FIŞELE UNEI GENERAŢII LITERARE

 

În numărul de astăzi:

Ion Horea

Ion Horea s-a născut în 1929, în satul Petea de Mureş, într-o familie de ţărani. Studii la Târgu-Mureş, Aiud, Turda, Cluj, Bucureşti. Redactor la revistele “Viaţa românească” (1952-1964) şi “România literară” (1964-1990). Secretar al Uniunii Scriitorilor (1964-1968). A debutat cu volumul “Poezii” (1956).

 Opere:

Poezii (1956); Coloană în amiază (1961); Flori de păpădie (1962); Umbra plopilor (1965); Poezii (1967); Calendar (1969); Încă nu (1972); Versuri (1973); Măslinul lui Platon (1977); Bătaia cu aur (1979); Un cântec de dragoste pentru Transilvania (1983); Eu trebuie să fiu (1984); Guguştiucul (1985); Noaptea nopţilor (1985); Podul de vamă (1986); Viaţa, viaţa (1987); Drumuri şi fântâni (1988); Dealuri de lut (1990); Cumpene (1991); Locul şi ceasul (1994); Căderea pe gânduri (1996); Bătăi în dungă (1999); Cartea sonetelor (2001); Mărturisiri şi rugăciuni (2003);

 

Restituirea poeziei:

MIHU DRAGOMIR

1919 - 1964

 

CHILIA POETULUI

 

Înfiorat arăta chilia.

Faust veghea, ochi clar de bolnav

Din perete privea Istrati Panait grav,

să-nlăture stihia.

Sângerau, afară, cireşii în rod

şi tremurau lacrimile viorii.

Călcau, nepăsători, călătorii,

peste destinul nostru de voievod.

Numai cărţile minunilor din Orient

desfăşurau, în litere strâmbe, reţineri.

Învia violete pământul convalescent

şi Edgar Allan Poe agoniza-n poeţii tineri.

Destăinuită era taina, prea grea;

cerneala mântuitoare înşira, fir cu fir,

minunăţiile vieţii tumultoase din cimitir,

licărul încet ce ne minuna,

bieţi dumnezei.Cum ne priveau

sărmanii oamenii pletele, hârtiile,

şi nu ne ştiau bucuriile,

clipele ce, în noi, darnic, răsunau!

 

 

DEOPARTE

 

A venit şi seara

când te gândesc ca pe-o carte.

Te gândesc, şi pot să te las deoparte.

E seara cu ace de gheaţă,

când nu ştii de-i seară sau dimineaţă,

e-o seară atât de a mea

încât mă sufoc de mine în ea.

Numai pe mine

Nu pot să mă gândesc ca pe-o carte

pe care-o-nchizi, şi o laşi deoparte…

 

 

 

 
 
 
ROMANÞÃ

 

E un singur salcâm

la hotar de tărâm,

lângă da, lângă nu,

între mine şi tu.

 

E o singură stradă

între noi şi baladă,

între stele şi ploi,

între visuri şi noi.

 

E un singur cuvânt

între nori şi pământ,

între noapte şi zi,

între-a fost şi va fi.

 

Şi salcâmu-i uscat,

şi pe stradă-a-noptat.

Doar cuvântu-i ştiut,

şi cuvântu-i tăcut.

 

 

 

MI TE STRECORI ÎN VIS…

 

 

Mi te strecori în vis ca o şopârlă,

să te-ncălzeşti la soarele-mi ascuns.

Pe malul sângelui, ca lângă-o gârlă,

e-un lac ferit, de tine doar ajuns.

 

Acolo stai şi leneveşti pe versuri,

sau mi te zbengui, dornică de joc.

Dar marile şi micile-universuri,

tu doar în mine ţi-ai găsit un loc.

 

Cât te-am pândit, nici umbra nu-ţi pot prinde.

Te-aud umblând prin gânduri, şi îmi scapi.

Şi curse-am obosit a-ţi mai întinde,

tuneluri neştiute-n mine sapi.

 

Şi când asupră-mi noaptea iar s-azvârlă,

sorbindu-mă în ochii ei rotunzi,

mi te strecori în vis ca o şopârlă,

şi nu mă-ntrebi nimic, şi nu-mi răspunzi.

 

 

 

 

MIREASMA TA

 

Mireasma ta nu s-a desprins de mine,

nici ţipătul, când m-auzeai venind…

Cânta la geamuri iarna un colind,

şi ne-ngrozea, tăcuţi, de-atâta bine.

 

Ca vântul stând în el nehotărât

priveam spre zarea-n viscol ameţită.

De care viscol fugi, şi de urât,

fecioara mea, minciună neminţită?

 

E doar a mea ninsoarea care vine,

zadarnic sună-acelaşi vechi colind…

Mireasma ta nu s-a desprins de mine,

doar ţipătul, când m-auzeai venind.

 

 

PRESIMTIRI

 

 

Acolo, pe-a infinitului vale,

între braţele galaxiei, spirale,

cum sună oare versurile lor?

Ce trepte-ncearcă melodiile lor?

Ne vor orbi, ca sorii nou-născuţi?

Vor trece-n noi cu nori necunoscuţi?

Cuvintele vor zvâcni să se-adune

ca o noapte cu puzderii de lune?

Cum şuieră ritmurile primăverii

în armonia răsturnată, din anti-materii?

 

Din limba pământească, primul cuvânt

pe care-l vor şti ei, va fi „Pământ”,

şi vor privi, negăsindu-l, în zare,

spre punctul fratern al sistemului Soare.

Şi-apoi? Cum vor suna cuvintele mele,

ecouri izbite de viduri şi stele?

Cine se va apleca peste marginile galaxiei,

adunând toate cioburile poeziei,

trecându-le-n scris de comete

dintr-o planetă în limba altei planete?

Unde se vor privi faţă în faţă

cântecele dintr-o viaţă şi din altfel de viaţă,

vărsându-se unele-n altele

şi reînflorind într-un singur corimb,

ca timpul în spaţiu şi spaţiul în timp?

 

Adeseori, întregul Univers

îmi pare presimţirea foşnită-a unui vers

şi-aud, la răscrucea nopţilor mari,

omenirile căutându-se prin codrii stelari.

 

 

A-MBÃTRÂNIT…

 

A-mbătrânit şi viţa mea de vie,

şi s-a sălbăticit de necules.

În curtea casei, vechea florărie

stă zgribulită într-al iernii miez.

 

Şi eu port viţe albe pe la frunte

dar inima-mi zvâcneşte, ca şi-atunci.

O, inimă, nicicând nu te vei umple,

nicicând ceva din tine n-ai s-arunci!

 

Rup frunzele uscate sub picioare

şi bolta înnegrită geme-ncet.

Un soare palid, bolnav de lingoare,

stropeşte prin grădină cu regret.

 

Şi, iată, singur şi chircit de brumă,

uitat de toată lumea, un ciorchin.

Bătrâna viţă-atât a dat acuma,

un strop stingher, trei boabe de rubin.

 

Le gust, şi-s acre de sălbătecie.

La anul nici atât nu vei mai da?

De ce te zbaţi, o, mlada mea de vie?

Ce gând te-a străbătut, inima mea?

 

CREANGA

Cerul tot s-a-mpăunat a ploaie,

bat salcâmii-n crengi un tact nebun,

şi o creangă-n mine iar se-ndoaie,

dar de ce se-ndoaie n-am să spun.

 

Când aşa, muteşte, ca un tată

văduv, legănând un prunc de-un an.

Câmpul bea puhoaie şi se-mbată,

ceru-i ca şi mine, de catran.

 

Ploaia mea, prietenă ursuză,

nu te-opri din urletu-ţi de loc,

mă săruţi cu fulgere pe buză,

mă-nveleşti în toga ta de foc.

 

Noi ne ştim durerile prea bine,

sunt al tău în ropotul nebun.

Iar se-ndoaie creangă grea în mine,

dar de ce se-ndoaie n-am să spun!

 

VIATÃ

 

Tu, viaţă, m-ai străpuns ca un burghiu

şi se putea şi altfel, ştii prea bine.

Dar pe spirala sensului tău viu

eu, altfel, nu mă-ncăieram cu tine.

 

Şi-acum, când muguri noi mă năpădesc,

şi-am învăţat ce-i sila de cuvinte,

din rădăcini adânci mă răsucesc

ca un sistem solar, dar mai fierbinte…

VIATÃ

Se sfârşise viaţa-n Univers,

Planetele-şi vedeau, întunecate, de mers,

ducând în rotogoale uriaşe,

biblioteci, coloane şi oraşe.

 

În Mater, soarele central,

se adunaseră spiritele bune,

iscate din tăcerile nebune

de-un spirit nou şi genial.

 

În cârd treceau pe lângă el

şi-i întindeau flacăra mâinii.

-Vom fi, din nou, vijelioşi, stăpânii,

cu mâna şi gândirea de oţel.

 

Vom coborî spre polul negativ

să cucerim tot iadul inactiv.

N-au fost, pe când erau vii,

supuşii noştri-n colonii?

Tu împărat al spiritelor toate,

ne vei conduce iar, armate.

Mâine va fi o Moarte nouă,

şi spiritele n-or fi despărţite-n două.

 

El, Ideologul, surâdea, înalt:

-Da, vom cuceri tărâmul celălalt!

 "Un geniu işi ia rămas bun"

Gabriel García Márquez s-a retras din viata publica din motive de sanatate: cancer limfatic. Acum, se pare ca boala s-a agravat din ce in ce mai mult. A trimis o scrisoare de ramas bun prietenilor, cititorilor si admiratorilor lui.

" Daca pentru o clipa Dumnezeu ar uita ca sunt o marioneta din carpa si mi-ar darui o bucatica de viata, probabil ca n-as spune tot ceea ce gandesc, insa in mod categoric as gandi tot ceea ce zic.

As da valoare lucrurilor, dar nu pentru ce valoreaza, ci pentru ceea ce semnifica.

As dormi mai putin, dar as visa mai mult, intelegand ca pentru fiecare minut in care inchidem ochii, pierdem saizeci de secunde de lumina. As merge cand ceilati se opresc, m-as trezi cand ceilalti dorm. As asculta cand ceilalti vorbesc si cat m-as bucura de o inghetata cu ciocolata!

Daca Dumnezeu mi-ar face cadou o bucatica de viata, m-as imbraca foarte modest, m-as intinde la soare, lasand la vederea tuturor nu numai corpul, ci si sufletul meu.

Doamne Dumnezeul meu daca as avea inima, as grava ura mea peste ghiata si as astepta pana soarele rasare. As picta cu un vis al lui Van Gogh despre stele un poem al lui Benedetti, si un cantec al lui Serrat ar fi serenada pe care i-as oferi-o lunii. As uda cu lacrimile mele trandafirii, pentru a simti durerea spinilor si sarutul incarnat al petalelor...

Dumnezeul meu, daca as avea o bucatica de viata... N-as lasa sa treaca nici o zi fara sa le spun oamenilor pe care ii iubesc, ca ii iubesc. As convinge pe fiecare femeie sau barbat spunandu-le ca sunt favoritii mei si as trai indragostit de dragoste.

Oamenilor le-as demonstra cat se insala crezand ca nu se mai indragostesc cand imbatranesc, nestiind ca imbatranesc cand nu se mai indragostesc! Unui copil i-as da aripi, dar l-as lasa sa invete sa zboare singur. Pe batrani i-as invata ca moartea nu vine cu batranetea, ci cu uitarea. Atatea lucruri am invatat de la voi, oamenii... Am invatat ca toata lumea vrea sa traiasca pe varful muntelui, insa fara sa bage de seama ca adevarata fericire rezida in felul de a-l escalada. Am invatat ca atunci cand un nou nascut strange cu pumnul lui micut, pentru prima oara, degetul parintelui, l-a acaparat pentru intotdeauna.

Am invatat ca un om are dreptul sa se uite in jos la altul, doar atunci cand ar trebui sa-l ajute sa se ridice. Sunt atatea lucruri pe care am putut sa le invat de la voi, dar nu cred ca mi-ar servi, deoarece atunci cand o sa fiu bagat in interiorul acelei cutii, inseamna ca in mod nefericit mor.

Spune intotdeauna ce simti si fa ceea ce gandesti. Daca as stii ca asta ar fi ultima oara cand te voi vedea dormind, te-as imbratisa foarte strans si l-as ruga pe Dumnezeu sa fiu pazitorul sufletului tau. Daca as stii ca asta ar fi ultima oara cand te voi vedea iesind pe usa, ti-as da o imbratisare, un sarut si te-as chema inapoi sa-ti dau mai multe. Daca as stii ca asta ar fi ultima oara cand voi auzi vocea ta, as inregistra fiecare dintre cuvintele tale pentru a le putea asculta o data si inca o data pana la infinit. Daca as stii ca acestea ar fi ultimele minute in care te-as vedea, as spune "te iubesc"si nu mi-as asuma, in mod prostesc, gandul ca deja stii.

Intotdeauna exista ziua de maine si viata ne da de fiecare data alta oportunitate pentru a face lucrurile bine, dar daca cumva gresesc si ziua de azi este tot ce ne ramane, mi-ar face placere sa-ti spun cat te iubesc, ca niciodata te voi uita.

Ziua de maine nu-i este asigurata nimanui, tanar sau batran. Azi poate sa fie ultima zi cand ii vezi pe cei pe care-i iubesti. De aceea, nu mai astepta, fa-o azi, intrucat daca ziua de maine nu va ajunge niciodata, in mod sigur vei regreta ziua cand nu ti-ai facut timp pentru un suras, o imbratisare, un sarut si ca ai fost prea ocupat ca sa le conferi o ultima dorinta. Sa-i mentii pe cei pe care-i iubesti aproape de tine, spune-le la ureche cat de multa nevoie ai de ei, iubeste-i si trateaza-i bine, ia-ti timp sa le spui "imi pare rau", "iarta-ma", "te rog" si toate cuvintele de dragoste pe care le stii.

Nimeni nu-si va aduce aminte de tine pentru gandurile tale secrete. Cere-i Domnului taria si intelepciunea pentru a le exprima. Demostreaza-le prietenilor tai cat de importanti sunt pentru tine."


SURSA:
www.bizcar.ro

www.e-actual.ro

 

 

 

NASC ŞI LA CONSTANŢA CÃRŢI DE MARE INTERES

 

 

 

Cu toate ca abundenþa de carte nu înseamnã întotdeauna ºi abundenþa de literaturã artisticã, sau de cercetare cu valoare educativ-informativã, cu toate ca libertatea de creatie nu înseamnã doar prin ea însãºi, fãrã o stimulare spre valorile necontestate, adevãrata afirmare a inteligenþelor ºi talentelor, acum, în perioada în care se pune problema de a trece din nou de la „scrieþi bãieþi, numai scrieþi!” la partea a doua a îndemnului, care ar vrea sã însemne „nu mai scrieþi oricum” sau „nu mai scrieþi neselectiv”, trebuie sã recunoaºtem cã puzderia de cãrþi de pe tarabe ºi diversitatea titlurilor lor de la un oraº la altul, creeazã, orice-am spune, un sentiment de satisfacþie ºi normalitate. Cã, libertatea editorialã ºi, mai ales, libertatea tarifelor tipografice te face sã gãseºti deseori între coperte mai mult vanitãþi ºi veleitãþi decât talent, ori culegeri de banalitãþi în loc de valori informative de cercetare, nu face parte, în ultimã instanþã, decât din riscul de a deveni autori inutili pe care ºi-l asumã cei ce scot cãrþi pentru a avea la „curriculã”o listã de lucrãri, sau pentru a cere premii de debut ºi apoi pensii de la Uniunea Scriitorilor. E riscul tranºeii în care cad victimele, pentru ca învingãtorii sa urce pe soclu; iar sentimentul acesta îl ai în multe centre de judeþe sau de zone culturale ale þãrii, unde au proliferat editurile ca ºi, pânã nu de mult, universitãþile de pretenþii reduse. Ambele categorii lãsându-þi imptresia cã dau lupta numai pentru tipãrirea de cartoane: Fie pentru diplome cu precar conþinut de învãþãturã, fie pentru coperte la pagini al cãror conþinut dezamãgeºte sau chiar indigneazã.

Reprezentând, printre aceste centre, într-adevãr unul mare ºi important, Constanþa nu are cum sã nu ne sugereze ºi considerþii precum cele de mai sus, dar ºi satisfacþia titlului pe care îl afirmãm din toatã inima. ªi iatã cã, astfel, ne stau în faþã douã edituri câºtigãtoare la aceastã loterie în care numerele sunt fie ambiþii auctoriale, fie mirajul neselectiv al succeselor comerciale strãine.

 

 

 

 

 

 

Astfel, Editura Tomis publicã, din textele rãmase pe dinafarã pe motive de cenzurã comunistã, un volum mult mai interesant decât a fost, pe parcursul mai multor decenii, revista „Tomis” care pendula între îndatorirea partinicã de a cultiva „afirmarea muncitoreºtii culturi locale” ºi tentaþia elitistã de a colabora cu „notorietãþi de la centru”.

Cu o adevãratã pasiune ºi pricepere în gãsirea senzaþionalului printre hârþoagele de arhivã birocraticã a dictaturii, cu un redutabil spirit descoperitor arhivistic, dar ºi ºtiinþa selectivã a punerii expresive în paginã a extrasului de document, Virgil Coman, coordonator, în colaborare cu Nicoleta Grigore, realizeazã o adevãratã frescã kafkianã a mecanismelor cenzurii din anii 1967 – 1977 în volumul de mãrturii documentare „TOMIS. Cenzurat/Necenzurat”. Bazându-se pe subteranul controlului de partid care însoþea ocult apariþia publicã a revistei „Tomis”, ei tipãresc astãzi în editura „Tomis”, aºa cum am spus, o carte mai interesantã decât toatã revista „Tomis” la vremea respectivã care, în parte, ne ºi explicã de ce era ea aºa.

Iatã un extras cum nu se poate mai semnificativ din paginile 60-61:

1971, februarie 1, Constanþa. Extras din nota de sesizãri a împuterniciþilor Direcþiei Generale a presei ºi Tipãriturilor Constanþa, în procesul de lecturare a revistei „Tomis” din perioada 1-31 ianuarie 1971:

În pag.1 se publicã „Scrisoare despre caietele lui Eminescu” sub semnãtura lui Constantin Noica. Materialul era conceput sub formã de scrisoare deschisã adresatã redacþiei, ceea ce îi dãdea un caracter oarecum revendicativ privind tipãrirea în întregime a operei eminesciene. Materialul a fost înlocuit conform hotãrârii secþiei ºi DGPT Bucureºti.

Organul de control al comitetului judeþean PCR a hotãrât scoaterea din revistã a materialelor „Odiseea mitului” ºi poemele lui Gelu Naum.

În interviul din pag. 2 cu Marin Preda exista un echivoc de întrebare privind literatura românã citadinã, în romanul industrial. Rãspunsul suna astfel: „De ce industria? Cuvântul nu-mi place. Industria nu a dat ºi nu cred cã va da, nici de aici înainte, nimic interesant în literaturã…” S-a consultat organul de partid ºi s-a renunþat la întregul grupaj întrebare-rãspuns, întrucât stabilea o generalizare ce nega principiul ancorãrii literaturii în realitate.

În materialul „Ideea de romanitate în literatura românã veche”, s-a scos în urma discuþiei telefonice cu Direcþia Instructaj-Control, urmãtorul paragraf: „Cea de a patra parte a Ungariei care se aflã dincolo de râul Tisa, dupã afirmaþia lui Ptolomeu, se numea odinioarã Dacia”.

De asemenea, în schiþa „Soare topit” din pag. 19 s-a eliminat un paragraf: „Pe ei i-au îngropat muierile lor ºi le-au fãcut parastase ºi toate ale lumii; numai tu ai rãmas nelumit, omule!”… precum ºi fraza „sã nu þi se liniºteascã sufletul cã ai murit fãrã lumânare aprinsã”. Intervenþia s-a fãcut conform indicaþiei date de Bucureºti.

Revista a fost lecturatã pe plan local de tov. Clara G.

(D.J.A.N. Constanþa, fond Comitetul pentru Presã ºi Tipãrituri Constanþa, dosar 8/1971, f. 3-4)

NOTA REDACÞIEI: La un singur numãr de revistã, deci, aceeaºi vigilenþã împotriva literaturii de la Eminescu la Gelu Naum, a pericolelor mistice de la mituri ºi pînã la lumânarea de la capul creºtinului, a romanitãþii noastre ºi a iconoclastiei lui Marin Preda privind industrializarea socialistã. În plus, luãm cunoºtinþã ºi de existenþa mai multor organisme paralele de poliþie publicisticã: Secþia(?), DGPT-Bucureºti, Organul de control al Comitetului Judeþean PCR, Direcþia Instructaj-Control contactatã telefonic, Organul de Partid consultat direct, Indicaþia datã de la Bucureºti, plus Lecturarea pe plan local… Doamne, câte controale, câte filtre, câte furci caudine, câte salarii din banii clasei muncitoare, câþi paraziþi care sã împiedice un biet efort de afirmare culturalã!… Iar noi credeam cã revista „Tomis” era, pur ºi simplu, prost fãcutã!… Iatã alte exemple:

1973 octombrie 31, Constanþa … nota împuterniciþi DGPT…lecturare „Tomis” oct.1973:

În pag.1, în poezia lui Virgil Teodorescu „Prinþmoldov” a fost modificat un vers, dupã cum urmeazã: „Stãpân pe o istorie nomadã” (era vorba despre Cantemir) s-a înlocuit cu „Întrezãrind ce trebuia sã vadã”. Pentru aceastã modificare a fost consultat autorul poeziei. (N. RED: Bine-nþeles; era, doar, preºedintele Uniunii Scriitorilor!)

Referitor la „amestecul demografic” din Dobrogea… s-a eliminat formularea „Denumirea genericã de creºtini”...

1974 aprilie, 30…nota…împuterniciþi DGPT …lecturare „Tomis” aprilie 1974:

În grupajul „Omagiu” (pag 3) în poezia „Alesul naþiunii” de Grigore Sãlceanu, tovarãºul Nicolae Ceauºescu era numit „Ram din Domnul de la Turda”. S-a semnalat redacþiei cã singurul eveniment istoric de care se leagã numele localitãþii Turda este asasinarea lui Mihai Viteazul. Versul a fost modificat. (N. RED: Sãrmanul autor de omagii!… O fi avut o premoniþie, sau îi trebuia neapãrat o rimã în „urda”?!… Din fericire, poliþia cenzurii tot n-a fost eficientã: Cu cincisprezece ani mai târziu, vigilentul cenzor n-a mai reuºit sã salveze o rimã în „Târgoviºte”)…

In interviul Cu Marin Sorescu… (pag. 12)… s-a eliminat din text ideea cã în þara noastrã ar fi limitatã în vreun fel libertatea de creaþie.

(D.J.A.N.Constanþa, fond Comitetul pentru Presã ºi Tipãrituri Constanþa, dosare 11/1973, f.17-19 ºi 12/1973-1977. f. 81-82).

Concluzia asupra valorii educative a acestei apariþii e cât se poate de clarã: Am glumit noi în notele redacþiei, dar fiind groaznic sã afli cã s-au pierdut atâþia bani, timp ºi energie pentru distrugerea înrobitoare a unei culturi, nu putem decât sã-i scuipãm pe cei care încearcã ºi astãzi, pe banii noºtri, o politizare (chiar cât de micã) a culturii!

Dar, pe lângã aceastã carte prezentatã alãturi, a cãrei rigoare meritã aprecieri deosebite, adevãrata surprizã care ne-a decis la afirmaþia din titlu, este debutul literar prin romanul „Oamenii lui Ma” la editura „Dada-Constanþa” al unei cunoscute semnãturi din lumea ºtiinþificã, Doamna Dr. Elvira-Sînziana Ciufecu, pânã acum consacratã ca autoare de cercetãri ºi tratate medicale.

Este vorba de un roman de anticipaþie pe care, intenþionat, nu dorim sã-l numim „ºtiinþifico- fantastic” pentru cã nu are nici rigiditatea lipsei de fantezie a acestui absolut fantezist gen prin care autori mai puþin dotaþi folosesc „ºtiinþificul” explicându-l tot ºtiinþific, adicã fãrã ºarm literar, dar nici speculaþia pe fantezii nesãbuite care frizeazã incredibilul. Despre acest roman, în care evolueazã personaje interesante folosind amestecul de nume obiºnuite cu nume sugerând onomastica unor lumi paralele, în ciuda faptului cã are pe copertã o imagine galacticã ce sugereazã ºi ea existenþa într-o pluralitate a lumilor, putem spune chiar, apreciindu-i viziunea filosoficã asupra condiþiei umane, cã avem deaface cu o literaturã foarte realistã. Aºadar, un roman de anticipaþie din punctul de vedere al plasãrii acþiunii în timp, dar ºi de meditaþie asupra timpului prezent într-o viziune care face apel la multã responsabilitate ºi la duioasã grijã pentru ceea ce are subtil ºi sensibil fãptura umanã aspirând spre firesc ºi normalitate odatã cu progresul tehnic ºi negând abrutizarea tehnicisto-militaristã cu care, din pãcate, unii se mândresc ºi astãzi. O meditaþie plãcutã, privitã din viitor asupra timpului prezent, ridicã ºi valoarea literarã a scriiturii, dar ºi nivelul de participare la lecturã a cititorului contemporan. În plus, câteva personaje construite cu mânã sigurã ºi un atrãgãtor stil coerent demonstrînd detaºarea necrispatã, lipsitã de preþiozitãþi ºi de pedanterie a scriitorului care ºtie sã povesteascã ºi trezeºte la cititor plãcerea de a i se povesti, situeazã ºi autorul ºi opera în spaþiul inspirat al adevãratei literaturi.

Nu lipseºte, (bine-nþeles) toatã recuzita din reþetele filmelor S.F, precum partenerii extratereºtri, bazele spaþiale, pericolele anomaliilor genetice din alte lumi, rigiditãþile unei riscante guvernãri globale cu împãrãtese ºi generali abrutizaþi sau cosmetizaþi, în contradicþie cu un geniu bun ca personajul „H” ce întruchipeazã, de fapt, o himerã contemporanã spre perfecþiune, maºinãrii cu dotãri speciale, un Megapolis ºi mai multe baze spaþiale, omuleþi verzi ºi un imperiu „Monk”, sigle de forþe militare cu exagerãri de rigori poliþiste, detectãri ºi interogãri telepatice superioare urmãririi banale ºi turnãtoriilor din lumea prezentã. Dar, asamblate de fantezia scriitoarei care este una cu adevãrat literarã, acestea reuºesc sã depãºeascã destul de bine reþeta cãrþilor de „succes” doar pentru cititori de joasã pretenþie, care se mulþumesc cu subprodusele respectivului gen ºi sã tindã spre cele de referinþã.

Ceea ce se face simþit cu adevãrat este cultura ºtiinþificã de la care autoarea porneºte nu inginereºte, ci scriitoriceºte. Ea nu abuzeazã de cunoºtinþele tehnice cum fac majoritatea nechemaþilor care se cred stãpâni pe acest gen ci, pe placul cititorului meditativ, viseazã pe baza propriei capacitãþi de anticipare. Astfel, omul de ºtiinþã se simte la modul benign în procesul de elaborare literarã, prin filosofia asupra procesului vieþii prezente, care stã la baza anticipaþiei. Iar, acest mod de constructivism anticipativ reflectã, de fapt, efectele criticii societãþii de astãzi, în viziunea unor soluþii (chiar ºi S.F.) pentru redresarea moralã a omului ºi umanitãþii.