CUM GÂNDEŞTE SCRIITORUL TÂNĂR

 

 

Daniel LĂCĂTUŞ


se prezintă astfel:
Nascut la 4 ianuarie 1988 in localitatea Hunedoara,crescut si copilarit in loc. Calan-HD.
Am debutat publicistic la finele anului 2006 in revista "Eminescu luceafarul romanilor de pretutindeni". Texte publicate in revistele: "Arcada", "Noi Nu!" "Visul", "Oglinda lliterara", "Argos","Agero" "Tanarul scriitor", "Ecoul".
Activez pe site-urile literare: www.poezii.biz, www.agonia.ro, www.e-poezie.net

N.R:
De acum înainte va activa şi pe situl nostru, dacă acceptă ca acest cuvânt existent în limba română înainte de folosirea lui în limbajul informatic de provenienţă engleză, să fie scris astfel. Cu toate că unii folosesc în scriere fie forma engleză: site, fie transcrierea pronunţiei engleze: sait, noi considerăm că, de vreme ce avem situri arheologice, putem avea la fel de bine şi situri internet. O argumentaţie asemănătoare a căpătat câştig de cauză şi în limba franceză.

Iată acum un text de Daniel Lăcătuş care răspunde titlului acestei pagini “Cum gândeşte”:

 

 

 

 

 

Radiografia unei societati bolnave

Umilită de nevoi,cu un trecut nu prea fericit, încearcă într-un tuşit chinuitor să atragă atenţia că e bolnavă.Mîinile grele ce au hrănit de-a lungul anilor milioane de guri,astăzi  cerşesc Uniunii Europene pentru a-şi hrăni fiii.Tratată cu indiferenţă de fiii patriei,trăieşte doar din mila unor turişti. Inima ţării urlă că e bolnavă,necesită de urgenţă o operaţie, în caz contrar poate deceda oricînd. Sufletului patriei mame încă ne mîngîie cu căldură şi alină durerea crudă a milioane de fii rătăciţi în lumea mare, lipsiţi de afecţiune pe tărîmurile altor patrii. Bolnavă de corupţie excesivă, e luată în derîdere de unii pamfletari de mîna a doua, care nu mai cred în însănătoşirea patriei mame.
Abandonată la greu nu-şi mai găseşte lacrimi să-şi plîngă trecutul, prea crud cu ea, să-şi plîngă prezentul la fel de crud. Industria grea a ţării a fost distrusă, odată cu ea şi sistemul digestiv al patriei mame, s-a stins economia...şi speranţa a murit. Ţara sîngerează lovită de inconştienţa unora indiferenţi în faţa suferinţelor cauzate de moftangii din fruntea ei.
Însetată de cunoaştere, doreşte să-şi cultive fiii în spiritul culturii europene, la universităţi înalte.
Teama şi nesiguranţa s-au transformat în grave boli molipsitoare ale vremurilor noastre

 

Şi, tot Daniel Lăcătuş ne arată cum gândesc alţi tineri scriitori trimitându - ne un interviu cu poeta care răspunde în numele unei « familii de poeţi » :

 

Interviu cu Daniela Sontica:

 

 

Presupun că poezia e una din marile dumneavoastră iubiri ; cum a fost debutul?

 

 

 

- Profesia de jurnalist mi se potriveşte foarte bine. Îmi place enorm ce fac, mai ales că sunt redactor la un departament cu totul special, din punctul meu de vedere, Ediţia de Colecţie. Temele sunt totdeauna altele, am privilegiul să intru în contact cu oameni din toate domeniile, sunt nevoită să învăţ mereu alte lucruri, nu mă pot plictisi niciodată. Trebuie să caut cărţi în biblioteci, să mă documentez pe teren, să vorbesc cu oameni deosebiţi. Mereu altceva. În plus, scriu şi pe teme religioase la ziar, fapt care îmi aduce şi altfel de împlinire sufletească. Şi, în general, scrisul, indiferent cum ar fi el, îl consider o plăcere. Pentru poezie nu-mi mai rămân totdeauna rezerve suficiente. Dar poezia poate veni pe neaşteptate sau poate fi căutată, şlefuită îndelung.  

 

- Când mă gândesc la primele mele articole publicate în ziarele locale din Buzău, "Muntenia" şi "Informaţia Buzăului", nu pot să nu zâmbesc cu indulgenţă. Însă aşa sunt probabil toate începuturile. Sunt la fel de importante şi talentul, dar şi perseverenţa şi credinţa că meseria aleasă este cea care ţi se potriveşte. Am lucrat mulţi ani ca secretar de redacţie şi, în paralel, am scris şi articole. Mai mult în domeniul cultural, reportaje şi interviuri. De câţiva ani, sunt doar redactor. Este suficient. Dacă este obositor? Nu mai mult decât m-ar obosi o profesie care nu mi-ar plăcea.  


- Sunt căsătorită de curând cu poetul Dan Cârlea. Nu se pune problema să fie cineva sau ceva pe primul loc. Poate şi pentru că suntem o familie de poeţi, lucrurile vin de la sine. 

 - Pe când un viitor volum de poezii?

- Nu ştiu cât de repede o să public un alt volum de poezii, deocamdată mă bucur de cel abia ieşit de sub tipar, "Uitaţi-vă prin mine". Şi sper să se găsească destui ochi care să privească prin cartea aceasta a mea, pentru că sunt în ea cele mai bune poeme ale mele de până acum. Mă reprezintă la acest moment.

 

 

***************

 

 

ALEXANDRU DUMITRIU

 

Prozator şi publicist ajuns la al doilea volum,

dar şi la a treia revista pe care o editează

când de unul singur, când cu ceva colaboratori, când pe cont propriu, când cu finanţatori care vor să-l manipuleze

Alexandru Dumitriu afirmă ritos:

 

Cultura de aşa-zis succes a acestor zile poate fi omologată drept una submediocră. Cât mai mult vulgar – pentru că, nu este un secret: publicul caută aşa ceva – , cât mai puţine idei. Acest raport se verifică şi în literatură. Care literatură este supusă unei deformări în scopuri comerciale. Cu toate acestea, destui autori nu recurg la această metodă – până la urmă de compromis ce propulsează non-valoarea. Dar cărţile lor sunt tipărite în tiraje reduse. Practic, autorul preferă să renunţe la o promovare certă – e o regulă bine cunoscută aceea că neconvenţionalul asigură dacă nu postura de scriitor cu prestanţă, atunci fără îndoială cel puţin o mediatizare intensă – , asumându-şi riscul unui anonimat la nivel de public, decât să cedeze imboldului de împrumut al literaturii contrafăcute.

 

Librăriile s-au transformat în S.R.L.-uri.

Dar şi editurile ?!

 

Fără material „comercial”, librăria nu discută

În România apar anual mii de cărţi, semnate de autori autohtoni, la fel de fel de edituri. Cele mai multe volume rămân însă necunoscute cititorului. Un rol decisiv revine şi editurii; astfel, dacă editura nu este una de calibru, cartea poate fi privită cu reticenţă de librărie. O sumedenie de cărţi bune nu ajung la cititor pentru că editura cu care autorul a căzut la un acord nu-şi poate permite achitarea unui tarif suficient pentru librărie. Nimic nu e gratis!, spune o zicală mai mult decât elocventă din popor. Nici măcar în relaţia autor-editură-centru de distribuţie – care, se subînţelege, nu poate fi decât librăria. Deci, prezenţa unei cărţi „sterile” în rafturi este condiţionată de un contract convenabil atât pentru librărie cât şi pentru editură. Dar nu mereu se reuşeşte semnarea unui angajament acceptabil pentru ambele părţi. Cine are de suferit de pe urma acestor neînţelegeri de ordin financiar ? În procente egale autorul şi publicul.

Nu interesează decât într-o măsură insignifiantă lucrările „sterile”(nu în sensul conţinutului, ci din punctul de vedere al impactului provocat – ceva care să intrige, să conteste nonşalant teorii pe care nimeni n-a îndrăznit să le contrazică, să demonteze şi să surclaseze clişee solide, ce şi-au impus invincibilitatea tocmai prin reţinerea fiecăruia de a atenta la veridicitatea lor).

Care ar fi explicaţia acestei situaţii ? Cea mai indicată lămurire o pot oferi angajaţii librăriilor, ce ştiu prea bine care cărţi sunt respinse şi din ce pricină. Cauza pentru care în librării nu ajung cărţi o constituie în primul rând politica fiecărei unităţi în parte. Volumele expediate de autor pentru o eventuală distribuţie sunt expertizate şi, dacă se consideră că merită, se reţin. Multe edituri nu-şi permit să achite un anumit procent pentru a încheia o colaborare cu librăria. Şi unde altundeva poţi difuza cărţile dacă nu în librării? Librăria are însă priorităţile sale: dacă o carte nu atrage atenţie, automat nu aduce nici un profit. Definirea regulii nu este deloc complicată: dacă nu corepunde criteriului de generare a unei bulversări, cartea nu obţine aprobarea. Chiar şi în materie de literatură, publicul vrea pâine şi circ. Iar ca editură, dacă nu respecţi preferinţele cititorilor, te pândeşte falimentul.

 

 

Fără material „comercial”, nici marile edituri nu discută

Editurile consacrate, cu nume de calibru pot expune în librării cam orice. În această privinţă, contează „spatele”, adică susţinerea editurii, şi mai puţin autorul în sine. Astfel, scriitorul care a căzut la un acord cu o asemenea editură se poate considera norocos. Rezolvă din start problema difuzării. Atunci survine întrebarea logică: de ce autorii care s-au înţeles cu edituri mai puţin titrate nu au apelat la cele mari? Argumentul cel mai plauzibil este următorul: autorul nu este îndeajuns de bun pentru a fi ajutat de o editură cu rezonanţă. Cât se poate de fals! În această privinţă, intervine un amănunt care nu poate fi ignorat: editurile, fiind practic societăţi cu capital privat, triază lucrările primite în funcţie de conţinut. Aşadar, multe cărţi sunt evitate nu datorită calităţii, ci din cauza subiectului tratat. Cele care nu iscă vâlvă sau nu abordează ceva superficial, dar solicitat de public, cu siguranţă nu se vor vinde. Iar confirmarea acestei politici este la îndemână: exemplul biografiei unui personaj de reality-show. Primul tiraj s-a epuizat cât ai clipi. Prin comparaţie (ce-i drept, nelalocul ei), „Jurnalul portughez şi alte scrieri” de Mircea Eliade, apărut anul trecut la „Humanitas” încă nu a ajuns la cea de-a doua ediţie. Totuşi, Eliade s-a tipărit pentru că este Eliade. Deşi, dacă Eliade s-ar fi lansat în aceste zile, oare l-ar fi publicat vreo editură necondiţionat? Membrii legendarei trupei Rolling Stones au surprins pe toată lumea cu următoarea declaraţie: „dacă formaţia asta ar fi pornit în aceşti ani, nici vorbă să egaleze succesul de care ne-am bucurat vreme de 40 de ani!” Şi asta pentru că în prezent şocul se cere. Deoarece am vorbit despre cei de la Rolling Stones, iată Marilyn Manson se vinde bine de tot. Nu neapărat pentru muzică (n-a dominat niciodată ierarhiile de specialitate), ci pentru imaginea scandaloasă. În domeniul literar, memoriile unei dame de companie prind iarăşi extraordinar. Chiar dacă nimeni habar n-are cine e autorul. Dar puţin îi pasă publicului de autor; vrea doar epatare şi nimic altceva.

 

Schimbare de nume pentru editură cu... renume

Mai trebuie adăugat un detaliu: editurile de cinci stele se feresc de autori cvasi-necunoscuţi publicului (nu obligatoriu din vina lor ) care le predau manuscrise „cuminţi” – dar bune – spre examinare. Responsabilii cu selecţia şi evaluarea volumelor depuse ştiu prea bine că nu aceasta e soluţia ideală pentru editură. Indiferent dacă respectivele cărţi sunt mai mult decât izbutite. Asta este, îşi spun descumpăniţi scriitorii refuzaţi. La urma urmei, este capitalism şi, dacă stăm să ne gândim bine, nimic ieşit din comun. Iată însă ce se precizează pe site-ul editurii Humanitas (reproduc mot-a-mot pentru a nu exista acuzaţii de „măsluire”), la secţiunea „Propunerea unei cărţi”: „Cum faceţi o ofertă de publicare la Humanitas. Aţi scris o carte şi vreţi s-o publicaţi la Humanitas. Sau vreţi să ne propuneţi publicarea unei cărţi care v-a plăcut, eventual în traducerea dvs. Cum procedaţi? Vom fi absolut sinceri cu dvs. de la început: dacă vă numiţi Patapievici ori Cărtărescu, nu trebuie să urmaţi regulile de mai jos (...)”. Prin deducţie, dacă te cheamă Patapievici ori Cărtărescu, poţi bate câmpii pe îndelete şi despre teoria chibritului, oricum eşti publicat fără întârziere. Interesantă procedura editurii Humanitas, care nu face decât să întărească în plus cele afirmate mai sus. Aviz amatorilor! Acum nu se ştie dacă se vor înregistra cereri de modificare onomastică, dar cetăţenii români pot solicita pentru motive temeinice aprobarea schimbării pe cale administrativă a numelui de familie sau a prenumelui, în baza O.G. nr. 41 din 30.01.2003. Spuneţi dumneavoastră: nu e oare un motiv destul de temeinic publicarea la Humanitas?!

 

Autorul are nevoie de public. Bun sau rău, de public

Lăsând gluma la o parte, realitatea este debusolantă: scriitorul „cuminte” ia legăura mai întâi cu editura de „lux”. Unde primeşte răspunsul: o să vă căutam noi. Deja ştie ce înseamnă această replică. Atunci se orientează către o editură mai „de jos” care e dispusă din prima să îl publice, în special dacă autorul suportă cheltuielile de tipar. Dar această editură nu poate asigura o difuzare în librării pentru că ...totul costă. Iar bugetul alocat unei asemenea iniţiative depăşeşte limitele contabilităţii. Autorul nu mai poate decât să zică „merçi” că totuşi lucrarea este tipărită şi există un ISBN. O va împărţi de unul singur pe la biblioteci, cunoscuţilor, criticilor şi va ofta dezamăgit. Dacă volumul său s-ar fi găsit în librării, nu se ştie câţi l-ar fi cunoscut. Cum editura se bazează irevocabil pe această premisă a nesiguranţei, nu se ştie niciodată cum ar fi mers respectiva carte. Ar mai fi fotbalul fotbal fără spectatori – chiar dacă de atâtea ori suporterii comit atâtea nefăcute? Ar mai fi muzicianul muzician fără public – chiar dacă nu de puţine ori e huiduit? Mai este scriitorul scriitor fără cititori – chiar dacă unii nu îl plac? Autorul, mai presus de orice direcţie comercială a editurii şi librăriei, trebuie promovat. În rest, nimeni nu ştie cum va reacţiona publicul. A nu publica o lucrare bună – motivând că nu e pentru cititorul de astăzi ahtiat după altceva – echivalează cu subestimarea cititorului şi încurajarea sa în auto-subestimare.

 

Alexandru DUMITRIU

 

***************

 

 

 

NUSA ILIE NE SCRIE DIN SPANIA

 

Buna ziua !
Sunt scriitoarea Nusa Ilisie . Imi face o  placere deosebita sa va anunt apropiata aparitie on-line a revistei LETRAS RUMANAS , publicatie in limba spaniola   a scriitorilor romani . Revista  este initiata de un grup de  romani care traiesc -ori s-au stabilit -in Spania si tarile sud-americane si este sustinuta  de organizatii de romani din tari de limba spaniola .Revista LETRAS RUMANAS isi propune sa contribuie atat la promovarea literaturii romane in spatiul de cultura ibero-american cat si cunoasterea mai buna a scriitorilor de origina romana care scriu si in limba spaniola
Obiectivul ei  consta in valorificarea creatiei literare romanesti prin prezentarea acesteia intr-o limba de larga circulatie . In vederea acestei aparitii , suntem interesati de contacte cu autori romani care au creatii traduse in limba spaniola  sau scriu direct in limba spaniola ; solicitarea se adreseaza tuturor autorilor romani , indiferent de locul de domiciliu si de genul literar adoptat .
De asemenea , ne pregatim sa deschidem si revista on-line CURTILE DORULUI , care va fi o revista completa scrisa numai in limba romana , unde , ca romani din Spania , dorim sa reflectam puntile de legatura din romanii aflati in toate regiunile lumii . Pentru aceasta publicatie , asteptam orice fel de materiale , din partea oricui  doreste  si are ceva de spus .


 

***************

 

 

 

 

Ce se întâmplă după volumul de debut

 

Poeziile dintr-o nouă carte a poetului Victor Mihalache, diverse ca tematică şi tonalitate, par a fi selectate, antologic, din volume diferite, încât şi tipul scriiturii şi universul metaforic arată disponibilitatea către confesiuni lirice surprinzătoare. Aflate la confluenţa benefică dintre tradiţionalismul muzical al poeziei altor vremuri şi exprimarea abruptă, laconică a opţiunilor lirice moderne, versurile îl înfăţişează pe autor ca fiind apt să-şi verifice virtuozităţile pe registre diverse, înfăţişându-se ca într-o acoladă lucid desenată, în varii ipostaze: când sentimental nostalgice, când cu o gravitate atitudinală, aflată în pragul unor revoltate crispări. Mai mult ca până acum, mai apăsat decât în mai vechi compuneri lirice, în poemele de faţă, Victor Mihalache se arată preocupat de sensurile ce le pot purta cu ele sonorităţile cuvintelor. Iată un exemplu: „Despre orice putem/ discuta cu oricine,/ dar nu cu oricine/ putem vorbi despre ruine/ întipărite pe retine,/ reţine.” Rotundele rostogoliri ale unor silabe par a fi rezultatul, dacă s-ar îngădui o asemenea exprimare, unui dicteu premeditat.

Din chiar titlurile unor poeme se poate desluşi o anume tensiune, ele anticipând concentrarea emoţională ideatică din versurile ce se vor urma, ca în cazul poemelor „Plâns de lacrimă” sau „Bandaj pe suflet deschis”. În alte poeme, autorul se arată ispitit de reconstituirea picturală, o pictură din cuvinte, a universului rural, din atmosfera acestora emanând anume rememorări nostalgice; ca în „Fără umbră”, „Umbrele curcubeului”, „O poveste”, „Fără bunica” sau încărcata de podoabe metaforice poezie „Profesia de Dumnezeu”. Nu lipsesc nici tentativele de a aşeza versurile în configurări grafice aparte, cum se întâmplă cu „Triunghi” şi, evident, în „Poem geometric”, semn că poetul este preocupat de experimentarea unor tehnici care, cu vreme în urmă, s-au arătat ispititoare. Sunt de detectat în toate acestea semnele preocupării de a se conecta la „impulsurile” ce vin în permanenţă dinspre înaintaşi.

Nemaiştiind de când este „proclamat de Dumnezeu/ Om purtat de gând/ Schimbat de cuvânt/ Într-o rădăcină”, poetul se caută pe sine, neputând a se imagina într-o altă ipostază decât cea a unui dialog – când duios, când încărcat de roada unor atitudini sarcastice, pamfletare – cu semenii. El este, cu dreptate, nemulţumit de incapacitatea de a fi citite în profunzime şi a fi asumate tainele, splendorile naturii: „Doar urmele cereşti de curcubeu/ Neînţeles de nimeni vreodată/ Rămân în ochi de oferit cu plată/ În târgul cel făcut cu Dumnezeu/ Ca să se facă Bunul c-a uitat/ Că-n zile multe nu am fost cuminţi/ Şi că ne-am cufundat în moi dorinţi,/ Adăugând la lista cu păcate.”

Ar mai fi de semnalat şi o dimensiune etică detectabilă în versurile sale, poetul considerându-se dator să-şi pună această sensibilitate, acest radar inefabil, la dispoziţia forjării morale a existenţelor: „Unde este un curcubeu se află şi o biserică..../ Dacă nu o biserică, măcar o troiţă.../ Nu ştiu dacă aţi observat până acum aceasta...” sau „Poate credeţi că e simplu să ştii şi bine şi rău,/ Să împarţi mereu dreptatea, viaţa plămădind din hău,/ Să te roage toţi de toate, fără noimă, sau plângând,/ Ori cu vocea ridicată, ori doar murmurând în gând”(„Profesia de Dumnezeu”).

Sunt, cum spune frumos şi laconic, multe „datorii uitate”, atrăgând atenţia, alarmat, asupra perspectivei de despodobire a umanităţii de odoarele ei de preţ – de la vieţuitoarele naturii, de la „cerbi la buburuze sau pitpalaci”, de la mere până la fragi - fără de care s-ar impune, dramatic, concluzia: „E posibil nici noi/ să nu mai fim,/ strigări tomnatice/ printre macii arzând,/ dacă vom tot uita/ că mai avem datorii/ faţă de Pământul care/ ne ţine/ în cârca sa...”

Iată câteva posibile repere pentru o călătorie prin universul liric, divers şi de o vizibilă acuitate, pe care Victor Mihalache l-a construit prin pregnante metafore şi idei poetice, aspirând la edificarea unui posibile viziuni poematice, în care se disting, vibrând, voinţa de a feri versul de pericolul unei existenţe în gratuitate, preocuparea de a înnobila confesiunile lirice cu şansa de a trece dincolo de cel ce le dă viaţă prin viaţa cuvintelor. Cum se întâmplă şi în această concentrată „Viziune”:

 

Nu se poate ca mielul pregătit de tăiere

să nu fie speriat

de scrâşnetul cuţitului pe piatră,

de pofta din ochiul călăului

şi de nerostirea

firului de iarbă

care ştie...”

Nicolae DRAGOŞ

 

 

 

**************

 

 

 

 

 

PIF şi CODIŢĂ

- ÎNTÂMPLĂRI CU CĂŢEII MEI -

 

o povestire de Tudor LEU

 

Nu ştiţi cine-i Pif?

Curios, foarte curios; şi, mai ales regretabil, foarte regretabil! Pif este o deosebită personalitate canină; un tip de patruped excepţional şi un interesant amestec de fizionomii animaliere si umane.

Deşi-i un foarte rasat câine, la trup pare mai mult berbec. E tare flocos şi, în loc de păr, are lână. Iar capul, dacă i-l vezi mai de departe eşti convins că este al unui poliţist cu cagulă. Negru ca un drac şi cu nişte ochi sticlind în lâna din jur. Ochi blegi şi lăcrămoşi numai când se gudură la picioarele noastre, dar atunci când te privesc de la distanţă şi te cercetează ăn concentrarea tuturor simţurilor, exprimă o adevărată tehnică şi curiozitate ştiinţifică, scormonitoare si greu de pacalit în identificarea adversarului. Ochi cu care, privindu-ne ironic parcă ne-ar sfida: Ce ştiţi voi? Habar n-aveţi cine şi ce sunt eu !

Povestea lui Pif provine şi ea din aventură: Tăticul meu, de când a ajuns producător de filme şi ia ţepe de la tot felul de artişti, scenarişti, regizori, a căpătat mai mare încredere în sinceritatea animalelor.

Într-o zi – mai anul trecut – jucam table cu bunicul pe hol că se deschide brusc uşa de la intrare şi apare un trio foarte bine dispus: Nicuţa Tănase, Mitică Furdui şi Tăticul care scoate din buzunar un ghemotoc şi ni-l arată: Am făcut o afacere splendidă şi cred că o să vă bucure. Uitaţi-vă, acesta este Codiţă din cea mai nobilă rasă canină – are numai 3 luni şi abea-abea l-am putut lua cu 300 de lei de la Sântimbreanu care a dat 500 pe doi, datorită străduinţei domnilor Nicuţă şi Furdui care înţeleg ca şi mine că animalul e mai puţin interesat decât omul şi îţi aduce mai puţine dezamăgiri. Ei m-au încurajat la tocmeală şi m-au încurajat să-l cumpăr, ca să am un suflet mai apropiat decât al lor. Dar acum pretind să le dau aldămaşul, că lui Sântimbreanu i l-au băut!

Căţelul, mic să-ncapă într-o mănuşă, frumuşel şi haios, i se agăţase de reverul hainei şi scheuna uşor.

Eu, desigur am fost încântat, dar bunicul, de 80 ani, fost magistrat lăsat fără pensie şi, din pricina aceasta, foarte sever la cheltuieli, fără să dea vreo atenţie celor doi musafiri-misiţi, se burzului:

,,Măi Cornele, de mult aştept eu să devii mai serios, dar pacă-i un făcut: deşi ai trecut de 40 – vârsta senzaţională – devii din ce în ce mai uşuratic. Şi încă mai spui că o să mă bucur! Ce motiv aş avea să mă bucur?!? Că te văd mereu în cârdăşie cu simpaticii ăştia, depunând chenzina pe la Cina şi Turn, iar acum ai aruncat 300 lei pe jevruţă şi, colac peste pupăză, trebuie să mai dai şi aldămaşul!?! Cu alte cuvinte, o să te coste jigodia asta, deocamdată, vreo 500 de lei!”…

 

Au trecut câteva luni şi Codiţă se făcuse grăsuţ şi frumuşel. Mânca numai cărniţă gătită şi lăptişor cald. Se juca frumos şi lătra ca un clopoţel când venea cineva, aşa că începuse a-i fi simpatic şi lui bunicu!

Mă ocupam de el în mod serios şi lecţiile mele începuseră să sufere. Într-o seară mă plimbam cu el de cureluşă şi, pe sub colonadele Şcolii de Arhitectură apare, de după un colţ, un drac negru cu ochii sticloşi. Se apropie de Codiţă şi, conform protocolului câinesc, îl miroase şi începe să-i facă ceva curte, fiind posibil să se fi înşelat în privinţa sexului.

Eu trăgeam de cureluşă, Codiţă n’avea’ncotro- trebuia să vină. Şi, după el, se ţinea berbecuţul cel negru. Lângă Union, am ajuns la blocul nostru – am urcat scara şi am intrat în apartament la noi. M-am prezentat cu captura în mijlocul holului şi am fost primiţi cu ovaţiuni şi aplauze de cei care jucau cărţi cu bunicul. Acesta, însă, s-a înfuriat – s-a indispus, m-a ocărât şi a pierdut potul pe care-l avea în faţă.

Căţelul berbec a fost botezat de tot completul de jucători – minus bunicul. I s-a dat numele de Pif, deoarece tata era prieten cu celebrul caricaturist parizian Arnal, creatorul binecunoscutelor benzi desenate cu „Pif le chien” care, când ne-a făcut o vizită, ne-a desenat ca amintire direct pe perete, cu propria sa mână, mutra canină a prototipului din serialul „Pif” cu care devenise atât de popular în lumea copiilor. Din păcate, direct pe perete, ceea ce ne-a făcut să nu mai putem recupera acel desen.

Ghemotocul de lână neagră a primit, astfel, un nume celebru, a fost înfiat şi i s-a repartizat un apartament sub scaunul pe care trona Codiţă, fiind abonat la cantina casei numai cu mâncărică de carne şi lapte călduţ.

Mămicăi mele îi cam plăceau lighioanele dar, de la o vreme, se cam săturase de hazul lor fiindcă o şi costau, trebuia să şi cureţe după ele.

 

A venit vara cu vacanţa când Bunicul şi cu noi, copiii ne mutam la Poiana Ţapului. Maşina s-a încărcat cu toată familia, cu javrele şi bagajele şi ne-am reluat reşedinţa pe Zamora. Acolo era raiul pe pământ: Aer puternic, răcoare, lecţii nicidecum, păduri şi tăpşane verzi, livezi de corcoduşi şi poiene cu flori montane, colorate viu şi vesel, cât vezi cu ochii. Noi eram fericiţi, iar căţeilor le plăcea şi le pria de minune. Cantina, administrată cu zgârcenie de Bunicul, nu avea lucruri multe, dar foarte sănătoase şi foarte proaspete, aşa că eram supuşi la un regim de mâncare raţională şi hrănitoare în timpul săptămânii dar şi de mare răsfăţ la sfârşitul ei, când veneau părinţii de la Bucureşti. Iar honărelile prin pădurea de la poalele muntelui şi, mai ales, scăldatul în Prahova îi fericea şi pe căţei şi pe noi.

Codiţă era mai mare decât Pif cu un an, iar Pif era de vreo 5 ori mai mare decât Codiţă. Amândoi s-au îngrăşat, iar Pif s-a lungit într-atât încât, când se ridica pe picioarele din spate, îl întrecea pe fratele meu.

 

Cândva o prietenă a familiei a venit în vizită la Poiană aducând-o pe Betty – sora lui Codiţă care costase tot 300 de lei fiindcă, după cum glumea tata, misiţia o făcuse tot marele scriitor pentru copii Mircea Sântimbreanu care dăduse pe ea, pesemne, 250. Mai dolofană, mai drăguţă şi mai ambilă decât orice surioară geamănă, bine crescută în mediul Capitalei, pe trotuarele unde se plimbă şi fetele de la shop, Betty şi-a sedus fratele aşa că, în scurtă vreme, Codiţă a căzut în cursă, a fost ispitit şi a săvârşit păcatul. După asta s-a liniştit, a devenit soţ serios aşteptând cu nerăbdare şi răspundere părintească, mărirea familiei.

 

Pif însă, pe măsură ce creştea se îngrăşa şi se lungea, devenind tot mai nebunatic. Citind despre rasa lui cu lăbuţe groase şi gheare puternice, făcute să-l ajute să scurme-n scorburi şi la rădăcinile copacilor, noi l-am crezut făcând parte dintre acei câini cu care boierii din romanele ruseşti descoperă minunea rafinamentului culinar care sunt trufele de pădure. L-am purtat prin toate crângurile, şi cu foioase şi cu conifere, doar i-om trezi acest instinct ca să ajungem să gustăm şi noi mâncăruri boiereşti, dar nimic: Computerul din capul lui era altul, după cum vă voi povesti mai încolo. Fie că instinctele i se degradaseră, iar el o lua într-o joacă scurmând după conuri şi cioate cu care se amuza inutil, fie că din padurea noastră au dispărut trufele, lăsând loc numai pentru ghebe.

Degeaba avea el acele gheare puternice la scurmat. Se ţinea numai de năzdrăvănii pe care le făcea cu cel mai serios şi preocupat aer din lume, atunci când dădea târcoale inspectând cu simţ de răspundere toată mahalaua ale cărei mirosuri le avea bine cartografiate în computerul său nasal, fiind capabil să identifice imediat vreo odoare nouă, lăsată de vreun intrus, pasăre sau animal. Pe acestea le distingea prima dată cu măslina nasului, pentru ca de abia după aceea să se constate că, de sub cagula de lână ce-i acoperea figura, ochii lui scanau totul cu grijă, stocând în baza de date pe care o avea bine organizată în cerebel.

Numai când întâlnea fluturii care aveau un zbor derutant învârtindu-i-se pe sub bărbie şi pe deasupra frunţii, de-l făceau să-şi rotească bila mare a capului în toate părţile, iar bilele mai mici ale ochilor să-i capete direcţie saşie, computerul său se deregla, iar Pif începea să danseze după ei, să se rotească şi să facă tumbe conform zborului lor, devenind un ponderabil zburător ce cădea mereu spre pământ. Dar nu se lăsa deloc, beţia dansului zburat îl hipnotiza până la a-şi dori virtuţi de fulg şi îndemnări de looping. Şi, cu toate că, în comparaţie cu mirabilele insecte colorat zburătoare, arăta ca un berbec ce behăie lângă o privighetoare, plin de tristeţea că nu avea chemare pentru aşa ceva, el se înverşuna caraghios şi cu aspectul jalnic al celui ce tânjeşte la arta altuia în înhăitarea sa cu minunile imponderabile ale aripilor de fluturi. Plin de râvnă, făcea salturi şi piruete spre roiul în dansul căruia se băga cu o dăruire atât de mare şi cu o perseverentă ambiţie de a plana si el pe deasupra florilor, încât deveneam convinşi cu toţii de afirmaţia tatălui meu că, într-o viaţă anterioară, Pif fusese fluture.

Acestea erau momentele lui de vis si reverie când, îmbătat de zborul fluturilor, se dorea şi el plutind sau făcând volute în aer. Pentru că, atunci când revenea cu picioarele pe pământ, pământul acelei mahalale libere, pline de poieni cu flori şi grădini năpădite de iarbă, care astazi e năpădită de vile reci, cu plastic, termopane şi porţi metalice, era un fel de controlor al locurilor virane pe care se aflau cârdurile de gâşte-curci-raţe-găini.

Făcea câte un viraj şi băga groaza în ele, aşa că o vecină mai grijulie cu păsările sale, ne-a ameninţat că-l otrăveşte! Bunicul s-a bucurat şi a mormăit în barbişonul lui: ,,N-ai decât!”, dar eu am liniştit-o că ,,Pif nu-i câine care nenoroceşte orătaniile şi deşi are o mutră de drac ieşit din iad, totuşi este un berbecuţ cuminte, blând ca un îngeraş căzut din cer şi credul ca o bibilică proastă ce cârâie aiurea.

 

Odată, s-a luat după nişte musafiri care se duceau la Sinaia. S-a suit cu ei în autobuz şi nu le-a pretins să-i ia bilet. S-au plimbat pe la Castel unde el a descoperit minunate ziduri lângă care putea să-şi ridice piciorul, apoi, la mijlocul excursiei, au intrat într-un bufet din grădina Peleşului unde au luat câte o friptură iar lui Pif i-au oferit o porţie mare cu toate resturile de cremvurşti rămase de la turişti. Fapt pentru care el a căpătat un amor deosebit pentru tocătura nemţească. De atunci, nu numai ca sunt convins, dar am experimentat aceasta, de câte ori se oprea în faţa unei ilustraţii pe care o aveam cu Castelul Peleş, sau chiar în faţa unui portret de rege, el saliva din belşug. Iar ochii ăia blegi cu care te înduioşa îi exprimau dorul de-a îngurgita o minune de mezel roz adusă-n tradiţia noastră de cârnăţarii Majestăţii Sale Regelui Carol I care, sărac lipit venind în ţară, a ştiut să-i îmbogăţească pe români cu acel castel mirosind a cremvurşti. Asta mă face să cred că Pif a devenit la maturitate monarhist, în concepţia lui coroana regală fiind un dulce cremvurşt purtat în jurul capului cu ornamente de muştar şi hrean. De aici, din această viziune monarhică asupra lumii, provine tradiţia prin care urmaşii lui Pif, care s-au americanizat, au devenit simbolul hot-dogului, iar la fiecare Mac Donald există atât hot-dogul popular, cât şi cel regal căruia, la denumire, i se adaugă un king.

 

Când, împreună cu nişte prieteni, ne-am dus la Urlătoare, fireşte că a mers şi Pif. Acolo, unul din băieţi i-a dat brânci şi bietul de el s-a rostogolit de-a berbeleacul în cascadă de unde abea-abea l-au scos nişte sportivi. În loc să latre, scheuna şi ochii i se bulbucaseră. A trebuit să-i stoarcem vreo 10 litri de apă din lâna lui pe care n-o mai putea duce, iar frate-meu Vlad i-a tras vreo câteva ghionturi celui ce-l îmbrâncise.

Într-o altă excursie, la Poiana Stânei, am luat masa şi ne-am mai zbenguit pe pajişte pînă am stârnit un roi de viespi sau de albine sălbatice. Ne-am ferit şi ne-am ascuns cum am putut, iar când am ajuns să ne dezmeticim, Pif dispăruse.

Ne-am alarmat – am pornit, care mai de care, în toate părţile, dar n-a fost chip să dăm de el. Foarte indispuşi am plecat spre casă, prin pădure la vale când, după un ceas de mers, numai ce auzirăm din urmă un fel de urlet-schelălăit. Astfel anunţându-se apăru Pif galopând ca un disperat şi făcând salturi de câte 2-3 metri. Nu s-a oprit în dreptul nostru, ca şi cum ar fi refuzat să ne recunoască, şi-a continuat maratonul trăgând roiul după el. Când am ajuns în vale, obosit, dar mândru, el ne aştepta. Era evident că, prin fuga lui, ne scăpase pe noi de roi. Dar niciodată n-a putut să ne povestească modul cum scăpase el după aceea. L-o fi ajutat zâna lui bună şi s-o fi transformat în fluture pentru o clipă, derutând înţepătoarele, asta nu mai ştim. Dar că le-a atras spre el salvându-ne pe noi, e sigur.

 

Altădată, tata şi cu nişte musafiri plecau la Bucureşti. M-am suit şi eu în maşină, că aveam treabă la Sinaia. Pe la jumătatea drumului, uitându-mă în urmă prin fereastra din spate, îl văzui pe Pif gonind, cu limba scoasă, după noi. Tata a micşorat viteza, ca să-l încerce, iar el a făcut faţă şi s-a ţinut după noi până ce am intrat în Sinaia. Dar la intersecţia spre Castel, fiind o aglomeraţie de maşini, Pif nu s-a mai văzut. Ceea ce ne-a speriat, ne-a provocat remuşcări că nu l-am luat în maşină. Am parcat lângă parc şi am pornit în căutarea lui.

Vreme de un ceas, umblând cinci inşi încoace şi încolo, nu l-am găsit şi ne-am despărţit cu mare întristare. Eu am cumpărat ce-mi trebuia, am luat autobuzul şi m-am întors la Poiana. Şi, fiindcă staţia noastră era chiar în faţa cofetăriei, m-am aşezat pe un scaun la trotuar şi am comandat o prăjitură. După vreo 10-15 minute, spre bucuria mea, spre marea mea bucurie, îl văd pe Pif că venea dinspre Sinaia trist şi amărât, cu limba scoasă şi bălăbănindu-şi capul plecat spre asfaltul şoselei.

Când l-am strigat, a sărit în sus şi din câteva salturi a fost de gâtul meu. L-am sărutat şi i-am comandat 3 cataifuri. Cu bun simţ, el a mâncat numai două, invitându-mă din priviri - privirile acelea ale lui şi scormonitoare dar şi atât de sentimentale - să servesc şi eu unul!

 

De multe ori ne scăldam în Prahova. Aveam două cauciucuri. Îl suiam pe Pif pe al lui şi-i legam picioarele de dinainte de locul unde este vulcanizat ventilul, mă suiam şi eu pe al meu şi porneam la vale cu viteză din ce în ce mai mare. Odată, pe mine m-a trântit curentul şi am scăpat cauciucul care s-a tot dus. Dar pe el, fiind legat, l-a dus la vale, până s-a încurcat în nişte pietroaie, de unde l-au scos băieţii ce păşteau acolo oile şi l-au dezlegat. A alergat într-un suflet şi m-a găsit. Cauciucurile s-au dus pe apa sâmbetei- adică ,,a Prahovei” - dar eu am fost bucuros că dragul meu Pif n-a păţit nimic.

 

La 15 septembrie am plecat la şcoală şi, după multă stăruinţă şi rugăminţi, Bunicu a admis ca Pif să mai rămână cu D-sa la Poiană, o lună, două. De rămas a rămas, dar grijă de el n-a avut câtuşi de puţin. I-a făcut un culcuş în magazie şi îi arunca zilnic câteva bucăţi de pâine neagră. Marele avantaj al lui Pif era însă libertatea. Pleca unde şi când poftea şi se întorcea tot aşa, numai că în nădejdea lui Bunicu, magistrat convins de dreptul la autoadministrare a fiecărei persoane, maţele lui Pif ghiorăiau de foame.

Dar nu s-a dat bătut. Fiind băiat deştept a început să facă vizite pe la vecini şi n-a greşit căci pe la toţi afla bunăvoinţă şi câte ceva de haleală. Bunicul spune că, de la o vreme, nu mai dădea pe acasă decât foarte rar, atunci când îl striga insistent şi-i arunca porţia.

La un sfârşit de săptămână, toată familia, sub conducerea şoferească a tatei, ducându-ne la Poiana, fireşte că l-am luat şi pe Codiţă.

Acolo, aflăm de la Bunicul că D-nul Pif nu a mai dat pe acasă de o săptămână şi că probabil l-o fi agăţat cineva şi a plecat cu el. Tata era supărat şi a început să se burzuluiească la Bunicul, că: ,,Iartă-mă Domnule, dar eu te rugasem şi matale ai admis găzduirea! Acum ce facem? Am pierdut frumuseţe de câine”!

Ca avocat, Bunicul şi-a cerut permisiunea de a da unele explicaţii după care vom vedea dacă există oarecari speranţe:

Pif nu mai vrea să fie ascet ca mine şi nu mai simpatizează cu ortodoxia, a spus Bunicul, mai ales că aici i-am propus o viaţă de călugăr: un culcuş în magazie şi pâine neagră. În rest, post şi rugăciune. Aşa că bănuiala este că ar fi fost convertit de nişte sectanţi care i-au oferit culcuş într-o ladă cu fân şi mâncărică de lux. Într-o zi a înfulecat o strachină de fasole bătută şi o tavă cu plăcintă! Se compară cu viaţa la bătrânul şi zgârcitul magistrat ?!?

Am dat să ne repezim într-acolo, dar am constatat că acea convertire a lui Pif nu avusese loc. Nu i-a mai plăcut nici în acel rai cu mâncare bună dar abstinenţă la femei. A descoperit-o - mai sus - pe vecina Irina cu fata ei - amândouă vesele şi darnice unde a fost primit cu braţele deschise. Acolo este o căţeluşă durdulie şi tărcată care, mai anul trecut, a trăit cu lupul Brad - al lui Gheorghe, care i-a turnat un harem de corcituri tot aşa de solide ca şi părintele lor.

Dar-dar-dar... Tărcata l-a tradus pe lup şi i-a pus coarne. Pif, cu delicateţe şi maniere de oraş a cucerit-o, iar acum aşteaptă moştenitori şi-i fericit! A pus condiţia că se întoarce, numai dacă-i plătim noi pensia alimentară.

Ce era să facem?!

Am acceptat condiţia, l-am pus pe Codiţă, care devenise un tată experimentat fiind solicitat la mai multe împerecheri de seamă, să semneze ca girant şi ca tutore al puilor de căţea tărcată şi l-am luat pe Pif înapoi, la Bucureşti, ca să-şi vadă de rosturile lui de câine de oraş, să nu ajungă în decăderea unei mahalale de provincie.

S-a supus, doar pentru că era prea mare dragostea lui faţă de noi. A revenit la viaţa cu şampon, lesă şi plimbare pe asfaltul lipsit de orice haz care, pe deasupra, îi mai toceşte şi ghiarele neamului său de scurmător de pădure.

 

Dar, când dormea în coşul său, la picioarele scaunului pe care dormea Codiţă, tot îl auzeam scăpând câte un oftat plin de nostalgii şi regrete, în vreme ce-şi întorcea alintat trupul spre visele ce-i bântuiau somnul. Desigur, visa fluturii aceia dumnezeieşti cu care el zbura pe deasupra tăpşanelor cu flori!…

Iar, când ponderea şi gravitatia nu-l lăsau să imite toate volutele lor aeriene proiectate pe zefirul de deasupra corolelor, picioarele lui tot nu cădeau pe pământ, ci, cel mult, în spinarea Tărcatei cu care petrecuse o toamnă plină de amor şi fericire conjugală după ce scăpase din claustrarea monahală la care îl supusese bunicul meu.

Când, alungat de iarnă, de frig şi de terminarea merindelor din cămară, Bunicul a revenit şi el în Bucureşti îndulcindu-se la mirosurile din bucătăria mamei, relaţia dintre ei era cu totul alta.

Cred că puneau la cale viaţa de rai pe care aveau s-o ducă la anul pe tăpşanele de vis ale muntelui: Cu fluturi mulţi, care să-i înconjoare mereu prin dansul zborului lor, dar, din când în când, şi cu câte o vizită pe la vreo tărcată din mahala.