ACTUALITATEA CULTURALĂ

 

 

PENTRU ÎNTREAGA ACTUALITATE CULTURALĂ ROMÂNEASCĂ PORTALUL NOSTRU ARE UN  VAST SUBMENIU CUPRINS ÎN FLUXUL DE STIRI, IN EVENIMENTELE SELECTATE PE DOMENII SI IN FLUXURILE DE STIRI DE PE HARTA FIECĂRUI JUDEŢ. CU ACEASTA RUBRICĂ NOUĂ VOM  SUBLINIA CEEA CE ESTE MAI IMPORTANT PENTRU PERIOADA APARIŢIEI FIECĂRUI NUMAR DIN REVISTA NOASTRĂ ELECTRONICĂ, PRIVIND ALINIEREA SI CONTRIBUŢIA CULTURII ROMÂNEŞTI LA  MARILE EVENIMENTE ŞI ACŢIUNI INTERCULTURALE ALE CONTINENTULUI CUPRINSE ÎN PROGRAMUL „ANUL  MULTICULTURAL EUROPEAN 2008”. IAR BUCURIA NOASTRĂ ACUM, ESTE SĂ VĂ ANUNŢĂM:

 

 

 

SELECŢIONAREA MUNICIPIULUI CRAIOVA printre primele 12 ORAŞE INTERCULTURALE EUROPENE

IATĂ COMUNICATUL PE CARE L-AM PRIMIT:

 

 

 

 

 

*******************

 

Directorate of Culture and Cultural and Natural Heritage
Council of Europe
F - 67075 Strasbourg Cedex
Tel: + 33 3 88 41 32 19, Fax: + 33 3 88 41 27 55
http://www.coe.int

 

 

News about developments in relation to the Intercultural cities programme.

1. The preliminary selection process for cities is over. 12 cities have been shortlisted (among 45 candidates) as potential participants. The final selection will be made following visits on the spot (January-March). Here are the shortlisted cities:

Berlin Neukölln (Germany)
Craiova (Romania)

Greenwhich (UK)

Izhevsk (Russian Federation)

Lyon (France)
Lublin (Poland)
Melitopol (Ukraine)
Neuchâtel (Switzerland)

Patras (Greece)

Reggio Emilia (Italy)
Stavropol (Russian Federation)

Subotica (Serbia)

 

The notion of interculturalism has been more substantially explored in a new 2007 book: “The Intercultural City: planning for diversity advantage”… where Phil Wood and Charles Landry suggest that cities could turn diversity into a factor for development and innovation by asking a different set of questions and re-visiting a set of policies through the “intercultural lens”. Provided there is a solid foundation of legal rights and respect for difference, cities could create a public space which promotes cross-fertilisation of ideas and cultures as a source of social, cultural and economic innovation which will help cities to grow and progress.

We are in the process of negotiating funding from the EU for the 2-year pilot - this will involve a partnership with Eurocities, as well as an outer circle of 25 big cities contributing good practice and watching over the progress of the pilot.

Also keep an eye on the website: www.coe.int/interculturalcities

 

 

Suntem convinşi că pledoaria şi contribuţia românească la definirea modernă a conceptelor de INTERCULTURALISM  şi MULTICULTURALISM Îşi va afla, prin instituţiile culturale craiovene , prin artiştii, scriitorii şi cărturarii care le slujesc, o largă cale de afirmare subliniind, de asemenea şi un mod specific românesc de a întări prin interculturalitate cultura naţională şi de a consolida tocmai prin progresul culturii noastre naţionale  generoasa idee actuală a existenţei multiculturale.

www            Iată cum, după Sibiul care şi-a îndeplinit în acest an cu entuziasm şi demnitate rolul de Capitală Culturală Europeană, Craiova devine unul dintre oraşele pilot ale interculturalităţii europene. Semnalăm şi subliniem prin reproducerea tipăriturilor respective, două evenimente purtând înalta marcă a culturii craiovene: Gala premiilor “LAMURA” – revistă europeană care apare în Bănie iradiind spiritualitate românească în toată această regiune a continentului, pre;edintele juriuluifiind profesorul Ovidiu Ghidirmic, precum şi apariţia primelor două volume dintr-o adevărată Enciclopedie a Olteniei, după cum se constituie seria de cărţi din colecţia “Patrimoniu cultural naţional” ale lui Dan Lupescu intitulată: “SPIRITUL OLTENIEI” cu subtitlul deosebit de semnificativ tocmai în acest context: “Holograme pentru Europa”                   

 

 De asemenea, oferim un link către importantul sit internet al Fundaţiei “Scrisul Românesc” prin care reputatul profesor craiovean Tudor Nedelcea întreţine flacăra culturală a celor pe care-i numeşte “români uitaţi”  vieţuind, după cum arată adresa de mai jos, tot în Europa, dar dincolo de fruntariile ţării. Apăsaţi aici spre a deschide websitul:

www.romaniuitati.eu

 

*******************

 

Editorial:

 

REFERENDUMUL  CA  VOT

SAU CA EXPRIMARE NAŢIONALĂ?

 

 

 

Iată că ajungem la finalul încă unei părţi din această pledoarie exact într-un moment care vine să contrazică superficialitatea proastei impresii despre români. Pe care, de ce n-am recunoaşte-o, este în firea noastră să o acceptăm uneori prea uşor, ba chiar nici să n-o punem la inimă rezolvând lucrurile cu o incertă dulce înjurătură despre „aia a mă-si”, care lasă impresia că ne e totuna şi la bine şi la rău, că mulţumirea unei existenţe cam neglijente în bucuria noastră de spaţiu mioritic n-ar fi doar cumpănire, ci mai mult inerţie.

Încă de pe vremea lui Carol I, se povesteşte despre doctorul Kremnitz, pe care el şi l-a adus medic curant împământenindu-l lângă Peleş, cum l-a intrigat pe suveran care l-a auzit odată, mai la bătrâneţe, că vorbea cu românii pe limba lor, făcea chiar glume cu aceştia şi se simţea foarte bine. Ani întregi, regele discutase cu angajatul medical al curţii sale probleme fiziologice numai în germană, îi dăduse răspunsuri pentru diagnostic în germană, îi ascultase recomandările curative, posologice şi sanitare în germană, iar surprinderea că-l auzea vorbind într-o altă limbă cu oameni cu care şi el vorbea în limba aceea spre a le cunoaşte păsurile şi ideile, l-a surprins. Poate, nu doar considerând că a învăţa limba supuşilor era un atribut suveran, ci şi dându-şi seama că l-a tratat pe acela ca sfătuitor pentru beteşugurile trupului, dar nu şi ale ţării, regele a fost bucuros de surpriză şi l-a-ntrebat ca-ntre nemţi: „Vorbeşti cu ei; deci ai început să-i cunoşti!... Zi atunci: ce părere ai de poporul meu?”... La care doctorul a pus diagnosticul: „Majestate: Oameni deştepţi şi cumsecade, ţară bogată, dar... Dar prea mult aia a mă-si!”...

Însă, faţă de austeritatea cam lipsită de pofte bărbăteşti a regelui, acest medic rămas în istorie mai ales prin mondena Mite Kremnitz, soţia sa care frecventa saloane şi tineri autohtoni (de la îmbrăţişarea în care a fost surprinsă cu Eminescu pornind chiar şi un roman scris de Eugen Lovinescu), învăţase de la români să nu pună la inimă lucrul acesta ci, mai degrabă, să-l trateze cu un „aia a ma-si” consolându-se şi el cu demoazele autohtone, chefuri voluptuoase şi lăutari care să-i cânte „Dâmboviţo, apă dulce...”. Aşa că, sigur pe conotaţia filosofic-românească a expresiei, a folosit un „aia a ma-si” spus pe şleau, fără reţinerea pudibondă pe care o avem noi cunoscând toate sensurile din superba noastră limbă maternă, ci cu înţelesul de blazare românească pe care-l poate deprinde un străin cînd ne aude cum obişnuim să rostim asta întîmpinând unele evenimente, necazuri şi chiar pericole sau interese care pe alţii i-ar tulbura şi i-ar agita. Fapt pentru care şi regele, experimentat în confruntarea cu această filosofie de neconceput în lumea prusacă, a înţeles exact acel sens mai degrabă epicureu decît pornografic.

 

Ca şi suveranul său, Wilhelm Kremnitz era la prima generaţie de trăitori în România. Dacă ar fi fost mai vechi cu vreo şapte sute de ani, precum saşii care s-au stabilit aici ca să apere fruntariile de la Carpaţi ale continentului ameninţat de năvălitori, dacă ar fi ştiut prin ce-au trecut românii fiind cei mai avansaţi geografic şi primii în suferinţă faţă de aceste năvăliri, poate că ar fi considerat o asemenea mentalitate drept înţelepciune de supravieţuire. Iar dacă ar fi fost cu încă opt sute de ani mai vechi, adică de pe vremea aşezării Goţilor în această parte a Europei, poate că şi-ar fi pus întrebarea pe care ne-o punem şi noi ca un miraj: Oare, din ce limbă o fi tradus Wulfila Biblia, făcând din ea prima atestare a vechii limbi germanice, de vreme ce el i-a creştinat pe goţi aici, când ei se europenizau pe aceste teritorii? Fiindcă goţii s-au creştinat prin influenţa de convieţuire cu localnicii care erau creştini apostolici. Aşa că e legitimă întrebarea dacă nu cumva Sfântul Wulfila le-a tradus Biblia, pe care o propovăduise printre aceşti oameni, tocmai din amestecul de latinităţi a limbii localnicilor?  Şi, oare, goţii, după ce l-au martirizat pe Sfântul Sava Gotul pe-aici, pe la apa Buzăului, ajungînd la acel Wulfila, în cuvîntul căruia au început să creadă şi l-au urmat, oare din ce fel de onomastică i-au germanizat numele?... Cum l-o fi chemat pe Wulfila în identitatea lui localnică­? Fiindcă sfîntul creştinător al goţilor era, limpede, un trăitor al acestor locuri, luminat în mijlocul familiilor creştine care mai păstrau simbolul de lup de la care i s-a tradus numele. Din acest simbol, peren la daci ca şi la romani, goţii i-au spus „Wolf”, păstrându-i până şi sufixul care e un fel de „Lupilă”- frate bun cu Păsărilă şi, de ce nu, cu Romilă...

Dacă ar fi avut experienţa acelor germanici trăitori milenari printre latinii de la Carpaţi - şi regele, şi medicul său de care-şi dădea seama de-abia atunci că-i putea fi sfetnic de psihologie naţională - ar fi înţeles mai bine în ce fel de creuzet s-a tot topit şi s-a retopit hazul nostru de necaz, dându-ne structura asta pînă la un moment dat răbdătoare, chiar înţelept răbdătoare, tocmai findcă am ajuns la concluzia că, pe lângă tot răul dinafară, nu mai are rost să ne facem şi noi rău de unii singuri agitându-ne atunci când este inutil, ci mai degrabă să ne blazăm glumind şi încercând a uita răul.

 

Se spune despre noi că suntem răbdători, unii confundând aceasta cu apatia sau nepăsarea chiar şi atunci când ne recunosc capacitatea unor mari acte de decizie naţională. Dar acestea nepetrecându-se nici brusc, nici uşor incendiar - cum le-ar conveni unora cărora le place să aţâţe omenirea mai ales spre a scoate castanele din foc cu mâna altuia, adică cei care au mai degrabă vocaţia provocării decât a construcţiei - această înţelepciune a omului păţit, trecut prin tot felul de vicisitudini care l-au învăţat să nu pună prea mult la inimă exact ca o măsură de precauţie - pentru că, dacă se-nfurie ne ştiind să aibă răbdare, tot sieşi îşi face mai mult rău - lasă impresia unei delăsări ca a leneşilor, de la care nu te aştepţi la altceva. Dar uimeşte şi chiar nedumereşte atunci cînd, ieşindu-ne din ţâţâni sau, mai bine zis: simţind că, oricât am vrea, ţâţâna nu mai ţine - apărem deodată într-o altă postură punând piciorul în prag.

Cum, voi ăia cumsecade?!” – se simte îndrituit să se contrarieze cel care a abuzat şi a tot abuzat de această cumsecădenie, cel căruia i s-a părut că, la noi, e vorba chiar de credulitate şi şi-a spus că ar fi fraier să nu profite de ea. Iar noi, glumeţii, demonstrând că n-a fost vorba de lene, venim şi-i facem figura tocmai atunci când el credea că poate profita mai bine!

Eu asta cred (şi sper din toată inima) că trebuie înţeles din spiritul răbdător cu care ne place mai degrabă să facem haz de necaz, contrazis însă, deodată, atunci când astrele îşi schimbă poziţia, iar situaţia devine prea gravă ca să ne mai putem permite să glumim luând lucrurile în uşor, oricâtă funciară poftă am avea noi de aceasta: E vorba de cumsecădenia care, dacă ar fi de ales o caracterizare între impulsivi şi delăsători, ne-ar face să fim mai mult delăsători; dar dacă alegerea atributului ar fi între cel de fraieri şi cel de oameni de acţiune, chiar dacă obiceiul nostru este să ne hotărâm mai greu, alegem întotdeauna calea acţiunii. Că minte avem, după cum se dovedeşte, chiar dacă e recunoscută precum cea „de pe urmă, a românului”.

 

Fenomen destul de comentat ca informaţie superficială, dar neapreciat încă în elocvenţa socio-psihologică a proporţiei lui, acel milion de români (tot mai multe voci spunând că ajunge în realitate la două milioane) care constituie migraţia forţei noastre de muncă spre locuri unde meritele şi valoarea ei se poate aprecia la cotele reale pe care le reprezintă, trebuie privit şi prin rapiditatea deciziei cu care s-a produs, ca un ferm curent de opinie publică şi trecere urgentă la fapte. El s-a afirmat în ciuda unor mari greutaţi birocratice, a unor foarte chinuitore restricţii vamale naţionale şi europene suportate în primii ani, când politicienilor puţin le păsa de aspiraţiile acestor oameni, munca altundeva fiind restricţionată, veniturile ei vămuite neruşinat, iar drepturile românilor neglijate de funcţionarii români, chiar şi după ce şi-au dat seama ce bănuţi aduc ei în ţară.

Această trecere la fapte confirmă angajarea fără comentariu la ceea ce este mai greu şi ca muncă propriu-zisă şi ca despărţiri de sentimente dragi, lucru pe care nu-l face nici leneşul, nici superficialul, nici delăsătorul şi care caracterizează responsabilitatea în decizie promptă a unei psihologii colective. Modul rapid, aproape neobservat prin care, în doar cîţiva ani, ne-am trezit cu mai mult decât a zecea parte din populaţia activă lucrând din greu afară şi trimiţând venituri celor din ţară, e un exemplu de decizie naţională luată de cetăţean în toată libertatea lui de a-şi căuta mai binele, contrazicând orice etichetă de „puţin îmi pasă”  pusă asupra tacticii noastre de înţelepciune neagresivă ajunsă la rang de psihologie naţională. Această decizie la nivel strict cetăţenesc, total populară şi spontană, oficializată mai degrabă prin piedici decât prin facilităţi administrate statal, devine - ca act decizional aparţinând strict opiniei publice, adică doar celor care constituie într-adevăr societatea civilă românească - al doilea exemplu ca importanţă în aceste decenii, după actul de voinţă naţională din Decembrie 1989. Şi, ca şi pe acela, nimeni nu are voie nici să-l minimalizeze, nici să-l interpreteze greşit! Este o a doua dovadă, în aceste două decenii, prin care tulburăm impresia superficială: aşa zisul pedant şi nerealist „brand de ţară cu cetăţeni nepăsători” – impresie contrazisă astfel, pe care o formulează despre noi unii dinafară, ca şi unii neruşinaţi dintre noi înşine. Şi mai este, în acelaşi timp, dovada limpede că  avem forţa naţională internă de a afirma ceea ce este merituos în noi.

De aici, prin asemenea experienţe de afirmare, de seriozitate în revoltă ca şi în construcţie de destin naţional, cumpănite şi nu lăsate la voia primului impuls, realizate prin acumulare şi nu aprinse repede, la prima provocare, omenirea va veni să înţeleagă altfel decât a delăsare spiritul nostru de precauţie, iar noi vom deveni mai conştienţi în viaţa civică, aşa cum ne-a lăsat Dumnezeu să ne carcterizeze ea, vom şti să ne apreciem mai bine meritele şi vom impune un criteriu meritocratic în tot ce înseamnă politicile naţionale.

Un exemplu iarăşi încurajator, este şi atitudinea solidară a unei bune, chiar foarte însemnate părţi din populaţie la acest recent referendum. Atitudine care n-a fost, aşa cum ar dori demagogia să ne deturneze iarăşi imaginea naţională, o formă de absenteism. Ci, prin întreaga impresionantă dimensiune pe care a căpătat-o,  a fost o formă categorică de solidaritate a multor straturi şi corpuri politice ale populaţiei: solidaritatea în rezistenţa faţă de această demagogie dar şi în piciorul în prag care trebuia pus unei declasate „clase politice”. A fost atenţionarea către perspectiva clară: Nu a „reformării” ei, ci a eliminării ei pe plan naţional prin refuzul electoratului de a mai avea de-a face cu politicianismul amatorist sau corupt.

 

În suita de articole care au consemnat diverse evenimente la zi din perioada de când am lansat prima parte a pledoariei noastre pentru conceptul de MERITOCRAŢIE în viaţa politică şi socială, am urmărit modul în care este posibilă sau nu afirmarea unei asemenea concepţii în societatea românească. Şi, cu toate strigătele de alarmă, alături de toate elementele de neîncredere pe care ni le-au provocat realităţile politice, am găsit în diverse medii sociale – în familie, în Biserică, în obşti comunale, ca şi în biografiile unor personalităţi care şi-au demonstrat verticalitatea pe parcursul întregii vieţi, argumente importante spre a nu ne pierde încrederea în realizarea unui asemenea deziderat, ci a căpăta convingera posibilităţii cizelării gîndirii civice a populaţiei romîneşti până la stadiul în care democraţia ei să devină o adevărată meritocraţie.

Acest stadiu este posibil. Şi-l vom atinge cu atât mai repede cu cât, nu prin cenzură, nu prin restricţii, nicidecum prin măsuri administrative coercitive şi, în nici un caz prin renunţarea la pluralismul politic greu câştigat de electoratul României, ci numai şi numai printr-un curent de opinie publică tot mai cunoscător al valorilor democratice, tot mai angajat în impunerea lor prin cea mai diversă pluralitate de forme şi de atitudini, care să închidă gura bogată a demagogiei egoiste şi egolatre, să taie mâna apucătoare de avere din bunul comun şi apucătoare de putere din dreptul public, să descifreze politicianismul şi populismul izolându-le şi să aibă experienţa culturală împreună cu voinţa necesară spre a impune identificarea oricărei peroane prin meritele pe care le are, afirmarea ei prin şanse egale şi ierarhizarea valorilor ei politice prin oferta de bine  comun pe care probează să o realizeze atunci când aspiră să ajungă la pârghiile administrarii bunului comun naţional. Cu acest unic scop, cu acest unic ţel, dar fiecare persoană intrând în felul ei şi cu ideile ei în acest curent naţional de opinie publică. Adică legea de bază a existenţei comunitare - fiecare manifestând atitudini personale ce urmează a fi recunoscute prin consens, iar toţi la un loc recunoscându-şi reciproc atitudinile prin acest consens care crează în mod absolut liber şi spontan curentul de opinie publică.

 

Una dintre aceste atitudini este şi cea pe care a luat-o cu fermitate populaţia ţarii la recentul referendum. Iar impresionanta cifră de peste 73% dintr-un electorat care prin nemişcare şi rămânere a fiecăruia în intimitatea sa personală şi-a manifestat acest consens, trebuie apreciată la grava ei valoare, la conştienta ei responsabilitate, la categorica ei apreciere acordată nulităţii actului pe care l-ar fi avut de făcut. Pentru că, cine o abordează cu uşurătate, cine încearcă să-i deturneze sensurile sau să invoce jocul dintre jumătatea plină ori jumătataea goală a paharului, se compromite când toată lumea ştie că e vorba numai de fundul paharului. Iar a încerca să acopere cu batista acest pahar aproape gol, înseamnă că nici ca prestidigitator nu este bun. El dovedeşte doar faptul că, fie e un nepriceput, fie că, minţindu-se pe sine însuşi, încearcă să întindă miciuna spre manipularea altora.

De vreme ce lavina a pornit, înseamnă că asemenea politicieni se vor lovi în viitor mai tare de solidaritatea natională care s-a probat astfel. Şi nu neapărat doar sub forma de negaţie, cum s-a manifestat acum, ci şi sub alte forme care, cu cât vor construi mai mult acel „altceva” râvnit în viaţa noastră politică şi socială, cu atât le vor lăsa lor mai puţin loc de manevră, până la eliminarea totală. Tocmai pentru că – ne susţinem ideea – ceea ce s-a manifestat acum a fost, evident, solidaritatea cetăţenilor şi nu absenteismul lor, orice altă interpretare frizând fie absurdul, fie reaua credinţă. Iar, într-o limbă corect folosită, nimeni nu poate pretinde că este „alesul a 26% dintre români” ci este obligat să recunoască faptul că 74% dintre români l-au refuzat”. Da: Au refuzat să se gândească la el, au ignorat chemările lui, au nesocotit apelurile lui, nu le-a păsat de propunerile lui demonstrându-i aşa, tacit şi solidar, că ele nu-i reprezintă.

 

A fost, deocamdata, o formă de negaţie, de opoziţie la ceea ce este strâmb şi antiutil cetăţeanului; dar şi o promisiune a perspectivei că, pe o asemenea cale se poate ajunge şi la construcţie politică, dacă această construcţie capătă aceeaşi rezonanţă care să dea solidaritate unei atât de mari părţi din electorat.

 Aşadar, chiar dacă formă de negaţie, a fost o exprimare fără echivoc, tot aşa cum exprimare elocventă este gestul de lehamite, întoarcerea spatelui sau scuipatul în faţă, care nu au nevoie de cuvinte tot aşa cum electoratul invocat, evocat şi convocat nu a avut nevoie de urne şi buletine de vot. O metafizică a acţiunii naţionale şi o comunicare tacită în funcţie de nevoile reale ale populaţiei au pus de acord, în gestul lor asemănător, şi dezamăgitul şi nemulţumitul şi pe cel disperat de starea lui ca să-l mai intereseze electoralele şi pe cel conştient de inutilitatea de a alege asemenea oameni ca să mai aibă chef să voteze şi pe cel care a preferat să facă în timpul acesta ceva util pentru sine şi pe cel care a preferat chiar să stea cu mâinile-n sân şi pe părintele dispreţuindu-i pe cei care nu-i dau o certitudine pentru copiii săi şi pe tînărul obligat să-şi vadă de destinul său nemaiavând timp să se gândescă la destinul naţional şi pe cărturarul obosit de căutări nereuşite şi pe practicianul convins că nu pe merit real se obţine realizarea socială şi pe cel care a fost lucid când a votat un program politic, dar devine abulic negăsindu-l aplicat în nici o guvernare şi pe omul care-a votat la noroc, dar constată că n-are noroc cu niciunii şi pe şomerul trişat şi pe patronul căpuşat de corupţie şi pe ţăranul care nu găseşte prin acest vot calea de a deveni fermier şi pe micul întreprinzător care se teme să nu se autosufoce votând alte taxe şi elitele cinstite care, chiar dacă au de toate, le e jenă să se amestece cu golănia din politică şi cetăţenii grav chinuiţi de abuzurile şi înapoierea administraţiei locale, dar care constată cu stupoare că tocmai incompetenţii din ea acced în posturile politice din administraţia centrală. Fiecare în felul lui, fiecare cu grijile lui care i s-au părut mai importante decât de a se duce să facă jocul unei clase politice care tot nu există, fiecare cu motivaţie sau fără motivaţie dar netrăgându-l în nici un fel inima, s-au trezit solidari în refuzul lor de a se prosti fără să-şi vadă vreun interes asigurat. Adică toţi cu convingerea că nu merită să facă efortul, nu au pentru ce să facă efortul, nu au pentru cine să facă acest efort.

Şi atunci, nu e cazul  să ne punem întrebarea: Dar dacă ar avea pentru ce?... Dar dacă ar avea pentru cine?... Dacă ar şti că merită efortul? Atunci cum ar proceda?!... Pentru că răspunsul vine în consecuţie strict logică: Atunci, în aceeşi solidaritate ar proceda invers, adică s-ar duce să voteze pentru că ar şti că merită!

Da: au dovedit lucrul acesta, aşa cum spuneam mai înainte, cei care s-au înhămat cu curaj şi deadreptul fără ezitare la greutăţile muncii şi despărţirilor prin migraţie, deoarece, faţă de condiţia lor, câştigul de acolo merita efortul. Iar şi ei ştiau că merită nişte condiţii mai bune de viaţă şi s-au încumetat să-şi încerce meritele. Totul în funcţie de merit ales prin proprie decizie şi proprie voinţă, ca o incipienţă a conştiinţei valorii meritului în democraţie, a actului tău liber de a-l recunoaşte şi a te hotărî asupra lui şi a instaurării conceptului de apreciere echitabilă prin ce şi cine merită.

Or, în cazul referendumului nostru aprecierea echitabilă care a condus la solidaritatea în reacţie a diverse mentalităţi şi opinii din pluralitatea existenţei noastre sociale a fost că – spre a vorbi mai ca la mahala: „Nu se merită”!... Nu se merită pierderea timpilui, nu se merită acordarea atenţiei,  şi, în ultimă instanţă: nu se merită să facem jocurile altora, care au alte interese decât noi!...De ce? Pentru că nu şi-au dovedit nici un merit politic în faţa electoratului căruia se adresau. Iar acesta, nu din absenteism în dorul lelii şi-a permis să lipsească, ci din convingerea că n-are rost să facă un efort inutil, reglând electoral problema dintre nişte oameni care, pentru nevoile şi aspiraţiile lui, îi sunt inutili!... Nu din lene sau nepăsare nu se duce omul la vot şi nici de dragul de a primi eticheta modernă de „absenteist”, că nici asta nu-l încălzeşte! Ci din convingerea că n-are nimic de câştigat, că niciunul dintre cei care îl cheamă nu şi-a dovedit vreun merit în rezolvarea problemelor lui, că absenteismul este, nu al persoanei sale ci al unor fapte  meritorii pentru el din partea acelora, care să-l motiveze să-şi pună mintea la contribuţie ca să aleagă a vota cu unul sau cu altul.

Dar aşa, dacă tot nu are cu cine să voteze, de ce să se ducă la vot?!... Dacă nu vede până acum vreun merit politic la cineva, pe cine să aleagă?! Dacă nu-şi regăseşte interesle sale proprii în programul vreunei formaţiuni, ce să aleagă?!... Absenteist românul?... Ehe: Ia să-şi vadă el vreun interes imediat, posibil de rezolvat prin dovada pe care a făcut-o până acum unul sau altul!... Ce, ar fi prost să nu se ducă?!... Deocamdată, însă, având numai convingerea că ar fi prost dacă s-ar duce, adoptă această formă de manifestare care îi e mai comodă. Sau, poate, chiar mai răzbunătoare, exprimându-i sila.

Pentru că, doar din punctul de vedere al stării noastre inferioare, de democraţie statistică, rezultatele referendumului şi a scrutinului european din recenta realitate politică românească se cifrează la acel sfert din electorat prezent la urne. Dacă privim lucrurile în profunzimea democraţiei reale spre care tinde omenirea contemporană, opinia electoratului este categoricul oprobiu exprimat de cele trei sferturi care nu s-au prezentat.

 

            În felul acesta se defineşte, etichetându-ne, o stare de nemulţumire generală: Nemulţumirea clară a electoratului care nu s-a strâns, alături de nemulţumirea tot mai acută din interiorul partidelor care nu au reuşit să-l strângă. Toată lumea e în pierdere: Statul a pierdut banii cu campania nereuşită, fiecare partid a pierdut esenţial la voturi faţă de ce prevăzuse, societatea şi-a pierdut încrederea că s-ar mai putea redresa dacă rămâne pe mâna aceleiaşi clase politice...

            Aici, însă, s-ar putea să greşesc. Această pierdere de încredere manifestată prin trei sferturi din electorat, poate să fie un câştig. Poate să fie semnul acelei solidarităţi grave la care ajungem noi rar, dar temeinic, în adevăratele momente de cumpănă când nu mai rostim aşa, cu acea formă specifică de aparentă nepăsare diagnosticată de doctorul Kremnitz, doar substantivul şi pronumele lui posesiv. Ci folosim şi verbul cu care îi reîncorporăm în popularul substantiv pe cei care constituie subiectul nemulţumirii noastre. Adică pe politicienii care ne-au chemat la vot iar noi ,electoratul, ne putându-ne aminti decât de demagogie, de şarlatanie, de corupţie, de arivism şi căpătuială, dar de nici un fel de merit al lor în rezolvarea nevoilor noastre, am rupt prin asta puntea dintre noi şi ei, rămânând acasă cu necazurile pe care le avem.

            Am mai făcut lucrul acesta. Tot spontan, tot neorganizat. Dar de data asta am rămas acasă într-o mare solidaritate unii cu alţii.

            Este exact solidaritatea care se configurează ca mijloc de afirmare a unei idei noi, pentru o nouă formă de democraţie: Cea Meritocratică.

            E doar un pas de făcut. Greu a fost să ajungem la acest refuz exprimat prin solidaritate. Timp lung ne-a trebuit, ca deobicei, până să depăşim conservatorismul cumsecădeniei noastre glumeţe prin care vrem să mai uităm de rele, cea despre care doctorul lui Carol I spunea că avem prea multă. Vine un moment al meritocraţiei, când filtrul noastru electoral va fi mai pretenţios fără să dăm impresia că am ridicat nasul, dar făcându-i pe cei care nu-şi cunosc lungul lui, să nu-şi mai permită să ne manipuleze. Adică, prin această solidaritate naţională astfel probată, să alegem oamenii după meritele demonstrate.

Si nefăcând din aceasta un apanaj ideal, de societate perfectă, a unor oameni mult superiori, interesaţi doar de principii. Ci rezolvând lucrurile modest-gospodăreşte, într-un mod de normalitate pragmatică alegând între ceea ce ne este mai avantajos în meritele pe care şi le-au dovedit cei care candidează. Ba, chiar practicând un procedeu cât se poate de egoist şi alegându-i numai după meritele lor faţă de noi şi faţă de interesele noastre. Pentru că meritocraţia nu este o utopie, ci este doar un criteriu cinstit de selecţie socială, făcându-ne să-i preferăm pe cei de la care avem garanţia că şi-au încercat măsura şi sunt pregătiţi să ne creeze condiţii de viaţă politică pentru aşa ceva.

A trecut epoca academicienilor fără operă, va trece şi cea a edililor fără realizări edilitare. De ce n-am avea înţelepciunea acelor stabile societăţi democratice, ca să ne selecţionăm şi noi o clasă politică dintre oameni care şi-au realizat vocaţia gospodărească, profesională, managerială, etc. în nişte merite evidente, iar apoi abia, cu starea economico-socială asigurată, cu experienţa de succes demonstrată, să vină şi către treburile publice din care nu mai au nevoie să se îmbogăţească, a căror legalitate o pot garanta prin probitatea lor, a căror stabilitate o pot asigura tocmai prin convingerea că ei sunt trecători în funcţie, că ei se vor schimba păstrând legile şi nu vor schimba niciodată legile doar ca să-şi păstreze ei puterea?! Exemple din Rusia până-n Venezuela ne arată că atunci când e vorba de aventurieri, sau de foşti slujitori ai regimurilor poliţiste, se poate întâmpla şi aşa ceva. Dar asta spre oprobiul întregii omeniri civilizate în faţa căreia îţi permiţi să practici manipularea întregului tău popor, ştiut fiind de la Hitler pericolul că democraţia se poate deturna prin propriile ei mijloace.

Echilibrele unei guvernări se pot garanta nmai prin echilibrul meritelor celor care guvernează. Ca orice echipă, echipa guvernamentală se bazează în primul rând pe meritele personale ale celor ce o alcătuiesc, dar şi pe o ridicare la patrat prin consensul acţiunii acestor merite în administrarea treburilor publice. Alegându-i după meritele personale demonstrate în modul cum şi-au gestionat pe plan material sau moral bunul propriu, electoratul le încredinţează acestora bunul comun naţional, pretinzîndu-le să-l gestioneze spre asigurarea binelui comun general.

Or, binele comun general nu se pune nicicând mai profitabil în valoare, decât printr-o concepţie meritocratică în administraţia de stat.

 

Iată de ce meritocraţia, prin evidenţa şi simplitatea fermă a criteriilor ei, poate fi înţeleasă de oricine. Important este să existe solidaritatea naţională pentru a fi şi confirmată de votul oricui.

Criteriul electoral al evidenţei meritelor este cel mai firesc şi cel mai umanist mod de selecţie a conducătorilor politici. Criteriul punerii acestor merite, chiar şi numai pe perioada determinată pentru care ai fost ales ca garant al bunului comun, în slujba binelui comun, este problema lor personală.

Cu condiţia să nu găsească în absenteismul altora explicaţii pentru modul cum nu se achită el de această îndatorire. Într-o democraţie reală, referendumul are loc necontenit prin forţa curentelor de opinie publică animate şi împrospătate mereu de criteriile meritocratice ale unor permanente mutaţii în ierahia valorilor politice. Mutaţii care nu deranjează niciodată nici inteligenţa, nici priceperea, nici buna credinţă, dar intră deseori în conflict cu ambiţiile de putere şi, întotdeauna, cu tendinţele de confiscare a ei.

Aceasta, tocmai pentru că meritocraţia îşi propune a pune în valoare meritele tuturor şi a perfecţiona în permanenţă condiţiile pentru această singură bogăţie inepuizabilă a omenirii. Pentru că bogăţiile solului şi subsolului, mereu devorate, se vor epuiza, factorul termic se poate modifica periculos, hrana pe care o producem astăzi s-ar putea să nu ne mai ajungă, industria să nu mai aibă materiile prime de la care a pornit. O asemenea perspectivă nu poate fi tratată nici cu „aia a mă-si”, dar nici nu poate accepta să fie slujită de vreo demagogie care va vrea doar puterea, sau va actiona doar în virtutea îndemânării de a pune mâna pe nişte bunuri, de vreme ce acelea vor fi epuizate.

 

Singura speranţă este în capacitatea creatoare a omului, care va inventa alte forme de a ne prelungi existenţa. Meritele vor fi apreciate în această direcţie, iar conceptul de „lider” se va defini numai prin capacitatea de a stimula şi promova cât mai multe merite. Popoarele care nu învaţă de astăzi acest lucru, vor produce doar corijenţi ce nu vor trece niciodată un asemenea examen. Votul pe criteriul meritului, pentru o democraţie meritocratică, aptă de a-şi înlătura balastul politicianist al manipulatorilor de interese, balast ce poate fi contracarat de politicienii cinstiţi prin simpla dar limpedea cunoaştere a interesului real al fiecărui cetăţean, îl va aduce şi pe acesta la urne, va asigura şi democraţia reală.

Corneliu LEU