PAGINA ARTELOR

 

 

 

SUPERB ALBUM CUPRINZÂND

PICTURA MAESTRULUI ION GRIGORE

 

Album impunător şi reprezentativ, îngrijit prefaţat şi comentat de Valentin Ciucă noua apariţie editorială este, de fapt, un monument ridicat celui care-l merită. Pentru că, mare pictor de şevalet fiind, Ion Grigore este profesor de artă monumentală şi maestru a multe generaţii de artişti care au împodobit biserici şi edificii de renume din toată ţara, cu toate că el, ăn sinea lui, rămâne un trăitor al sentimentelor funciare ale satului.

Dacă ne gândim, aşa cum gândeşte el, în culorile lui, la peisajul satului nostru - peisaj al unei înţelepte tihne venind din istorii ce nu ne sunt indiferente, dar peisaj firesc precum iarba, voios precum floarea şi strălucitor precum raza străbătând adâncimile verzişului, cert lucru că, indiferent de acea netulburată pioşenie ţărănescă prin care, la botezul întruchipând unul din ritualurile bucuriei creştine, a fost miruit cu smerenia numelui de Ion, predestinarea lui de a înţelege cu inimă blândă culorile acestui peisaj face din numele său un fel de “Io” voievodal. Adică un uns al candorii pe care e în stare s-o descifreze în policroma linişte şi binecuvântare a baştinilor din sufletul său pe care o tot aşterne pe pânze, descoperind acele guri de rai care, din sufletul ţării pe care am moştenit-o, trec şi în sufletulnostru.

Şi astfel, atunci când meditează în faţa pânzei goale, atunci când se porneşte să înfrunte rigorile compoziţiei sau atunci când, inspirat, începe a născoci minunile sale din vopseluri, Ion Grigore devine, onomatopeic,un fel de: “Io artist al candorii”.

Am spus odată că, într-o altă perioadă, mai veche şi revolută astăzi, dar tristă ca existenţă de atunci printr-o brutală dirijare a artei ce tindea a înlocui inspiraţia proprie, pe când criticii de artă, adevăraţii critici de artă erau înlocuiţi cu personaje malefice care dădeau sentinţe şi comenzi, candoarea aceasta cu care abordează un peisaj specific, izvorât în egală măsură din natura ce-l înconjoară prin largul ţării dinafara lui şi din firea ce-l umple frumos pe dinlăuntru, l-ar cam fi costat. Adepţii academismului cu aripi retezate printr-o experienţă moscovită, cei care proferau împotriva “decadenţei artei burgheze” manipulând talentele spre conformismul oficializat tocmai din teama unei noi revoluţii - cum începuse şi a lor prin artă, dar eşuase în demascarea artistului inspirat – l-ar fi catalogat drept “formalist”, “intimist”, “purist”, adică i-ar fi agăţat de coadă tot felul de “isme” şi l-ar fi trimis la reeducare pentru a-l transforma din artist în fotograf dedicat imaginii aşa zis dorite de clasa muncitoare. S-ar fi produs, aşadar, tentativa de a-i strivi acel instinct funciar al ţăranului devenit artist, adică fiinţă creatoare ce ştie cel mai bine să simplifice totul, precum Brâncuşi, la motive esenţiale. E un noroc pentru plastica noastră faptul că, generaţiei lui Grigore, generaţiei acestor Grigore, aş îndrăzni să spun, nu s-a reuşit să i se anuleze tocmai ceea ce astăzi dă măsura talentului lor.

Dar soarta artistului de a fi catalogat şi clasificat, chiar frumos colorat, precum aripile pestriţe ale unor lepidoptere, nu scapă de acest blestem cu una cu două. Unii contemporani (admiratori chiar), tentaţi la asociaţii rapide şi imediate, vorbind despre originalitatea picturii lui Ion Grigore, îl etichetează şi astăzi cum că ar “reprezenta în desenul şi culorile lui Bucovina”.

Cred că este vorba doar de o naivă încercare de a explica “naivitatea” artistului, adică a explica originalitatea trăsăturilor de naivitate voită a lucrărilor sale, acele măiestre şi măiestrite simplificări ce conduc la simboluri impresionante, simboluri la care fiecare artist ajunge precum sufletul şi harul său şi, care, până la urmă, devin pecetea artei sale.

Naivă ar fi şi tendinţa de a extinde cuprinsul afirmaţiei şi a spune că peisajele lui Ion Grigore reprezintă satul romănesc. Îl reprezintă, bine-nţeles – exact în măsura în care e valabilă şi afirmaţia cu Bucovina!... Deoarece constatarea este ca-n matematici: necesară, dar nu suficientă, oricât de binevoitoare ar fi.

Pentru că Ion Grigore se reprezintă, în primul rând, pe sine – suflet sensibil şi instrument de superbă vibraţie la culoare, ochi măestru în interpretarea volumelor şi a raporturilor lor cu lumina, mecanism artistic de înaltă inspiraţie în transfigurarea tuturor acestora până la o sublimare atât de specifică încât devine: Inconfundabila artă a lui şi numai a lui, care te face să-l distingi dintre sute de pânze. Ion Grigore este un glas original, cu inflexiuni venind din viziunea nevinovată a copilului, cu o mare capacitate de a-şi manifesta puritatea romantică în faţa peisajului dar cu o şi mai mare capacitate de a-l transfigura în sensul unei joace cu cele sfinte, de care sunt capabili numai copiii şi artiştii adevăraţi. Poate de asta, cu toate că a avut norocul să nu apuce epoca în care academiştii rigizi l-ar fi acuzat de formalism, începuturile lui au fost suspectate de misticism de către vajnicii reprezentanţi ai realismului socialist. Şi nici nu greşeau aceşti paznici ai purităţii ideologice care, uneori, se dedau ei înşişi în secret la ochiade înspre “occidentul putred”, dacă vântul bătea uneori într-acolo. Nu greşeau deloc, pentru că, tocmai ceea ce-i considerau ei vină, devine în fapt meritul Dumnezeirii care-l inspiră pe Grigore să vadă atât de frumos starea lucrurilor din cadru, în trăsăturile lor simplificate până la vibraţiile cuceritoare ale esenţelor şi apoi îmbogăţite generos tocmai prin discreţia culorii. Mistica lui Ion Grigore este, în ultimă instanţă, mistica sincerităţii credincioase prin care fiecare dintre noi reuşim să ne concentrăm până la a înţelege esenţele ce se dezvăluie omului prin inspiraţie divină şi apoi să ne desfătăm colorându-le cu ce-şi permite mai mica sau mai marea noastră imaginaţie. E mistica înţelegerii unor esenţe ce stau dincolo de firea văzută a lucrurilor, ceea ce face din artist un mai dreptcredincios decât alţi dreptcredincioşi, adică un dreptcredincios la care e mai evident harul ce i se transmite.

Nu spun că e mai profund acest har; oricare om are dreptul de a fi înţeles în toate profunzimile sale în raport cu Dumnezeirea. Spun numai că e mai evident, adică mai exibitoriu decât la alţii, tocmai prin natura artistului, nu atât de a căuta esenţe cum caută orice fiinţă umană, ci de a se exprima în esenţe, cum obişnuieşte fiinţa înclinată spre artă. Aceste esenţe, de fapt, dau unicitate peisajelor sale făcându-te să-l distingi, imediat, cum vine către tine cu toată copilăria sa poetică şi duioasă, cu toată încărcătura cerului Bucovinei dar şi a chipului de sat românesc, afirmîndu-se într-o pregnanţă acut modernă dar lipsită şi de mofturi şi de preţiozităţi şi de tehnici inutile, ca un poet al volumelor părelnice şi al culorilor ce coboară din transcendent. Până când îţi dai seama că nu e vorba nici de sat, nici de Bucovina, nici de sublimare istorică, nici de strădanii inutile de esenţializare, nici măcar de copilărie sau copilărire. Ci de minunea prin care un blând copil al lui Dumnezeu priveşte veşnicia culorilor, a luminii şi a spaţiului, într-o largă patrie artistică, aducându-le cu candoare din nemurirea lor în pânzele sale care devin inconfundabile.

 

 

 

 

 

“TEATRUL MASCA LA 15 ANI”


Astfel este intitulat albumul aniversar al unuia dintre cele mai insolite demersuri artistice din peisajul teatral românesc - evoluţia teatrului “Masca” ăn contextul greu de învins al subculturalului perioadei pe care o traversăm. Actori dăpriuiţi, spectacole de succes, o continuitate demnă de invidiat, chiar cariere + artistice şi nu numai + făcute ăn aceşti 15 ani de Mihai Mălaimare şi colaboratorii săi. Un gen tradiţional de teatru aşezat în luminile moderne ale electronicii şi fanteziei scenice a produs un tradiţional volum de fotografii înnobilate de toate efectele posibile ale digitalului. “Reu Studio”- editorul realizator demonstrează măiestrie stabilă şi tehnică nouă.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Mircea Bunea

Ioan Holender merită statuie!

 

Odată, pe vremea când regretatul Iosif Sava – Dumnezeu să-l odihnească! - încă mai realiza la televiziune superbisimele sale emisiuni cu Invitaţii Eutherpei, l-a avut ca oaspete pe un eseist fost şi demnitar, îngropat cu onoruri militare, Dumnezeu să-l ierte! Trecând elegant de la una la alta, dialogul dintre cei doi s-a inflamat brusc în clipa in care, în stilu-i caracteristic, gazda a întrebat pe un ton grav, dar cu faţa luminată de un zâmbet aparent suav: Domnule... pentru dumneata ce înseamnă a fi patriot? Răspunsul a căzut imediat, trăsnet: Maestre, las-o baltă, doar ştii că patriotismul nu-i decât o strîngere de buci!

Ochelarii pe care îi ţinea ridicaţi pe fruntea-i prelungită-n chelie au aterizat pe nasul moderatorului de parcă ar fi fost aruncaţi din ceruri, iar privirea deja îi căpătase luciri metalice. Ca şi când n-ar fi auzit bine, Iosif Sava a repetat întrebarea. A primit acelaşi răspuns. La care a replicat aparent calm: Poate nu ştiţi că, la şcoala din Iaşi, pe vremea lui Antonescu, am avut un profesor care îşi făcuse un obicei din a ne repeta nouă, copiilor de alogeni, până la greaţă: Bă, aceştia, să nu uitaţi niciodată că mâncaţi pâine românească! Aşa înţelegea respectivul să se manifeste ca patriot român, atunci. Imediat după război, amintiţi-vă, generaţiei mele – din care şi dumneata faci parte – i se repeta, tot până la greaţă, că a fi patriot român înseamnă a iubi fierbinte Uniunea Sovietică. Acum, după Revoluţia din decembrie `89, din nou s-a schimbat de semn. Chiar ieri am citit într-un săptămânal a cărei redacţie este burduşită cu intelectuali subţiri, de tranziţie, un antiamerican este un antiromân... E ca şi cum, pentru unii, USA, a devenit Uniunea Sovietică Ailaltă!

Eseistul l-a întrerupt cu un aer de stisfacţie: Dar până acum n-aţi făcut decât să-mi daţi dreptate... Absolventul de umanioare , cum îi plăcea din când în când să se autodefinească, Iosif Sava l-a contrazis din nou: Vă reamintesc că, prin ` 46-`48, pentru că au înfiinţat asociaţia M. Eminescu, care se opunea sovietizării, Şerban Cioculescu, Theodor Mihadaş, Dinu Pilat, Vladimir Streinu, Constant Tonegaru, Iordan Chimet şi încă alţii au fost arestaţi, iar apelurilor făcute pentru eliberarea lor la forurile internaţionale din SUA, Franţa şi Belgia nu li s-a răspuns în nici un fel. În 1951, la 42 de ani, Anton Golopenţia a murit în închisoare tot pentru că pledase ideea naţională. Rezistenţa din munţi n-a fost şi ea dovadă de patriotism? Poeziile lui Goga şi Blaga, scrierile lui Nae Ionescu n-au fost scoase de pe piaţă din aceleaşi motive? Şi nu s-a întâmplat la fel şi cu Operele lui C. Rădulescu Motru, şi cu Mircea Eliade şi cu alţii? Cazul Petre Ţuţea nu vă spune nimic? De unde până unde atâta băşcălie la oameni ca dumneavoastră atunci când vine vorba de patrie, patriot, patriotism? N-am fost, nu sunt şi nu voi fi niciodată Vocea Patriotului Naţionale, îmi repugnă excesele naţionaliste, de şovinism să nu aud că iau foc, sunt absolut sigur, că noi, românii, nu suntem buricul pământului, dar, vorba unui prieten publicist şi scriitor, un om are o singură patrie, restul fiind ţări. Rămîn la convingerea că patriotismul există,că trebuie să existe, şi că patriot român este acela care simte româneşte, care face ceva bun, palpabil, pentru România şi pentru valorile româneşti...

Întîmplarea tocmai pomenită mi-a revenit în memorie sâmbătă, 1 septembrie, la Sala Palatului, cu prilejul deschiderii celei de a XVIII-a ediţii a Festivalului şi Concursului Internaţional George Enescu, iar cel care mi-a declanşat amintirea a fost Ioan Holender, cetăţean austriac născut la Timişoara. Aflat într-o formă de zile mari, în calitate şi de director artistic al Evenimentului bucureştean – da, cu „ E „ mare! – Ioan Holender a dovedit că simte româneşte mai mult decât toţi patrioţii de serviciu care, în ultimii ani, mai agresivi decât însuşi agresivul Ceauşescu, s-au lăfăit şi încă se mai lăfăie cu vorbe calpe despre scumpa noastră ţţăărrrrisâşoarăăăă pe sticla televizoarelor dâmboviţene. Iar credibilitatea şi simţirea româneşti ale lui Ioan Holender n-au avut ca suport numai cuvintele româneşti – altminteri simple, dar şi bine alese, rostite şi cu mult duh! -, ci, mai ales, faptele sale; ca şi când n-am fi ştiut cât efort, câtă stăruinţă proprie a depus pentru modificarea acusticii, Ioan Holender s-a bucurat împreună cu noi pentru că, în sfârşit, în Sala Palatului se aude cum se aude [ deşi, magister dixit, pianul încă „nu muşcă” sala aşa cum trebuie]; ca şi cum n-am fi simţit că aerul aceleiaşi incinte ne fierbe ca pe ouă, Ioan Holender ne-a promis – şi si-a ţinut cuvântul! – că de mâine, instalaţia de aer condiţionat o să funcţioneze nemţeşte, nu româneşte!; ca şi când el n-ar fi ştiut, şi nici unii dintre noi n-am fi ştiut că decesul lui Ludovic Spiess a fost inima rea pe care i-au provocat-o nişte neica nimeni , veleitari de duzină, care acum mimează tristeţea cu o obrăznicie incredibilă, Ioan Holender a propus un minut de reculegere, de faţă fiind însuşi Preşedintele României, domnul Traian Băsescu - care, spre cinstea sa, împreună cu alte sute de persoane, a pus privirea în pâmânt întru amintirea marelui dispărut; ca şi cum n-am şti că, la Viena, de bune decenii, ocupă fotoliul pe care au stat cândva Mahler, Richard Strauss, Karajan... Ioan Holender a fost şi a rămas un om de o sociabilitate copleşitoare, un om de lume ai cărui adversari permanenţi – trufia, vedetismul, incorectitudinea, necinstea, hoţia şi impostura – n-au nici o legătură nici cu etnia şi nici cu naţionalitatea cuiva anume; ca şi cum n-am şti cât de greu – şi pe ce sume de bani! – răspund ofertelor de participare, graţie lui Ioan Holender, calitatea invitaţilor străini participanţi la actuala ediţie a Festivalului Enescu este mult mai prestigioasă decât a multora dintre festivaluri de top, recunoscute în lume; ca şi cum n-am şti că mulţi dintre români au ajuns să cultive oroarea de identitatea căreia îi aparţin, neapărat anacronică, neapărat tribală, uneori chiar de şatră, ruşinea de a fi român,nu? iată că Ioan Holender a ajuns – pentru prima dată în istoria Festivalului Enescu!!! - să aducă la Bucureşti solişti români mai cunoscuţi peste fruntarii decât în ţară, transformând deschiderea festivalului într-o exclusivă şi superbă seară de muzică românească, de valoare românească autentică; ca şi cum n-am şti că trăim în ţara în care, la un moment dat, s-a furat până şi steagul românesc de pe Palatul Parlamentului României, Ioan Holender vine cu un gest stupefiant, pentru unii: a renunţat la banii pe care i-ar fi meritat cu prisosinţă pentru organizarea actualei ediţii a festivalului...

Simţire românească la un cetăţean austriac care n-a uitat că s-a născut în România? Da, cu asupra de măsură! Aşa cum a fost şi simţirea românească a cetăţeanului român Iosif Sava, născut evreu. Căruia, nu departe de Academia de Muzică, deja i s-a ridicat un bust. Şi bine s-a făcut! De ce nu s-ar proceda aidoma şi cu Ioan Holender, tocmai pentru că se află lângă noi şi îl dorim printre noi încă mulţi alţi ani de viaţă în sănatate!? Şi pentru că tot veni vorba: De ce Piaţa Operei Naţionale din Bucureşti nu se numeşte încă Piaţa Ludovic Spiess? Oare numai pentru că tatăl său a fost neamţ?

------------000------------

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Florica IONESCU - Galeria ,,Artis”-Bucureºti

 

 

 

Intitulatã „Convergenþe”, expoziþia de picturã a Floricãi Ionescu ne-a prezentat peste varã la galeria „Artis” de la Teatrul Naþional din Bucureºti un artist matur care mediteazã la mai multe direcþii în care ºi-a cãutat exprimarea, aflându-le acum ceea ce este convergent de la fiecare dintre ele cãtre fiecare dintre ele, ceea ce leagã, asemuie ºi dã unitate perioadelor diferite pe care le trãieºte orice plastician, ceea ce face sã se regãseascã, în fiecare direcþie care l-a tentat ºi l-a pasionat la vremea sau starea respectivã, propria-i personalitate.

Spre a-ºi judeca ºi confirma succesul acestor cãutãri de câteva decenii în care a avut 17 expoziþii personale ºi zeci de participãri la expoziþii colective ºi internaþionale, Florica Ionescu a venit în centrul expoziþional al Bucureºtilor dintr-un loc de tainã unde-ºi practicã arta: Grãdinile Periºului, localitate în care, teolog ºi soþie de paroh fiind, îºi împarte timpul între ºevalet ºi munca diaconeascã de asistenþã socialã. De aici atracþiile ei meditative cãtre peisajul satului Valah, pendulând între o viziune bucolicã de bun gust, cu aleasã fineþe a luminilor culorii ºi conducerea acestor spaþii de lumini descompuse cu inteligentã mãiestrie în delicat-împãtimite abstracþii realizate printr-un ales filtru coloristic personal, prin nuanþãri sugestive ºi asocieri surprinzãtoare care demonstreazã exact „convergenþele” cu care ºi-a intitulat selecþia prezentatã.

Selecþie care o caracterizeazã ºi îi fixeazã locul la vârsta maturitãþii artistice, fãcîndu-ne sã nu ne mai surprindã un amãnunt de glorie menþionat în catalogul expoziþiei: Faptul cã pictoriþa a fost, la Facultatea de Arte Plastice a Universitãþii din Iaºi, studenta lui Dan Hatmanu care, maestru consecvent în convergenþele picturii sale, a impus în arta plasticã româneascã un gen al cãutãrii continue, al descifrãrii artistului de cãtre sine însuºi în cele mai ciudate inspiraþii cu putinþã, fãcând, ca nimeni altul, din culoare sentiment, din peisaj viziune umanistã, din portret filozofie, iar din unda de umor moldav lirism la scarã europeanã.

ªi iatã cã, peste ani, la vârsta când ne detaºãm de maeºtri, chiar cu propria-i personalitate conturatã în aceste convergenþe, cu totul personale ºi cu totul altele decât la Dan Hatmanu, Florica Ionescu reuºeºte sã continue, dincolo de conturul înrãmãrii fiecãruia în propria sa personalitate, spiritul de unicat pe care maestrul l-a impus de la Paris la Iaºi : scormonirea necontenitã în propriu-þi suflet, întru perfecþionarea mijloacelor cu care lucreazã mâinile propriului tãu trup. Este, aceasta, o înþeleaptã viziune teologicã asupra culorilor lumii.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

N. Porsenna – Un scriitor şi gânditor, un întemeietor de artă cinematografică românească

Multora dintre cei care au descoperit cuvântul scris după al doilea război mondial numele lui N. Porssena, victimă a cumplitei perioade staliniste prin care a trecut îara, le-a rămas necunoscut chiar dacă în anii de după 1989, datorită implicării soţiei scriitorului, doamna Zoe Porsenna, în valorificarea complexei creaţii a autorului, i-au fost retipărite câteva din lucrările epice sau sau publicistice, sau au văzut lumina tiparului scrieri rămase inedite multe decenii , lucrări pe care dramaticul său destin nu i-a îngăduit să le vadă publicate în timpul vieţii. Am avut privilegiul, prin scriitorul Gheorghe Penciu (el însuşi plătind cu ani grei de temniţă în anii de tristă memorie ai stalinismului afirmarea convingerilor în dezacord cu cele acceptate de ideologia vremii) să o cunosc pe soţia scriitorului, ajunsă la respectabila vârstă de 92 de ani, dar păstrându-şi luciditatea luciditatea şi vitalitatea hărăzite cu deosebire celor încredinţaţi a avea datorii majore de împlinit. În cazul său, doamna Persenna s-a dedicat aducerii în prezent a creaţiei pe nedrept uitatului scriitor ţi gânditor preocupat constant de destinul ţării şi al neamului său.

Fiu al tipografului Ghorghe Ionescu, ajuns prin înzestrări umane aparte şi spirit intreprind proprietar de tipografie. N. Persenna, născut la 3 ianuarie 1892, a absolvit Facultatea de Drept şi Filologie din Bucureşti în 1913, a apracticat cu succes avocatura, dar mai ales s-a ilustrat printr-o îndelungată şi incununată de izbânzi activitate ca publicist şi creator de literatură. A fost – după datele pe care le-am desprins dintr-un ,,memoriu de activitate” întocmit de scriitor spre sfârşitul vieţii sale, încredinţat de doamna Persenna – membru fondator al unor publicaţii care au avut rolul lor în epocă: Latinul (1914), Ghilotina (1915), avându-l secretar de redacţie pe Scarlet Froda, Arena (1918) infiinţată la Iaşi împreună cu Demostene Botez, Ion Vinea, Pamfil Şeicaru, Perpessicius, Ideea liberă (1937) ş.a. O vreme a fost director general al Editurii ,,Gutenberg” şi vicepreşedinte iar mai apoi preşedinte al Cooperativei Filmului Românesc (1942-1945).

A colaborat cu creţii literare, filozofice, critică literară la publicaţii de prestigiu, la Viaţa Socială (1910) unde a debutat cu nuvele şi poezii, revistă în care publicau N.D. Cocea, Tudor Arghezi, Gala Galaction, ,,Noua Revistă Română” (1911) a profesorului RădulescuMotru sau la ziarul ,,Rampa”, la ziarul ,,Epoca (1913) al lui N. Filipescu, la revista ,,Flacăra”(1914) a lui C. Banu, la ,,Facla” (1915) a lui N.D. Cocea sau la ,,Ţara Bârsei” (1936) din Braşov. În 1941, a condus revista ,,Muncitorul român”. Sunt câteva repere din prodigioasa sa activitate publicistică, menite a fixa portretul unui intelectual angrenat activ în viaţa spirituală a timpului.

În 1923, N. Persenna a devenit membru al Societăţii Scriitorilor Români.

De-a lungul vieţii sale, pînă la la brutala condamnare din perioada stalinistă a ţării, s-a evidenţiat ca un explorator de noi ţărmuri ale cunoaşterii, fiind printre pionierii parapsihologiei, arătându-se interesat de cercetări de geotermie, etc. De amintit sunt asemenea preocupări, evident toate de sorginte intelectuală, pentru a sugera complexitatea personajului, preocupat să se situeze în miezul actualităţii vremii sale, să-şi conecteze existenţa la ceea se dovedea aspiraţia spre spiritul epocii. Afirmaţia e confirmaţă de lucrările sale cu caracter ştiinţific, între care: ,,Visul profetic” (1942) ,,Apariţiuni şi fantasme materializate” (1946) ş.a.

Ca scriitor, începând cu debutul său din 1913, prin volumul de nuvele ,,La judecata zeilor”, N. Persenna şi-a îmbogăţit bibliografia cu o perseverenţă ce mărturiseşte eforturile de profesionalizare şi depăşire a unui diletant. Sunt de amintit volumele ,,Spre fericire (1920), reeditat şi după 1990, ,,Strigoii” (1920), ..Visătorii” (1925), ,,Rug” vol I şi II (1942)ş.a. Cu deosebire se cere menţionată nuvela ,,Se-aprind făcliile” (1935) nuvelă după care s-a realizat un film artistic de lung metraj din care reproducem fotograma de la început cu Costache Antoniu şi Fărâmiţă Lambru . Iată ce declara după 1945 scriitorul însuşi despre naşterea acestui film: ,,Problema creării unei cinematografii româneşti aproape nexistente înainte de regimul actual, a format obiectul unei susţinute şi îndelugate preocupări ale subsemnatului”. În aceea epocă în care existau numai arare şi timide încercări susţinute de pasionaţi ai acestei arte, din fonduri şi cu sacrificări personale am realizat în 1939 filmul artistic de lung metraj ,,Se aprind făcliile”, de o ţinută artistică foarte înaltă pentru timpurile acelea. Am condus şi finanţat, fiind în acelaşi timp şi coscenarist al filmului de mai sus, pe care l-am realizat după nuvela cu acelaşi titlu publicată cu câtva timp în urmă. Pentru asigurarea succesului am obţinut colaborarea unor artişti şi regizori de mare talent, dintre care citez pe George Vraca, Costache Antoniu, Emil Botta, Şahighian, Bumbeşti şi alţii. Aparatura necesară precum şi tehnicienii au fost aduşi din Ungaria şi Elveţia. De un preţios ajutor mi-a fost şi colaborarea scriitorului Isaira Răcăciuni, care m-a secundat în total la realizarea acestui film. Bineînţeles, această realizare în condiţiile epocii respective nu a putut fi făcută decât cu mari greutăţi tehnice şi sacrificii financiare. În atenţia mea, acest film trebuia să fie numai începutul unei continue producţii româneşti, pe care aş fi putut s-o realizeze prin interesarea altor personalităţi în urma demonstraţiei făcute a posibilităţiolor noastre de succes, dar izbucnirea războiului mondial a împiedicat împlinirea acestui proiect. Totuşi, am continuat să încerc o realizare a acestei idei printr-o colaboarare cu străinătatea, în vederea unei producţii de filme româneşti şi a achiziţionării de aparatură de specialitate. Împreună cu Nichifor Crainic şi având şi mandatul Ministerului Propagandei am dus tratative cu firme germane şi italiene. Am realizat pentru început dublarea dialogului unei comedii italiene în limba română, executată în studiourile din Roma, film reprezentat în România cu mare succes”.

Sunt mărturii care pot aduce o lumină generală pentru înţelegerea unui moment din evoluţia cinematografiei naţionale putând totodată să evidenţieze fie şi succint preocupările şi concepţia lui N. Persenna cu privire la posibilităţile de afirmare ale filmului autohton. Din câte am înţeles din convorbirea avută la începutul anului 2006 cu soţia scriitorului, pelicula nu s-a păstrat (sau nu a fost descoperită până în prezent) iar scenariul filmului soţia scriitorului l-a încredinţat unui cunoscut regizor de film spre a-i conferi statutul de document de arhivă.

Dintr-o altă aducere aminte de real interes care evidenţiează clarviziunea pragmatică a celui ce s-a dedicat stimulării interesului pentru esenţa cinematografică, dar şi generozitatea sa, din acelaşi memorial autobiografic, aflăm următoarele: ,,Urmărind acelaş scop (al succesului filmului românesc, n.n.), în calitatea mea de preşedinte la Cooperativa Filmul Românesc, am angajat pe tânărul pe atunci Ion Popescu – Gopo, căruia i-am creat în cadrul Cooperativei un atelier în care şi-a făcut debutul în arta desenului animat, viitorul cineast.”

După 1990, lui N. Persenna i-a mai apărut într-o reeditare binevenită, şi un încitant volum eseistic din care se pot desluşi calităţile sale de gânditor, de intelectual dedicat unor acţiuni sociale de avnvergură. E vorba de volumul ,,Regenerarea neamului românesc”, retipărit după peste 60 de ani, volum în multiple privinţe util cititorului de azi. NU numai pentru o mai exactă şi reală cunoaştere a realităţilor de altădată, şi modului în care erau privite de contemporanii lor, dar şi pentru unele similitudini cu realităţi şi preocupări ale perezentului, de la situaţii actuale ce pot nu doar să surprindă, dar trebuie să şi îngrijoreze. Şi – de ce nu?- să îndemne la opţiuni şi decizii mai riguroase şi mai ferme. Căci nu e de ajuns să se constate că ,,istoria se repetă” scoţând la iveală ca pe nişte aluviuni nedorite, răni doar aparent cicatrizate, ci şi să se găsească soluţii sociale, economice, deschideri politice pentru ca erorile, stângăciile sau mârşăviile altor vremuri să nu se mai poată repeta. E de crezut că şi un asemenea gând, aspiraţia spre o terapie socială şi morală a maladillor acelor acelui timp, le-a simţit când a scris şi tipărit semnificativa sa lucrare, cu profunde consideraţii de natură istorică şi sociologică - ,,Regenerarea neamului românesc”. A fost o asemenea regăsire necesară şi posibilă? Convingerea autorului se arăta, acum mai bine de 60 de ani, a fi potrivnică resemnării, izvorâtă din credinţa în puterea de a învinge prin faptă un anume scepticism autoritar, ce părea a fi unul de sorginte congenitală. De o asemenea convingere, opusă unei anume resemnări fataliste ar fi nevoie şi azi. Din acest punct de vedere multe din reflecţiile şi soluţiile preconizate de cel ce se arăta preocupat de ,,regenerarea neamului său”, cu disocierile impuse de trecerea timpului şi limitele gândirii de la mijlocul veacului trecut, îşi reclamă dreptul la reevaluare, având atributele unor imperative ale actualităţii.

Nicolae DRAGOŞ