Mircea19. Susţinut de contingentele dobrogene, Mircea cel Bătrân îl învinge şi alungă de la putere în 1388 pe vizirul Candarli Ali Paşa şi înfăptuieşte unirea Dobrogei (inclusiv Silistra) cu Ţara Românească.

            Din 1390 stăpânirea lui Mircea în Dobrogea este formulată ,,terrarum Dobrodicii despotus“. Cetatea Dârstorului apare în titlul voievodului ca entitate separată pentru că ,,Ţara Dristei“ separată de despotatul lui Dobrotici a luat naştere în jurul centrelor Păcuiul lui Soare şi Silistra20.

            După cucerirea Bulgariei (cu toate că de exemplu, Mircea a salvat Vidinul la 1390) turcii în 1393 atacă Dobrogea asediind cetatea Silistra. Oştirea lui Mircea, ajutată de populaţia oraşului este învinsă printr-un ,,şiretlic“. În tratatul încheiat între Mircea şi Baiazid se spunea ,,toţi creştinii care îmbrăţisând religia lui Mahomed vor trece apoi din regiunile supuse puterii noastre în Valahia şi vor deveni acolo din nou creştin, nu vor putea fi reclamaţi în nici un fel şi atacaţi“21. În iarna 1393-1394 Mircea a repurtat o victorie desăvârşită la sud de Balcani în zona Karânovasâ. Urmarea fost redobândirea Silistrei.22 La 1404 arhiepiscopul Ioan de Sultanieh afirma : ,,lângă Marea cea Mare sau Pontică este Valahia o ţară mare. Are un domnitor al său şi deşi turcul a prins pe mulţi dintre ei, nu a dobândit stăpânirea acestei ţări “23.

            Încercarea turcilor de a cuceri Silistra românească în 1408, a eşuat. După Mircea, fiul său a continuat aceeaşi politică. La 1418 întitulându-se ,,Mihail, domn al Tării Româneşti şi al munţilor şi până la Marea Neagră“. Dan II izbutise cu forţa armelor să asigure controlul Dunării luptând în 1425 la Vidin şi Drâstor. Şi Radu II se va intitula domn şi al ,,Podunaviei  până la Marea cea Mare“. Există ipoteze că Dobrogea a fost cucerită de turci speculând rivalitatea dintre Dan II şi Radu II dar şi părerea că stăpânirea românească s-a menţinut în Dobrogea până între anii 1445 (Vlad Dracul) şi 1462 (Vlad Ţepeş)24.

            Vlad Dracul cu fiul său V. Ţepeş asediază în 1445 Silistra şi cucereşte Turtucaia ajutat de cruciaţi. În iarna 1461-1462 Vlad Ţepeş a trecut prin sabie malul drept al Dunării de la Zimnicea până la gurile Dunării, ucigând 23.809 supuşi turci şi primind la nord de fluviu numeroşi creştini25.

            Turcii au zis ţinutului dintre Dunăre şi mare până la Varna Dobrugi-lli, adică ţinutul lui Dobrugă, după numele celui mai vechi stăpânitor al zonei pe care îl ştiau26. După definitivarea cuceririi ei de către otomani între 1445-146627, Dobrogea a fost organizată militar şi administrativ în sangiacurile Tulcea şi Silistra. Populaţia creştină era exclusă de la serviciul militar dar efectua îndatoriri administrativ-poliţieneşti. În unităţile militare din Dobrogea se aflau pe lângă turci şi cazaci, tătari. Sangeacul Silistra avea districtele Constanţa, Mangalia, Balcic şi Bazargic28.

            În 1595 Mihai Viteazul a eliberat oraşul Silistra fără însă a cuceri şi cetatea. Împreună cu Aron Vodă a alungat garnizoanele turceşti din raialele din sudul Moldovei şi Dobrogea, Nicopol, Rusciuc, Vidin , Vârşeţ. După înfrângerea lui Hdăm Paşa, conducătorul Vidinului, Mihai a stat în ţinutul acela 10 zile. Şi în 1596 el va intreprinde o campanie la sud de Dunăre29.

            În februarie 1603 voievodul Radu Şerban a lovit şi el Silistra şi înfrânge pe Ahmed-Paşa30.

            Bogdan Boksici primul episcop catolic al Bulgariei făcea la 1641 constatarea că locuitorii bulgari din Dobrogea ,,vorbesc şi turceşte şi româneşte“. În toată perioada stăpânirii turceşti în zonă, pe fondul autohton al acelor dicieni sau ,,români vechi “, au continuat să se stabilească locuitori din Muntenia, Transilvania şi Moldova. În sec. XVIII oraşul Silistra cuprindea 60.000 locuitori, cam cât Bucureştiul de atunci31.

            La 1673 Grigore Ghica, Mihai Apafi şi Ştefan Petriceicu împreună cu Polonia adunaseră oşti şi se pregăteau să atace cetăţile Silistra, Brăila, Ismail, Chilia. Tighina, Cetatea Albă. Peste un secol în 1773 forţele ruse desfăşurau lupte în Dobrogea mai ales pentru cucerirea Silistrei. În aprilie, unităţi de voluntari români sub comanda maiorului Bogdan au executat atacuri în jurul Vidinului, iar în iunie un detaşament format dintr-un regiment de infanterie, 1 de carabinieri, arnăuţi şi recruţi a atacat Turtucaia şi i-a înfrânt pe otomani. Pe timpurile acelea Vâlsan consideră că s-ar fi elaborat de către români o hartă a Dobrogei32.

            Mitropolia Brăilei (Proilavei) cuprindea şi Silistra unde de câteva ori s-a şi mutat reşedinţa acesteia. În sec. XVI-XVIII în fruntea mitropoliei de Dârstor au păstorit o întreagă pleiadă de clerici români. Biserica mitropolitană din Silistra şi biserici din zonă au fost întreţinute serios de domnii români. N. Iorga a găsit cărţi vechi pe care era ,,în grai românesc însemnarea vechilor dascăli“, iar în şcoala românească din Turtucaia (sec. XVII) condicele şi cărţile bisericeşti cuprindeau un întreg pomelnic de vechi cărturari. În sec. XVII erau la Silistra 40 de şcoli islamice33.

            În 1806 armatele ţariste ocupă iar cetăţile din Moldova şi Dobrogea34. În 1811 la un recensământ moldovenesc se semnalează 2487 ,,băjenari de peste Dunăre“ din care mai mult de o mie ,,români veniţi din satele dobrogene“35.

 Viorel Dolha

 

 

 

 

 

Titus FILIPAŞ:

1. Basarabi în Cumania?

 

În Anul Domnului 2006, o întrebare ce s -a dovedit foarte dificilă la proba de istorie a examenului de bacalaureat din România se referea la anii de domnie ai voievodului Nicolae Alexandru. Reporteri de televiziune maliţioşi au repetat întrebarea unor politicieni români. Un senator din comisia de apărare dă sentinţa pe ton peremptoriu: “Nu a existat acest domnitor !”.

Nicolae Alexandru a fost un domnitor din prima dinastie de Basarabi, fiul lui Basarab I Întemeietorul, şi tatăl lui Vlaicu-Vodă. După dinastia miticului Basarab Întemeietorul, au mai existat două familii în Muntenia ce pretindeau că sunt Basarabi: familia voievodului Neagoe, şi familia voievodului Matei. În ‘Scrinul negru’, quintesenţial tutorial de rezistenţă, roman ce ar trebui citit azi de toţi politicienii români care vor să reînveţe a gândi « rumâneşte », apare un episod amuzant, un « black box » ascunzând tâlc profund.

“După câteva expediente, [Matei Basarab] ajunse la stadiul înfometării. Atunci se prezentă la direcţia unui mare atelier care făcea caroserii şi monta motoare pe şasiuri.

Directorul, provenit dintre muncitori, îi examină liniştit faţa prea distinsă şi uitătura fixă din cauza foamei. Pe o farfurie avea înaintea sa câţiva porumbi fierţi, rupţi în două.

Fără a se grăbi, dar şi fără a întârzia, ca şi cum ai primi o ţigară, cel invitat luă porumbul şi- l mâncă banal.

Un imperceptibil surâs trecu prin ochii directorului, care însă întrebă iarăşi, cu desăvârşire serios:

Iată alt episod din viaţa acestui Matei Basarab descris de G. Călinescu:

“Reuniunea debută printr- o tăcere prelungită, deoarece toţi se aşteptau ca Hangerlioaica să pună în dezbatere cazul Matei Basarab, şi nu îndrăznea, din jenă, să anticipe deciziile. În fine, bătrâna prinţesă tuşi gros şi-şi suflă nasul cu forţă ostentativă, apoi zise :

Constatăm, ‘Scrinul negru’ este « Black box » - „cutie neagră” ce ascunde informaţie.

Deşi se statuează legături de rudenie între familia voievodului Neagoe, familia voievodului Matei, şi dinastia întemeietoare, nu există dovezi sigure despre înrudirea lor. Lipsa dovezilor este irelevantă aici. Principala problemă despre Basarabi este revelată într-o dispută avându-i pe Vasile Lovinescu şi Neagu Djuvara protagonişti. Nu s-au întâlnit vreodată în direct, lupta lor s-a purtat pe terenul discursului. O jalonare este propusă de noi. Fragmentele lor de discurs pot fi interpretate, de alţii, diferit.

Primul Basarab, -numit de Heliad “Radul Negru”–, ar fi fost prinţul cuman Basar Aba. Cu această asertare normativă biciuieşte istoricul Neagu Djuvara fraza discursului său.

Atunci regele Ungariei Samuel Aba (1041-1044) a fost de asemenea prinţ cuman? putem întreba.

După invitaţia academică lansată de domnul Neagu Djuvara la cugetarea deasupra ‚prinţului cuman’ creator de istorie pentru noi, gândim că invitaţia lui Ioan Eliade Rădulescu pentru aproprierea poeziei lui Petrarca (1304-1374): “Voi ch’ascoltate in rime sparse il suono/ di quei sospiri…”, în literatura română, era poate frivolă, însă deloc absurdă. Universitatea medievală italiană nu primea decât oameni cu putere de memorare enormă. Toţi studenţii români de la Padova ştiau pe de rost versurile lui Petrarca. De altminteri există bănuiala că faimosul ‚Codex Cumanicus’, de unde sunt extrase „principiile normative” despre cumani, ar fi făcut un stagiu în biblioteca lui Francesco Petrarca! Circumstanţa respectivă nu confirmă totuşi „ipoteza cumană” a întemeierii basarabe. În ‚Codex Cumanicus’ nu este înregistrat nici un prinţ Basarab.

Credem că un ipotetic ‚prinţ cuman întemeietor’ ar fi ridicat mai curând o capitală de corturi în Câmpia Română, bineînţeles, nu o „şatră”, –nu-i nimic peiorativ ori politiceşte „incorect” în sugestia noastră–, ci ne gândim mai mult la un ‚Xanadu în Bărăgan’. Cumanii, în esenţa lor ecologică popor de călăreţi în stepă, au multe asemănări şi înrudiri cu ungurii, alt popor de călăreţi ce au simţit mereu ‘atracţia pustei’. Unicul rege ungur, Ladislau Cumanul, ce provenea dintr-o legătură cumană dovedită, era departe de virtuţile cerute unui ctitor de ţară. Ladislau Cumanul a intrat totuşi în numărătoarea regilor maghiari ca Ladislau numărul IV (1262- 1290). Surprinzător, casa angevină napolitană a încercat să îşi asocieze acest cuman. Astfel, civilizata prinţesă Elisabeta (1261-1300), fiica lui Charles I d’Anjou şi a Beatricei de Provence (1234-1267), prinţesă care vorbea ‘limbă romană’ ori limba poetică a trubadurilor din Provence, a fost căsătorită de părinţii ei cu Ladislau Cumanul! Acesta repudiază însă iute prinţesa napolitană cea cultă. Preferă o femeie cumană. Ladislau al IV-lea trăieşte în arhetipul legilor ancestrale, într-un anturaj format exclusiv din cumani. Ladislau Cumanul nu poate controla nici măcar propriul său neam. În 1290 este alungat de violenţii companioni. La scurt timp este prins de potera baronilor maghiari. Este executat fără judecată. Ladislau Cumanul nu lăsa vreun moştenitor direct ca rege legitim în Ungaria (Hungaria-1, căci există multe interpretări ale conceptului).

Provinciile cu populaţii diverse, fiecare cu istorie proprie, din care fusese încopciată prin forţă Hungaria-1, devin independente. Hungaria nu a avut vreodată cimentul necesar menţinerii unui mozaic de popoare. La moartea lui Ladislau al IV-lea, papa de la Roma declară Hungaria -1 « fief pontifical » vacant. Îl alocă infantelui Charles Martel d’Anjou (1271-1295). Poetul italian Dante Alighieri a făcut parte din garda militară a lui Charles Martel d’Anjou pe când se afla la Florenţa. De ce se recunoşteau prinţului angevin Charles Martel din Napoli drepturi asupra Ungariei? Charles al II-lea d’Anjou le Boiteux se căsătorise în anul 1270 cu prinţesa Maria de Ungaria (1245 - 1323), fiica lui Ştefan al V-lea, regele Ungariei, şi a Elisabetei de Bosnia, sora lui Ladislau al IV-lea. Primul născut dintre copiii lor a fost tocmai acest Charles Martel d’Anjou. Deşi instituţia papală îi recunoscuse legitimitatea drepturilor asupra Ungariei, Charles Martel d’Anjou nu va fi vreodată încoronat rege în Hungaria -1. Îl putem vedea pe Dante Alighieri luptând în Câmpia Panoniei pentru instaurarea drepturilor lui Charles Martel d’Anjou la Buda? Aşa că, după moartea lui Ladislau Cumanul, în Ungaria stăpânesc, nu mai puţin de optsprezece ani, luptele şi haosul. Până când pe tronul Hungariei -1 urcă un personaj istoric calm şi înţelept. Ne referim aici la Carol Robert de Anjou, fiul acelui Charles Martel d’Anjou care nu îşi revendicase vreodată el însuşi drepturile, şi al principesei Clemenţa de Habsburg.

Oricum, dacă un Ladislau Cumanul cu sânge regal din casa dinastică Arpad nu reuşeşte să menţină închegat un stat pe care îl primise moştenire, circumstanţa forţează ca prin Cumania de pe documente medievale să înţelegem mai curând teritoriul, –foarte vast, într-adevăr–, unde limba cumană era Lingua Franca. Cumania nu a fost imperiu politic real. Închegarea unui imperiu, menţinerea şi guvernarea lui, necesită o anumită doză de înţelepciune şi de cumpătare. Prinţii cumani din Apus nu le dovediră.

Abandonăm ipoteza prinţilor cumani întemeietori de ţări rumâneşti. Scriitorul ezoterist Vasile Lovinescu, expert în gândirea sufită a lui Al Rumi, susţine, spre deosebire de domnul Neagu Djuvara, că “Basarab” este în fapt cuvântul “Tarabostes” transpus într-un pidgin cumanic. Adică “Basarab” înseamnă “străbun nobil”.

Ştim că Tarabostes erau nobilii daci. Să considerăm numai rădăcina cuvântului: “Tarab”. Există o argumentaţie foarte plauzibilă că în Evul Mediu, cuvântul dacic “Tarab” ar fi putut ajunge să fie pronunţat “Sarab”. În secolul VI Iordanes, speculând confuzia fonetică „goţi” - „geţi”, îi aminteşte pe „sarabi” ca pe „o tulpină veche, glorioasă, avută şi puternică” a ‚goţilor’ (prin care trebuie să inţelegem geţii sau dacii). Iar în ceea ce priveşte alt exemplu privind schimbarea pronunţării unei litere, documentele Vaticanului din secolul X folosesc scrierea şi pronunţarea « Rutenia » pentru cuvântul îndeobşte cunoscut ca « Rus ». Aceasta arată că în latina medievală vestică, dar şi într-o neolatină orientală, “t” şi “s” puteau fi înlocuite. Este ceva similar cu fenomenul rotacismului. Ori cu tranziţia de la ‚Matilda’ la ‚Mafalda’ în italiană. “Sarab” ar fi putut însemna nobil vechi, nobil din Dacia. Cuvântul Dacia are viaţă surprinzător de lungă, fiind atestată folosirea lui chiar şi în secolul XIII. Apoi, întrucât Dacia noastră rămâne pe un teritoriu numit Cumania în Evul Mediu, presupunem că prin aglutinare cu „aba”, ce înseamnă tată, din Sarab a rezultat ‚Basarab’. Vasile Lovinescu propune în ‚Dacia hiperboreană’ o construcţie similară în multe privinţe construcţiei ce a condus la termenul „arian”, însemnând de asemenea ‚nobil’.

Atâta de puţină câtă era închegarea politică din Cumania, victoriile lui Tamerlan (1336-1405) distrug “imperiul” eurasiatic cuman. Reducând exponenţial importanţa limbii cumane, cu variante folosite ca “Lingua Franca” în Eurasia.

 

 

 

 

 

2. Legenda bisericilor pictate

Se spune, iar noi credem aceasta, ca lumea moderna si democratia inseamna asimilarea spiritului Agorei. De altminteri filosofia greceasca face parte din democratie. Dar se poate oare vorbi despre un rizom cultural ‘spiritul Agorei’ la care a fost conectat demult, demult, si taranul român ? Istoria migratiilor a izbit civilizatia noastra cu perseverenta unei prese hidraulice. Daca tara era salvata prin hrisoavele bizantine pentru Romania convertite in capitulatiile pentru Iflak si Bogdan, omul gânditor era totdeauna zdrobit. Cunoastem constatarea, durerea nedumerita ºi intrebarea cea mare a civilizatiei românesti la sfârsitul de veac XIX : "Unde ni’s samanatorii generoaselor cuvinte,/ Magii ocrotiti de stele, mergatorii inainte " ? Pentru a raspunde, –atunci si sub presiunea unei crize intelectuale profunde–, Vlahuta, Cosbuc, si intr-o anumitã masura Iorga, inventau Samanatorismul. Era nevoie de acea inventie, cultura româneasca arata Frankenstein de maryshelliana când adera, prin academii si universitati, –exemple superbe de ‘forme fara fond’–, la valori propulsate in Vestul Europei. Ne pare rau ca spunem asa, dar Bogdan Petriceicu Hasdeu, –sa amintim numai Etymologicum Magnum Romaniae–, si Nicolae Iorga au fost primii cautatori de ‘organe expirate’ in sertarele de morga ale bibliotecilor europene, diligenti autori de post mortem incopcieri cu sfoara gasita in fosele septice ale civilizatiilor, in alcatuiri ce nu dezvoltau un sistem circulator propriu când erau transplantate in târgurile principatelor. Despre textele Samanatorismului, critica literara a scris, cu multe amendamente si buna indreptatire : ‘Viata ce se desprinde este, incontestabil, impresionanta’. Dar acesta-i chiar scopul spre care a fost inventat Samanatorismul : sa fie un mecanism de reanimare, o pompa de suflu vital pentru un Frankenstein cultural fabricat in România ! In ciuda acelei necontenite stricari a invaziilor, ne-au mai ramas fragmente dintr-o civilizatie româneasca. ‘Ipotetica numai !’, vor amenda imediat neprietenii nostri. Insa daca exista, intr-adevar, o civilizatie româneasca autentica, vector pentru transportul unor valori universale, in care credem noi astazi, atunci in fiecare fragment se ascunde ca-ntr-un ciob de holograma intreaga informatie revelatoare a valorii pastrate! Incercam citirea unui fragment din civilizatia româneasca folosind masinaria semiologica a lui Roland Barthes. Motivatia este ‘revolta inconstientului nostru colectiv, rau si ranchiunos’, cum glosa doamna Marta Petreu. Anticipam astfel si prezenta unor cititori foarte critici si nemultumiti pe textul nostru, cititori plasati intr-o ideologie contrara celei tradiþional româneºti. Adresându-mã lor, evident, nu doar cu maximã reverenþã, ci si cu toata temerea fata de opera demolatoare pe care o întreprind ei in cultura româneasca, vreau sa le reamintesc un fragment relevant dintr-un text al lui D.N. Rodowick : "De la inaugurarea filosofiei moderne in secolul al XVIII-lea, vederea si spunerea, desenul si vorbirea, picturile si propozitiile, au fost considerate fundamental distincte, adesea in modul cel mai hotarât categorii opuse. Aceasta strategie nu este inocenta. In cursul ultimelor doua secole, filosofia s-a baricadat in interiorul conceptului vorbirii ca loc unic al discursului, al comunicarii, al semnificatiei si al gândirii rationale. " Desi catalogat ca semiolog , reflectiile lui Roland Barthes asupra semnificatiilor, mai ales asupra celor din iconografie, se indeparteaza de arida semiotica scientista. In spatiul cultural european urmând celui de al II-lea razboi mondial, Roland Barthes, semioticianul care a inventat conceptul operational de synopsis rationnel, a fost poate reincarnarea cea mai credibila a unui honnete homme, personajul ucis de gloata pariziana la pai’spe iulie 1789. Roland Barthes a fost un maestru al ideilor, de la care noi, românii prezentului, avem ce invata, printr-un proces de amplificare. Caci Roland Barthes, el insusi, a invatat de la românii trecutului. Un Roland Barthes ce afla în 1948-1949, vremuri mai cenusii ca timpurile medievale ! despre fenomenul cultural al informatiei pictate pe zidurile exterioare ale bisericilor din nordul Moldovei, dezvolta conceptul de sinopsis rational. Pe care-l folosea ulterior la interpretarea imaginilor din Enciclopedia franceza a secolului XVIII ca parte a discursului francez. Citindu-l in traducere libera, putem zice ca Moldovita noastra este un tom din Enciclopedia româneasca a secolului XVI. Imaginile de pe zidurile bisericilor pictate din Moldova sunt o selectie a Multiplicitatii, analogul volumelor unei Enciclopedii. Demonstratie ostensiva ca exista Discursul românesc. In La rhetorique de l’image’, Barthes descoperea structura exergica a informatiei vizuale atunci când descompunea in mesaje iconice imaginea unei simple reclame comerciale a produsului de calitate, o structura de mesaje codificate, in primul rând, codul fiind un datum produs de punctum si signum, totalitatea conotatiilor din imaginea însãºi. Analizând reclama in "La rhetorique...", Barthes puncta simbolica mesajelor codificate. Apoi, mesajul iconic necodificat prezent in structura chiar prin ostensivul ‘Ceea ce este’. Urmarind si functiile mesajului lingvistic in raport cu mesajul iconic dublu, Barthes descopera functiile de ‘tele-comanda’ si de ‘releu’ proprii majoritatii sistemelor imagistice cu legenda, cu o explicatie oferita fie ca scriitura, fie-n viu grai. Cu prima functie, textul calauzeste cititorul printre cele semnificate de imagine, tele-portându-l catre un sens dinainte ales. In cea de a doua functie, textul si imaginea stau intr-o complementaritate, si unitatea mesajului e realizata la nivelul ‘legendei’. Ceva asemanator va spune si Sorin Dumitrescu, cel mai mare specialist român in sistemele imagistice cu legenda, despre ‘semnele vizuale in cuprinsul carora convietuiesc laolalta forma cu profilul cel mai explicit, lânga textul-suport cu semnificatia cea mai implicita’. Astfel, Roland Barthes si Sorin Dumitrescu ne invata sa privim spre toate icoanele din istoria noastra cea veche cu o masiva doza de optimism intelectual. Sigur, aceasta este si o alegere personala. Inca mai rau, poate ca pâna la urma ne intâlnim in justificarea alegerii facute de noi cu faimoasa, --si inca nerezolvata--, problema pusa de William Molyneux intr-o scrisoare catre Locke : ‘Este spectacolul vizual acceptabil intr-un fel cu adevarat universal pentru oricare fiinta umana ? " Nici macar ‘geniul’ omniscient si infailibil, despre care scria cândva Denis Diderot, nu putea vedea ideile abstracte decât in raportul lor cu ideile sensibile. Intelegerea transmisiei Valorii Principale prin imaginile pictate pe bisericile din nordul Moldovei mi se pare linia care defineste identitatea civilizatiei românesti. Purcedem la cautarea Valorii societale principale punând o intrebare simpla : De ce a rezistat Imperiul Roman de Rasarit cu un mileniu mai mult decât Imperiul Roman de Apus ? Când, de fapt, un rationament simplist ar cere ca istoria sa fi decurs in parametri inversi ? Invaziile barbare veneau dinspre estul eurasiatic, si loviturile lor de berbece erau receptate in primul rând de Constantinopol. Nu putem explica aceastã longevitate a civilizatiei europene de maxima calitate în Bizant, certamente inca neegalata, decât prin perpetuarea unei structuri functionale civice de mare eficienta. Acesta era spiritul Agorei, care se manifesta, de pilda, si in faptul ca pn Imperiul Roman de Rasarit foarte mulþi laici erau prinsi, unii dintre ei chiar la modul pasional, insa incontestabil toti la modul logic subtil, in dezbaterea teologica. In Occidentul manastirilor medievale, calugarii ce nu participau la dezbaterea teologica, necum sa-i prindã finetea, erau chemati cu numele generic Idiota. In Rasaritul crestin, aceasta specie, chiar daca exista, nu era luata in seama. Apoi, este un lucru bine-stiut faptul ca unii din cei mai renumiti oameni ai Ortodoxiei au fost laici, inainte de a fi promovati ca patriarhi. Originalitatea autorului ‘Mitologiilor’ se bazeaza pe intoarcerea la sursele antice grecesti si la cele bizantine. Sa revenim, atunci, si noi. Nu cautând originalitatea, ci adevarul. ‘A lega’ este un verb românesc. Imprumutat de la Grecii cei vechi, la care legein vroia sa spuna ‘a strânge’, precum firele de grâu intr-un snop, cât si ’a citi’. Datorita ortodoxismului, Gramatica filosofica româneasca nu pncepe atunci când Ioan Eliade Radulescu o asternea in slove pe hârtie. Ea a fost mereu prezenta in structura limbii române si a limbii proto-române. Chiar si atunci când nu aveam carti de citit in româna si proto- româna, aveam semnificatia de ‘gramatica filosofica’ a verbului ‘a lega’. Exista o invarianta definita de similitudinea cadrului. Intr-un fel, strângerea oamenilor lânga zidirea bisericii pictate din nordul Moldovei, –Capriana, Voronetul si altele–, aminteste strângerea cetatenilor lânga porticul pictat din agora Atenei. Cautând tâlcurile prin interpretarea unui discurs, mai totdeauna fragmentar. Pentru români, cei de atunci, ori astia ce sintem acum, ‘legarea intr-un sens’ ori citirea inseamna strângerea cioburilor marelui Discurs spart de istorie, adunarea fragmentelor din sensul textului ori al icoanelor pentru a reconstitui tâlcul originar. Spiritul Agorei, un structuralism functional, a fost transmis pâna la noi prin ortodoxismul laic, mecanism de releu ºi teleportare intelectuala. Spiritul Agorei, cel care poate raspunde la intrebarea fundamentala a diversitatii structurale : ‘Unde se afla Unul ?’, este principala Valoare din Legenda bisericilor pictate.

Titus Filipas